#frânturi de gând

[un-suflet-anonim]

Oferiți mai multe încurajări, consolări, felicitări, blândețe, compasiune,

și cât mai puține blamări, injurii, vorbe rele, înjosiri și invidie.

Nu toată lumea are o viață roz acasă.

@un-suflet-anonim

[intothedim]

Obosise... Pretindea că este om, doar că secretele, regretele și anii de antrenament din Divizie l-au transformat într-o persoană care nu mai simțea, nu mai visa și nu își mai plănuia viitorul, așa cum o făcea odinioară. Apoi a murit... Nu își amintea cu exactitate acel moment - semn că a fost șters din memoria sa, însă putea să vadă mici secvențe, frânturi... O explozie, un terorist, cadavrele unor copii... O păpușă care se afla încă în perfectă stare cu toate că suflul exploziei a nimicit totul în jur. Inclusiv pe el. Simțise durerea. O durere ce i-a străbătut întreg corpul, parcă tăindu-l în două. Văzuse sângele, dar spera că va veni cineva și il va salva și pe el. Apoi întuneric. S-a trezit într-o rezerva de spital și i s-a zis ca a scăpat ca prin urechile acului. Nu si-a speriat mama și nici pe Hope, ci le-a spus că este prins într-o operațiune ultra-secretă și că se va întoarce el. Așa cum a procedat și când tatăl lui s-a îmbolnăvit și apoi a murit. Trebuie să te ierți, Connor, și nu doar din vorbe, i-a transmis versiunea lui din acea lume. Bărbatul l-a ignorat, analizând arma. Era un Colt în perfectă stare de funcționare și avea și destule gloanțe. O piesă de muzeu, ar fi zis un Connor mai plin de el, de acum câteva luni. Acum, il studia cu atentie si nici nu a auzit-o pe Ivy cand i s-a alăturat. În dimineața aceea s-a trezit cu un singur gând în minte și a avut grijă să nu o trezească pe Ivy. S-a schimbat într-o cameră alăturată și a iesit afară fără sa ia micul dejun. Servitorii l-au salutat, insa bărbatul nu a scos niciun cuvânt. Era chitit să învețe să manuiasca acea armă primitivă fără să își spulbere mainile. Dar poti sa te folosesti de cunoștințele mele, a protestat Connor. Nici de data aceasta nu a mai zis nimic. Alese sa isi ignore gazda. Si-a ridicat privirea din pamant si a zarit-o pe Ivy in rochia în culoarea lavandei care ii venea ca turnată. Zambi și lasa pistolul cat mai departe de ei, calcand iarba usor cu talpa pantofului si a cuprins-o in brațe, atingandu-i în treacăt burtica. Acest Connor i-a arătat cum e să fie om din nou, sa simtă, să trăiască... să ducă o viață liniștită, lipsită de griji... Ei au fost invadatorii care le-au distrus universul tihnit. "Nu ai niciun motiv să devii geloasă pe un pistol amărât," zâmbi Connor, dezvelindu-si dantura perfectă. I-a aranjat câteva șuvițe după ureche și i-a furat un sărut. "Promite-mi că nu o sa faci vreo prostie cat lipsesc," rosti bărbatul, privind-o cu dragoste și mai ales grija.

După ce a reușit să o convingă să nu vină cu el, Connor si-a luat pistolul și gloanțele și le-a ascuns în buzunarul jachetei. "Te iubesc," spuse acesta înainte de a se sui în trăsură. Si-a tras pălăria pe ochi, iar părul ii încadra chipul ca o cortină. Privea abătut străzile aglomerate ale Londrei, deși nu era deloc atent la clădirile pe care le lăsa în urmă. Și Max și Liz au reușit să părăsească reședința Grayson cu puțin timp înaintea lui Peter și a soției sale, spunându-le că ar vrea să se plimbe puțin singuri. Hannah a bătut entuziasmată din palme și i-a lăsat pe cei doi porumbei să facă ce vor. "Am scăpat ca prin urechile acului," rosti Liz. Era toată un zâmbet și nu se dezlipea de brațul lui Max. Se agatase de el, invadandu-i spațiul personal. Ca era ea, ca era Elizabeth... Nu mai conta. Amândouă erau fericite. Liz era ceva mai precauta și pe alocuri serioasă. Încă il ruga pe Max sa o învețe să folosească o armă și să nu fie cea mai vulnerabilă persoana din grup. Fără să știe gazdele lor, Liz a furat un cutitas din bucătărie și l-a ascuns în buzunarul ascuns între faldurile rochiei bleu. Purta parul ondulat str��ns în coc, la baza gâtului și drept accesoriu avea câteva firicele de albastrele. Parca era Albă ca Zăpada. Poate ca nu a procedat corect când a ales sa ii dezvăluie secretul schimbandu-i astfel cursul vieții acestui Andrew Montgomery, dar fara ajutorul lui nu ar fi reușit să plece de lângă părinții ei fără să stârnească un val de întrebări. În trăsură a fost de acord să o țină de braț pe această Lauren, doar era tot sora lui. " Ma bucur... și eu o iubesc la fel de mult," a venit răspunsul lui Andrew ai carui ochi ii scanau chipul in cautarea unei confirmari ca surioara lui era bine acolo, ferecata in propriul corp. Apoi a ascultat-o în liniște, fiind puțin mai retinut decât înainte. Își voia sora inapoi. Cu toate ifosele ei la pachet "Este în regulă, toate lucrurile astea se vor încheia în curând și te vei întoarce la fratele tau, iar eu o sa imi recuperez sora... Vom avea toți de câștigat," a schitat un zâmbet și își mută privirea spre grupul de oameni care devenea din ce în ce mai compact, în jurul expoziției. A ajutat-o pe Lauren sa coboare treptele trasurii și i-a comunicat că va tine el servieta. Dacă nu atrăgeau atenția asupra lor, era perfect. Și o servieta bărbătească în mâinile unei tinere ar fi ridicat multe semne de întrebare.

Restul echipei se afla deja in fata cladirii de sticlă, asteptandu-i pe ceilalți. Diana purta încă butonul care i-a schimbat chipul pentru a nu fi recunoscută de cunoștințele familiei Flynn, iar locul era impanzit de oamenii Scotland Yard-ului. În fața clădirii se afla o scena, de unde vor vorbi Regina si cu Albert, iar de jur imprejur erau stransi curioși de prin toate locurile lumii. “Nu il vad pe nicăieri,” spuse Sebastian, cautandu-l cu privirea pe bărbatul pe care îl știa numai din poza de buletin. El nu îl întâlnise pana atunci pe Thomas Herondale. Diana il aproba pe Alex, clatinand usor din cap, si o privi pe Hope. Fusesera si mai putini in lupta impotriva Rittenhouse. Avea cele doua pistoale si abia astepta sa le foloseasca, chiar daca nu apartineau acelei lumi. Se saturase de cei care se credeau zei pe pamant, asa cum au facut Carol si Mark Rittenhouse. Totuși prea multi ofiteri puteau sa il puna pe fuga pe barbat. "Si eu fac asta de mai bine de 40 de ani," i-a spus lui Alex, iar un zâmbet slab i-a schițat chipul. Il tachina. Nu cu mult dupa ce au ajuns acolo, si-a facut aparitia si Lauren, alaturi de fratele ei si de servieta lui Sebastian. Tanarul a cascat ochii cand i-a vazut pe cei doi si a vrut sa se duca la Lauren, insa s-a oprit. "Stie?" Intreba el. Diana vazu ca Lauren era confuza la vederea sa si i-a spus cine este. "Ar trebui sa ii multumim lui Sebastian pentru asta." Se parea ca fiecare a ales sa dezvaluie secretul lor, pentru a reintregi intr-un fel sau altul echipa. Lauren ii evită privirea, si-a dat seama Sebastian. După un mic schimb de replici între cei prezenți, i-au zărit pe Max și pe Liz. Bărbatul o ajuta galant să coboare treptele, intrandu-si foarte bine in rol. "Mai încet," spuse Liz, vazandu-le reacția. "Chiar nu trebuie sa afle toată Anglia," rase ușor și il privi pe Max. Connor coborase și el din trăsură, ceva mai în spate și a ales să meargă pe jos. "Ce am pierdut?" Ajunsese în dreptul grupului fix in momentul care a urmat dupa reacția de uimire a celor doua fete. "Whoa there!" Rosti bărbatul cand a vazut inelul, apoi pe femeia necunoscută de lângă Hope, pe tatăl lui, pe Andrew și pe un Sebastian îmbrăcat în aceleași haine ca atunci cand a plecat din Spearhead. "Sunteti siguri că nu au trecut mai mult de 24 de ore?" Află apoi ca Andrew și Alex știau, că femeia aceea era de fapt mama lui. Și el le-a spus că Ivy a rămas acasă. "Însărcinată?" Intreba Diana. Sebastian tăcea, asa ca si-a luat prietenul la rost. "Sa inteleg ca gazdele voastre v-au împins să faceți pasul asta? Sau ati făcut o boacănă cat zidul Chinei de mare și asta era sigura cale pentru a remedia situatia? Nu te credeam în stare, Max. Mi-am pierdut prietenul de pahar, nu?" Glumi Connor. "Și tu, Sebastian... Pe unde ai dormit?"

Nu sunt om, a rostit Max incet, abia auzindu-se în încăpere. Liz clatină din cap, contrazicandu-l. “Te înșeli. Esti mai uman decât toți cei pe care ii cunoști. Priveste in inima ta și acolo vei găsi răspunsul,” i-a zis ea. Ce vrea să spună, întrebă Elizabeth neînțelegând ce se petrece. De ce s-au schimbat asa de brusc. Priveste in mintea mea, i-a răspuns Liz. Poveștile sunt adevarate, nu am ocolit adevărul. Dar regret ca am tot amânat acest moment, continuă tot ea. Se făcuse liniște ca și cum gazda ei i-ar fi permis să preia controlul întru totul cat ea căuta prin amintiri. Asta dacă nu a suparat-o și pe ea. După câteva secunde, Elizabeth a facut-o să își amintească versurile unei povești din copilarie: ‘Nu te teme, copilă,/ Poveștile sunt întotdeauna acolo/ Adevărul plutește în vânt/ Ascultă și acesta te va găsi! Te va găsi…’ Te va găsi la timpul potrivit, asta a zis si mama ei cand si-a pierdut unicornul de jucarie. Sunt locuri in mintea ta care par ferecate cu o mie de lacăte, a zis Elizabeth și Liz a inchis ochii, încercând să ignore furtuna care tocmai s-a pornit în interiorul său. “Iartă-mă,” a rostit cu voce tare atât pentru Max, cât și pentru gazda ei. I-a dezamăgit. A crezut ca e mai bine daca il protejează pe bărbatul din fața ei tinandu-l departe de adevărul dureros care nici lor nu le-a fost dezvăluit în detaliu. Nici nu au avut cand să puna mai multe întrebări, fiind mereu pe fugă. Opreste-l, striga Elizabeth, care dintr-o dată devenise mult prea vocală în mintea ei si Liz nu își putea auzi gândurile. Max se simțea atacat, mințit și rănit. A coborât din pat refuzând să stea pe loc. “Max… Te rog!” Se ridică în genunchi, în pat, neștiind dacă era bine să se apropie de el sau nu. “Max…” Nu te mai aude. Fa ceva, protesta Elizabeth. Du-te. Nu il lasa… Intr-o secundă, ochii ii fuseseră plini de blândețe, în următoarea, reci ca gheața. Un minut fusese atent cu ea, iar în celălalt, a alungat-o și a dat sa plece. Oamenii mint în fiecare zi, a zis Elizabeth. Nu esti prima și nici ultima. Gandeste-te la noaptea asta. Nu putea să dea uitarii primul lor sărut. Voia să rămână acolo, fiecare secundă părând o eternitate, apoi buzele li s-au întâlnit, calde și ușoare și respiratia lui a devenit și respiratia ei. Între cei doi exista o legatura pe care nu o putea identifica. O tristețe, un regret, un neajuns, un trecut…

Văzuse dorința din ochii lui, nu doar pentru ea, ci pentru ceva mai mult, o armonie, o completare pe care Liz voia să i-o dăruiască. Pentru o secundă, a fost din nou scăldată în tandrețea lui… Max își trecea un deget pe umărul ei, dandu-i cămașa jos ca sa ii poată sărută spatele, tot corpul furnicandu-se la atingerea sa, buzele lor întâlnindu-se de nenumărate ori… Liz, te-am dorit din prima zi, i-a șoptit el. Degetele lor se împleteau, rostogolindu-se în pat, apoi stând cu capul pe pieptul lui și simtindu-i bătăile inimii, iar el mangaindu-i parul. Elizabeth nu se putea abtine din a retrai momentul, iar Liz voia să gândească lucid. Băiatul din amintirile tale, Liz. Cine este? Este ceva atât de familiar la el… Tăcu. Apoi o secundă mai tarziu: dacă este Max? Eu am fost abandonată pe străzi încă de mică. Nu imi cunosc parintii. Tu ai toate aceste amintiri și refuzi sa le accesezi… De ce? Nu are cum sa fie o coincidență, nu? Liz clatină din cap. Nu, nu are. Dar asta înseamnă că… Tăcu și ea, privindu-l pe Max. Pe chipul lui nu se citea decât dezamăgirea. “Te rog, Max. Ascultă-mă,” cobori din pat, înfășurată în cearceaf. Încerca să își amintească. Sa deschida acele usi. Un vis. O poveste. O amintire destul de incetosata. Era mică. Mică. Linia dintre adevăr și supraviețuire se reunește. Nevoia. Speranța. Plină de speranță. Așteptând ceva. Pe cineva. De ce nu îl luăm cu noi? Hai, copilă! Este timpul să plecăm! I-a zis o femeie în vârstă. Părinții tăi te așteaptă. Nu, nu, nu, clatină din cap, strangand la piept unicornul jucărie. Băiatul o câștigase din ultimii lui bănuți în parcul de distracții și de atunci Liz nu i-a mai dat drumul. Băiatul… Max…. Acum, amintirile deveneau din ce în ce mai intense, mai proeminente, mai clare, ca si cum cineva ar fi deschis acele usi din mintea sa. El era. Privirea lui… Mult mai trista acum…. Acum înțelegi de ce ti-a zis Liz? Acesta este numele tau. Nu Isabella. Iar Max este prietenul din copilărie pe care ai jurat că il vei proteja. Și că il vei iubi, deși pe vremea aceea nu stiai ce este iubirea. Esti îndrăgostită? Spune-i. Nu aștepta așa cum am făcut eu, o indemna Elizabeth. Dar tu cand ai început să prinzi curaj? Intreba Liz. Aseară. Te-am luat drept exemplu. Max… Max al ei. Băiețelul care a alergat după mașină, prinzandu-se cu mâinile de gard.

Dar părinții ei… Au mintit-o. Au dus-o la terapie și au făcut-o să uite acea perioadă. Audrey, nepoata lui Max, a ciocănit la ușă, iar bărbatul i-a cerut sa il astepte ca iese imediat. Nu! Dupa o ultima privire aruncata in directia ei, si-a iîmbrăcat hainele si a iesit din camera. “Ce cauti în odaia domnișoarei Elizabeth? Și ție ti-a fost frica de furtună? Te-au speriat tunetele?” O auzi Liz pe Audrey întrebând si-si șterse lacrimile. Nu, nu va plânge. Va fi puternică. Mergi după el. Acum! Liz coborî din pat și si-a pus cămașa de noapte pe ea, vrând să iasă. Nu i-a luat mai mult de cateva secunde lui Max și s-a întors din încăpere, dând nas în nas cu Liz. Tânăra a făcut un pas în spate, iar bărbatul s-a pus în genunchi în fața ei. O, Doamne, rosti Elizabeth. “Esti nebun,” a zis Liz. “Ridica-te. Trebuie să vorbim. Altfel o sa cred ca am luat-o razna. Ca ceva este neregulă cu mine…” S-a lăsat liniștea și Max a intrebat-o daca vrea sa fie soția lui. Era ca și cum Max Grayson ar fi fost la butoane si pentru o clipită, Liz a tăcut. “Da, da, da…” rosti Elizabeth pentru ea. Zâmbea. Avea lacrimi în ochi. O treceau mii și mii de emoții. Copiii au început să bată din palme, strigându-i pe părinții lor. Tânăra s-a apropiat de iubitul ei si l-a sărutat încet. “Iartă-mă că ti-am ascuns adevărul,” i-a șoptit ea. Raspunsul era pentru Elizabeth si Max Grayson. Ei meritau să fie fericiți, dacă lor li se tot impotrivea destinul. “Spune-mi, te rog, ca nu sunt nebună și că nu mi-am imaginat ca te cunosc dintr-o altă viață.” Apoi, a profitat de faptul că nepoții lui Max au fugit după părinții lor și i-a povestit ce si-a amintit. Orfelinatul. Cei doi copii… jucăria. De-asta nu i se păruse straniu cântecelul cu unicorni. Se pare ca peste noapte, toate gazdele lor au devenit mai active și până și Connor a avut o discuție cu versiunea lui din această lume. Ce esti? Nu stiu. Nu ma mai bate la cap. Voi avea grija de soția și de copilul vostru. Nu vom pierde aceasta lume. Dacă nu veti reusi… jura-mi ca Ivy și copilul vor fi în siguranță, a gândit Connor din London verse. “Îți jur,” a zis el cu voce tare. Acum spune-mi unde țineți armele. Trebuie să aveți ceva. În seif, i-a transmis Connor si bărbatul a clătinat din cap, coborând în birou. Ivy avea nevoie de odihna, asa ca nu o implica în această misiune. Ii jurase ca nu o va pune în primejdie.

Sebastian s-a intins la explicatii, simtindu-se in largul lui, cu toate ca detectivul Flynn nu intelegea o iotă. Chiar si-asa nu l-a oprit din vorbit, lasandu-l sa se din nou in largul lui dupa o noapte petrecuta in celula. Ii făcuse mai bine. Asa a avut timp sa se gândească la toate lucrurile și persoanele dragi pe care le-a pierdut în favoarea altor entităti. Chiar nu au invatat nimic din experientele trecute? Hope i-a spus ca a dat destul de multe explicații stiintifice, dar l-a imbarbat dupa aceea cu cuvinte de lauda aduse expertizei lui. “E o nebunie… însă e purul adevăr,” rosti Sebastian. Apoi Alex a spus ca nu o sa o lase pe regina Victoria sa fie tarata prin tarana. Cand sa le dea răspunsul, aceștia au auzit usa biroul deschizandu-se brusc si s-au intors sa vada cine e. Au intalnit privirea amuzata a mamei lui Hope si tanara a batut cu palma in masa, fericita, iar Sebastian a tasnit în picioare. “Cum să stau departe de voi? Cassie iti transmite toată dragostea ei,” i- spus fiicei sale si-i facu cu ochiul. Alex nu i-ar fi lăsat singuri într-o misiune în care soarta lor si a universului era miza cea mare. Detectivul Flynn s-a ridicat de pe scaunul de langa fereastra si a ramas uimit uitandu-se in ochii ei. “Diana…” a soptit el dand un ocol biroului si i-a luat mainile intr-ale lui. Inima i s-a făcut cat un purice, tanjind după soțul ei, însă bărbatul din fața sa era o altă versiune a lui, cu alte amintiri, alte trăiri. Iubirea înseamnă și durere, si-a amintit ea si i-a atins obrazul. “Alex…” șopti ea, simtind cum se tot mărește golul din suflet. “Sunt eu… Dar… O, Doamne… imi pare rau ca am dat buzna în viața ta așa. Trebuia să mă asigur că toți sunt bine.” Sebastian i-a dat un cot lui Hope, făcând-o și mai atentă decât era deja. “Imi pare rău că va întrerup… Dar putem să plecăm de aici? Undeva în siguranță unde puteti vorbi cat vreti… Nu prea mai avem timp…” le reaminti tânărul, cu parere de rau.

[rudyroth79]

Vineri, 5 mai 2017, la ora 16.00, la Centrul Socio-Cultural ”Jean Louis Calderon” din București (str. Jean Louis Calderon nr. 39, sector 2) va avea loc lansarea volumelor ”Trecea un cântec peste veacuri”, antologie de poezie franceză (selecţie de poeme şi traducere în limba română de Paula Romanescu) și ”Et si l’amour avait raison?”, selecție din lirica originală a Paulei Romanescu, ambele apărute la Editura Tipo Moldova. Prezintă: George Corbu.

Antologia de poezia franceză cuprinde traduceri din Guillaume Apollinaire, Louis Aragon, Felix Arvers, Aliette Audra, Henri Bachou, Georges Bataille, Charles Baudelaire, Pierre Bearn, Joachim Du Bellay, Yves Bonnefoy, Georges Brassens, Jacques Brel, Paul Celan, André Chénier, Paul Claudel, Jean Cocteau, Pierre Corneille, Robert Desnos, Paul  Éluard, Benjamine Fondane (Barbu Fundoianu), Théophile Gautier, Iulia Hașdeu, Victor Hugo, Jean de La Fontaine, François de Malherbe, Stéphane Mallarmé, Henri Michaud, Molière, Gérard de Nerval, Anna de Noailles, Charles d’Orléans, Charles Péguy, Jacques Prévert, Sully Prudhomme, Henri de Regnier, Arthur Rimbaud, Pierre de Ronsard, Léopold Sédar Senghor,  Jules Supervielle, Tristan Tzara, Elena Văcărescu, Paul Valéry, Emile Verhaeren, Paul Verlaine, Boris Vian, Alfred de Vigny, Voltaire, Ilarie Voronca ș.a., aforisme de Martha Bibescu, Constantin Brâncuși, Emil Cioran.

”[…] Pe vremea când, copil îndrăgostit de hărţi şi stampe cum am fost, transcriam într-un «jurnal» frânturi de poeme descoperite în acea foarte de folos zăbavă care-mi era cetitul cărţilor, nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că acela va fi fost grăuntele primei mele antologii, azvârlit în câmpul fertil al tăcerii, în aşteptarea vremii de cules. Mă mulţumeam cu bucuria fără nume de a mai fi adăugat micilor mele comori de gând o frumuseţe nouă. Uneori nu păstram dintr-un poem decât un vers, o frântură de zicere ca un tăiş de fulger pe care-ai vrea să-l prinzi în palmă, nebănuindu-i dulcea arsură. Împărţeam cu cei de-o cale spre împlinire într-un mâine al vieţii de adult (vai, cât de grăbiţi copiii să devină oameni mari de ani, ignorând capcana de a se trezi bătrâni chiar fără a fi fost vreodată adulţi!) noua bogăţie şi, prin acest gest simplu am înţeles că a dărui frumuseţe înseamnă a te îmbogăţi, îmbogăţindu-i şi pe ceilalţi.

Aceasta mi-a fost porunca: Să realizez din iubire de cuvânt prezenta antologie în limba română. 

Cuvintele ard uneori. Chiar sângeră. Alteori capătă adâncimi în care, de te afunzi, «dai de stele-n apă», cum zice lancrămeanul poet din Valea Frumoasei. Dar numai astfel sufletul se preschimbă-n armonie, bucuria în lumină şi lacrima în cânt.

Selectând şi traducând poeme din literatura franceză, apărute de prin secolul al paisprezecelea până în zilele noastre, am vrut prin aceasta să aduc un omagiu culturii unei ţări de la care au luat lumină de-a lungul timpului şi «ai noştri tineri» care vor fi învăţat pe la Paris nu doar «la gât cravatei cum se face nodul», ci şi cum se poate înnobila prin cunoaştere mintea şi sufletul omenesc.

Dacă nu am ocolit nici poeţi anonimi din nu se mai ştie care timp, nici poeţi-interpreţi de muzică dintre cei care s-au impus în conştiinţa publicului şi care au fost percepuţi de cititori drept creatori de poezie adevărată – Brel, Brassens, Ferré –, cum aş fi putut ocoli pe acei poeţi români sau trăitori un timp în România, cărora limba română le-a rămas patria din suflet şi, care au adus prin scrisul lor în limba  franceză o contribuţie deloc neglijabilă ba chiar de o excepţională originalitate şi valoare – Emil Cioran, Gherasim Luca, Iulia Hașdeu, Anna de Noailles (prinţesă Brâncoveanu), Paul Celan, Martha Bibesco, Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane), Elena Văcărescu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca dar şi un Brâncuşi, acest sculptor de aforisme şi poet al pietrei, al lemnului, al metalului…

Am credinţa că doar astfel «sporim a lumii taină» ori de câte ori un poem care va fi traversat veacurile se amestecă în cântul nostru luminându-ne cu o frumuseţe nouă.” – Paula Romanescu, ”Mărturie”, prefață la vol. ”Trecea un cântec peste veacuri”.

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Ilustrații coperți: Adina Romanescu

Arhur Rimbaud

Cel ce-odihneşte-n vad (Le dormeur du val)

E un vad de verdeaţă unde un râu subţire Cântă aninând prin ierburi de-argint străluminări, Unde un soare mândru îşi cerne peste fire Din crestele muntoase luminile din zări.

Un soldat tânăr doarme cu gura-ntredeschisă, Cu capul gol, cu ceafa scăldată-n reci undiri, Doarme întins în iarbă sub bolta necuprinsă, Palid în patu-i verde sub ploaia de lumini.

Doarme şi gladiole picioarele-i cuprind, Surâde-n somn cum face copilul suferind. Leagănă-l cu blândeţe, natură, îi e frig.

Întreaga-nmiresmare nu-l tulbură ca alt’ dată, Tihnit doarme sub soare cu mâna aşezată Pe piept; în coasta-i dreaptă două răni se deschid.

Traducere de Paula Romanescu

Paula Romanescu

Je n’aime pas les statues

Je n’aime pas les statues, Néron non plus d’ailleurs ; Il les décapita Puis sa tête roula Et le jeu continue: Un tyran est tombé De son socle rougi, L’oiseau dans la forêt Chante et l’herbe refleurit.

Un nouveau jour se lève, D’autres pas sur la grève, Et moi je rêve D’un Paradis perdu Au goût de bonheur.

Je n’aime pas les statues: La vie non plus d’ailleurs.

Știri: Dublă lansare de carte Paula Romanescu (5 mai 2017, București) Vineri, 5 mai 2017, la ora 16.00, la Centrul Socio-Cultural ”Jean Louis Calderon” din București (str. Jean Louis Calderon nr.

[altar-of-oblivion]

Sunt frânturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel «Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stăpânit cu desăvârşire, convenţia aceea care-ţi face bucăţi un gând şi ţi-l pune în zece capete.

IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU

[11-october-blog1]

Sus,iubire .Eu te iubesc !

Vrei să îți spun ceva ?Tu stai și te stresezi.Tu stai și plângi în hohote noapte de noapte.Tu stai și îți lași mintea să putrezească sub îndemnul autoritar și crud al întrebărilor și gândurilor.Tu stai și implori cerul pentru o minune.Tu stai și te înfometezi.Tu stai și parcă aștepți o dată să crapi de atâta suferință și dor.  AJUNGE ! Ridică-te de jos,iubire !! Cât timp mai ai de gând să zaci în balta de sânge produsă din atâtea răni ? Ridică-te,poți mai mult de atât. Mult mai mult. Tu poți avea orice dorești. Tu poți fi orice dorești,însă tot ceea ce contează cu adevărat în viață e să vrei .Cât să mai plângi si să te îmbrățișezi cu depresia? Ajunge,iubire. Ajunge. Ești un om mult prea frumos pentru a-ți strica frumusețea cu lacrimi,cu riduri pe frunte și cu ochii care abia se mai zăresc de tristețe. De zâmbet nici nu mai spun,este perfect.. De ce nu vrei să îl lași să strălucească ? .. Promite-mi că mă vei face împlinită ridicându-te și spunând tare "am reușit !". Asta vreau în momentul ăsta,puiule. Ești mai puternic de atât. Omul e o lumină și ca orice lumină,nu trebuie să se stingă așa ușor. Ești o persoană minunată, capabilă să aibă chiar și lumea la picioare dacă își dorește. Cât să te mai lași înjunghiat de cuvintele celor din jurul tau sau de neajunsurile lumii ăsteia ? Aruncă-te în lupta vieții și privește-o cu ochi de învingător,la fel ca un soldat pe front ! Încetează,nu mai plânge,suflet drag..  bucurtă-te chiar și pentru micile frânturi de fericire.. Ești o minune ! Luptă, muncește,fii puternic și arată-le tuturor cine ești și ce poți ! Ești un campion,o stea ce strălucește neîncetat,iar eu,iubita ta,sunt aici să te sprijin în tot. Te iubesc ! Uite.. A fost un timp când nu mă simțeam fericită ..pentru ca nu era nimeni sa mă facă sa mă simt fericită. Brusc,o minune,a făcut ca acum ceva timp să apari tu si să se schimbe complet lucrurile. Am inceput să iubesc. Sa te iubesc. Să sper,să cred, ca pot sa fac orice si sa am incredere in mine. Ciudat,nu? Ca fericirea mea se leaga de un om.De un singur om. Azi,privindu te.. mi-am dat seama ca tu esti cel mai minunat om pe care Dumnezeu a putut să mi-l scoată in cale. Te priveam si brusc îmi reincarcam bateriile. Sunt zile in care nu vreau sa am de aface cu nimeni si totusi,te vreau pe tine.. si momente când ne ciondanim si stau si verific telefonul din 5 in 5 secunde sa vad daca imi scrii,daca o sa cadem intr-o impacare extrem de dulce care sa ne reaminteasca cat ne iubim..  Vezi dovada a tot ce ți-am spus mai sus?.. Ești un om minunat.. De-a dreptul minunat.. Te iubesc atat de mult incat nu pot sa descriu in cuvinte,nu pot spune ce simt cand stiu ca esti al meu, doar al meu. Este minunat.. Mesajul asta nu avea scopul de a te face sa citesti mult..ci de a simti ca sunt a ta..Si sunt cu tine prin orice ai trece si oricat de greu ne-ar fi. Si..nu vroiam sa amintesc de asta,dar trebuie neaparat sa stii ca plecarea ta o sa ne întărească relația. Stii vorba aia “ distanța uneste relațiile adevarate si le dezbină pe cele false” . Noi o sa avem ocazia sa demonstrăm cat de mult ne iubim. O sa fie un test..pe care il vom trece amândoi. Te iubesc foarte mult !

[atitudini]

FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila

FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU, de Monahia Gavriila

FRÂNTURI DE GÂND ÎN AMINTIREA DOAMNEI ASPAZIA OȚEL PETRESCU

de Monahia Gavriila

 Ani de zile, în liniștitul orășel nemțean, Roman, ușa modestei case a distinsei doamne Aspazia Oțel Petrescu se deschidea larg pentru tot sufletul care voia să-i treacă pragul și înseta să soarbă nectarul cuvintelor celei care a urcat fără vreo umbră de șovăire Golgota temnițelor românești.

Odată intrat în salonul de…

[loredanaadrianam]

Dacă îmi urmăriţi blogul de ceva timp, atunci v-aţi cam dat seama probabil care sunt gusturile mele în materie de cărţi şi că prefer, în general, să-mi îndrept atenţia spre romanele contemporane sau istorice. Dar asta nu înseamnă că nu pot gusta, din când în când, şi câte un fantasy bine construit şi imaginat! Recunosc, n-am citit prea multe fantasy-uri la viaţa mea, dar cele pe care am pus mâna… OMG, m-au terminat!! E de ajuns să menţionez seria „Angelfall” pe care am devorat-o în doar 3 zile, sau „An Amber in the Ashes” („Elias și spioana Cărturarilor”) ca să vă daţi seama de ce experienţe am avut eu parte cu acest gen.

Iar acum… vă spun cu mâna pe inimă că am întâlnit un alt fantasy care a intrat în hall of fame-ul meu personal! Am stat cu inima cât un purice pe tot parcursul cărţii, am ţinut cu personajele (ambele! ceea ce rar păţesc…), iar sfârşitul mi s-a părut perfect pentru acest prim volum al duologiei. Doamnelor şi domnilor, vedeta din centrul atenţiei de astăzi este „Acest cântec neîmblânzit” (Editura HERG BENET, 2017) de Victoria Schwab!

This slideshow requires JavaScript.

Odată ce am menţionat „Angelfall”, nu e greu de ghicit ce tip de fantasy-uri îmi „apasă” toate butoanele. IUBESC această combinaţie letală de acţiune, horror, suspans şi (semi)-romance, precum iubesc şi personajele puternice, dar vulnerabile în acelaşi timp, care sunt multidimensionale şi suferă transformări pe parcursul cărţii. Îmi place evoluţia, indiferent de care fel este ea, şi-mi place să văd „scheletul” realităţii noastre de zi cu zi transpus într-o lume cotropită de diverse fiinţe care au pus gând rău omenirii. Îmi place la nebunie să-mi închipui ce aş face eu în astfel de situaţii, şi vreau să trăiesc alături de personaje absolut fiecare eveniment din vieţile lor, fie bun, fie rău. Pentru aceasta, un ingredient important îl reprezintă cu siguranţă imaginaţia autorului, DAR nu trebuie niciodată să uităm că şi scriitura sa îşi poate lăsa amprenta de durată asupra cititorului. Din acest motiv, mai ales, pot spune că Victoria Schwab m-a făcut K.O. şi m-a lăsat într-o stare de pură adoraţie! De ce? Pun pariu că nici nu vă închipuiţi, dar citiţi în continuare.

„Acest cântec neîmblânzit” este o fiară în sine, pe care V. Schwab reuşeşte cumva s-o îmblânzească. Ritmul romanului este un crescendo care te lasă fără suflu la sfârşit, dorindu-ţi mai mult, tot mai mult. Am rămas impresionată, culmea, nu de lirismul cărţii, fiindcă nu prea are aşa ceva, ci de scenele de acţiune cinematografice, de interacţiunile dintre personaje, de dialogurile când amuzante, când cumplit de tăioase. Bineînţeles, i-am acordat câteva puncte bonus pentru scenele horror, care mi s-au părut delirant de bine scrise! Ce mai, am citit romanul acesta cu inima bătându-mi să-mi iasă din piept, şi nu regret nici măcar o secundă! Partea cea mai frumoasă? Victoria Schwab a reuşit acest lucru fără să-şi concentreze inutil atenţia asupra unei poveşti de dragoste clişeice, ci mai degrabă pe construirea unei prietenii solide, cu mult mai rezistente, care bănuiesc că va evolua în ceva mai mult (şi mult mai trainic) în partea a doua a seriei. Sunt extrem de curioasă cum a ales V. Schwab să încheie acest rollercoaster de emoţii şi de trăiri! Cum a doua carte din duologie, „Our Dark Duet”, a apărut deja în State, să ţinem pumnii strânşi să apară şi la noi cât mai repejor! Pentru că NU.MAI.AM.RĂBDARE!!

Victoria Schwab

Acum că am încheiat porţiunea de fangirling a recenziei 😁, să vă spun câteva cuvinte şi despre lumea din „Acest cântec neîmblânzit”. Plasată într-un viitor incert, dar pe teritoriul unei părţi a fostelor State Unite ale Americii, acţiunea din cartea Victoriei Schwab este concentrată în jurul unei singure teme: violenţa. Mai precis, fiecare act de violenţă, totul culminând cu crima, are o consecinţă, iar acea consecinţă este un monstru. La propriu! Naşterea unui monstru are loc din umbre, când acestea se adună şi formează creaturi cu dinţi ascuţiţi ca de rechin, cu gheare şi colţi. Creaturi care se hrănesc apoi cu oameni. Premiza este deja interesantă, dar ce este şi mai interesant este faptul că monştrii se împart în trei categorii: Corsai (treapta de jos, stau numai în întuneric şi fug de lumină), Malchai (treapta de mijloc, pot sta în lumină, deşi nu le place în mod deosebit, se aseamănă unor vampiri) şi Sunai (treapta de sus, se hrănesc cu sufletele oamenilor, nu cu carnea lor, şi fac acest lucru cântându-le). În timp ce Corsaii şi Malchaii sunt numeroşi în această lume distopico-fantastică, Sunaii nu sunt decât în număr de trei, iar fiecare dintre ei s-a născut dintr-un eveniment absolut terifiant. Nu ofer spoilere, şi veţi vedea voi de ce. 😉 Iar dintre aceştia trei, August Flynn, „mezinul”, este personajul nostru masculin principal şi „fiul” cel mai mic al omului care conduce partea de sud a oraşului Verity, locul principal al acţiunii.

De cealaltă parte a baricadei o avem pe Kate Harker, fiica celui mai puternic om din partea de nord a oraşului Verity, iar dacă tonul cărţii nu ar fi atât de dark, aţi crede că avem de-a face cu o reinterpretare a lui „Romeo şi Julieta”. Însă V. Schwab nu este atât de previzibilă cum v-aţi putea închipui! Nici pe departe! Îi va plimba pe August şi pe Kate prin tot felul de situaţii limită, îi va pune să-şi confrunte cele mai întunecate temeri, iar la sfârşit îi va îmbrăţişa virtual cu scriitura ei şi le va da cale liberă să-şi aleagă singuri destinele. Fiara pe care Victoria Schwab a eliberat-o din lanţurile imaginaţiei ei este un lucru cu adevărat spectaculos şi fascinant!

Kate și August (de aici)

La fel cum am mai păţit şi în trecut, cu alte cărţi, de fiecare dată când citesc ceva ce-mi place la nebunie, cuvintele mă părăsesc. Vreau să scriu o recenzie inspirată, dar ajung să bat câmpii. Vreau să transmit toate emoţiile pe care le-am resimţit, dar ajung să povestesc lucruri irelevante. Dar de data asta vreau să reţineţi atât: „Acest cântec neîmblânzit” este un adevărat rollercoaster de trăiri şi de frânturi de imaginaţie care îţi taie răsuflarea, care eliberează în lume o melodie proprie, nu cu mult diferită de cea a lui August, şi care te face să-ţi doreşti mai mult, mereu mai mult! Nu voi rezista niciodată unei combinaţii reuşite de horror, umor, acţiune, suspans, prietenie/romance, iar lumii create de Victoria Schwab cu atât mai puţin!

Mulţumesc din suflet editurii HERG BENET că a avut bunăvoinţa să-mi trimită acest exemplar spre recenzie, dar mai ales le mulţumesc că au ales să publice această autoare şi în ţara noastră!! Victoria Schwab merită citită la orice oră din zi sau din noapte! Nu mă credeţi? E pe încercate. 😎

***

FRAGMENTE PREFERATE:

Unde eşti, Kate? se întrebă. Era un joc pe care îl juca uneori, de când aflase des­pre teoria paralelelor infinite, acea idee că drumul unei persoane prin viaţă nu era de fapt o linie, ci un copac, fiecare decizie o ramură divergentă, rezultând un tu di­vergent. Îi plăcea ideea că existau o sută de Kate diferi­te, trăind o sută de vieţi diferite. Poate că într-una dintre ele nu existau monştri. Poate că familia ei încă mai era întreagă. Poate că ea şi mama ei nu au plecat niciodată de acasă. Poate că nu s-au întors niciodată. Poate, poate, poate – şi, dacă existau o sută de vieţi, o sută de Kate, atunci ea nu era decât una dintre ele, exact cea care trebuia să fie. Şi, până la urmă, era mai uşor să facă ce avea de făcut, dacă putea crede că, un­deva, altă versiune a ei avea şansa să aleagă altfel. Avea să poată trăi o viaţă mai bună — sau măcar mai simplă. Poate că de fapt le cruţa, permiţând altei Kate să fie să­nătoasă şi în siguranţă.

Apoi fata începu să cânte. —Monştri, monştri mici şi mari, cânta cu voioşie. Vor veni şi vă vor mânca. Îl trecu un fior. — Corsai, Corsai, dinţi şi gheare, Umbre şi os, vă vor roade cruzi. Malchai, Malchai isteţi şi vicleni, Zâmbind şi muşcând şi sugând din voi tot. August înghiţi cu durere, ştiind ce avea să urmeze Sunai, Sunai, ochii ca tăciunele, Îţi vor cânta şi-ţi vor lua sufletul. Zâmbetul fetiţei se lărgi şi mai mult. Monştri, monştri mici şi mari Vor veni şi vă vor mânca Ea mai chicoti scurt, împăcată, iar pe August îl cu­prinse greaţa şi făcu un pas într-o parte. Când metroul trase la peron, preferă să intre în alt vagon.

Era o teorie nebună, ştia, şi trecu prin poze aşteptându-se să nu vadă nimic altceva în afară de faţa lui Freddie holbându-se la ea. În primele fotografii, băia­tul deja privise în altă parte, iar ea trecu prin album cu degetele emoţionate, până în clipa în care capul lui era întors spre ea suficient de mult pentru a-i vedea chipul. Ochii ei se plimbau peste imagine, trecând peste pantalonii uniformei şi tricoul de la Colton, până la geanta de pe umăr şi la părul negru ce îi atârna peste obraji şi ochi… dar acolo iluzia luă sfârşit. Pentru că ochii nu aveau acel gri obişnuit. Nu erau decât o pată neagră, o dâră de beznă pe care aparatul nu reuşi să o prindă. Ai văzut vreodată un monstru de aproape? Kate se lăsă pe spate. Freddie Gallagher nu era un elev obişnuit. Nu era nici măcar om.

  Recenzie „Acest cântec neîmblânzit” de Victoria Schwab Dacă îmi urmăriţi blogul de ceva timp, atunci v-aţi cam dat seama probabil care sunt gusturile mele în materie de cărţi şi că prefer, în general, să-mi îndrept atenţia spre romanele contemporane sau istorice.

[melidonium-revista-de-cultura]

Titi Nechita - Promisiuni de vis

Titi Nechita – Promisiuni de vis

Un buchet de flori și un gând pentru cele ce ne ascultați până și tăcerile, pentru cele ce ne legănați amintirile, pentru cele ce ne dăruiți bucuriile, pentru cele fără de care ne-ar fi mai triste zilele, pentru cele alături de care ne trăim visele, pentru cele care ne suportă toanele, pentru iubitele și mamele, pentru toate femeile!

Promisiuni, de vis

Frânturi de vis, freamăt de stele, Fiori…

[un-suflet-anonim]

Vă plângeți că femeile nu mai sunt femei. Vă plângeți că femeilor le-a dispărut feminitatea, și că în loc de fuste și rochii, ele poartă pantaloni.

Dar știți de ce poartă pantaloni?De NEVOIE!

Acum stau și mă întreb, voi, bărbații cu pretenții, de ce ați încetat să mai fiți BĂRBAȚI în adevăratul sens al cuvântului?De ce v-ați feminizat și ați ajuns să purtați fustițe și rochițe? De ce ați uitat cum să mai fiți bărbați?

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Mi-am făcut din dureri și din trădări mormânt

Și-am aruncat deasupra un pumn de vise amestecate cu pământ,

Din toate suferințele-ndurate mi-am făcut o cruce,

Și-am scris pe ea cu lacrimile vărsate și cu sânge,

În cimitirul oaselor îmi caut inima muribundă,

Însă în piept îmi bate o cutie plină cu cenușă.

17.10.2024

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

În iubire nu există cale de mijloc. Ori iubești ori nu!

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Nu mă mai doare indiferența și răceala. Am învățat de mult cum să joc acest joc.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Nu judeca. Încearcă să înțelegi. Nimănui nu-i este ușor. Nu toți ne-am născut privilegiați.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Oamenii te învață să iubești în diferite moduri.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Sunt momente în viață în care, oricât de multă lumină este în jurul tău, tu nu vezi decât întuneric, vină, suferință și durere.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

El: Ai nevoie de multă iubire la fel ca mine.

Ea: Și iubește-mă atunci.

El: Te pot iubi cu tot ce am. Însă iartă-mă dacă în unele momente par că nu mă pricep a te iubi. Uneori sunt stângaci și nesocotit. Alteori pot fi sufocant de afectuos si iubăreț, iar alteori rece și indiferent. Uneori îți pot ține de cald și alteori sunt frigul ce îți îngheață adâncul sufletului. Uneori îți pot fi vară, iar alteori o iarnă geroasă greu de îndurat.

Dar chiar și așa, să știi că eu te iubesc. Poate că nu știu cum să te iubesc îndeajuns de mult, de bine sau mai mult decât suficient. Îți pot potoli foamea de iubire și tandrețe, dar te pot lăsa să mori de foame de iubire și de dor.

Ea îl privi tăcută, plină de iubire, de vise și de speranțe, dar totuși temătoare, incapabilă în a mai spune ceva. Era conștientă că fiecare persoană poartă adânc în interior un întuneric ce îi sperie chiar și pe ei înșiși. Și uneori, puțin câte puțin, crăpăturile se adâncesc, lăsând întunericul să iasă printre ele acaparând orice urmă de lumină. Sau poate lumina era cea care intra printre acele crăpături?

Poate că din cauza întunericului, sau poate pentru că s-a obișnuit sa stea prea mult în întuneric, el nu a putut să mai vadă lumina. Iar ea nu voia să fie orice urmă de lumină, ea nu voia să fie doar o banală lumină, ci voia să fie doar lumina lui și atât.

Ea: Și-n acele momente, când simți că te pierzi și nu te mai regăsește, și încet-încet aluneci de lângă mine, am să te țin strâns de mână, am să-ți încălzesc trupul cu al meu, și-am să aștept tăcută să te întorci la mine. Pentru că doar eu îți pot fi soare în întuneric, doar eu îți pot auzi durerea, plânsetele și suferințele când e liniște. Doar eu pot să-ți aud în tăcere sufletul cum urlă de neputință, de furie, de ură... de foame de iubire.

Și oricât de multă furtună e în jurul meu, tu ești liniștea mea. Oricât de frig este în jurul meu, tu ești căldura mea. Oricât de mult zgomot e în jurul meu, tu ești pacea mea.

@un-suflet-anonim