#măzgălituri

[un-suflet-anonim]

El: Ai nevoie de multă iubire la fel ca mine.

Ea: Și iubește-mă atunci.

El: Te pot iubi cu tot ce am. Însă iartă-mă dacă în unele momente par că nu mă pricep a te iubi. Uneori sunt stângaci și nesocotit. Alteori pot fi sufocant de afectuos si iubăreț, iar alteori rece și indiferent. Uneori îți pot ține de cald și alteori sunt frigul ce îți îngheață adâncul sufletului. Uneori îți pot fi vară, iar alteori o iarnă geroasă greu de îndurat.

Dar chiar și așa, să știi că eu te iubesc. Poate că nu știu cum să te iubesc îndeajuns de mult, de bine sau mai mult decât suficient. Îți pot potoli foamea de iubire și tandrețe, dar te pot lăsa să mori de foame de iubire și de dor.

Ea îl privi tăcută, plină de iubire, de vise și de speranțe, dar totuși temătoare, incapabilă în a mai spune ceva. Era conștientă că fiecare persoană poartă adânc în interior un întuneric ce îi sperie chiar și pe ei înșiși. Și uneori, puțin câte puțin, crăpăturile se adâncesc, lăsând întunericul să iasă printre ele acaparând orice urmă de lumină. Sau poate lumina era cea care intra printre acele crăpături?

Poate că din cauza întunericului, sau poate pentru că s-a obișnuit sa stea prea mult în întuneric, el nu a putut să mai vadă lumina. Iar ea nu voia să fie orice urmă de lumină, ea nu voia să fie doar o banală lumină, ci voia să fie doar lumina lui și atât.

Ea: Și-n acele momente, când simți că te pierzi și nu te mai regăsește, și încet-încet aluneci de lângă mine, am să te țin strâns de mână, am să-ți încălzesc trupul cu al meu, și-am să aștept tăcută să te întorci la mine. Pentru că doar eu îți pot fi soare în întuneric, doar eu îți pot auzi durerea, plânsetele și suferințele când e liniște. Doar eu pot să-ți aud în tăcere sufletul cum urlă de neputință, de furie, de ură... de foame de iubire.

Și oricât de multă furtună e în jurul meu, tu ești liniștea mea. Oricât de frig este în jurul meu, tu ești căldura mea. Oricât de mult zgomot e în jurul meu, tu ești pacea mea.

@un-suflet-anonim

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sx2CsJ

Revista ART - Emis : Ne axfixiază subcultura

Prof. univ. dr. Viorica Moisuc Ne asfixiază subcultura. O întâlnești peste tot, oriunde întorci capul. Printre puținele noastre statui, în fața Universității bucureștene avem patru splendide statui înfățișând personalități care și-au pus amprenta în dezvoltarea națiunii române, a culturii naționale. Din fericire au rezistat furiei din anii 50 de dărâmare a statuilor din București și a aruncării lor în diverse cotloane de nimeni știute. Atunci eram țară ocupată. Acum susținem că suntem țară liberă, „stat de drept” cu o democrație cucerită pe baricadele de la Universitate și de la „Inter”. Așa se zice. Atunci însă, oamenii, poporul era mult mai bine educat, cultura națională cu tot ce înseamnă ea, era prețuită. Acum, din păcate, deculturalizarea sistematică și bine condusă din afară și din lăuntru a reușit să spele creiere, să arunce în derizoriu tot ce este național, să identifice naționalul românesc cu șovinismul sau chiar extremismul, să arunce la gunoi valorile neamului și să pună în loc non-valori, reziduri ale unei așa-zise culturi futurologice, „moderniste”, „globaliste”.

Magnații țărilor fără istorie cumpără pe bani grei istorie din țările care o au cu asupra de măsură și o țin la mare preț. Noi avem de mai bine de două mii de ani, mărturii de toate felurile ale unei civilizații cunoscute în toată lumea. Numai că am pus-o sub obroc. Am scos-o din manualele de istorie, (care nu trebuie să „supere” pe nimeni ), am pus sub aspră cenzură politică subiecte ca războiul de eliberare a Basarabiei și a Bucovinei nordice ocupată „hoțește, pe furiș” de ruși, războiul pentru apărarea Hotărârii de la Alba -Iulia de la 1 Decembrie 1918 atacată de bolșevicii lui Bela Kun în conivență cu Lenin, am ucis a doua oară prin ștergerea din memoria colectivă a guvernării mareșalului Ion Antonescu și a faptelor eroice ale Armatei Române. am lăsat într-o uitare vinovată pe Gheorghe Doja, Horia, Cloșca și Crișan, pe Tudor Vladimirescu (care a făcut și el o „răscoală” acolo…), ba mai mult, marea reformă agrară din 1921-1922 a regelui Ferdinand a intrat și ea sub obroc pentrucă , pasă-mi-te i-a nedreptățit pe foștii latifundiari unguri din Ardeal are au refuzat cetățenia română și au târât statul român într-un lung proces la Curțile internaționale de justiție cerându-i despăgubiri pe care le mai primiseră odată pentru pământurile expropriate și date țăranilor din Ardeal, indiferent de naționalitate; în consecință, Nicolae Titulescu, avocatul statului român care a pledat pentri interesele naționale ale României contra fantasmagoricelor cereri ungurești, apare ca un fel de Don Quijote ! Cenzura nevăzută dar pe care o știm foarte bine a pus „la secret” și problema Gojdu, și multe altele!

Românul întreg la minte, se întreabă , poate nedumerit, „de ce?” Eu cred că este simplu: unde nu e coloană vertebrală, unde nu este mândrie națională, unde nu este mândria de nație, unde lașitatea , tradarea și banul sunt vectorii principali în politică, se ajunge inevitabil la un astfel de dezastru, Să mă întorc la statuile din fața Universității. Mihai Voievod „domnul Țării Românești al Moldovei și al Ardealului” – inscripția de la baza statuii este tăiată cu o cruce mare neagră, un scris analfabet cu cariocă arată „oglindă-oglinjoară…..” urmată de măscări de nereprodus, iar „opera” este completată cu măzgălituri de grafitti ce aduc a insemne legionare. Și lui Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr și Spiru Haret cărora „Patria recunoscătoare” le aduce omagiu pentru contribuția la dezvoltarea școlii românești, a culturii neamului nostru, li s-a hărăzit tot câte o mare cruce neagră vopsită peste inscripții , așa ca să nu se mai înțeleagă nimic!

Zidurile Universității adăpostesc , chiar în acea zonă, amfiteatrele Facultății de Istorie. N-o fi văzut nimeni ororile astea? Dar ce să ne mai mirăm, când dl prof. univ. dr. Lucian Boia îl blagoslovește pe Spiru Haret arătnd în lucrarea sa „Românizarea românilor” că acest corifeu al învățământului românesc a avut ca principală misiune „românizarea” școlii românești, vezi Doamne, nu numai în Vechea Românie dar și în „provinciile alipite”! Acest individ formează istoricii de mâine! Și alții ca el! Și atunci?

[un-suflet-anonim]

Crezi că dacă azi ierți, mâine va fi altfel?

Crezi că dacă ierți, totul va continua să fie cum era înainte?

Crezi că dacă ierți, inima ta va mai fi la fel ca înainte?

Crezi că dacă ierți, o să fii mai bun(ă)? O să pari mai bun(ă)?

Crezi că dacă ierți, tu, la rândul tău, când vei avea nevoie de iertare, o să o și primești?

Crezi că dacă tu ierți, va ierta toată lumea?

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Oameni care abandonează oameni, suflete contra suflete, și inimi care ucid inimi.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Draga mea,

    Îți scriu aceste rânduri din egoista mea iubire ce încă eu ți-o port, și la fel ca și ieri, îmi înec amarul și dezamăgirea prin cântecul nostru preferat, și în fiecare zi închin în cinstea ta un pahar plin de amintiri, sperând că undeva acolo cel care te are acum în brațele lui, te va face mai fericită decât am făcut-o eu, cel care ți-a ucis acea strălucire și căldură, cel care ți-a distrus visele, speranțele și sufletul odată cu ele.

Îți scriu căci dorul și durerea m-au năpădit de îndată ce am realizat că am pierdut totul: iubirea ta, căldura și grija ta, brațele tale în care mă țineai, privirea cu care mă mângâiai, și nu în ultimul rând, te-am pierdut pe tine. Tu erai căldura din frigul ce mă înconjura.

Nu-ți scriu aceste rânduri pentru a te opri din drumul tău doar ca să-ți arunci privirea în trecut acolo unde sunt eu prins așteptându-te, ci îți scriu pentru a-ți mulțumi pentru tot acest trecut frumos și plin de amintiri strălucitoare și călduroase pe care mi le-ai oferit, lăsându-le apoi în urma ta ca pe un bagaj prea dureros și greu de târât pentru tine. Dar nu te judec pentru asta și nici scuze nu-mi caut, ci am să car eu acum acel bagaj dureros, greu și sufocant.

Nu-ți voi blestema iubirea ce încă ți-o port adânc în mine, și nici alegerea ta din acea zi când, fără milă, m-ai abandonat în mijlocul camerei în timp ce eu priveam la spatele tău ce continua să se depărteze tot mai mult de mine, și la ușa care rămăsese încă deschisă mult timp după ce ai plecat. Știi, nici acum nu am reușit să o închid, și încă te aștept în pragul ei în fiecare zi, privind în zare până când lacrimile încep să-mi umple ochii încețoșându-mi privirea. Și nici n-am să-ți doresc tot răul din lume, și nici să suferi la nesfârșit din cauza egoismului meu, nu voi arunca în tine cu vorbe jignitoare, și nici nu te voi lovi cu ele peste suflet satisfăcându-mi orgoliul bărbătesc.

Nu-ți voi spune cât de mult îmi plâng durerea în timp ce scriu aceste rânduri, și nici cât de mult aș vrea să pot șterge tot ce-am trăit cu tine, toată suferința pe care ți-am provocat-o, toată durerea cu care ți-am amărât sufletul, doar ca să nu mă fi întâlnit niciodată pe mine, cel care n-a știut să te prețuiască, să te protejeze și să te iubească așa cum meritai.  Nici nu știu dacă mai am dreptul să plâng, dacă mai am dreptul să te aștept, așa că doar îmi voi lăsa regretele să-mi atârne de inimă, să mă sufoce și să mă chinuie pentru că am fost prea orb, prea nătâng în fața iubirii tale și te-am târât prin grădina cu spini ai nemerniciei mele.

Te-am avut și te-am pierdut, și nici măcar un singur cuvânt sau gând nu poate descrie ceea ce simt acum, căci dacă aș putea, te-aș picta pe fiecare nor de pe cer, pe fiecare zid, pe fiecare frunză ce se desprinde din copaci, și te-aș expune neîncetat în galeria sufletului meu, scriind eseuri întregi despre tine pe foile gândurilor mele. Te-aș îmbrăca în flori nemuritoare și ți-aș uda petalele cu picăturile de rouă ale iubirii mele, te-aș îmbrăca în zâmbete și-n parfum de fericire, te-aș zugrăvii pe pereții acestei case și te-aș admira pururea și neîncetat, și te-aș strivii sub ochii mei plini de afecțiune și iubire, iar dorul meu te-ar strânge în brațe până te-ar imprima pe pielea mea fierbinte ca un tatuaj.

Dacă aș putea te-aș cânta ca pe o odă, te-aș înălța la cer să strălucești mai puternic decât orice altă stea, și te-aș venera ca pe-o zeiță oferindu-ți în fiecare zi drept ofrandă inima și trupul meu, așezându-te pe altarul existenței mele.

Nu am să te urăsc pe tine cea care m-a abandonat, căci ar însemna să îmi urăsc alegerea pe care am făcut-o atunci când ți-am întins prima dată mâna și-am sărutat-o, și nici nu aș încerca măcar să te blestem. Nu aș putea ucide ce-a mai rămas din noi, și nici nu-mi voi dori sfârșitul tău, căci tu mi-ai fost și încă-mi ești ființa cea mai dragă, alinare și pansament. Și aș minți dacă aș spune că am uitat tot ce am trăit cu tine, că am uitat de noi. Am îndesat în acel bagaj dureros, greu și sufocant toate scrisorile pe care ți le-am scris de când ne-am despărțit. Vor exista acolo pe vecie, vor fi doar niște file de jurnal, niște măzgâlituri ale unui suflet stângaci, egoist și rece, vor fi ca niște amintiri fără destinatar, ca niște lacrimi pline de regrete și fierbinți ce-mi ard pielea lăsând dâre sângerii pe care tu nu ai să le vezi niciodată căzând pentru tine, căci draga mea, tu acum ai ajuns într-un loc unde nu te mai pot ajunge decât cu privirea și cu gândul. Acum ești mult prea strălucitoare și prea caldă pentru lumea mea rece și întunecată.

Draga mea, nu fii tristă și nu plânge, pentru că eu acum sunt fericit rătăcind prin grădina aceea plină cu spini ai nemerniciei mele, simțind ce ai simțit și tu atunci, în timp ce orgoliul meu încă îmi mai bate-n piept.

Cu stimă și iubire,

De la un bărbat ce nu a știut să iubească!

@un-suflet-anonim