#sufletul meu

[unsarutsiamplecat]

Sufletul meu geme din adâncuri și ochii mei lacrimi poftesc. Greșit-ai, suflete!

— Sf. Efrem Sirul🌿⚘

[officialromaniantranslatiuni]

Atelier pentru tineri (19-26 ani)

Hai, sictir 😒

[ciochinaflorin]

343 I 2023. ÎMPĂRĂȚIILE LUMII SAU ÎNCĂRCAREA SUFLETULUI CU PROBLEME [Psalmul 13.2 I Matei 4.8–11]

343 I 2023. ÎMPĂRĂȚIILE LUMII SAU ÎNCĂRCAREA SUFLETULUI CU PROBLEME I Podcast I Pasaje Biblice : Psalmul 13 : 2 I Matei 4 : 8 – 11 I Meditaţii din Cuvânt I Cezareea I Reşiţa I 09 Decembrie 2023 I Sufletul omului nu are o putere nelimitată. Din acest motiv trebuie să am grijă de sufletul meu și să nu îl împovărez inutil. Să mă ajute Dumnezeu să fiu atent la ispita de-a căuta să adun mai multe…

[nyctoaerah]

Can you please write about kissing utahime or sanemi's scars? Any of your choosing between them ofc!❣️ Love your writing sm btw!!🥹🫶🏽

★ KISSING HIS SCARS!

CONTENT: Fluff, Implied that there’s an established relationship between Sanemi and Reader, Slightly suggestive at the end.

PAIRINGS: Sanemi Shinazugawa x Fem! Reader

“Y’know... your scars are really pretty...”

“Are you trying to seduce me and distract me from the fact that you just slandered my breathing technique?”

Sanemi scowled, his nails digging into the flesh of your hip as he gazed up at you from his position in your lap.

“Aww, come on Nemi.. i was just joking,” you cooed, leaning down to boop his nose gently with your fingertip. A fiery blush immediately bloomed across his cheeks at the tender gesture

“tch..”

His strong jaw clenched as he warded off the fluttering sensation in his stomach.

“Doesn’t mean it’s funny,” he grumbled stubbornly, though his defiant tone was undermined by the visible effect you had on his body.

“Are you not even gonna say sorry?”

You raised a brow, pouting your soft lips enticingly as you ran your fingers through his hair. 

“I would.. but.. i’m not apologetic.”

“means that it won’t be genuine.”

you said, biting your lip to suppress a smile as his blush deepened. Sanemi rolled his eyes as his hands slid further up your thighs. 

“Figures. You’re a brat after all, I don’t even know how I’ve managed to put up with that attitude of yours,.” he muttered, his warm breath caressing your skin. 

His hand disengaged from your hip to glide upward, cupping your jaw in a proprietary grasp.

“But i still love you.”

With deft force, he tilted your face toward his, turning you just enough for his lips to graze the shell of your ear.

“... I just noticed... but you look prettier today,” 

“That’s random.”

You quirked a brow, amused. “I’m always pretty.”

“Aye, which is why I said ‘prettier’, Sufletul meu.”

“You’re gorgeous,” he murmured, his lips brushing softly against the pulse point below your jaw. A shiver coursed through your body at his touch, though you averted your eyes, feeling the flush of heat rise in your cheeks.

“Heh. Simp.” you teased.

Your fingers gripped his chin firmly, pulling his face away from your neck. Leaning in close so that your warm breath mingled with his own, you murmured softly

“You like me that much?” A playful giggle escaped your lips as you gazed into his eyes.

For a moment he said nothing, only holding your stare with an intense look before he finally spoke.

“Wouldn’t you like to know?” he replied lowly.

“No need for that. I already know.”

Smiling knowingly, you turned your head to brush your lips gently along his jaw, savoring the way his muscles tensed at your delicate ministrations. 

Your kisses trailed higher, pressing tenderly to the scar marring the right side of his forehead.

“You’ve gotten a new scar, I see.”  You mumbled.

“From my recent mission,” Sanemi replied, shoulders slumping slightly as memories of the fight surfaced in his mind. The stupid demon’s weapon had raked fiercely across his forehead, yet another blemish to add to the myriad of scars already mapped across his features — not that he gives a fuck anyways.

“You’ve got so many scars now, y’know”  You observed, calloused fingertips tracing lightly over the ridges of damaged flesh.

He hummed softly at his ministrations, tilting your head to allow him better access.

“Sure..”

“How’d you know this one was new then? if my face is so scarred, i mean.” 

“I just know, alright?”

“I know what parts i’ve kissed. And I’ve not tasted this spot up till now.”

“So it must be fresh. Don’t worry though, I’ll memorize this one too, just as I have all the rest.”

“Uh-huh,” Sanemi mumbled, his eyes narrowing as he observed you tenderly planting kisses on the rough terrain of his scars.

The warmth of your lips against his skin sent a shiver down his spine, eliciting a soft sigh to escape his lips.

“Are you done yet?”

he breathed, the words barely more than a whisper as he closed his eyes, relishing in the tenderness of your affectionate gesture.

After a minute though, Sanemi spoke up again.

“You know... Instead of using that pretty mouth to kiss me here...” His voice trailed off, a low hum resonating in his chest as he finally opened his eyes, his gaze locking with yours.

With a sudden movement, he reached out, his fingers tangled in your hair, and tugged gently, urging you to meet his gaze.

“You can use it somewhere else,” 

𝐡𝐞𝐚𝐫𝐭𝐬, 𝐫𝐞𝐛𝐥𝐨𝐠𝐬, 𝐚𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐦𝐞𝐧𝐭𝐬 𝐚𝐫𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐚𝐭𝐥𝐲 𝐚𝐩𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐚𝐭𝐞𝐝.♡

©��𝐲𝐜𝐭𝐨𝐚𝐞𝐫𝐚𝐡 || 𝐌𝐀𝐒𝐓𝐄𝐑𝐋𝐈𝐒𝐓

𝐀/𝐍: HELP SORRY POOKIE IF IT’S TOO SHORT... I HV NO IDEA ON WHAT TO DO... AND IF I CONTINUED THAT THEN IT WILL SORTA LEAD TO A SMUT... but maybe i’ll just do a part two...? ANYWAYS GUYS, PLS SEND ME SOME KNY REQUESTS, PRETTY PLSPLSPLSPLS🙏🏻🙏🏻🙏🏻 or a suguru req...

[unanonimcelebruu]

Te-ai plimbat prin sufletul meu,

Kilometri întregi la pas,

Zile și nopți, dus-intors,

Ai bătătorit toate drumurile,

Și ai luat la rând chiar și potecile,

Unele erau pustii, neatinse,

Ți-ai lăsat urmele adânc impregnate,

Te-ai plimbat atât de mult,

Ai învățat pe unde poți pleca,

Și pe unde să te reîntorci,

Nu am blocat drumurile,

N-am schimbat nici rutele,

Te poți plimba la nesfârșit,

Pe cărările sufletului meu,

Dar ți-a fost dor sau doar răsună un ecou?

[doar-o-pustoaica]

—“ nu m-am considerat niciodată un om perfect, însă pot pune pariu că sufletul meu a dat clasă fiecărui om pe care l-am întâlnit..”

@doar-o-pustoaica

[ginamaryya]

Am crezut, într-un moment de naivitate, că undeva, într-o zi târzie, o să regreți. Că vei simți un fior, o undă de dor sau de vinovăție și că îți vei aminti de noi, de ceea ce am fost. Mi-am imaginat că, în tăcerea nopților fără somn, vei simți absența mea ca pe un ecou care te străpunge, că vei înțelege, măcar pentru o clipă, că sufletul meu a fost al tău, fără rezerve. Dar acum știu. Nu era niciodată despre noi, ci despre tine, despre golul acela rece și nepăsător din tine, despre inima ta care nu știe să simtă. Așteptam un regret care n-a venit niciodată, pentru că n-aveai de unde să-l simți. Credeam că ai doar ziduri ridicate din frică, dar de fapt, erai doar o umbră fără strălucire, fără adâncime. Îmi place să cred că am lăsat în urma mea ceva ce, într-o zi, poate chiar și pentru o secundă, te va face să te oprești. Dar adevărul este că n-ai suflet pentru asta. Iar eu? Eu am învățat să îmi las iluziile să moară, una câte una.

[un-suflet-anonim]

El: Ai nevoie de multă iubire la fel ca mine.

Ea: Și iubește-mă atunci.

El: Te pot iubi cu tot ce am. Însă iartă-mă dacă în unele momente par că nu mă pricep a te iubi. Uneori sunt stângaci și nesocotit. Alteori pot fi sufocant de afectuos si iubăreț, iar alteori rece și indiferent. Uneori îți pot ține de cald și alteori sunt frigul ce îți îngheață adâncul sufletului. Uneori îți pot fi vară, iar alteori o iarnă geroasă greu de îndurat.

Dar chiar și așa, să știi că eu te iubesc. Poate că nu știu cum să te iubesc îndeajuns de mult, de bine sau mai mult decât suficient. Îți pot potoli foamea de iubire și tandrețe, dar te pot lăsa să mori de foame de iubire și de dor.

Ea îl privi tăcută, plină de iubire, de vise și de speranțe, dar totuși temătoare, incapabilă în a mai spune ceva. Era conștientă că fiecare persoană poartă adânc în interior un întuneric ce îi sperie chiar și pe ei înșiși. Și uneori, puțin câte puțin, crăpăturile se adâncesc, lăsând întunericul să iasă printre ele acaparând orice urmă de lumină. Sau poate lumina era cea care intra printre acele crăpături?

Poate că din cauza întunericului, sau poate pentru că s-a obișnuit sa stea prea mult în întuneric, el nu a putut să mai vadă lumina. Iar ea nu voia să fie orice urmă de lumină, ea nu voia să fie doar o banală lumină, ci voia să fie doar lumina lui și atât.

Ea: Și-n acele momente, când simți că te pierzi și nu te mai regăsește, și încet-încet aluneci de lângă mine, am să te țin strâns de mână, am să-ți încălzesc trupul cu al meu, și-am să aștept tăcută să te întorci la mine. Pentru că doar eu îți pot fi soare în întuneric, doar eu îți pot auzi durerea, plânsetele și suferințele când e liniște. Doar eu pot să-ți aud în tăcere sufletul cum urlă de neputință, de furie, de ură... de foame de iubire.

Și oricât de multă furtună e în jurul meu, tu ești liniștea mea. Oricât de frig este în jurul meu, tu ești căldura mea. Oricât de mult zgomot e în jurul meu, tu ești pacea mea.

@un-suflet-anonim

[strainaprintredemoni]

Încă mă caut..

În adâncurile mele trăiește o oboseală apăsătoare, ca și cum aș fi cumpărat-o în rate de la suferință, plătind taxe în plus pentru a ascunde un zâmbet obosit și sfâșiat.

În zilele din urmă, fericirea mi-a scăpat din mână ca nisipul ce alunecă printre degete! Indiferent din ce unghi aș privi, fie că e vorba de relație sau de mine însămi, lumina fericirii s-a stins. Aleg să mă refugiez în singurătatea mea, fără să gust emoțiile sau să mă bucur de plăceri. Simt doar un fior uman, un impuls de tristețe și deznădejde. Parcă pandemia a revărsat în sufletul meu vechi răni pe care le credeam vindecate demult. Am cunoscut fericirea, și totuși, e ca și cum s-a evaporat, iar drumul înapoi pare îndepărtat și nesigur. Cât va dura acest vid? Nu știu! Uneori parcă trec luni întregi, alteori ani și ani.

Îmi doresc să strig, să îmi eliberez durerea, să scot la lumină toate frânturile sufletului meu! Să mă simt bine, să mă umplu din nou de încredere, să radieze iubire din fiecare privire. Dar adevărul e că mă sufoc într-un întuneric înspăimântător și durerea mea nu pare să aibă sfârșit, nici astăzi, nici mâine, niciodată sau cel puțin nu acum.În ciuda tuturor acestor furtuni interioare, încă există un răzvrătit foc al dragostei care arde în mine, chiar și în mijlocul acestei pustietăți sufletești.

Jurnalul lui Gi.

14.03.2024 @strainaprintredemoni

[confesiunianonime]

Iubirea pe care am simtit-o pentru ea la inceput s-a intensificat cu fiecare zi care trecea. Mi-a deschis ochii in multe cazuri si am iubit fiecare celula din corpul ei. Imi e imposibil sa traiesc o zi fara sa ma gandesc la ea, nu la trecut, ci pur si simplu ce insemna ea. Era o fire atat de imperfecta si cu toate astea imperfectiunile ei erau atat de perfecte. In ochii mei era aceasi blonda vopsita cu ochi caprui plini de speranta, ea a fost speranta mea atatia ani.

Cu toate astea, e atat de greu sa vezi cum speranta ta incepe sa isi piarda lumina care ii lumina ochii si zambetul. Nu stiu ce s a intamplat in sufletul ei, dar si a pierdut stralucirea, iar cu timpul, ne am pierdut si noi.

Nu ne am pierdut pentru ca am vrut, fiecare a luat o pe drumuri diferite cu alte harți, dar inima mea incearca incontinuu sa gaseasca drumul ei pentru ca drumul meu fara ea e plin de gropi si balti.

Si avea o vorba a ei “daca soarta ne va desparti, iubirea noastra va sta acolo sus, scrisa intr o stea”

Asa ca, draga mea iubita, asteapta-ma, ajung imediat frumoasa mea. Te am iubit atunci, te iubesc acum si te voi mai iubi inca o viata si dupa❤️

#confesiunianonime

[ioana-emilia]

ceva ce nu-mi aparține

              Cum poate să te doară ceva ce nu-ți aparține? Să-ți sfâșie fiecare bucățică din piept în atât de multe părți încât să nu știi dacă erau într-adevăr ale tale sau nici acelea nu ți-au aparținut vreodată?

Într-un final îmi regăsesc câteva grame de putere pentru a-mi deschide ochii și a mă ridica de pe podeaua neînsuflețită ce mi-a amorțit corpul, storcându-mă de durerea pe care o simțeam cu câteva minute în urmă. În timp ce mă culegeam încet de pe jos, încercam să derulez la nesfârșit ultimele minute trăite, astfel încât să înțeleg ce tocmai se întâmplase. Cu pași mărunți, îmbătați de anxietatea ce zăcea în fiecare particulă de aer existentă în încăpere, m-am îndreptat spre oglindă. Secundele parcurse până la oglinda ce stă cuminte suspendată pe peretele din antreu, păreau o eternitate. Pașii împiedicați de care eram atât mândră că reușeam să-i am, m-au dus la destinația dorită, postându-mă în fața obiectului la care așteptam cu disperare să ajung.

              Îmi ridic încet privirea pentru a analiza reflexia care mi se proiectează în micuța oglindă. Vedeam un corp fragil, asemeni unui bibelou de porțelan ce stă pe un sfert de poliță fiind gata ca la atingerea cu solul să se împrăștie în mii de cioburi, ce, reasamblate, nu vor mai forma niciodată un întreg. Îmi urc privirea sper chip. Buzele și fața erau umflate de la lacrimile vărsate, iar ochii...ochii cuprindeau o nuanță de verde sticlos. Un verde ce te duce cu gândul la primăvară, la renaștere. La ideea că totul va avea să fie bine și că viața, în sfârșit, a prins un curs înfloritor. Însă pentru mine nu avea decât o însemnătate, anume pierderea conștiinței, a rațiunii în detrimentul vulnerabilității și a lașității. Cum mă priveam pierdută, filmul incomplet al întâmplărilor din dimineața aceasta se derula în ochii mei. Mă revedeam zăcând pe jos, într-o baltă de lacrimi ce nu se opreau. Simțeam că mă doare ceva ce nu-mi aparține, în fapt mă durea sufletul, dar eram sigură că nu era al meu. Încercam, cu toată forța de care dispuneam, să-mi provoc singură alte dureri fizice și în același timp să-mi deschid toracele ca să pot prinde în pumn toată neliniștea și suferința pe care acesta le cuprindea.

-De ce trebuie să mă doară ceva ce nu-mi aparține? Ceva ce nu e al meu de drept și nu va fi vreodată ? – întrebam liniștea istovitoare ce-mi inundase casa.

[officialromaniantranslatiuni]

Y'baditeeeeei nu creeeeeed 😭😭😭😭

Context: eu si ultima jivina de fosta de colega de banca ne-am ghostuit reciproc, dar mama inca o are la prieteni. Si aflu ca individa s-a maritat si a avut 2 rochii de mireasa.

A doua rochie era de fapt varianta alba si din alt material a camasii din care nu iesea cand se ducea la munca la birou + pantaloni albi cu niste abominatii de pantofi sport.

Prima rochie tho? Deloc stilul ei si foarte... familiara. Si cand zic deloc stilul ei, stiu despre ce vorbesc + ca nu avea treaba cu accesoriul de pe cap si incaltarile.

Si ma loveste.

Now, as your fave feminist and bi baditica, trebuie sa recunosc ca am fost mereu anti casatorie din motive strict personale. TOTUSI, am pe pinterest un album public plin cu chestii care sunt dupa sufletul meu si care a mai fost recent imbogatit, avand in vedere relatia mea cu senhor E.

Ei bine...

In albumul meu intitulat ironic Bridgerton Fairytale Wedding A+E, toate pozele de anul acesta sunt cu rochii fix ca cea a individei. Inclusiv tortul (care e alta estetica dar mi-au scapat cateva poze din alt fisier privat).

Ati spune ca sunt nebuna.

DAR vorbim de fata care stia ca pentru banchet vreau o rochie similara cu cea de mireasa a lui Nicole din Lacrimi de Iubire (cine stie) si nu puteam sa o fac decat pe comanda, fiind ceva aparte. Am hotarat sa nu mai merg la banchet, razgandindu-ma in ultimul moment si cumparand rochia pe care am vrut-o pentru majorat si care era acum (in sfarsit) la jumatate de pret (600 lei in 2011 erau bani seriosi). Ei bine, individa a venit la banchet cu o rochie facuta pe comanda dupa rochia de mireasa a lui Nicole din Lacrimi de Iubire. Pe albastrul ala gen lapis lazuli, culoarea mea preferata pe atunci, a ei fiind corai.

Daca nu v-am convins, peste tot si-a denumit nunta drept Bridgerton Fairytale Wedding N+B 🙃 Luna de miere? Fix orasul unde am fost eu cu E de mai multe ori in ultimul an, sora lui vitrega locuind acolo. Bine ca nu am fost la ma-sa in Sao Paulo ca facea Niculina rata la banca pentru luna de miere in Brazilia.

[arhitectul]

în adâncurile necunoscute ale ființei mele.

mi-am numărat rândurile din fiecare poem

am scris pe piele în întuneric

iar când am citit dimineață, nu m-am recunoscut.

mi-am uitat toate amintirile

și-am trăit 24 de ani

încercând să aflu cine am fost

într-o altă viață.  am răstălmăcit

sensurile a ceea ce sunt

până m-am socotit fără importanță.

apoi, într-un cadru

plin de lumini

și de umbre

m-am privit într-o pereche de ochi

și am căzut într-un gol. m-am ridicat și-am mers anapoda

în zig-zag, fără a ști ce e cu mine.  atunci, contactul dintre noi

mi-a dat heart reset

iar mintea a tăcut, gândurile s-au limpezit și

toate impuritățile s-au lăsat pe fund.

am ascultat bătăile inimii tale

grăbite

să mă iubească

și am găsit în asta liniștea dinaintea ploii.

însă, iubirea ta nu a venit ca o ploaie de toamnă

a venit ca o furtună de vară

și-a măturat

tot ce-am crezut despre oameni nepotriviți.

m-ai prins de mână

și am simțit cum mi-ai luat sufletul în brațe

iar corpul meu

te-a lăsat să te adâncești în relieful său

precum un râu în propria albie.

așa, mi-ai ajuns și te-ai contopit

cu ultima celulă

încât toate rândurile din poeme sunt despre tine,

toate sensurile duc la tine.

suflete pereche - @arhitectul

[janeblackx]

Coboară, Doamne pe pământ

Coboară, umbrele tale, pe pământul meu,

În camera mea, unde dorul tăcut îmi strigă,

În palmele adunate, aștept o rază,

Să-mi spele sufletul, să-mi liniștească rănile.

Coboară, tăcerea ta, în fiece gând,

Și alungă frica ce mi-a pătruns adânc,

Ești ca un vânt blând ce șterge urmele,

Dăruindu-mi liniște în fiecare colț pierdut.

Coboară, dincolo de cuvinte, unde se naște pacea,

Și lasă-mi inima curată ca o fântână neîntinată,

Iartă-mă pentru umbrele ce am lăsat în urmă,

Pentru drumul greșit, rătăcit printre vise înecate.

Coboară, în adâncul meu, să fiu doar tu,

Fără de frică, fără de durere, doar cu iubirea pură,

Și lasă-mă să învăț să renunț la ce am fost,

Să las deoparte ce mă frânge, să fiu doar cu Tine.

Coboară, fără cuvinte, doar cu prezența ta blândă,

Fă-mă să mă înalț din umbra mea rătăcită,

Căci în inima mea, doar Tu poți să mă găsești,

Să mă îmbrățișezi și să mă renaști.

[alexandrudan]

Observ...

când oamenii încep să mă trateze diferit.

Când oamenii spun minciuni, eu realizez.

Când nu fac parte din planuri.

Când unii oameni se comportă ciudat cu mine.

Când devin o opțiune.

Când sunt folosit pentru câștigul altcuiva.

Când bunătatea nu este autentică.

Când oamenii nu le pasă de sufletul meu.

Când oamenii nu au intenții bune.

Observ totul. Așa că nu-mi confunda tăcerea cu faptul că sunt naiv...pentru că nu sunt."

[iubesc-tacerea-ta]

Îmi reproşa mereu că nu ştiu să fiu fericită; îi strigam că nu va fi vreodată fericit decât alături de mine.

Voia să știe că il respir prin toti porii,că el e apa şi aerul pentru trupul şi sufletul meu. Îi era vital să ştie că el este sensul vieţii mele, şi chiar dacă i-aş fi jurat cu sânge ca aşa este, el nu m-ar fi crezut niciodată. Mă găseam deseori întrebându-mă ce caut acolo şi, mai ales, de ce nu pot să plec?

Chiar în clipele acelea, când căuta siguranţă, când avea nevoie de mine mai mult ca oricând, îl alungam. Îi spuneam râzând: “Du-te, eşti liber!”, îi spuneam să plece, ştiind că nu pleacă. Ar fi preferat oricând să îi dau mai degrabă două palme, să îi pun cuţitul la gât sau pistolul la tâmplă, decât să îi arunc în faţa cât de puţin înseamnă pentru mine. Atunci se prăbuşea totul în jurul lui, stătea inert privind în gol, îl vedeam deconectat de la realitate exact ca un om în moarte clinică.

Îl vedeam că suferă şi ştiam că atunci era al meu mai mult ca oricând.

#therapy