#rătăcesc

[autopsiedeganduri]

Pleoapele îmi erau plumburii, iar ceața se așternea deasupra pământului precum un voal de mătase. Luminile stradale începeau să se asemene unor licurici, iar ochii mei începeau să devină înșelători, la fel și celelalte simțuri. Țineam volanul cu degetele încleștate, asigurându-mă că somnul nu are să mă fure încă. Destinația îmi era necunoscută, însă știam ce avea să mă aștepte. Cu fiecare minut mă aflam mai aproape de ea, și puteam parcă să o simt, de parcă nu ar fi fost întâia oară când o vedeam. Mă las purtat de reverii, iar cutia de metal în care mă aflam se leagănă brusc în stânga și în dreapta. Îmi scutur capul și reduc viteza. Drumul îl știam, îl mai parcursesem de atât de multe ori, însă oboseala îmi îngreuna fiecare mișcare. Nu eram un om credincios, dar înaintasem o rugăciune printre buze, care era menită să ajungă la urechile oricărei zeități avea să mă asculte:”Te rog lasă-mă să ajung la ea, să o strâng măcar o dată în brațe, iar apoi pot să mor fericit.”

Înaintam grăbit, încercând să scurtez multitudinea de curbe, ignorând din răsputeri asemănarea izbitoare cu un carusel pe care o căpătase brusc drumul. Brusc munții nu mă mai sugrumă, lumina orbitoare a orașului străpungând-mă până în orbitele ochilor. Mai aveam atât de puțin și puțin a fost într-adevăr. Parchez în primul loc pe care îl zăresc liber și oftez prelung. O parte din mine și-ar fi dorit să o găsească la scară, așteptând să mă vadă la fel de mult precum așteptam și eu. O sun și realizez că am trezit-o din somn, dar izbutește să mă îndrume către scara blocului ei. Sun la interfon, îmi răspunde, dar nu mă așteaptă, nici în capul scărilor, nici în pragul ușii. Nimeresc ușa ei și pătrund în apartamentul întunecat, aproape împiedicându-mă. Intru în cameră și mă așez pe canapea, la picioarele ei, iar ea continuă să doarmă. Dacă ar fi fost altcineva, aș fi luat-o ca pe un afront, aș fi făcut un întreg scandal și probabil că, deși răpus de oboseală, m-aș fi întors în mașină și aș fi plecat. Acela trebuia să fie semnul meu “Nu se bucură că ești aici. Ești un intrus și așa vei rămâne.” îmi șoptea constant mintea, dar nu mă puteam mișca din loc. Stăteam pe întuneric și o ascultam cum respiră, așa cum am ascultat-o nenumărate nopți atunci când adormea la telefon. Am încercat delicat să o trezesc, deși îmi doream să se odihnească, îmi doream totodată să pot să o strâng în brațe.

Am întrebat-o unde este baia și m-am ridicat, tot pe întuneric, să o caut. Ajuns într-un final în fața oglinzii ei, mă blamam cumplit. Ochii mei căprui, brăzdați de cearcăne, mă cercetau aspru. “De ce nu pleci? Este cât se poate de clar că nu ești dorit aici.” mă mustra iarăși mintea mea. Mă spăl pe mâini și pe față și mă bucur când văd primele raze ale soarelui luminând încăperile străine mie. Ies pe coridor și aproape că mă rătăcesc iarăși, dar reușesc cumva să îmi găsesc calea înapoi spre ea. Mă întind lângă ea, dar nu aveam loc amândoi, așa că o cuprind cu o mână, mă agăț de ea ca să nu cad și cumva o caut prin așternut, prin perne. “De ce te temi atât de tare de femeia aceasta?” ma gândeam în timp ce încercam să o trezesc, să o fac să realizeze că sunt acolo. Căutam un soi de validare? Nu neapărat, dar știam în sinea mea că dacă ea ar fi venit, eu aș fi așteptat-o și mi-aș fi petrecut fiecare secundă alături de ea. Greșeam eu să simt așa? Pusesem eu prea multă presiune? În fond, o vedeam pentru prima oară? Dar cum puteam să spun că o văd pentru prima oară? Ne petreceam fiecare moment împreuna, chiar și așa de la distanță, ne cunoșteam unul pe celălalt mai bine decât oricine.

Într-un final se trezește, dar nu bucuria venirii mele o ridică de pe canapea, ci nevoia de cofeină. O urmez în bucătărie și nici nu îndrăznesc să mă așez undeva până nu îmi indică ea. Voiam să o am aproape, dar eram singur în dorința mea. Nu puteam să nu mă gândesc că poate îi eram respingător, că poate voia să mă îndepărteze în sfârșit prin acțiunile ei, că poate nici nu își dorise cu adevărat să vin. Ne-am băut cafeaua împreună, am fumat, am încercat să îi dau spațiu să își facă rutina, dar părea mult mai îndrăgostită de propriul telefon decât de mine. Totuși nu puteam să nu o observ. Încercam să nu mă uit într-atât de insistent, dar simțeam nevoia să o memorez așa cum era în acea dimineață, cu părul ciufulit, ochii încă tulburi de după somn, cu halatul ei roz, atât de rece și intangibilă și poate că acolo greșisem. Poate că ar fi trebuit să o cobor chiar atunci de pe piedestalul pe care tot eu i-l construisem, poate că greșeala mea fusese că nu m-am iubit pe mine înainte să o iubesc pe ea și de aceea am fost mereu nimic în ochii ei. Mi-aș fi dorit să îi citesc gândurile, să pot cumva să știu cu claritate că temerile mele erau nefondate. Ea nu avea să mi le alunge niciodată.

Și totuși am ales să o cer în acea zi. Poate că pentru ea nu a fost nimic profund, nimic special, dar eu simțeam cu toată ființa mea să îmi leg destinul de al ei. Mă așteptam, luni mai târziu să îmi regret gestul, să mă blamez că m-am grăbit, dar cum mă puteam blama, atunci când eu fusesem atât de sigur? Cum să fi alungat acel sentiment de liniște pe care îl dobândisem alături de ea. Sentiment ce nicio altă femeie nu mă mai făcuse să îl simt până atunci și nici de atunci. Cum puteam eu să îmi neg atât de brutal sentimentele și să fi plecat așa cum am venit? O parte din mine regretă că nu am luat-o cu mine. Am fi putut să fugim împreună undeva. Poate povestea noastră ar fi avut alt final, ori poate că finalul era același, ba chiar mai trist. Dar ce poate fi mai trist decât faptul că acum nu o mai am în viața mea? Că femeia căreia sunt atât de pregătit să îi ofer tot ce reprezint, ar prefera orice altceva? Încă aștept să se întoarcă. Încă aștept. Și n-ar fi nevoie de un gest măreț din partea ei, nu ar fi nevoie de scuze, ori de cine știe ce sacrificii, doar să se întoarcă și să nu mai plece.

Încep totuși să cred că nu se va întâmpla, că toată această iubire mă va consuma și mă va arde până nu va rămâne decât scrum în urma mea, că oricât aș iubi-o de mult, nu suplinește nimic altceva, iar eu nu sunt decât un om ce nu are nicio putere asupra ei, nu că mi-aș dori să am. Nu pot decât să o aștept și să o rememorez noapte după noapte, blocat în acest purgatoriu al proprie-i iubiri, pășind de mult pragul nebuniei, așteptând în van cu ușa ferecată în urma mea. Devotamentul meu este deopotrivă admirabil și condamnabil, dar altfel nu am să știu nicicând să fiu.

În lipsa ei privesc răsăritul și mă rog să se îndure soarta de mine, iar poate dacă adorm, am s-o întâlnesc în vise.

[marrutu]

Îmi plac apusurile de soare și răsăriturile, îmi place spațiozitatea și liniștea, Să rătăcesc de-a lungul marginii universului, Să mă uit la stele și la lună, Să mă scald în ceață roz, Și să adun roua în palmă…

[un-suflet-anonim]

Pierdut în trecut

Pierdut în trecut nu-mi găsesc calea,

Vreau să evadez, dar sunt blocat,

Te strig, dar nu-mi auzi chemarea.

Și rătăcesc continuu ca un ceas stricat.

Pierdut în trecut printre amintiri

Lacrimile fierbinți se transformă-n spini,

Rătăcind prin prezentul înnorat,

Mă împiedic de trecutul meu damnat.

@un-suflet-anonim

[pffmimi]

Mă rătăcesc intenționat, în orașe mari cu aerul greu de respirat.

As vrea să mă pierd în mulțime, să uit că vreau să mă pierd în brațe la tine.

-pf~

[andreea1578578]

Pe stradă rătăcesc ,

La tine eu mă gândesc.

Mă gândesc cum eram noi

Pe jumătate goi.

Și a ta îmbrățișare,

Ce îmi oferea calmare.

[johnny-em]

Ioan Muntean - Rătăcire

Sursă: Ioan Muntean – Rătăcire – Cronopediada grup – Cronopedia Maraton Panorama Literară 2024, august 10. (poezie) Rătăcire ~ tăgade [9] ~ În umbra nopții, pas cu pas, Pe cărările uitării mă rătăcesc, Printre stele stinse și vise spulberate, Căutând un sens în tăcerea nopții. Aripile mele sunt obosite, Zborul meu e doar o amintire, În lumea asta străină și rece, Unde inimile se pierd în…

[dininimapentrumine]

Un gând bun din Scriptură

Rătăcesc ca o oaie pierdută: caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale. Psalmul 119:176 Dumnezeu ne-a căutat și ne-a găsit! Pe unii în mocirla păcatului, pe alți din mudăria patimilor scârboase! Rătăceam, ca niște oi pierdute, dar Dumnezeu în dragostea Lui, s-a apropiat de noi și ne-a luat în brațe! Ce Mare este Dumnezeu! Ce Bun este cu noi…Nu UITA poruncile! Nu mai UMBLA pe căile…

[my-nine-circles-of-hell]

După Beatrice, mi-am dedicat viața în întregime politicii florentine și mi-am jucat rolul cu o dedicare de neclintit. Din păcate, loialitatea mea față de cauza ghibelină și serviciile mele față de Republică nu au fost răsplătite cu recunoștință, ci cu exil și confiscare. Coridoarele puterii au răsunat de înșelăciune, iar scena pe care am stat s-a prăbușit sub greutatea corupției.

Trimis într-o misiune diplomatică la Roma, orașul etern, m-am întors și am găsit Florența alterată, transformată de mașinațiunile adversarilor mei. Mi-a fost impusă otrava exilului, iar eu, care odinioară umblam pe străzile orașului meu ca un cetățean respectat, eram acum condamnat să rătăcesc ca un străin, fără cale de întoarcere.

Cu toate acestea, în adâncurile exilului meu, am găsit alinare și un scop. Divina Comedie a apărut din adâncul suferinței mele, un testament al naturii defectuoase a guvernării pământești și o viziune a unei justiții mai înalte. Pe tărâmurile Infernului, Purgatoriului și Paradiso, am descris consecințele abuzurilor politice și posibilitatea de răscumpărare.

Poate că viața mea politică a fost marcată de trădare și exil, dar, prin intermediul stiloului, am creat o moștenire care transcende tărâmurile trecătoare ale puterii pământești. Orașul idealizat al viziunii mele poetice reprezintă un contrast puternic cu străzile tumultoase ale Florenței. În cuvintele mele, am căutat nu doar să îmi povestesc propria călătorie, ci și să ofer un comentariu atemporal despre slăbiciunile guvernării și căutarea permanentă a justiției.

[hello-darkn3ss]

Mi-am pierdut calea încercând să mă regăsesc, și încă rătăcesc.

[blackks0ul]

"Rătăcesc sub un cer ce stă să cadă."

-Dred

[marrutu]

Doua singuratati

Două singurătăţi stau într-un dor

Si toamna le dezbracă de păcate,

E foc şi neuitare-n ochii lor –

Aceasta-i cea mai grea singurătate.

Eu sunt singurătatea cea dintâi

Şi rătăcesc în frig şi-ntr-o dorinţă,

Atât îţi cer: O clipă să rămâi,

Să devenim o singură fiinţă.

Tu eşti singurătatea la apus

Cea care arde, luptă şi condamnă,

Dar timpul şi distanţa s-au supus

Când ţi-am trimis o lacrimă de toamnă.

Singurătatea însăşi a pierit

Şi toamna ne îmbracă în iertare,

În ochii ceilulalt ne-am regăsit

Cum cerul regăseşte o ninsoare.

O singură fiinţă împreună,

Un singur foc într-o mărturisire:

Să-i spui singurătăţii noapte bună! –

Aceasta-i cea mai sfântă regăsire.

autor Alexandra Mihalache

[un-suflet-anonim]

Ți-am cerut să mă lași la tine în suflet să intru, să mă rătăcesc prin el și să-ți cunosc fiecare ungher, fiecare cicatrice, fiecare rană, fiecare durere, iar tu în schimb ai ridicat zidurile și mai sus, și te-ai închis și mai mult în tine.

@un-suflet-anonim

[unanonimcelebruu]

Lasă-mă să fiu ce n-am fost pentru nimeni,

Să-ți arăt cum din pieptu-mi fericirea înflorește,

Să-ți cânt iubirea mea în versuri.

Lasă-mă tu sau învață-mă tu,

Să nu rătăcesc pe drumuri străine,

Să-mi ascult corzile sufletului,

Ce-mi șoptesc despre tine,

Să învăț din nou cum să cred,

În iubire.

[gandurile-divinitatii]

4:44, 18 Decembrie 2021

As vrea un balon meteo in toată furtuna asta, sa vad însorit intre fulgere și negru. Sa lumineze putina înțelegere în tot frumosul pe care l-am clădit. Intr-o repetiție seaca, deși plina de substanță, cădem vrăjiți de fiecare data în speranța că "asta e finalul". Si uneori e, doar ca nu cel așteptat. Acel "buuunaaaa" melodios al dimineților, imposibil de înlocuit sau peticit. Scroll-uit-ul peste reducerile săptămânale și planurile mereu eșuate înspre diverse activități, drumețiile, plimbările, ochișorii aia senini care-mi sticlesc sufletul, poveștile, pupicii, sărutările, vânătorile, balanganitul în dus și petrecutul târziu în liniștea noastră, The Office? Jim and Pam?! TEO?! Si gatitul. Care-i scopul in a gati daca cineva nu-ti da o recenzie? Se baga peste tine? Te ajuta? Te-nvata ceva? O metoda noua, un ingredient special. Nu cade la fel si nu-i la fel de gustoasa.. Cat superb și cata sfâșiere în suflet. Și doamne, cât doare.

Salvarea nu e departe, căci viata ta nu ia sfârșit, iar eu nu ajung sa te plang pe vecie. Pe cât de macabru suna, pe atât as vrea sa nu te rătăcesc. Ești parte din sufletul meu, iar absenta ta m-ar lasă incomplet. Gândul ca ma voi trezi în liniștea mea, în sec, fără fredonat, fără entuziasm la nimicuri.. ma lasă fără aer. Îmi apasa pieptul și nu pot sa respir. Mi-e frica tare și nu vreau sa rătăcesc singur. Ma bulversează, ma încearcă, ma frustrează, ma enervează..  dacă eu te vedeam pe tu, cu ochișorii mei.. de ce ai ales sa fugi de ei? De ce a fost mai ușor? De ce ai preferat liniștea? De ce, de ce, de ce, de ce, de ce.. nu vreau răspunsuri pentru ca probabil nici tu nu le ai. Momentan ăștia sunt piticii care-mi fac neuronii sa facă sinapsa.. uff..

Puțin prea dat peste cap și puțin prea multe rânduri. Ar mai fi multe de scris, dar pentru acum se-nchide portiță spre gândurile mele și raman sa mai rătăcim impreuna puțin.

Ripoff - "Fără titlu"

[cristianlisandru]

Ca un reproș ce-și caută motiv

Nu mă lăsa prin gândurile mele,Am să mă rătăcesc definitiv,Ca un corăbier lipsit de stele,Ca un reproș ce-și caută motiv. Mă strigă întrebări esențialeȘi mă consumă vorbe fără rost,Dar cresc din mine patimile tale,Hrănite din durerea de-a fi fost. Nu mă lăsa să-mi caut disperareaCălcând poteci ce nu duc nicăieri,Ferește-mă, prin tine, de-ntrebareaNăscută între mâine, azi și ieri. Rostogolesc…

[dininimapentrumine]

VORBE

Fluturii se rătăcesc peste florile din grădină și nu realizează nimic, dar albinele plonjează chiar în floare și îndepărtează mâncarea esențială. Nu vom obține nimic dacă doar vom arunca o privire asupra Bibliei noastre; Trebuie să ne scufundăm chiar înăuntru și să ne luăm Hrana. Îți doresc o zi plină de hrană cerească! Ciprian Luca