#postare emoții

[un-suflet-anonim]

E liniște și e pustiu,

în timp ce la mine-n suflet și în cap e haos ,

Mi-ai fost și antidot și viciu,

Și zgomot și repaos.

@un-suflet-anonim

[bartholomaus]

O spun și scriu de ani și ani: explozia tulburărilor de personalitate în ultimele decenii (în lumea ”civilizată”) este cauza simptomelor comportamentale vizibile (și anapoda), la nivel de individ și la nivel de societate. Etiologia fenomenului psiho-patologic (devenit de masă) aflându-se în casa părintească ”fără niciun Dumnezeu” - ca etică/morală, nu ca evlavie!...: familia pusă pe ”a avea”, pe ”control”, manipulare, agresivitate etc... Epigenetica - având suportul neuroștiințelor/imageriei dinamice cerebrale etc. - vine însă și cu argumentele ”vindecătoare”, pe lângă cele etiologice (durabile și triste!) ... ”Salvarea” - vindecarea adică - este dificilă și absolut individuală, nicidecum una de masă și nici bazată pe argumente raționale, elegante, eco-civice etc. (precum sunt cele din postare). În procesul de vindecare individuală, doar stârnirea bunelor emoții (empatia, compasiunea) prin prin eco-arte, poate cantona bunul mesaj în conștiință, trecându-l ”prin inimă”... Iar invectivele la adresa omului cu pricina sunt inutile, chiar ele făcând parte (din nefericire) din simptomatologia enunțată... --

Am fost la prima ședință cu învățătoarele, începem clasa 0.

Mi-a plăcut conceptul general prezentat de învățătoare. Printre altele, modul de evaluare a elevilor, care va pune accent pe observații constructive și nu pe calificări.

Dacă într-adevăr vor reuși să realizeze asta, va fi extraordinar.

Când eram elev eu personal nu puteam să navighez bine notele, forma asta de calificare. Mereu mă bruia, și mi-a trebuit timp foarte lung* să conștientizez și să-mi articulez mai bine, cum îmi cauzează disconfort mie ca elev, nota. Mi-a indus inclusiv o percepție falsă asupra şcolii. Ca şi când şcoala ar fi locul unde daca ai note mari eşti bun, dacă nu, eşti tâmpit. Dar acest sentiment venea de undeva.

Acum pot spune, că nota îmi crea disconfort pe două căi cel puțin:

(i) Pe axa personală: nu înțelegeam de ce trebuie notă pentru cunoaștere. Lumea asta frumoasă aşteaptă să fie cunoscută şi aşa cum o "înblânzim" prin cunoaştere şi înțelegere, tot aşa, creşte motivarea pentru şi mai multă cunoaştere. Cunoașterea este în sine plata efortului de a învăța și cunoașterea este și motivația principală pentru mai multă cunoaștere. Profesorul de română Ion Neagoș era printre profesorii care au reușit, chiar în condițiile acelea culturale-instituționale, să ne transmită asta.

(ii) Pe axa culturală: nu înțelegeam de ce este mai bun, valoros, un coleg care are notă mare, și care învață, aparent, pentru notă mare*, ca mine, care nu învățam niciodată pentru notă. De ce este nota mare paşaportul spre atenția, aprecierea şi simpatia din partea profesorului. De ce trebuie să meargă copilul acasă speriat dacă are 8 şi ok, dacă are 10...

Tatăl meu în acest sens era special. A fost în stare să mă apere chiar, odată, când a explicat unui profesor că băiatul lui poate nu excelează în nu știu care materie, dar excelează în denumiri științifice ale speciilor, în a citi tot ce este știință și în pasiunea reală pentru știință - ce vină are că profii nu dau notă mare pentru acele valori care sunt importante pentru el? Da, am crescut în atmosfera asta. Acasă nu conta nota. Conta pasiunea, interesul genuin.

Azi explic studenților și eu: da, trebuie să dau notă. Nu am de ales. Dar să nu învețe pentru notă. Să învețe pentru cunoaștere. Este incomparabil mai bine, pe termen lung.

Sunt tare curios cum va fi! Dar din ce am auzit, cred că atmosfera culturală va fi aproape de ce este Matyi acum.

*Cred că nu sunt singur cu asta: când status quo nu este contestat de nimeni, când nu vezi alternative, te impregnezi atât de tare în starea de fapt încât nici nu știi cum să-ți articulezi neajunsurile, criticile. Rămâi deci, cu acel feeling de disconfort, care poate să dispară dacă te conformezi, te „educi” sau nu. Și azi sunt așa cu multe aspecte, de aceea încerc să-mi diversific cât se poate de mult experiența instituțională, colaborările. Ca să pot vedea mai bine status quo, din alt punct de vedere legitim.

**Deseori unii trișând doar pentru a avea notă mai mare, au intrat în competiție pentru notă, s-au mobilizat părinți pentru notă și alte minunății, s-au creat dinamici cu care nu mă puteam identifica, nu le puteam explica.

[1august2013]

Aceea e marea problemă, chiar nu știu cum să vorbesc cu el, cum să încep o conversație. Sunt anxioasă, în plus, mereu când îl văd încep să am emoții. E mereu cu grupul său restrâns de prieteni. Mi-e foarte teamă.

Te inteleg pentru ca la fel sunt si eu. Dar am gasit zilele astea o postare care spunea sa nu incerci sa obti atentia unui baiat; daca e sa fie al tau universul va gasi o cale sa va aduca impreuna. Mie mi s-a intiparit in minte...🙈

[ssexyladyinred-blog]

Istorie din exemplu propriu. NU există oameni răi sau buni Vreau să mă împart cu niște gânduri, cei care au nevoie de ele vor găsi numaidecât această postare. Suntem niște creaturi emoționale, trăim, existăm și evoluăm datorită sentimentelor pe care le creștem în suflet.Deseori trăim automat, nu cunoaștem cu ce scop și de ce existăm. E o întrebare filosofică care se poate de discutat ore în șir, dar ideea la care vreau să ajung este alta... Iubim, suferim, urâm, detestăm, adorăm, mereu trăim într-o avalanșă de emoții, care se perindează, iar creierul nostru sistematizând toate aceste retrăiri, pe parcursul evoluției omenirii a concluzionat că există binele și răul. Din propriile experiențe, pe care le-am trăit cu duium, din diverse situații pot deduce unele fapte, care poate pentru cineva vor fi de folos, căci scopul meu dintotdeauna este să ”deschid” creiere inhibate în probleme, sună prea măreț? dar dacă exemplele mele vor ajuta măcar pe cineva, o să mă simt foarte fericită. Pe Terra ne naștem cu o misiune, nu doar cu scopul să trăim pentru a ne înmul��i, dar există și un alt fel de țel, duhovnicesc, pe care nu fiecare din noi îl conștientizează. Fiecare din noi a avut situații în care a fost supărat pe cineva, iritat, umilit, demotivat, distrus și chiar ucis. Astfel de acțiuni din partea cuiva prezintă ceva foarte neplăcut, provocând doar emoții negative. De câte ori ai plâns sau ai simțit decepție din cauza unor acțiuni sau cuvinte ale prietenilor, persoanelor dragi sau a unor oameni care au fost în ”treacăt” prin viața ta? În multe cazuri tu crezi că omul dat este un ”rău” pentru tine și intuiești că el este așa din natură, un răutăcios, un degradat, un nerușinat etc.O să te miri, dar nu există oameni buni sau răi. Este doar percepția ta în situația creată. Tu îl consideri foarte rău, deoarece el te-a rănit, cum a îndrăznit să te umilească, cum de te-a scos din zona de confort?! Dar nu te-ai întrebat vreodată de ce ți se întâmplă aceste lucruri? ce ai făcut incorect tu de ai ajuns în astfel de situație? Care acțiuni sau inacțiuni proprii sau chiar gânduri negative deseori rulate în capul tău au creat astfel de situație? Sunt sigură că foarte puțini oameni se gândesc la acest fapt, dar nici prea mult să meditezi aici nu se poate, dacă vei vedea  în sine doar negativ vei ajunge să te urăști. Totul trebuie să fie în echilibru, la fel și gândurile.O prietenă de a mea cândva a spus o frază: ”Suma viciilor pe pământ este constantă, nu există om bun sau rău”. Cu timpul am înțeles totul, analizând destul mult.Am avut foarte multe situații negative în viață, ca și oricine altcineva, desigur cu aproximație. Sunt o persoană foarte sensibilă, pot să simt emoția omului din depărtare, uneori pot să descifrez și unele gânduri ale persoanei care mă interesează, însă nu mereu a fost așa.Mulți ani am fost dezorientată, pot să zic aproape toată viața! Nu știam ce rost am, ce scop, am învățat ca toți, am făcut universitate, mi-am întemeiat familie, copii etc. Trăiam ca orice femeie din RM cu gânduri lumești. Cam până la 29 de ani, desigur am avut situații care îmi puneau capul în mișcare, dar nu erau suficiente cred eu ca să mă ”trezesc”. Mulți dintre cititorii mei cunosc istoria mea cu ”prunca Maria” atunci când mi-a decedat pruncul în urma unei boli. Cine nu a citit vă sfătui să o găsiți pe google. Această copilă m-a ajutat mult să iert, ea m-a învățat să apreciez viața și să iubesc cu adevărat copiii, să apreciez sănătatea și să învăț ce este smerenia. Însă se vede că nu mă trezisem eu bine la viață, deoarece chiar și după tragedie și după nașterea încă a unui copil, nu înțelegeam care este scopul meu, de ce trăiesc?!Probabil șocul pierderii mă dezorientase și mai mult.Spre regret, dar și spre fericire în continuare am întâlnit o persoană care mi-a distrus ceața din fața ochilor, deoarece eu nu vedeam ceea ce era la suprafață. Mereu problemele le vedeam în exterior și parcă nu înțelegeam din cauza orgoliului sau prostiei că problema de fapt zace în adâncurile sufletului. Acest om mi-a creat cea mai mare traumă psihologică legată de autoevaluare, decesul fiicei a avut altă rezonanță legată de iubire, dar aici a fost o umilire puternică, aici, persoana mea, din cauza neatenției și cred că orgoliului a nimerit în situație penibilă, atunci când ești calomniat, umilit public, distrus moral, făcut una cu pământul, denigrat și chiar  batjocorit public. Vina mea o recunosc, da știți de ce? Deoarece în toți oamenii vedeam doar binele, dar după cum știm că există și acest rău, el îl ignoram, deși îl intuiam foarte bine. Această persoană a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată, e adevărat!!! Deoarece a fost ca o bombă atomică pentru creierul și sufletul meu. V-ați simțit vreodată că sufletul vostru se ascunde undeva prin tălpi? Așa am fost eu!Cel mai interesant fapt a fost că n-am urât acest om o secundă, eram atât de îndurerată, dar în sfârșit am început să gândesc despre propria-mi persoană. De ce mi s-a întâmplat aceasta?  Care sunt cauzele? Și din acel moment au început să-mi apară răspunsuri. Am stat foarte multe zile și nopți săpând în ”gunoiul” interior, să văd unde totuși este problema, care este cauza că cineva mă vede într-o așa lumină ”rea” și mai are și susținători?Da, problema era în persoana care mi-a creat ”răul”, dar greșeala mea a fost că eu am creat această situație (niciodată nu m-am apreciat corect, mereu cu încredere scăzută), prin naivitate, încrederea în alții, simplitatea sufletească, deschidere copilărească, eram ca un miel dus la abator, deși vedeam ”cuțitul” nu vroiam să cred că o să mă ”taie”, judecat după propriile acțiuni, prin prisma mea.După ce șocul dispăruse un pic, brusc, am început să scriu. Puneam pe foaie gânduri, situații și ieșeau scenarii întregi, știam că pot scrie compuneri, dar nu mă gândeam că acest hobby poate deveni vocație.Și mi-a plăcut atât de mult, deoarece toate emoțiile negative le transformam în roman, nuvele, texte, meditări, poezii într-un fel eliberând sufletul de frustrări acumulate zeci de ani. Mare îmi era mirarea când înțelegeam că mi se face mai ușor. A fost primordial o psihoterapie să scriu, care a devenit u hobby, iar apoi sensul vieții mele. Acest om mi- a spart trecutul, sticla opacă care mă încurca ă văd cine sunt de fapt. Îi sunt extrem de recunoscătoare și mă gândesc acum: răul este creat spre bine și binele este creat spre rău... Depinde cum gândești.Persoana în cauză în nenumărate rânduri a mai încercat să mă atace, mă durea, dar din ce în ce mai puțin. Mi-am creat imunitate, am devenit muuuult mai puternică, am evoluat, am ieșit din zona de confort, am lăsat  într-o parte tot ce mă durea și tot datorită ei am început să gândesc din interior spre exterior și nu apreciez lumea după ”port” deși de multe ori mai sunt tentată să o fac.Am înțeles că un rău poate să facă mai mult bine decât un bine, cer scuze pentru calambur. Fiindcă atunci când au început să se întoarcă de la mine prietenii, rudele, persoanele dragi din cauza unor simple bârfe, am înțeles ce contează cel mai mult. Credința internă, doar ea m-a motivat, m-a împins, mi-a dat elan și dorință de viață să accept ceea ce am fost, să apreciez ceea ce sunt, să trăiesc în prezent și să mai dau prin sită emoțiile , să nu rulez în cap negativul, să iubesc omul cu tot cu minusurile lui, să văd ambele părți ale lui și să le accept. Dacă ai văzut un om ”rău” din perspectiva ta, nu uita că el este și bun cu același procentaj. El ți-a creat lecția spre binele tău, dar a făcut 1000 de lucruri bune pentru altcineva și invers)))Cât de ipocriți nu am fi și credem că noi suntem doar buni, să știți că ziua fără noapte nu ar exista, că după o noapte lungă și întunecoasă vine o zi însorită, că deși sarea este nocivă în cantități mari, ea este unul dintre cele mai importante elemente pe pământ... Așa și binele și răul, depinde cum te uiți printr-o oglindă concavă sau convexă, sau poate accepți totul ca un firesc? Consider că viața e o școală, noi învățăm să fim răi și apoi buni, noi tolerăm, noi distrugem și creăm în ambele cazuri, deorece și universul a apărut din cauza unei explozii. Vă rog frumos nu căutați defectele, negativul în alții, căci binele fără rău nu există, acceptați persoana așa cum este fără a scormoni în interiorul ei. Fiecare din noi este creat spre ”binele” sau ”răul” cuiva, dar alegerea este a noastră cum să fim, ce să credem și prin ce prismă să acceptăm viața ce ni s-a oferit.Acum am devenit foarte atentă, analizez fiziognomie, tembrul vocii, comportament, gesticulații, atitudini, pauze, totul ce ar fi informativ, în așa mod devin și mai sensibilă, dar deja în alt mod. Eu încerc să transform din cerneală cuvinte, fraze, cărți.Și timp de 2 ani am editat 5 cărți, deși niciodată nu am visat să devin scriitor... Acest om și lecția pe care mi-a oferit-o o voi ține minte până voi muri, căci de aici a început viața mea reală, eram doar o omidă, acum, altceva!!! ”Iubiți-vă dușmanii”- așa scrie în sfânta scriptură. Și aceste cuvinte îmi sunt absolut clare. Concluziile vă aparțin!

[pandalover055]

Fiecare cu pi##@ măsii

Prima îmbrățișare pe care mi-ai oferit-o din suflet

Prima îmbrățișare care a durat mai mult de 15 min.

Un miliard de sentimente și emoții

Primul T E I U B E S C ....

Urmat de încă o mie de alte cuvinte dulci

Prima dată când ne plănuiam viitorul ..

Nunta ...copii ...vroiai fetiță...mai știi ?

Visai cum alearga vesele prin casă

Într-o rochiță drăguță plină cu buline ...

Sau.... prima dată când ne-am ținut de mână

Și nu am mai vrut să ne îndepărtăm unul de celălalt

De parcă tot universul depindea de noi...

Prima dată când mi-ai zis că ai nevoie de mine...

Ziceai că sunt medicamentul tau ...

De care vei avea mereu nevoie .... îți mai amintești ?

Sau prima dată când mi-ai arătat unde e locul meu...

De unde nu ai să mă lași să plec niciodată....

Locul unde voi fii mereu .. in inima ta...

Un miliard de vise și speranțe ...

Am crezut că totul v-a fii perfect ..

Chiar am simțit că am reușit să fim împreună

Chiar am crezut că am invins T O T U L ....

Chiar am crezut că vom fii fericiți ...

Până la primul "fiecare cu pizda măsii " ,

Primul "nu suntem făcuți să fim împreună "

Si...de acolo mie mi-i s-a tăiat filmul ....

Eh...bby ...știu că nu îți pasă ce a urmat după

Sau ce am simțit atunci ...lumea mea se prăbușise ...

Pot să scriu in continuare in ciuda faptului că nu îți pasă ...

Căci oricum nu vei avea șansa de a vedea această postare ...

Și deși am dat multe detalii.....nu cred că ți-ai da seamă că e despre noi

Deoarece...bby.....de mult timp m-ai uitat...

Deci pot să spun tot ce mă doare ...

Din acel moment groaznic nu mai îmi pasă de viață .

Pot să mor azi , pot sa mor mâine ...anyway ...

După ce mi-ai zis acele "dulci" cuvinte

Am făcut un atac de panică.....urmat de un milion de lacrimi ...

Care au continuat noapte de noapte ...

Nu mai îmi pasă de nimeni ..

Nu mai îmi pasă de decizii

Nu mai îmi pasă nici macar de sufletul meu ..

E gol ... fără valoare ...e rece ....

Și chiar orice aș face nu îmi trece ...

Nu am cum să uit de tine bby ...

Toate îmi amintesc de tine ....

Chiar și când nu fac nimic ...

Și doar respir ...

Îmi e gândul la tine ....

Orice mica adiere de vânt îmi amintește de tine ...

E clar . De acum înainte fericire mea e ascunsă la tine

[jurnalulunuitata]

După o săptămână de pauză

După o săptămână de pauză

După o săptămână de pauză

Ultima postare a fost pe 28 august. Ziua fetei mele. Cea mare. 13 ani. Emoții amestecate. O frumoasă zi de vară târzie.

Azi revin după o săptămână de pauză. Odată cu toamna. 1 septembrie a picat într-o zi de duminică. Nu m-am gândit nicio clipă la toamnă. Prea frumos era afară. Până azi de dimineață. Frig. Ploaie. Aglomerație.

Pentru mine toamna a venit oficial azi.

Toamn…

[doracademyint]

Un articol nou a fost publicat pe http://www.glumazilei.tk/berlinul-prin-ochii-mei-impresii-si-constatari/

Berlinul, prin ochii mei. Impresii și constatări

“E frig!” Asta a fost replica primită de obicei când spuneam prietenilor că merg într-o mică vacanță la Berlin la jumătatea lui ianuarie.

De ce am planificat o vizită la Berlin în ianuarie? Motivul 1: am găsit bilete ieftine cu Ryanair în acea perioadă și am zis că-i păcat să nu profit. Motivul 2: zic că o vacanță la începutul anului, când teoretic s-a terminat cu sărbătorile, e mai mult decât binevenită.

Da, chiar a fost frig, un frig aprig care mi-am amintit de revelionul din Viena de acum mulți ani. Însă a fost și frumos. Iar pentru mine vacanța la Berlin nu s-a terminat, chiar dacă am revenit acasă. Am început partea a doua, una la fel de interesantă ca și vizita în sine: citesc și aflu mai multe despre locurile vizitate ca să scriu articolele pentru blog. Mă uit pe fotografii, amintindu-mi de stări de spirit și emoții trăite acolo. Am început prin a pune pe hârtia virtuală câteva impresii: 

1. Titanic. Adjectivul, nu filmul. Așa am simțit eu Berlinul. Un oraș gigantic, întins, dominat de clădiri copleșitoare prin înălțime, alură sau istorie. “Totul la scară mare” pare să fie moto-ul său.

2. Capitala Germaniei mi-a lăsat impresia unui oraș în (re)construcție. Peste tot sunt schele, macarale și șantiere, semn că Berlin se reinventează și se împrospătează cu noi clădiri și facilități.

3. Rețeaua de transport este densă și extrem de bine amenajată, dar dacă nu ai o hartă și un simț al orientării peste medie s-ar putea să te simți pierdut. Cele 170 de stații de metrou, alătui de autobuze și tramvaie, împânzesc orașul și îl fac foarte accesibil.

Câteva prețuri: un abonament pentru o zi costă 7 euro în zona AB, o singură călătorie în zona AB – 2,80 euro (bilet valabil 2 ore), o călătorie pentru zona ABC, care include și aeroportul – 3,40 euro (bilet valabil 2 ore) etc. Biletele sunt valabile pentru toate liniile și mijloacele de transport – subteran și de suprafață. Nu uita să validezi biletele la aparatele din stații! Alte detalii și tarife aici.

PS: În toate stațiile accesul este liber, însă nu merită să riști să călătorești fără bilet. Am stat 4 zile la Berlin și într-o seară am prins un control (să mai zic că TOATĂ lumea din vagon avea bilet/abonament?).

4. Mulți, mulți bicicliști, chiar dacă era foarte frig. Echipați corespunzător, pedalau pe piste cu tupeu încredere.

5. Asia a cucerit Berlinul. Cel puțin gastronomic. Cu ocazia asta mi-am reamintit cât de bună e mâncarea asiatică. Dacă în Praga am găsit un delicios restaurant thailandez, acum am explorat unul vietnamez, plus alte locuri unde papilele mele s-au simțit fericite. Evident, ca o foodie ce sunt, voi dedica o postare separată restaurantelor.

6. Berlinul mi-a apărut ca un amalgam de zgârie-nori din sticlă, blocuri socialiste colorate, construcții solide și ceva clădiri cu un aspect mai boem. Mă așteptam la un centru vechi “clasic”, la un loc, ca în Viena sau Munchen, cu străduțe înguste, cafenele și magazine. Centrul Berlinului e suprinzător de fragmentat din punctul ăsta de vedere. Probabil că Zidul și-a spus cuvântul.

7. Humans of Berlin… ce să zic despre ei? Fizionomii foarte diferite – nemți, spanioli, alți europeni, asiatici, arabi etc. Nu am văzut excentricitate pe stradă, cum mă așteptam (o fi înghețat :D). Dar am remarcat că sunt tare bine adaptați la ger. Eu nu știam cum să mă înfofolesc mai bine în geaca mea lungă și groasă, iar ei treceau în jachete, fără căciuli sau mănuși. Și zău că nu sunt o persoană friguroasă!

8. Zidul e de vânzare. Pentru câțiva euro, de la magazinele de suveniruri poți cumpăra pietricele pictate despre care comercianții se laudă că fac parte din Zid (!) Poate din ăla chinezesc :))

9. Nu m-am scufundat în istorie, n-am mers la vreun tur ghidat, pe jos sau cu busul turistic. În ultima vreme am citit mai multe cărți despre lagăre și al doilea război mondial (asta și asta) și am zis că deocamdată e suficient. Însă impresia mea a fost că Berlinul vrea să-și răscumpere păcatele trecutului prin toleranță, deschidere și multiculturalitate.

Ați fost prin Berlin? Dacă da, mi-ar plăcea să aflu impresiile voastre.

Source link

[un-suflet-anonim]

Oferiți mai multe încurajări, consolări, felicitări, blândețe, compasiune,

și cât mai puține blamări, injurii, vorbe rele, înjosiri și invidie.

Nu toată lumea are o viață roz acasă.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Vă plângeți că femeile nu mai sunt femei. Vă plângeți că femeilor le-a dispărut feminitatea, și că în loc de fuste și rochii, ele poartă pantaloni.

Dar știți de ce poartă pantaloni?De NEVOIE!

Acum stau și mă întreb, voi, bărbații cu pretenții, de ce ați încetat să mai fiți BĂRBAȚI în adevăratul sens al cuvântului?De ce v-ați feminizat și ați ajuns să purtați fustițe și rochițe? De ce ați uitat cum să mai fiți bărbați?

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Câte bătăi de inimă sunt într-un minut?

Câte zâmbete sunt într-un minut?

Câte iubiri sunt într-un minut?

Câte lacrimi sunt într-un minut?

Câte fericiri sunt într-un minut?

Câte tragedii sunt într-un minut?

Câtă durere și suferință este într-un minut?

Câte ”Te Iubesc!” sunt într-un minut?

Câte certuri și reproșuri sunt într-un minut?

Câte regrete sunt într-un minut?

Câte despărțiri sunt într-un minut?

Câte pierderi și câștiguri sunt într-un minut?

Câte lupte cu tine însuți sunt într-un minut?

Câte întrebări sunt într-un minut?

Câte răspunsuri sunt într-un minut?

Câte ecouri sunt într-un minut?

Și câte întrebări fără răspuns sunt într-un minut?

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Mi-aș dori să cred că încă mai există oameni cu sufletul pur!

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Mi-am făcut din dureri și din trădări mormânt

Și-am aruncat deasupra un pumn de vise amestecate cu pământ,

Din toate suferințele-ndurate mi-am făcut o cruce,

Și-am scris pe ea cu lacrimile vărsate și cu sânge,

În cimitirul oaselor îmi caut inima muribundă,

Însă în piept îmi bate o cutie plină cu cenușă.

17.10.2024

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

În iubire nu există cale de mijloc. Ori iubești ori nu!

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Nu mă mai doare indiferența și răceala. Am învățat de mult cum să joc acest joc.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Nu judeca. Încearcă să înțelegi. Nimănui nu-i este ușor. Nu to��i ne-am născut privilegiați.

@un-suflet-anonim

[un-suflet-anonim]

Știu că am eșuat foarte mult în viață,

M-am dezamăgit atât de mult pe mine însumi,

Am dezamăgit multe vise pe care le-am lăsat să moară,

Și-mi cer iertare de la ele, de la mine, de la ai mei părinți.

Am năruit castele pe jumătate construite, am fugit,

M-am ascuns de frică, de prejudecăți, de eșecuri,

Și-am devenit propriul meu eșec. Un eu mărginit, îngrădit

de propriile frici, de propria lașitate,

Punându-mi singur piedici.

Tot ce mai am e un suflet ofilit și obosit,

Înconjurat de ziduri și de durere,

Care se zbate încontinuu, dar în zadar,

Căci totul este mult prea negru, rece și superficial.

28.09.2024

@un-suflet-anonim