#pierdută prin gânduri

[scrierileuneifetetimide]

“Și când eram copil iubeam foarte mult stelele. Bunicul zicea...stelele strălucesc ca să nu se teamă copii de întuneric. Nu numai copii se tem de întuneric. Toți au întunericul lor în adâncurile sufletului, în locurile cele mai îndepărtate de priviri. Toți au un întuneric pe care îl ascund de toți. Întunericul unora este fără stele, fără lumină. Beznă... Unii întemnițează în întuneric toată lumina din lume, fiindcă văd mai bine pe întuneric. Dar în orice întuneric e ascunsă o mică stea. Unii se tem de lumina ei și de ceea ce scoate ea la lumină din ei. Numai de frică își sting cu mâna lor steaua. Fiindcă unii se ascund în întuneric, în întunericul din ei. Se tem de ceea ce ar vedea acolo, dacă ar pătrunde vreo rază de lumină. Unii știu. Știu că nimeni nu i-ar vedea în întuneric.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[stardustprincess7]

Azi

Scrollez si mă las purtată de gânduri. Cred că săptămâna asta mi te-ai rostogolit prin minte mai des decât orice alt gând. Îmi place și mă sperie în același timp. Te insinuezi ușor dimineața când mă trezesc. Câteodată ești amintirea obscură a unui vis care mi-a colorat noaptea. Alteori ești pur și simplu un nume șoptit de corpul meu care tânjește după tine.

La prânz când beau eu prima cafea, o las puțin mai mult pe buze înainte să alunece ușor pe gât în jos, la fel ca tine. Dacă e două probabil m-a apucat foamea, așa că mă duc să verific frigiderul de 7 ori, echivalentul vizitelor pe profilul tău de când am deschis ochiii. Aveți multe în comun - tu și frigiderul, îmi stârniți curiozitatea după care mă lăsați în burta goală. O glumă - proastă evident… de câțiva ani singurul lucru amuzant la mine e viața mea sentimentală. Înainte mai făceam o gafă, două, dar acum de unde energie?

Și apropo de asta, între două angoase a venit seara, așa că du-te și apride-mi lumina. Acum lasă-mă să mă pierd printre paginile unei cărți roșii pe care o tot citesc de o lună și ceva. Lasă-mă să intru în mintea altcuiva, să-i citesc gândurile și să-i dezleg misterele, pentru că din a mea nu mai înțeleg nimic. Am avut o afinitate pentru lectură din totdeauna. Nu citesc orice, citesc doar cărți care ating o parte mai mică sau mai mare din sufletul meu. În mare parte, oscilez între romane siropoase și povesti cu crime pasionale - încă nu m-am hotărât dacă iubirea sau monștrii pe care îi creează sunt mai fascinante. Beletristica mi-a fost mereu cea mai dulce scăpare din lumea asta care părea gri până la tine. Dar când emoțiile devin prea copleșitoare și povestea îmi devine realitate, brusc mă lovește logica, gândirea și simțul rațiunii așa că apelez la Freud și alții cu renume, ca să-mi echilibrez perspectiva idealistă asupra experiențelor subiective din irealistele povesti citite.

Asta s-a întâmplat acum, când m-am trezit alterând litere și schimbând semnficații doar că să găsesc o parte din tine printre rânduri, în timp ce luna aluneca lin printre cele două stele apărute. Printre rozuri si bleuri ți-am simțit parfumul și m-am întors la bibliotecă, enervată de contextul distanței. M-am uitat la cana de ceai care nu mai era de mult fierbinte și m-am gândit că nu o să mă duc în Japonia, stupidă țara. De fapt, stupide tradițiile că cireșii japonezi sunt frumoși. Am auzit o dată că japonezii aruncă ceaiul dacă se răcește și nu te lasă să îl bei așa. Personal, am o memorie atât de bună încât am ajuns să am o afinitate pentru ceaiul rece. Cine sunt ei să îmi zică “nu e politicos”?

Între alte două gânduri îmi alunecă mâna pe cartea lui Jung - “măcar să citesc despre vise, dacă încă nu e momentul să dorm”. Puțină psihanaliză și un pic de interpretare sunt singurele lucruri mai fascinante decât gândul la buzele tale care se deșiră pe coloana mea. Pierdută printre conștientizări mă trezesc că e ora nouă. Frigiderul o să mă dezamăgească iar și cărți au obosit să le citesc.

Așa că mă bag a șaptea zi la rând în cadă - nu pot să cred că a trecut o săptămână de când încerc să mi te șterg de pe piele. Sub apă, ca să nu-mi citești gândurile de la distanță, rulez iar filmul. Parțial cred că memoria mea a rămas fără spațiu din cauză că încearcă să păstreze toți stropii detaliilor serii ăleia de luni, dar se poate să o supra-apreciez.

Două ore de logică au părut să fie suficiente, pentru că atunci când maroul ochilor tăi în apare pe sub pleope mă scufund și mai adânc în cada care, brusc e un portal de trecere între două stări. Inteligența mea cristalizată nu e deloc de acord cu ce se întâmplă, iar cea fluidă a preferat să mă părăsească decât să mai asiste la un alt fiasco. Le-am promis amândurora că nu mă mai îndrăgostesc și n-o s-o fac! Dar fluturii din stomac mă dau de gol la fel ca debaraua subconștientului care rulează filmul. Din boxele minții se aud dintr-o dată toate reacțiile involuntare pe care mi le-ai provocat și realizez că m-am dus dracu.

O scuză bună ar fi să repet ce îmi spun de când te-am cunoscut - că nu am nici măcar o șansă să mă vezi și să mă vrei. Dar e diferit nu-i așa? Pentru că deja faptul e consumat și cel puțin câteva ore mi-ai arătat ce vrei. Mai trebuie doar să mă vezi… trebuie… nu trebuie nimic!

Dar poți alege asta iar eu promit că o să-mi placă să te uiți puțin prin inima mea. Să urci ușor prin ventricolul stâng până la artera aortă după care să te așezi la o cafea și o țigară în camera 4 cu globulele albe discutând despre permanenta lipsă de globule roșii din sângele meu. În final să înțelegi că între anemie și anxietatea, nu mai am energie să mă consum pentru fiecare val de energie care îmi izbește corpul așa că tu o să te decizi că merit protejată. Și de aici pornind, poate treci și prin minte, să vezi rolele de film vechi pe care le ascunde inconștientul. Dacă pornești vreunul, evită perioada 15-22 și concentrează-te pe copilăria fericită pe care nu am avut-o. Dacă te captivează firul narativ abia atunci am să înțeleg că la fel ca mie, nu judeci oamenii după crăpături. Poți să colinzi mai departe atâta timp cât ai grijă să nu cobori în tenebrele minții acolo unde mi-am potolit demonii. Una din realizările mele cele mai importante - să-i fac să tacă.

I-am înecat într-un ocean de scuze, griji, frici și lacrimi pe care le-am strâns pe drum. Dacă vrei să înnoți nu te lăsa păcălit de calmul apei sau absorbit de culoarea neagră a ochilor mei care se oglindesc în el. Numără până la trei și sari. Cu cât o să te ridici mai ușor la suprafață cu atât o să înțeleg că amândoi înnotăm în aceleași ape. Dacă te scufunzi în schimb, poți să revii și singur la realitate și să uiți experiența asta deprimantă. Însă cu puțin noroc și un strop de curaj poate o să te fascineze mai tare complexitatea gândurilor decât o să te sperie bezna din jur și atunci o să știu că putem să ne bucurăm împreună de întuneric.

[david7daniel]

M-a sunat după aproape un an de zile, mi-a spus că vine în oraș, că va fi în gară la 7 seara și vrea să mă vadă. Doar am acceptat. Când am ajuns în gară am văzut-o.

La fel de frumoasă, poate mai frumoasă, însă nu m-a mai făcut să-mi tresară inima, ci gândurile pline de amintiri care m-au întristat pe loc. A venit spre mine, avea ochii la fel de profunzi și de calzi, blânzi cum mi-au rămas întipăriți în minte. Dar ai mei?

Ai mei erau triști, aveam privirea goală și pierdută ca și când mă uit la străina care are ceva ce-mi aparține și nu dorește să mi-l înapoieze nici în ruptul capului. Știa c-o privesc diferit, dar și-a mascat presimțirea într-o îmbrățișare. Și-a pus brațele în jurul gâtului meu și m-a strâns ferm, eu aveam brațele întinse pe lângă corp, n-am îndrăznit s-o ating. Ea m-a simțit și s-a retras încet privindu-mă-n ochi știind că nu mai sunt cine eram.

S-a uitat la mine și mi-a spus: "Tu.. Nu mă mai..iubești, nu?..".

Atunci am luat-o de mână și ne-am așezat. S-a uitat în ochii mei, era tristă, îi era teamă de răspuns, s-a apropiat de mine încet și m-a sărutat scurt, ca și când ar insista să-i răspund la întrebare.

Am stat puțin pe gânduri și i-am spus: "Încă te iubesc ca și când nu ne-am fi despărțit niciodată, ca și când nu m-ai fi rănit niciodată, ca și când nu mi-ai fi înșelat încrederea și sufletul niciodată, ca și când n-ai fi îndrăznit vreodată să mă distrugi și nici n-ai făcut-o. Încă te iubesc fără margini.. ", ochii mei se umpleau treptat de lacrimi și vocea-mi tremura din ce în ce mai alert,".. dar asta nu mă face să revin pe vechiul drum. M-am oprit din a aștepta la nesfârșit dragoste dintr-o inimă care nu poate să bată pentru mine, o inimă pe care.. pe care n-am avut-o niciodată în ciuda tuturor vorbelor tale dulci, a nopților împreună, a orelor pierdute de amândoi în tren pentru a ne întâlni..", nu te pierde cu firea, îmi spuneam în sinea mea,".. a banilor strânși cu greu de care am făcut rost devenind unul pentru celălalt o plăcere sinceră. Am inspirat adânc.. Parcă vorbele acelea îmi oboseau sufletul pe măsură ce le rosteam. "Nu mai am timp să aștept să mă iubești. Iar tu nu-mi poți oferi iubire pură. Tu ai ales atunci, acum eu aleg să fiu fericit departe de tine, așa cum ți-am promis când am realizat c-ai dispărut definitiv." Ești amintirea mea plină de himere. Un vis dulce care s-a transformat în coșmarul crâncen de luni de zile, ce m-a construit drept bărbatul de azi. Bărbatul care acum își dorește mai mult decât ai putea tu să-i oferi într-un sezon până te-ar vedea din nou de la depărtare simțindu-și sufletul amorțit.. "

M-am ridicat ușor abătut și încărcat de ea, de prezența ei ce mă sufoca de-a dreptul din pricina tuturor sentimentelor pe care le stârnea în mine. Era 19:10, ea ultima dată plecase din aceeași gară la 07:10, acum era rândul meu.

Mi-a prins mâna, nu-și dorea să plec, avea ochii înlăcrimați, s-a apropiat de mine și simțeam că vrea să mă sărute din nou, dar de data asta ca un rămas bun, am închis amândoi ochii și...

*ring* *ring*

Trezește-te David, e ora 09:00. Astăzi e o nouă zi în care trebuie să te prefaci c-ai uitat-o. O zi bună!

Fuck..

@david7zorro

[arhitectul]

până când te voi strânge din nou în brațe.

Simt uneori ca nu mai trebuie să scriu, ca nu-mi mai este necesar sufletului, că dacă aș vrea sa pun pe foi ce gandesc, ar interveni un blocaj. Pe bună dreptate, se întâmplă să întâmpin dificultăți, dar cine sunt eu ca să îmi fie totul ușor? De ce mi-aș permite să pierd satisfacția triumfului rezultat din bătălia cu propria minte?

Totusi, ma hrănesc prin texte, scrise de mine, primite de la tine, e totul un fel de creștere emotivă de moment, până la saturație, fără a o depăși si a ajunge în risipă. Ne dezvăluim cele mai adânci gânduri, cele mai ascunse sentimente, scoatem dorul din inima si îi găsim corespondență in vocale, ne căutăm unul pe altul, după fiecare mod specific de scriere..

Atât despre început, căci nu despre asta am intenționat să scriu. După cum stii, în cuvinte sunt sincer, sunt descoperit, nu mai am scuturi sau măști, în cuvinte ma dezbrac până la esență, până nu mai raman decât o pată rosie de sânge pe un cearșaf. Am pierdut oameni, parca voind să-i pierd, căutând singurătatea absolută, ce-mi zace acum sub forma unei bestii dezlănțuite in interior. Am renuntat de multe ori, am ignorat, nu am mai acordat șanse. Dar, din toate astea s-au adunat învățături, mai multe decât as fi sperat. Am învățat că poți lupta, dar doar pentru cel ce se zbate alături de tine, în ape tulburi si agitate, si nu pentru cel ce stă mereu in pragul ușii. Am învățat să renunț la ce nu am nevoie, la ce renunță la mine. Si multe altele.

Ai aparut tu, din nou, ca o umbră din trecut, o umbră căreia acum i-am dat culoare cu o simplă atingere pe buze. Am văzut nopți nedormite, monștri nesătui, labirinturi, cuvinte rătăcite si nespuse, toate ca o furtună în ochii tăi. Încă confuz de cele recent întâmplate, totuși stărui să mă gândesc la tine. E bun? E rau?

Ce am simțit in acele îmbrățișări, a fost fără să exagerez, o urmă de iubire, poate chiar pierdută cândva si regăsită acum in tine. Felul în care brațele tale m-au înconjurat, modul în care capul tău s-a așezat pe pieptul meu, stimulând inima sa forțeze încă câteva bătăi, înainte ca trenul să se desprindă din brațele gării, sa plece, si inima mea sa rămână fără suflu, înghețată și conservată. Buzele tale, le-am gasit altfel, mai moi, am citit o altă pasiune, o altfel de urmă de dorință. Te-am lăsat doar cu atât, neștiind dacă îți va fi de ajuns. Tu m-ai lăsat doar cu o agrafă de păr, o altă agrafă după ce pe prima am supus-o procedeului de distrugere prin ardere. Mi-ai spus sa am grija de ea, de mine, de noi, să nu mai fac prostii si sa o tin acolo, aproape de mine, ca să nu uit că de data asta timpul nu ne înstrăinează. Oamenii ne-au privit, n-au înțeles nimic din haosul nostru si au plecat de lângă noi frustrați că nu rezolvăm o cauză deja pierdută. Cu ce folos? ce e stricat, trebuie înlocuit, nu reparat. Așa ne-am redescoperit propria noastră singurătate in doi, în timp ce linii paralele se întindeau până la orizont, fără a se bucura vreodată de o îmbrățișare, fie ea și într-un singur punct al întregii lor existențe, sau de scurtă durată.

Mai lasă-mă să cad încă o dată în gol, știind că mă vei prinde înainte să mă autodistrug. Mai dă-mi onoarea să te am in dreapta mea pe stradă și oprește-mi vocile interioare cu o privire capabilă să țină locului și timpul.

Poate ca e greu fără mine si te simti singură, dar imi voi trimite câte un porumbel pe zi sa vadă dacă mai zâmbești, dacă pierzi nopți pe netflix sau dacă te gândești la mine, până când te voi strânge din nou în brațe.

@arhitectul

[dariaelenaaa]

Cine sunt eu acum VS Cine vreau sa fiu

Sunt 2 întrebări care par destul de simple la prima vedere, corect? Te gândești că astăzi ești elev, mâine student ; astăzi ești contabilă, având meseria asta de 3 ani și ulterior îți dai seama ca ai urmat drumul greșit pentru tine, așa că spui că de mâine mergi la Drept, să aperi pe alții, prin meseria de avocat. Dar întrebarea este, cât este de ușor să facem această schimbare pentru noi ca să ne fie bine? Topica mea de astăzi se referă mai mult la cine suntem noi defapt “inside” , dacă știți ce vreau să spun. La început am vrut să vă bag puțin în temă, ca să nu vă aburesc. Sau poate am făcut-o deja, who knows. Of, rom-engleza asta a mea! Ce să faci, asta mă definește într-un fel, așa cum și pe voi vă definesc anumite lucruri care vă fac pe voi.. ei bine, VOI! Ca să o luăm cu un fresh start, cei care mă urmăriți pe rețelele de social media, ca Instagram-ul, că Facebook-ul deja e lame pentru unii și totodată cei care îmi sunteți cunoștiințte, respectiv prieteni, ați spune despre mine că sunt o tipă de treabă, amuzantă, știe să se manifeste și e spiritul fiecărui party la care merge. Bine, asta mai aud și eu pici pe colo, dar ați înțeles. Mai aud și de rău, bineînțeles, cum ar fi “Mai dă și tu vreo 2-3 kile jos, că ai cam pus de la o vreme.” , “Uite-o și pe urâta aia” sau “Mai lasă aroganțele astea că nu te duc nicăieri.”, vorbe scoase de niște persoane care cu siguranță sunt mai “damaged inside”, din moment ce aruncă asemena insulte și tot așa. Always a pleasure! La fel, mi s-a spus că sunt o persoană destul de overthinking și că nu mai trebuie să fiu așa, pe când o persoană recentă mi-a zis ca e bine să fiu așa, fiindcă în final doar pe tine te ai și trebuie să te gândești clar și bine la acțiunile pe care le vei face. Mereu vor exista perspective diferite, trebuie doar să iei câte o bucățică mică din fiecare, ca să faci un puzzle echilibrat. Acum ar trebui să vă răspund la întrebare, din moment ce aboredez aceasta temă. Cine sunt eu acum? Răspuns sincer, nici eu nu stiu! Ironic, nu? “Umm, ești Daria Dimache, ai 18 ani și ești dintr-o comună micuță din apropierea Slanicului.”.. da, asta e ușor de zis și complet adevărat, dar nu asta este ideea. Am impresia că am ceva de învățat în fiecare zi, de aceea spun că încă nu mă cunosc. Toată lumea se așteaptă ca atunci când ai împlinit vărsta de 18 ani, sa fii gen “Gata, merg la facultate, fac acolo ceva buisness și îmi întemeiez o familie imediat cum termin cu vreo 5 copii.” sau cum gândește bunica, direct te ia “Cu primul cu care o sa fii, te măriți!”.. umm not anymore. Este o concepție de-a dreptul veche și trebuie să ne trezim. Instinctul este cel care trebuie să ne ghideze, it will never fail, trust me. Eu vă zic pe față, până sâmbăta care a trecut, data de 19 octombrie mai exact, nu știam nici pe ce drum să o apuc.. până când am mers la RIUF, un eveniment super smecher organizat la Sala Palatului in București *give it a shot next year* și care m-a orientat si mai mult spre FJSC, mai pe românește, Jurnalismul și Științele Comunicării, la UniBuc. La ramură trebuie să mă mai gândesc, dar am destule target uri. Mă bate și Brașovul pe gânduri, dar totul necesită timp și gândire. Și datorită acestui event ,astăzi când m-am întors spre casă cu autobuzul, eu eram pierdută în muzică,in my own world, în timp ce ceilalți râdeau și glumeau după o zi full de ore.. cand *boom* : m-am decis să-mi deschid propriul blog. Un blog personal, unde cam toți adolescenții o să se regăsească în anumite teme pe care o să le abordez. Interesting, huh? Dacă simți că nu suntem pe aceași lungime de undă, poti să dai “close” si să-ți vezi de scroll ul de pe Insta, deși mi-ar plăcea să nu o faci. O să fie niște *baby steps*, dar simt că am o voce ce trebuie să se facă auzită. Așa fac și practică pentru facultate : 2 în 1. Acum să vă raspund la cealaltă întrebare : Cine vreau sa fiu? Răspuns : cu siguranță nu cineva care trebuie să fie într-un anume fel fiindcă societatea asta de *beep* îi impune, ci cineva autentic, cineva cu o personalitate unică și dezvoltată bazată pe experiențtele trăite si pe ceea ce simte. Ce dacă ai câteva kile în plus, celulită pe corp și un temperament mai diferit? Nu are nimic, te asigur! Eu mă asigur că sunt eu însămi în fiecare zi. Da, și mie îmi este greu uneori, este ceva perfect normal să te mai pui la îndoială uneori, dar mereu trebuie să te ridici de jos și mai puternic și să descoperi step by step cine vrei sa devii, atat pe plan personal, în carieră, cât și pe plan moral, cum vei fi tu ca persoană care are multe de înfruntat, pentru că ghiciți ce : Viața abia începe. Ce a fost până acum a fost doar încălzirea pentru ce va urma. My advice : Always love yourself first. Pune-te pe tine pe primul loc. Toți vor pleca la un moment dat și vei rămane doar cu niște amintiri și clipe care te vor forma ca și om! Și crede-mă că le vei mulțumi mai târziu că au plecat din viața ta sau că i-ai depărtat, totul pentru al tău bine. - Cu mult drag, Daria. :3

[o-umbra-in-suflet]

Regret!

Am fost mandra de mine în foarte puține momente... dar am regretat înzecit pentru fiecare. Nu ma pot bucura de reușitele mele.. Mi se par prea banale acum. Nu mai simt bucuria împlinirii ci doar tumultul nemulțumiri.

Nu cu mult timp în urmă devoram tot ce îmi placea: cărți, muzica, filme, momente. Acum, în schimb, nu mai sunt asa. Parca sunt prinsa în mrejele unei iluzii. Nu mai simt satisfacția și nu mai vad rostul.

Pot afirma ca am sufletul obosit, când călătoria nici nu a început. Am ochii goi și privirea pierdută. Privesc prin lucruri și oameni de parca nu ar exista.

Simt cum mi se scurg din venele toate ideile, amalgamul de gânduri și sentimente. Simt cum îmi pierd lumina.

Continui sa sper.

Continui sa îmi repet ca m-am saturat de atâta întuneric. Nu mai vreau.

Acum în miez de noapte, când se scurge timpul unei alte nopți de iarna, regret sa mi-am oferit sufletul pe-o tava persoanelor care m-au distrus.

Vreau liniște. Sufletul meu zbuciumat nu vrea mai mult de un strop de liniște. E satul sa fie sfâșiat de fiecare data când privesc în oglindă. Nu mai sunt ceea ce eram și știu ca nu voi mai fi. Răutatea începe să pună stăpânire pe voința mea.

Si regret...

[dininimapentrumine]

Mărturie: de la ateism și depresie la o viață transformată prin credința în Hristos

Mărturie: de la ateism și depresie la o viață transformată prin credința în Hristos

Adrienne Johnson a fost cândva o atee feroce care a ajuns o persoană pierdută, luptându-se pentru existență, deprimată și cu gânduri de suicid, iar viața ei s-a scufundat tot mai adânc până s-a lovit de fundul prăpastiei când l-a descoperit pe Isus și și-a văzut viața transformându-se în fața ochilor ei. „Am fost o atee […]Mărturie: de la ateism și depresie la o viață transformată prin credința…

[b-ip-o]

~Concepții bolnave..~

T.M.M.

Viața? O clipă de neatenție şi eşti ca şi mort. De-a lungul timpului fiecare dintre noi trecem prin nişte schimbări semnificative, dar care parcă ar dura o eternitate. Suntem nişte bucăți neînsemnate, decupate dintr-o carte ce poartă titlul de "Viață".

Suntem pierduți în ceața cumplită, parcă fără cale de intoarcere.

Eu cel putin,mă simt pierdută ,uitată şi nedorită,chiar daca cei din familie mă contrazic şi îmi spun că sunt aberantă şi fără minte. Mereu mă critică şi nu au aşteptări prea mari de la mine. Chestia asta doare ca naiba. Numai eu ştiu cu adevărat, ce este în mintea şi sufletul meu,chestii care nu pot fi explicate. Este foarte complicat..să explici unei persoane ce este în mintea ta, când de fapt nici tu nu mai ştii ce este cu tine. Nu ştiu..sunt prea multe idei amestecate în mintea mea bolnava. Da..aş putea spune că am o minte bolnavă..dar nu este vina mea. Oamenii din jurul meu m-au facut aşa. Monștrii ai societății din ziua de azi.

Am prieteni din multe categorii şi am constatat cu stupoare că fiecare are o 'piatră' pe suflet. Toți avem un lucru în comun şi anume suferința. Dar cel mai dureros este faptul că nimeni nu scoate nici un sunet. Nu spunem niciodată cum ne simțim,sau o spunem,dar mereu mințim. Mintea noastră trebuie să suporte totul fără să poată riposta. Exact ca un condamnat care nu poate face nimic,aflându-se în spatele gratiilor reci ,din fierul nemilos care işi așteaptă prada.

Spre exemplu,am prieteni ce au suportat toată umilința posibilă chiar şi bătăi (cel mai probabil zilnice) pentru anumite fapte care nu puteau fi explicate,făcute probabil fără intenție. Părinții nostri au vrut asta. Ne-au creat pentru a ne distruge în final fizic şi mai ales psihic. Doare al naibii de tare să fii mereu motivul pentru care proprii tăi părinți te jignesc aproape zilnic. Urăsc tot ce ține de 'morala' lor,deoarece această morală bolnavă ar trebui să fie închisă într-un glob de sticlă murdar. Mereu să te întorci în acelasi loc,unde nimic nu se schimbă. Aceleași observații,certuri sau chiar injurii aduse la adresa noastră. Hm..şi lumea se mai întreabă de ce adolescenții din ziua de azi,sunt depresivi,trişti sau lipsiți de viață. Uite de aceea. Văd frecvent fete/băieți de vârsta mea aflându-se în situații care mai de care,care îi determină mai târziu să ajungă în patima drogurilor sau mai rău,chiar la gânduri de suicid. Este o situație alarmantă,aş putea spune. Tot din cauza lor ajungem aşa,mai ales cei cu un caracter slab. Cunosc persoane,prieteni,care au fost puternici prea mult timp. Dar gata..sunt momente în care clachezi şi te detaşezi de toți şi toate şi îți dorești să rămâi singur,doar tu împreună cu gândurile tale..

Acum ce ne-a mai ramas? Suntem doar nişte suflete triste care acum îşi astern gândurile pe foi,lacrimi de ingeri curgând peste ele.

Ma simt murdară,instabilă psihic,nu ştiu ce ar putea sa mă facă să ies din întuneric .

Acum..oamenii din jur îmi spun că sunt nepăsătoare şi rece. Pai..cum ar vrea sa fiu? Toți m-au facut să ajung in punctul în care nimic nu mai conteaza. Prietenii false,trădări,minciuni,bârfe. Acum sunt doar un suflet într-un trup neînsemnat. Atât. Nimic mai mult. Oricum..cui ii pasă ? Toți întreabă din pură curiozitate.

Pe parcursul adolescenței realizezi cu adevărat cine sunt oamenii care vor fi acolo pentru tine,indiferent de vreme sau de circumstanțe. Am învățat să nu mai sar şi să ofer din prima ajutor persoanelor. Aşa este..am devenit nepăsătoare. Nu e vina mea..nu mai condamnați aiurea. Dacă nu stiți povestea adevărată şi traumele celui/celei care a trecut printr-o situație deranjantă,nu mai judecați. Din păcate,asta ştim să facem cel mai bine. Nu ne întrebăm 'de ce'? şi imediat aruncăm cu noroi în respectivii fără să ne pese de consecințe.

Viața este un film fără subtitrare iar dacă nu o intelegi,eşti un om pierdut,lăsat la voia întâmplării.

Din păcate,puțini mai sunt cei care înțeleg problemele adevarate şi incearcă să aplaneze situația în aşa fel încât să iasă totul bine.

Dar în final totul iese bine. Să fie într-adevăr aşa?..

[drogat-cu-sentimente]

Numai una

Mi-am luat palme, am întors și celălalt obraz. Am fost călcat în picioare, m-am ridicat, m-am scuturat și am plecat. Mereu am fost un laș, mereu am dat înapoi. Am fost slab, poate încă mai sunt. Nu am luptat pentru ceea ce am iubit și am pierdut. Îmi privesc mâinile, sunt păgâne prin atingerea omului ce mi-a inundat sufletul de gânduri. Nu atingeri erotice să declanșeze doar plăcere trupească. Atingeri emoționale.

Pe frunte, pe obraji, pe mâini. Niciodată nu am luptat și când am făcut-o a fost prea târziu. Eu vreau să lupt, dar dacă nu își dorește asta? Nu riști, nu câștigi. Dar dacă va fi ultima miză pierdută vreodată fiindcă nu va mai exista o altă ocazie? Am ajuns să-mi pansez cicatricile cu alcool și țigările să le înâbușesc în lacrimi. Dacă va fi o luptă în van' din care, indiferent de final, tot un pierzător aș fi. Dacă nu trebuie să iau parte la bătălia aceasta?! Crezul meu: nu renunța, dar am ajuns să mă îndoiesc de mine și în prealabil de el.

Indiferența ucide oameni.Indiferența mă ucide. "Bun, nu o mai căuta. Nu îi mai da mesaj!" Dar nu pot. Dorința de ai simții prezența este asemeni unui drog. Câteva cuvinte rostite de ea îmi pot clădi un întreg univers. Asta dacă mi le-ar spune. Un simplu "Bună. Ce faci?" saltă inima în mine. Acum inima îmi este săltată doar de alcool. Îmi doresc oare să câștig lupta asta? Sau... este dusă doar în capul meu.

[saintelegembisericaluidumnezeu]

Capitolul 27

Purtarea oamenilor nu M-a impresionat niciodată și nici nu M-a frapat ca fiind valoroasă. În ochii oamenilor, Eu îi tratez întotdeauna foarte strict și întotdeauna Îmi exercit autoritatea asupra lor. În toate faptele oamenilor, nu prea există ceva care să fie făcut de dragul Meu, nu prea există ceva care să stea ferm în ochii Mei. În cele din urmă, tot ce are legătură cu omul se va fi năruit pe nesimțite înaintea Mea și abia după aceea Îmi voi face Eu acțiunile evidente, făcându-i pe toți să Mă cunoască prin eșecul lor. Natura omenească rămâne neschimbată. Ce este în inimile lor nu este în concordanță cu voia Mea – nu este ceea ce am Eu nevoie. Ceea ce detest cel mai mult este îndărătnicia și recidivismul oamenilor, însă care este forța care provoacă omenirea să continue să eșueze în a Mă cunoaște, să Mă țină mereu la distanță și să nu acționeze niciodată potrivit voii Mele înaintea Mea, ci mai degrabă să Mi se împotrivească pe la spate? Aceasta le este loialitatea? 

Aceasta le este iubirea pentru Mine? De ce nu pot să se căiască și să se nască din nou? De ce sunt oamenii veșnic dispuși să trăiască în mlaștină în loc să trăiască într-un loc fără noroi? Oare să Mă fi purtat rău cu ei? Oare să îi fi îndrumat în direcția greșită? Oare îi conduc Eu spre iad? Toți sunt dispuși să trăiască în „iad”. Când se face lumină, ochii lor orbesc pe loc, căci tot ce au în ei vine din iad. Dar omenirea, neștiind aceasta, pur și simplu se desfată cu „binecuvântările infernale”. Ba chiar le țin la pieptul lor ca pe niște comori, temându-se ca nu cumva Eu să-i lipsesc de ele, lăsându-i fără „sursa existenței” lor. Oamenii se tem de Mine, de aceea, când vin pe pământ, ei stau departe de Mine, displăcându-le să se apropie de Mine, căci nu sunt dispuși să „aducă necazul asupra lor”, dar dorind în schimb să păstreze armonia în familie, astfel încât să poată să se desfete cu „fericire pe pământ”. Și totuși, Eu nu pot îngădui ca omenirea să facă precum dorește, deoarece distrugerea familiei omului este exact lucrul pe care sunt aici să-l fac. În clipa în care voi veni, pacea va dispărea din căminele lor. Voi face fărâme toate națiile, pe lângă familia omului. Cine va putea să scape din strânsoarea Mea? E oare cu putință ca cei care capătă binecuvântări să poată să scape în virtutea reticenței lor? E oare cu putință ca cei care îndură mustrare să poată să-Mi câștige mila în virtutea fricii lor? În toate cuvintele Mele, oamenii au văzut voia Mea și acțiunile Mele, dar cine se poate elibera din confuzia propriilor gânduri? Cine poate găsi vreodată o cale de ieșire fie dinăuntrul, fie dinafara cuvintelor Mele?

Omenirea a simțit căldura Mea, M-a slujit cu onestitate și Mi s-a supus cu onestitate, făcând totul pentru Mine în prezența Mea. Dar oamenii de azi, cumva, nu pot să izbutească să ajungă la acest fel de a fi și nu pot decât să jelească în spiritul lor ca și cum ar fi căzut pradă unui lup hămesit. Ei nu pot decât să privească neajutorați la Mine, strigându-Mă neîncetat să le vin în ajutor, dar la sfârșit nu vor putea să scape din situația lor grea. Mă gândesc cum oamenii din trecut au făcut promisiuni în prezența Mea, jurând pe cer și pământ în prezența Mea să-Mi răsplătească bunătatea cu iubirea lor. Au plâns cu mâhnire înaintea Mea și sunetul plânsetelor lor a fost sfâșietor și greu de suportat. Adeseori am dat ajutor omenirii în virtutea hotărârii sale. De nenumărate ori, oamenii au venit înaintea Mea să Mi se supună, într-un mod încântător care este greu de uitat. De nenumărate ori, M-au iubit cu o loialitate neabătută și simțămintele lor sincere au fost admirabile. În nenumărate ocazii, M-au iubit într-atât încât să-și sacrifice propriile vieți, M-au iubit mai mult decât pe ei înșiși și, văzându-le onestitatea, le-am acceptat iubirea. În nenumărate ocazii, s-au oferit pe sine în prezența Mea, de dragul Meu, nepăsători în fața morții, iar Eu le-am descrețit frunțile de griji și, cu băgare de seamă, le-am cercetat chipurile. Au existat nenumărate ocazii când i-am iubit ca pe odoarele Mele și au existat nenumărate ocazii când i-am urât ca pe propriii dușmani. Cu toate acestea, oamenii tot nu pot să înțeleagă ce este în mintea Mea. Când oamenii sunt triști, Eu vin să-i mângâi, iar când sunt slabi, Eu vin să îi ajut. Când rătăcesc, Eu îi călăuzesc. Când plâng, Eu le șterg lacrimile. Și totuși, când Eu sunt trist, cine Mă poate alina cu inima lui? Când sunt extrem de îngrijorat, cine este atent la simțămintele Mele? Când sunt mâhnit, cine poate compensa rănile din inima Mea? Când Eu am nevoie de cineva, cine s-ar oferi de bunăvoie să acționeze la unison cu Mine? Oare atitudinea din trecut a oamenilor față de Mine să fie pierdută acum pentru totdeauna? Cum se face că nu a mai rămas nicio urmă în amintirile lor? Cum de au uitat oamenii toate aceste lucruri? Nu cumva toate acestea se întâmplă pentru că omenirea a fost coruptă de către dușmanul ei?

Când îngerii cântă cântece întru slava Mea, aceasta nu poate decât să-Mi stârnească mila pentru oameni. Numaidecât, inima Mea se umple de tristețe și Îmi este imposibil să Mă eliberez de această emoție dureroasă. În bucuriile și necazurile de a fi despărțit și apoi reunit cu oamenii, noi suntem incapabili să facem schimb de sentimente. Separați deasupra în cer și dedesubt pe pământ, Eu și oamenii nu putem să ne întâlnim în mod regulat. Cine se poate elibera de nostalgia pentru simțămintele trecutului? Cine poate să înceteze să se lase în voia amintirilor despre trecut? Cine nu ar spera într-o continuare a simțămintelor trecutului? Cine nu ar tânji după întoarcerea Mea? Cine nu și-ar dori mult reunirea Mea cu oamenii? Inima Mea este profund tulburată, iar spiritul oamenilor este profund îngrijorat. Deși asemănători în spirit, adesea nu putem să fim laolaltă și, adeseori nu putem să ne vedem unul pe celălalt. Astfel, viața întregii omeniri este încărcată de mâhnire și îi lipsește vitalitatea, căci oamenii au tânjit mereu după Mine. Este ca și când ființele omenești ar fi niște obiecte doborâte din cer: Îmi strigă numele pe pământ, ridicându-și privirea spre Mine de pe pământ – dar cum pot să scape din fălcile lupului hămesit? Cum pot să scape de amenințările și ispitirile lui? Cum pot ființele omenești să nu se sacrifice supunându-se rânduielilor planului Meu? Când se roagă fierbinte cu glas tare, Îmi întorc fața de la ei, nu pot să suport să mai privesc; și totuși, cum aș putea să nu le aud strigătele înlăcrimate? Voi îndrepta nedreptățile lumii omenești. Îmi voi face lucrarea Mea cu propriile mâini în întreaga lume, oprindu-l pe Satana să-i facă iarăși rău poporului Meu, oprindu-i pe dușmani să facă din nou orice le este pe plac. Voi deveni Împărat pe pământ și Îmi voi muta tronul acolo, făcându-i pe toți dușmanii Mei să cadă la pământ și să-și mărturisească fărădelegile înaintea Mea. În tristețea Mea, mânia este amestecată, voi călca în picioare întregul univers, fără să cruț pe nimeni și voi lovi cu groază în inimile dușmanilor Mei. Voi preface tot pământul în ruine și îi voi face pe dușmanii Mei să se prăbușească printre ruine, astfel încât de atunci încolo să nu mai poată să-i corupă pe oameni. Planul Meu este deja stabilit și nimeni, oricine ar fi, nu va putea să-l schimbe. În vreme ce Eu voi cutreiera cu o splendoare măreață deasupra universului, toată omenirea va fi înnoită și totul va reînvia. Omul nu va mai plânge și nu Mă va mai striga să-l ajut. Atunci inima Mea se va veseli, iar oamenii se vor întoarce spre a Mă celebra. Întregul univers, de sus până jos, va fremăta în triumf…

Azi, printre națiile lumii, Îmi fac lucrarea pe care am pornit să o înfăptuiesc. Mă mișc încoace și încolo printre oameni, făcând toată lucrarea cuprinsă în planul Meu, și întreaga omenire se destramă în diferitele nații ale lumii, potrivit voii Mele. Oamenii de pe pământ își au atenția fixată asupra propriei destinații, căci ziua se apropie și îngerii vor suna din trâmbițele lor. Nu vor mai exista amânări și toată creația va începe, după asta, să danseze jubilând. Cine poate să prelungească ziua Mea după placul său? Un muritor? Sau stelele de pe cer? Sau îngerii? Când voi rosti o cuvântare pentru a iniția salvarea poporului lui Israel, ziua Mea se va năpusti peste întreaga omenire. Toți oamenii se tem de întoarcerea lui Israel. Când Israel se va întoarce, aceea va fi ziua Mea de slavă și, de asemenea, va fi ziua când totul se va preface și va deveni reînnoit. Pe măsură ce o judecată dreaptă se apropie în mod iminent de întregul univers, toți oamenii devin sfioși și temători, deoarece în lumea oamenilor nu s-a auzit de dreptate. Când Soarele dreptății va apărea, Orientul va fi iluminat și atunci, la rându-i, va ilumina întregul univers, atingându-i pe toți. Dacă oamenii ar putea să ducă la bun sfârșit, într-adevăr, dreptatea Mea, atunci de ce ar avea a se teme? Poporul Meu așteaptă sosirea zilei Mele, cu toții tânjesc după venirea zilei Mele. Ei așteaptă ca Eu să aduc răsplată întregii omeniri și să aranjez destinația omenirii în calitatea Mea de Soare al dreptății. Împărăția Mea prinde contur deasupra întregului univers, iar tronul Meu stăpânește în inimile a sute de milioane de oameni. Cu ajutorul îngerilor, marea Mea realizare se va înfăptui în curând. Toți fiii Mei și poporul Meu așteaptă întoarcerea Mea cu răsuflarea tăiată, tânjind după reunirea Mea cu ei, fără a mai fi vreodată despărțiți. Cum ar putea populația diversă a Împărăției Mele să nu alerge unii spre alții în fericită celebrare datorită faptului că Eu voi fi împreună cu ei? Poate aceasta să fie o reunire pentru care să nu trebuiască plătit nici un preț? Eu sunt vrednic de respect în ochii tuturor oamenilor, Eu sunt proclamat în cuvintele tuturor. Când Mă voi întoarce, voi cuceri toate forțele dușmane și mai mult. A sosit vremea! Îmi voi pune lucrarea în mișcare, voi domni ca Împărat printre oameni! Sunt pe cale de a Mă întoarce! Și sunt gata să pornesc! Aceasta este ceea ce speră cu toții, este ceea ce își doresc. Voi lăsa ca întreaga omenire să vadă venirea zilei Mele și o voi lăsa să întâmpine venirea zilei Mele cu bucurie!

2 aprilie 1992

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

[scrierileuneifetetimide]

„Există oameni care sunt întotdeauna îndrăgostiți de cer, indiferent de vreme. Într-o zi vei găsi pe cineva care te va iubi la fel. ”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[bestandiever]

Ceața de `80

              Oameni ce merg în fiecare dimineață prin ceață. Pe propriile drumuri, ale fiecăruia. Valea Jiului, anul 2080. Pentru prima dată acest loc ascuns între munți nu te mai întâmpină cu șiroaie de fum negru și nu-și mai ascunde acoperișurile în cenușă. Nu se mai intreabă nimeni când oare se va ridica pe ici pe acolo aerul ăsta îmbâcsit pentru a face un loc, cât de mic unui strop de albastru-auriu ca o promisiune a ceva bun, curat și senin.

               Oamenii ca furnicile, construind, construind și iar construind, fiecare pe aceleași străzi atât de cunoscute, la fel de pierduți. Mă plimb și eu, doar ce să fac? Mă plimb prin centrul Petroșaniului. E diferit. L-au renovat, l-au modernizat, sau cel puțin așa  s-ar zice. E doar plumb greu. Covorul verde de smarald a fost strivit sub acoperământul acesta rece pe care oamenii aceștia noi sunt nevoiți să calce zilnic. Oare mai cunosc mirosul ierbii proaspăt tunse? Mă uit la chipurile oamenilor și încerc să îi analizez cât de bine pot. Mă uit la trăsăturile lor, la fiecare gest pe care-l fac. Sunt atât de aproape unii de alții, dar nu schimbă nici o vorbă. Privirea le este in gol, pierdută în gânduri, probabil. Nimeni nu pare că se interesează de celălalt, fiecare în treaba lui de parcă ar urma niște pași notați undeva pe hârtie și pe care trebuie să-i urmeze și să-i bifeze.

               Merg stângaci pe strada unde odată se afla Mina Livezeni. O privesc cu ochii mari. Cu felul în care arată ar putea la fel de bine să devină obiectiv turistic: „Ruinele Livezeni”- în memoria „gâturilor negre” ce au lucrat odată aici. Trec strada, cotesc la dreapta și merg tot în față până dau de biblioteca pe unde treceam în zilele de vară atât pentru o carte bună cât și pentru un schimb de vorbe cu oamenii de acolo ce reușeau mereu să mă scoată din gaura neagră în care vrând-nevrând mai ajungeam. Biblioteca e acolo. Oamenii, mai puțin. Deschid ușa, clopoțeii sună și-mi anunță intrarea. Mă simt captivată instant de mirosul filelor. Privirea-mi cade imediat pe raftul cu operele ce trebuiau studiate în liceu. Doamne, câte razboaie a dus copila de 15 ani din mine cu aceste romane care nu mă atrăgeau deloc, pe care greu, atât de greu am început să le înțeleg. O voce răgușită mă scutură de vise și de cosmos: „Luați cartea de care aveți nevoie, puneți permisul pe masă, semnați, o zi bună!”

               Mă simt in mijlocul nimicului. Privesc in jur confuză, în mod normal m-aș simți încolțită de priviri iscoditoare, de priviri care s-ar minuna de felul în care mă comport, întrebându-se probabil dacă sunt nebună. Dar nu! Simt doar  groază ancestrală. O lipsă a oricărui sens mă cuprinde când îmi dau seama câți oameni trec pe langă mine, dar cât de singură sunt.

               Decid să îi mai dau acestui Petroșani încă o șansă. O ultimă șansă. Așa că merg acolo unde iarba e mereu verde, unde știu că stăm toți sub „Carpe diem”: Parângul. Pașii mei prind un ritm alert și fără să-mi dau seama eram deja într-o fugă disperată. Fug de depresie, fug de oraș, fug spre un loc ce poate încă n-a fost invadat de liniștea dureroasă a acestei noi generații. Fug spre flori, spre culori tari, spre albastru senin, mereu schimbător, spre picuri de apă ce atârnă pe frunze, fug spre casă. E încă aici! E încă frumos! Respir aer adânc în piept, las aerul rece să se joace cu părul meu și pătrund iar în lumea mea proprie unde domină o singură dorință: să mă întorc la Petroșaniul meu.

               Valea Jiului, 2017. Ies din cafenea după mai bine de o oră în care ni s-a vorbit despre umor, ”Don Quijote de la Vrancea”, glume filozofice și unde ni s-a propus să ne imaginam anul 2080. Mă uit în jur. Ce frumos e încă 2017! Încep să mă liniștesc privind în jur. Să ies din „depresia 2080”. Adevărul acesta m-a ucis, dar încerc să mă bucur de clipele de acum. Sunt pentru prezent. Sunt pentru „Carpe diem”. Poate e efemer totul, poate că tot acolo se va ajunge, poate că mă hrănesc cu iluzii, dar nu mă voi târî pe străzi ca un zombi. Poate că totul va fi cenușă, dar încă strălucește. Frumusețea acestui mic spațiu cere doar atenție: albastru deasupra, albastru în ochii oamenilor, în inimile lor, zâmbet, bunăvoință, îmbrățișări, stângăcii, toate sunt încă aici!

Ce bine și ce cald, iar noi suntem încă în picioare. Acum!

Andi

[frenezie-n-poezie]

Femeii de Lut

În vis, cerul e nepătat și te pot vedea clar; ce mult te-am căutat! Prin vechi pergamente și papirusuri din Egipt și-n cuiele care cuvântu-ți în lut îl țin înfipt și-n toate câte mi-a dat Divinul să cunosc, lor le știu numele, ție sufletul, pe de rost.

Aș vrea să te-ntrupezi, de-atâta timp te rog, cum roagă soarta calul cel rămas olog. Și, la fel ca el, alerg doar în povești. În realitate merg cu greu, spre unde tu nu ești.

Ce vei face-atunci când eu inevitabil mor? Mă vei căuta și tu pe crestele munților? Ne vom întâlni oare unde orizontul sărută marea? Dar eu nu știu să-not, m-ar înghiți vâltoarea. Așa că să nu mă cauți, dar să faci mai ușor să te găsesc eu, când mi s-o face dor.

Căci ce-s eu pentru tine, decât alt sac de plasmă? Și tu ce-mi ești mie, decât altă fantasmă? Dac-aș avea puterea visul să-l fac real, tu n-ai mai fi așa de sus, pierdută prin astral. Vino. Vino să-mi îneci orizontul cu marea, vino să mă-nveți să nu mai plâng după ce s-a sfârșit, vino să-mi mângâi creștetul când munții-am cucerit. Femeie de lut, cea dintâi și ultima, rămâne pe-altădat. Poate voi prinde aripi, sau vei fi sub pământ. Cascada mea de gânduri va fi doar un cuvânt, destul cât să te prindă. În vis e cerul nepătat. Spre tine petale de trandafiri ce vinul le-a înroșit trimit. Te iubesc infinit, dar ești greu de găsit.

[laudeluidumnezeucelatotputer]

Prin marea năpastă, am cules mari beneficii

de Rongguang, provincia Henan

Dumnezeu a spus: „Pe baza diferitelor funcții și mărturii, biruitorii din împărăție vor servi ca preoți sau discipoli, iar toți aceia care ies victorioși din încercări vor forma tagma preoților din împărăție. […] În tagma preoților vor fi marii preoți și preoți, iar ceilalți vor fi fiii și oamenii lui Dumnezeu. Toate acestea sunt stabilite prin mărturiile lor în fața lui Dumnezeu în timpul încercărilor; acestea nu sunt titluri care se dau la întâmplare” („Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului” din Cuvântul Se arată în trup). „Vremea necazului nu va fi prea îndelungată; de fapt, va dura mai puțin de un an. Dacă ar dura un an, următorul pas al lucrării ar fi întârziat, iar statura oamenilor ar fi inadecvată. Dacă ar fi prea lung, atunci oamenii nu ar fi capabili să-i facă față. La urma urmei, statura oamenilor are limitele ei” („Cum ar trebui să parcurgi porțiunea finală a căii” din Cuvântul Se arată în trup). Când am citit aceste cuvinte, m-am gândit: „Poziția în Împărăție va fi determinată pe baza a ceea ce oamenii vor mărturisi în timpul năpastei; aceste mărturii pot influența soarta cuiva. Când năpasta se abate asupra mea, va trebui să strâng din dinți și să dau dovadă de suficientă energie și, cu siguranță, voi oferi o frumoasă mărturie. Astfel, voi putea obține mari binecuvântări; în plus, năpasta nu va dura prea mult – va dura mai puțin de un an. Nu contează ce se întâmplă, voi putea îndura această perioadă de greutăți.” Fiind dominată de gândurile obținerii binecuvântărilor, m-am hotărât să mă pregătesc pentru năpastă; m-am gândit că bazându-mă pe propria mea „credință” și pe propria mea „voință”, voi fi capabilă să fiu o biruitoare în năpastă.

Cu toate acestea, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este atât de minunată și atât de înțeleaptă că este într-adevăr de nepătruns pentru om. În 1996, am intrat cu toții în marea năpastă prin aranjamentul lui Dumnezeu. Dar când năpasta a venit asupra noastră, nimeni nu a fost conștient de ea; totul s-a întâmplat atât de natural, adevărata mea față și situația rușinoasă de a fi o oportunistă a ieșit la lumină în timpul încercării marii năpaste.

În iunie și iulie 1996, eram în altă parte a țării, îndeplinindu-mi datoria. Într-o zi, conducătorii bisericii locale au venit și ne-au spus că situația de ultimă oră nu a fost foarte bună și că Sora cutare a fost arestată de poliția Partidului Comunist Chinez. Când am auzit asta, am vrut să ne rugăm pentru această soră și nu ne-am gândit la altceva, deoarece cu toții știam că este o întâmplare obișnuită ca oamenii să fie arestați pentru credința lor în Dumnezeu în China, o țară care Îl persecuta astfel pe Dumnezeu. Dar nu au trecut multe zile până să auzim că alți câțiva frați și surori au fost arestați. După alte câteva zile, am auzit că o duzină sau cam așa au fost arestați și mulți credincioși bine cunoscuți și mulți conducători ai bisericilor fuseseră, în secret, trecuți pe liste ca persoane căutate. Erau de asemenea unii pentru a căror arestare existau și recompense. Conducătorii locali erau, de asemenea, pe lista neagră a guvernului PCC pentru a fi arestați. Am simțit că lucrurile nu erau bune: părea că guvernul PCC încerca să distrugă credincioșii dintr-o singură lovitură. Un soi de teroare în atmosferă ne-a cuprins; nu știam ce să facem în acest gen de situație; voiam să contactăm conducătorii de la nivelele superioare și să îi întrebăm cum să procedăm, dar nu i-am putut contacta. Mai târziu, am aflat că năpasta începuse cu o lună mai devreme. Dar în acel moment aveam spiritele amorțite și nu îndrăzneam să facem presupuneri și să definim lucrarea lui Dumnezeu. Drept urmare, nu știam că aceasta era marea năpastă. Tot ce puteam simți era mâna întunecată a guvernului PCC făcând presiuni aproape de noi, iar lucrarea bisericii nu putea avansa din această cauză. În înfruntarea acestui tip de obstacol, am început să devenim vag conștienți că Dumnezeu permitea ca lucrarea să fie obstrucționată; Dumnezeu ne îndruma să oprim lucrarea și să ne ascundem fără să mai pierdem timpul, întorcându-ne în orașele noastre natale. Astfel, am fi fost mai în siguranță. Drept urmare, am fost forțați să ne împrăștiem și să ne întoarcem în orașele noastre natale.

Eram acasă de doar o săptămână, când a venit o soră și mi-a dat o scrisoare care spunea că un frate din biserica noastră a fost arestat și că trebuia să îmi părăsesc imediat casa. În acel moment, eram exact ca o căprioară în bătaia farurilor; nu aveam nicio credință și aveam doar un gând în inimă: „Să mă ascund repede și să nu las poliția să mă captureze, deoarece PCC este prea deplorabil și crud, iar metodele rele pe care le folosește pentru a distruge credincioșii sunt de o sălbăticie fără egal. Dacă ajung în mâinile demonului, consecințele ar fi de neimaginat.” După aceea, o soră m-a recomandat la munte, pentru a le găti minerilor. Eram acolo cu două surori și profitam de momentele când nu era nimeni în preajmă pentrua citi cuvintele lui Dumnezeu, a părtăși despre adevăr și a cânta imnuri pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Deoarece aveam o provizie din cuvintele lui Dumnezeu, fiecare zi ne îmbogățea foarte mult. Totuși, în mai puțin de o lună, poliția PCC a venit să ne verifice și nu am avut altă posibilitate decât să plec în grabă. După aceea, am ajuns să lucrez la un restaurant. Toți cei cu care veneam în contact erau necredincioși și nu aveam niciun limbaj comun cu ei; mai mult decât atât, nu aveam cuvântul lui Dumnezeu și nici predicile în acest tip de mediu, până la punctul în care era dificil chiar să ofer o rugăciune corespunzătoare. Mă simțeam singură și deznădăjduită, iar inima mea nu se putea abține să înceapă să se plângă. Am început chiar să am dorința de a-L trăda pe Dumnezeu și mi-am spus în sinea mea: „Într-adevăr, nu este ușor să crezi în Dumnezeu și sunt la limită toată ziua; rătăcesc într-o lume căreia îi lipsește justiția; când se vor sfârși aceste zile? Dacă nu aș crede în Dumnezeu, trăind într-un stil de viață lejer și stabil precum necredincioșii, nu ar fi minunat?” Chiar dacă inima mea gândea în felul acesta, nu am îndrăznit să Îl părăsesc pe Dumnezeu; am simțit, de asemenea, că nu puteam să Îl părăsesc pe Dumnezeu, gândul de a-L părăsi pe Dumnezeu îmi producea durere. Dar din moment ce nu mi-a plăcut să citesc cuvintele lui Dumnezeu în trecut, nu am căutat adevărul și nu mi-am amintit multe din cuvintele lui Dumnezeu, prin urmare, din momentul în care am lăsat cărțile cu cuvântul lui Dumnezeu, nu am putut să-mi amintesc un rând din ele. Fără cuvintele vieții ale lui Dumnezeu care să mă sprijine, eram exact ca o neghioabă. Nu știam ce să fac cu mine și ce să caut. Mă chinuiam doar să trec peste fiecare zi. Care era voia lui Dumnezeu? De ce aranjase El asta pentru mine? Cum aș putea practica și mulțumi pe Dumnezeu? Nu aveam înclinație să chibzuiesc la asta. Chiar mai rău, credința mea în omnipotența și înțelepciunea lui Dumnezeu și în dominația universală a lui Dumnezeu era pierdută, nu mă gândeam decât la greutățile mele. A ajuns la punctul în care, când o soră a venit și mi-a cerut să mergem să vizităm niște frați și surori, am refuzat deoarece eram prea lașă și mi-era teamă să nu fiu arestată. Mă bazam pe mintea și pe gândurile mele, gândindu-mă că această situație nu se va îmbunătăți. În această perioadă, guvernul PCC îi va suprima și aresta frenetic pe toți aceia care cred sincer în Dumnezeu. Trebuie să mă protejez bine. În cele două luni și jumătate cât am lucrat la restaurant, inima mea s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de Dumnezeu, aproape până la punctul în care recunoșteam numele lui Dumnezeu, dar nu Îl aveam pe Dumnezeu în inimă. Inima mea era deseori atrasă de placeri senzuale; voiam să fug de mâna lui Dumnezeu și să trăiesc viața necredincioșilor. Nu știam de ce, dar în următoarele câteva zile mi-au lipsit în mod special Dumnezeu, frații și surorile; îmi lipsea viața mea de dinainte de la biserică. Când eram singură, nu puteam niciodată să mă abțin să plâng. Inima mea era mâhnită: „O, Dumnezeule, toată ziua sunt cu necredincioșii; dacă nu lucrez, atunci mănânc sau port o conversație plictisitoare. Mă simt departe de Tine. Doar tu știi golul și durerea din inima mea. O, Dumnezeule, când va trece această lungă noapte? Când vom fi liberi să credem în Dumnezeu, să ne adunăm laolaltă, să ne îndeplinim îndatoririle și să Îți citim cuvintele normal?” În acel moment, inima îmi era chinuită ca și cum ar fi fost năpădită de buruieni și nu mai puteam sta. Când s-a apropiat Festivalul Primăverii, am profitat de oportunitate ca să-mi părăsesc serviciul și m-am întors repede la frații și surorile mele. După aceea, am aflat că nu doar eu am avut aceste gânduri; erau mulți frați și surori care evitaseră să fie arestați de guvernul PCC fugind în alte zone și care au experimentat același lucru. S-au întors cu toții acasă pentru că s-au gândit la același lucru. Aceasta a fost o călăuzire miraculoasă a Duhului Sfânt.

La nu mai mult de câteva zile de când mă întorsesem acasă, o soră a venit să mă anunțe cu privire la o întrunire la biserică. Când am auzit-o pe soră spunând că năpasta s-a terminat și că totul a revenit la normal, și că mă puteam duce să-mi îndeplinesc îndatorirea dinainte, mi-a luat o clipă înainte să realizez: „Ce? Năpasta s-a terminat? Aceasta a fost năpasta? Cum ar putea năpasta să se termine? Nu este lucrul la care m-am așteptat! Tot timpul aceste lucruri pe care le-am experimentat au fost năpasta, acum sunt gata! Ce am dovedit în timpul năpastei? În afară de a fi lașă și înfricoșată, m-am plâns, am evadat și am trădat. Nu am avut nicio componentă a credinței, ca să nu mai menționez loialitate și iubire. De data aceasta, Dumnezeu mi-a testat lucrarea, iar eu am eșuat complet.” Am lăsat capul în jos în disperare cu tot soiul de sentimente în inima mea. De această dată am putut înțelege ce a spus Dumnezeu înainte ca năpasta să înceapă: „După ce lucrarea Mea se va finaliza, următorul pas va fi ca oamenii să meargă pe calea pe care ar trebui să meargă. Fiecare trebuie să înțeleagă pe ce cale ar trebui să meargă – este o cale și un proces de suferință și este, de asemenea, o cale de a-ți rafina voința de a-L iubi pe Dumnezeu. În ce adevăruri trebuie să intri, ce adevăruri ar trebui să suplimentezi, cum ar trebui să experimentezi și din ce privință ar trebui să pătrunzi – trebuie să înțelegi toate aceste lucruri. Trebuie să te echipezi acum. Când necazul va veni asupra ta, va fi prea târziu” („Cum ar trebui să parcurgi porțiunea finală a căii” din Cuvântul Se arată în trup). Mă uram cu adevărat: Dumnezeu ne spusese deja cu răbdare aceste lucruri, de ce nu le-am crezut, de ce nu le-am luat în serios? Nu există cale de întoarcere; nu există altă opțiune decât aceea de a căuta cu tenacitate adevărul pe calea înainte.

Când am teminat întâlnirea, am auzit o soră dezvăluind niște informații interne ale PCC. Guvernul continuă încă agresiv să aresteze credincioși și devine chiar mai intens. Când am auzit acest lucru, inima mea cu puțină credință a șoptit din nou: „Atmosfera este atât de tensionată, iar frații și surorile își îndeplinesc toți datoriile. Este în regulă?” Dar acest fapt mi-a permis să văd acest lucru: chiar dacă situația este tensionată, noi nu suntem la fel de temători cum eram în timpul năpastei; când ne îndeplinim datoriile, inimile noastre sunt în mod deosebit neclintite și în pace, ca și cum toată lumea a uitat despre acea informație pe care ne-a spus-o sora. Duhul Sfânt face, de asemenea, o mare lucrare în biserică; nu va dura mult până la mareața ocazie când Evanghelia se va răspândi în fiecare regiune. Toți frații și toate surorile își îndeplinesc datoriile cu tot ce le stă în putință în pozițiile lor corespunzătoare și fiecare tip de lucrare decurge fără piedici. Scena se desfășoară cu avânt chiar sub nasul guvernului PCC, dar cu lucrarea crescând atât de viguros, nu au mai avut loc arestări ca acelea din toiul marii năpaste. Aceste fapte mi-au permis să văd limpede un adevăr: PCC lucrează întotdeauna pentru a se împotrivi lui Dumnezeu, pentru a-L persecuta pe Dumnezeu și a-I suprima oamenii aleși; nu s-a oprit niciodată și vrea să Îl asasineze pe Dumnezeu și pe oamenii Lui aleși. Uneori, cuțitul măcelarului din mâna lui nu se abate peste noi, iar Acesta este Dumnezeu care ne veghează și ne protejează. Alteori nici nu îi simțim intenția de a ucide, iar aceasta deoarece Dumnezeu Își folosește marea putere pentru a ne adăposti, nu pentru că PCC și-a lăsat jos cuțitul de măcelar și a oprit persecuția. PCC nu a lăsat niciodată jos cuțitul de măcelar, nu îl va lăsa niciodată jos; dorește să I se împotrivească lui Dumnezeu până la sfârșit și, cu cât se apropie de sfârșit, cu atât devine mai frenetic, deoarece PCC este Satana, duhul rău. Știe că glorioasa zi în care Dumnezeu Își finalizează lucrarea de mântuire este ultima lui zi. Așadar, cu cât moartea se apropie mai mult, cu atât se luptă mai tare. Totuși, indiferent de ce se întâmplă, PCC servește întotdeauna drept contrast pentru lucrarea lui Dumnezeu, este un obiect ce servește în mâinile lui Dumnezeu, este o unealtă de testare a oamenilor aleși ai lui Dumnezeu. Cruzimea sa nu poate bloca lucrarea lui Dumnezeu, iar fără permisiunea lui Dumnezeu, nu are nicio putere asupra oamenilor aleși ai lui Dumnezeu. Când Dumnezeu nu îi permite să vâneze, oamenii aleși ai lui Dumnezeu vor fi sub nasul său și nu va fi capabil să îi prindă. Nu are altă opțiune decât aceea de a fi la mila lui Dumnezeu. Cum spune cuvântul lui Dumnezeu: „Când Îmi încep oficial lucrarea, toți oamenii se mișcă odată cu Mine, astfel încât oamenii din tot universul au grijă să fie în pas cu Mine, este «jubilare» peste tot în univers, iar omul este îndemnat înainte de Mine. În consecință, însuși marele balaur roșu este împins de către Mine într-o stare de frenezie și năuceală, servește lucrarea Mea și, chiar dacă se împotrivește, nu-și poate urma propriile dorințe, neavând de ales și supunându-se controlului Meu” („Capitolul 29” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). Această mare năpastă s-a abătut asupra noastră cu permisiunea lui Dumnezeu, deoarece El dorește să folosească persecuția PCC în beneficiul oamenilor Lui aleși pentru ca ei să se desăvârșească, astfel încât să putem vedea limpede esența rezistenței PCC împotriva lui Dumnezeu. Dacă nu am suferit un pic de persecuție, atunci nu am crede cu adevărat cuvintele pe care Dumnezeu le-a dezvăluit despre esența stricată a PCC. Am fi încă păcăliți și înșelați de acesta; l-am crede în continuare când spune „libertatea religiei” și „drepturile și interesele legitime ale cetățenilor”; nu am fi conștienți de credincioșia lui Dumnezeu. Astăzi, eu am experimentat personal persecuția și urmărirea PCC-ului, am văzut cu ochii mei chipul atroce al PCC-ului rănindu-i pe oamenii aleși ai lui Dumnezeu. Și știu acum că libertatea și democrația pe care o proclamă sunt în întregime un vicleșug pentru a amăgi și păcăli oamenii. Acum văd limpede reaua și jalnica esență demonică a PCC: este într-adevăr dușmanul lui Dumnezeu, este un demon rău ce rănește oamenii și le devorează spiritele. Inima mea îl disprețuiește cu adevărat; m-am hotărât să îl trădez și să Îl urmez pe Dumnezeu până la sfârșit.

Năpasta vine de la Dumnezeu și momentul sfârșitului ei este cu siguranță în mâinile lui Dumnezeu. Când lucrarea lui Dumnezeu produce rezultate, Dumnezeu cu siguranță nu va amâna momentul. Cum spun cuvintele lui Dumnezeu: „Vremea necazului nu va fi prea îndelungată; de fapt, va dura mai puțin de un an. Dacă ar dura un an, următorul pas al lucrării ar fi întârziat, iar statura oamenilor ar fi inadecvată. Dacă ar fi prea lung, atunci oamenii nu ar fi capabili să-i facă față. La urma urmei, statura oamenilor are limitele ei.” Dumnezeu are o înțelegere completă a noastră, ne știe staturile, ne știe stările și nu este dispus să permită ca viețile noastre să aibă pierderi. Așadar, Dumnezeu nu va amâna nici măcar cu o secundă și noi suntem capabil să îndurăm tot. Dumnezeu a făcut planuri precise pentru noi în lucrarea Sa, El S-a gândit la viețile noastre în toate felurile. Totuși, în năpasta mea, nu m-am gândit decât la propria siguranță și la trupul meu; nu m-am gândit deloc la cum s-a simțit inima lui Dumnezeu. Am fost cu adevărat egoistă și deplorabilă; nu am avut conștiință și rațiune și nu am fost demnă de a trăi în prezența lui Dumnezeu. În năpasta mea, Dumnezeu a dezvăluit adevărata mea statură, ceea ce m-a făcut să am o înțelegere realistă asupra mea. Am văzut cât de nevoiașă, jalnică și oarbă eram; nu am înțeles adevărul, nu am avut credință sau iubire de Dumnezeu, ci am avut doar rebeliune și rezistență până la punctul în care puteam să trădez în orice moment și în orice loc. Doar atunci am putut să fiu conștientă de pericolul meu. Am simțit importanța de a fi înzestrat cu adevăr. La acea vreme, când am citit din nou cuvintele pe care Dumnezeu le-a dezvăluit despre firea coruptă a omului, am simțit că tot ce a fost dezvăluit de cuvintele lui Dumnezeu este cu adevărat starea adevărată a lucrurilor. Cuvântul lui Dumnezeu s-a trezit la viață în mine ca o sabie cu două tăișuri străpungându-mi articulațiile și măduva și dezvăluind murdăria și nedreptatea din adâncurile inimii mele. Acest lucru m-a făcut să văd că eram deplorabilă și urâtă și să văd că eram profund stricată de Satana. Am început să mă disprețuiesc și să am dorința să mă schimb; eram însetată să trăiesc asemănarea cu o persoană adevărată. Am simțit că lucrarea judecății și mustrării lui Dumnezeu curățau cu adevărat oamenii și, atât timp cât sincer caut adevărul, voi fi cu siguranță curățată și mântuită. Prima dată când am simțit cât de prețioase sunt cuvintele lui Dumnezeu și importanța adevărului, inima mea s-a bucurat înăuntrul meu: am intrat, în sfârșit, în credința mea în Dumnezeu, mă îndrept cu pași mari spre un nou început și pot vedea speranța obținerii mântuirii. Drept urmare, am luat o hotărâre: indiferent de cât de accidentată este calea dinaintea mea, întotdeauna voi fi neclintită și neabătută în a-L urma pe Dumnezeu și a merge pe calea corectă a vieții.

Minunatele aranjamente ale lui Dumnezeu ne-au permis să intrăm fără să știm în năpastă și să ieșim fără să știm din năpastă. Recolta pe care am cules-o din asta a fost limpede și ușor de văzut. Prin năpastă, pot vedea că Dumnezeu este atotputernic și înțelept, iar PCC este incapabil și nesăbuit. Deși fără frâu și sălbatic, va fi mereu înfrânt în mâinile lui Dumnezeu; poate fi doar folosit de Dumnezeu și poate fi doar ceva ce îi face servicii lucrării lui Dumnezeu și care funcționează ca un contrast pentru lucrarea lui Dumnezeu. PCC încearcă zadarnic să îi sperie pe oamenii aleși ai lui Dumnezeu prin persecuții crude și să tulbure și să dărâme lucrarea lui Dumnezeu. Nu și-a imaginat că Dumnezeu Se folosește de asta pentru a ne desăvârși. Chiar dacă, din afară, pare că persecuția PCC s-a abătut asupra noastră, în realitate, totul este aranjat de Dumnezeu. El împrăștie oamenii și adună oamenii, El conduce oamenii în năpastă și conduce oamenii în afara năpastei; Dumnezeu i-a sprijinit mereu pe oameni prin virtutea puterii Sale, a condus oamenii de mână și a făcut ca oamenii să nu poată pleca. Prin aceste minunate aranjamente ale lui Dumnezeu, pot să văd clar adevărata față a PCC și să o disprețuiesc cu adevărat din adâncul inimii mele. Pot, de asemenea, să experimentez iubirea, atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu. Sunt mai neclintită și mai neabătută în a-L urma pe Dumnezeu și îmi pot vedea adevărata statură și adevăratele deficiențe; inima mea are o mai mare sete de Dumnezeu și de adevăr. Este atât de multă semnificație în ridicarea marii năpaste de către Dumnezeu; este atât de multă înțelepciune în lucrarea lui Dumnezeu. Nimeni nu o poate pătrunde. Am putut să experimentez marea năpastă aranjată de Dumnezeu; a fost cu adevărat slăvirea lui Dumnezeu și iubirea Sa îmbelșugată și onoarea mea în această viață. De fiecare dată când reflectez la asta, voi fi copleșită de emoție și voi da mulțumirile mele din inimă și Îl voi slăvi pe Dumnezeu. Dacă nu experimentam năpasta, aș fi urmat orbește și, în final, aș fi căzut și aș fi pierit pentru că nu aș fi dobândit adevărul și nu aș fi avut firea mea stricată schimbată. Dacă nu experimentam năpasta, nu aș fi avut credință adevarată în Dumnezeu și nu aș fi înțeles dificultatea lucrării lui Dumnezeu și că nu a fost ușor să mântuiască oamenii. Dacă nu experimentam năpasta, nu aș fi putut să văd adevărata față a PCC-ului și încă aș fi avut iluzii cu privire la această scoietate întunecată, aș fi avut încă afecțiune față de această lume și nu aș fi putut să mă hotărăsc să-L urmez pe Dumnezeu. Lucrarea minunată și înțeleaptă a lui Dumnezeu a fost cea care m-a cucerit; omnipotența lui Dumnezeu și marea Lui iubire sunt cele ce m-au dus unde sunt astăzi! De acum înainte, indiferent de ce încercări și năpaste înfrunt, mă voi baza pe credința și iubirea mea pentru Dumnezeu pentru a mărturisi ferm pentru Dumnezeu și a-I alina inimalui Dumnezeu.

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

[cryinglilys]

așteptare

o să vă aștept pe toate, în raiul meu de gânduri plin. căci nu pot controla trecutul și nu pot îmblânzii destin.

prin văi întunecate, flăcări de cristal,  aștern lumini prin iarba ascuțită. mă tai, sângerez și plâng după ispită.  te tai, sângerezi și iarăși fugi grăbită.

prin munții falnici, o nimfă de argint, rătăcești pierdută prin păcat, călare pe-al meu blând destin, prin codrul verde și uitat.

[chokemedaddyiwanttodie]

13 februarie 2017.

Şi iată-mă în dimineaţa de 13 februarie, pierdută încă o dată prin milioanele şi milioanele de gânduri întunecate, aprinse parcă de un foc ce arde tacit, ce nu le lasă să ardă până la final. Şi nimic nu mai este la fel, nimic n-o să mai fie la fel, iar adevărul este că încă sper la o tainică rezolvare a tuturor problemelor noastre. Vreau o împăcare şi un mesaj de noapte bună; Vreau un “te iubesc” aruncat la întâmplare în conversaţiile noastre şi un mesaj de bună dimineața. Te vreau pe tine la căpătâi, vreau să-mi cânţi şi să-mi plângi, vreau să te întorci acum.