#O secundă de viață

[arhitectul]

trupurile noastre ude și reci își caută atingerea și la fiecare atingere generăm electroșocuri în mintea celuilalt. picăturile de ploaie au rămas pe piele și așteaptă să fie arse de focul nostru. hai să ne ascundem în cearșafurile uscate ce emană miros de lavandă și să uscăm toată umezeala din mlaștinile interioare. lasă-mi respirația fierbinte să-ți învăluiască gâtul și mâinile mele să-ți șteargă precum un prosop de bumbac sânii, spatele, coapsele. lasă-mă să-ți storc toată apa din păr și să o arunc în balta ochilor mei.  tu să-mi cuprinzi pieptul și să desprinzi cu unghiile fiecare picătură de apă care n-a avut curajul să se sinucidă prin evaporare. să mă respiri de parcă sunt oxigenul tău preferat, cu arome pe care le cauți în oricine și nu le găsești. ne-am urca cu gândul până deasupra norilor și-a ploii și-apoi am cădea fără parașută, simțind viață cum trece prin noi de 100 de ori pe secundă.

@arhitectul

[viatainpasidecuvinte]

Mai ții minte cum mă priveai atunci? Cum mă strângeau brațele tale ca și cum mâine nu ar mai fii venit ?

Mai ții minte demult ,cum îți făceam cafeaua în tricoul tău? Iar tu așteptai până terminam doar ca să nu dau pe jos și să nu trebuiască să fac curat după.

Mai știi cum mă atingeai pe coapse și îmi sărutai buzele ca și cum m-ai pierde dacă te-ai fi oprit?

Mai știi că mă iubeai și indiferent cât de greu a fost nu mi-ai dat drumul nicio secundă?

Mai știi cum era când ne aveam într-o alta viață trecută?

[myhpopescu]

O ZI, O ORĂ, O SECUNDĂ … O, VIAȚĂ!

Zâmbește într-o zi cât pentru o viață întreagă Aleargă plin de curaj spre lumea cea largă Privește cu drag trecutul Întreabă ziua de mâine cât e de snoabă și dacă e prea arogantă Nu renunța Pronunță obraznic viața întreagă Într-o silabă Te-ai întrebat vreodată Cum e să ajungi pe buza prăpastiei … Mai ai timp să privești Mai ai o zi să zâmbești, Mai ai o oră să respiri Mai ai o…

[tuturica]

Doar îți imaginezi

Într-un apartament din Ohio, Clarissa stă la masă alături de familia ei. De fapt, ea ar vrea să stea alături. Totuși acum se odihnește pe pat cu o felie de pizza în brațe. Aude totuși din bucătărie prânzul ,,pașnic” al părinților ei. Cu ochii ațintiți pe un perete, se întinde să își ia căștile de pe raft. Nu vrea să mai simtă nimic din jurul ei, nici măcar vibrațiile bormașinii vecinului de la 4. Desigur, un elev model nu ar trebui să stea acum în pat să trândăvească în pat cu muzică în urechi, nu e acceptabil. Totuși ea nu mai e elev model, acum ea e într-un vid, într-un vid al minții prin care vede tot. Salteaua îi simțea greutatea, dar ea era în altă lume, una fără unicorni și zâne, rezolvând o crimă.

Prima carte

O servietă. Așa a început totul. Un pistol s-a strecurat atât de liniștit, atât de atent în servieta unui lord. Totuși nobilimea nu contează într-un joc de cărți. Nu contează cât pariezi, cum joci sau alte detalii minore. Un joc începe cu un as de inimă neagră, iar o viață se termină cu un pistol, sunetele sirenelor și desigur, o servietă.

                     ***

-Clarissa! Clarissa! spune o voce stridentă din celălalt capăt al camerei.

Ochii deschiși, goliciunea, banalitatea, cuvintele femeii care o strigă nu o mai deranjează pe mintea concentrată a persoanei din fotoliu. Odată ce se trezește la realitate, Clarissa o vede pe sora s-a, Iris, lângă ușă. Fața ei e acoperită de fum de țigară dens, precum o mască. Cătușele din buzunarul ei încercau să se ascundă în spatele unei perechi de mănuși brodate, dosarele deținuților erau turtite într-o geantă cu model de perle și un pistol, pesemne primit de la secție. Fusese trimisă de cei de la criminalistică.

-Ce a mai primit Carter acum? O răpire? Jaf? Cu ce te mai trimite la mine de data asta? Și mai ales, de ce pe ascuns? zice Clarissa plictisită.

Totuși lasă cartea pe care o citea jos, un simplu semn de care avea nevoie Iris să știe că îi are atenția.

-Mi-a spus să nu te implic într-un caz de azi. Că are nevoie de multe aprobări, hârtii peste hârtii. Mă mir că nu ai auzit de crimă. Inspectorul mi-a zis să îmi fac viața ușoară, având în vedere faptul că familia celui ucis e mai înstărită și ar putea legat și de moșteniri și după va trebui să mă duc la fiecare soră sau frate a decedatului și să cer să se ducă la interogatoriu. O cursă fără sfârșit dacă nu știi  dacă ucigașul e în țară sau nu... răspunde Iris cu un zâmbet pe chip.

Clarissa își aprinde și ea o țigară, lăsându-se purtată în masca neagră de fum, se ridică de pe fotoliul tapițat și se duce să ia dosarele din geantă, dar sora ei o ține în loc:

-Îți spun eu tot ce ai nevoie să știi. Carter nu va avea ce să îți facă și dacă rezolvi cazul, poate primesc și eu o mărire. E pe gustul tău. Moarte la un joc de poker.

Clarissa îi aruncă un zâmbet poznaș și înainte să zică ceva, Iris continuă :

-Lord tânăr,18 ani, înstărit, în fișele lui scrie că a încercat să se sinucidă de 2 ori, dar de fiecare dată a fost oprit de fratele său mai mic. Crima avut loc într-un club. Era singur. Avem un singur suspect, șoferul.

-Arma?

-Pistol, posibil câștigat la un pariu.

- Corpul e la secție?

-Te așteaptă! 

                     ***

Clarissa intră cu nonșalanță în secție și ignoră țipetele inspectorului Carter. Pereții biroului parcă se micșorează cu fiecare secundă. Nu știe dacă el e gata să lase trecutul în urmă pentru a se concentra pe viitor. Un om, o viață a fost luată și asta e tot ce contează...Cel puțin în cazul ei.

-  Carter, dacă ai altceva de spus în afară de urlete fără nici un sens, te rog să îmi spui. Sunt singura opțiune pentru cazul ăsta și vrei să negi acest fapt. Îți fac o favoare! se răstește Clarissa înapoi.

-Cum știi asta? întreabă inspectorul cu un amestec de furie și nedumerire.

-Fișele de pe biroul tău sunt goale, lista ta fără nici un rost are doar persoane tăiate pe ea și totuși ziarele vorbesc de decesul tragic al lordului Tweksberry. Ironic, nu? Având în vedere că îmi ești dator!

O tăcere adâncă se lasă peste birou. Până și tablourile de pe pereți parcă ascultau acel dialog din gânduri a celor doi. Chiar și așa Carter, amenințat, continuă:

-Woods, tu chiar vrei să îți pierzi relațiile cu poliția? Fără armă nu prea ai cum să o joci pe detectivul!

-Păi nu cred că e atât de greu dacă tu continui să porți masca de inspector de atâta timp! Dar să revenim la caz... Te-ai făcut prea mult de râs. Nu uita promisiunile tale Thomas! O să se întoarcă după răzbunare. Așa că tu o să îmi dai cheile pentru a intra în morgă fără discuții și uităm că asta s-a întâmplat.

Inspectorul renunță într-un final și îi oferă cheile Clarissei.

-Succes Woods! spune o voce din spatele ușii biroului.

Dezgustată și cu o urmă de furie, dar în același timp cu un zâmbet, Clarissa trântește ușa în urma ei. Afară, lângă morgă, o așteaptă Iris care auzise discuția, cu un chip nedumerit:

-De ce am venit la morgă dacă știm deja ca lordul a fost împușcat ?

-Vreau să văd dacă doar atât a avut loc în acea noapte. Poliția mereu oferă jumătate de adevăr, pe cealaltă nu o înțelege. răspunde ferm Clarissa.

Ușa morgii se deschide cu greu, lăsând în urma s-a un scârțâit înfiorător. Întunericul învăluia camera și fiecare sunet lasă un ecou vag, precum o șoaptă. Pe o masă de metal se afla trupul neînsuflețit al lordului Tweksberry, cu două găuri în el, înroșite de sânge gros, cald.

- Când a fost adus corpul ? întreabă Clarissa cu o față serioasă, un scut pe care îl purta mereu ca să își ascundă frica firească în fața unui cadavru.

Trupul de pe masă cu ochii închiși încă avea un zâmbet pe față. Unul viclean, care poate arăta curajul în fața unei morți sigure sau mai plauzibil numărul de shoturi băute de la masă.

-Acum câteva ore... Crima a avut loc azi-noapte... Iris spune din reflex, totuși cu o urmă de durere.

Ar trebui să se obișnuiească  să vadă astfel de cazuri, dar ai o pată pe inimă când realizezi că acea persoană nu e doar o victimă de omor, ci era o persoană într-o societate complicată care nu poate opri în totalitate astfel de crime.

-Unde sunt gloanțele?

-La Carter. A cerut el să le păstreze. Totuși nu are nici un înțeles.

E scopul lor să conecteze piesele de puzzle, rămășițele de informații lăsate de acest mister, dar nu pot. Nu pot rezolva această parte din caz fiindcă nu au o piesă din acest joc. Mai degrabă două piese, două gloanțe, dar cunoșteau persoana de la care le pot recupera.

-Thomas ascunde ceva. Nu mă miră, dar să o facă față de poliție ar fi ceva ieșit din zona lui confort.

Femeile ies repede din morgă și se îndreaptă spre cabinetul inspectorului.

Inspector Carter e smuls din gândurile sale când aude bufnetul ușii trântite de perete. Nu se aștepta să le vadă pe surorile Woods călcândui pragul atât de repede:

-Doamnelor? Cu ce scop ați venit? spune Carter cu ochii cercetând fiecare colț al camerei, ferindu-se de privirea lor, mai ales a Clarissei.

-De aceea nu acceptai pe nimeni să lucreze la caz! Doreai să nu afle nimeni! spune Clarissa satisfacută.

Mereu e la fel. Crede că descoperă ceva, o pagină din albumul acestui mister, dar trebuie să convingă o minte încurcată să îi ofere acele informații pe care le dorește cu atâta ardoare. Nu e imposibil, dar uneori poate fi o pierdere de timp, mai ales când un ucigaș e liber.

Carter, speriat, reușește să întrebe:

-Și ce aș ascunde eu de poliție mai exact?

Clarissa îi aruncă o privire dezgustată înainte de a răspunde:

-O parte din moartea lui Christian Tweksberry.

Clarissa știe că la încolțit pe inspector, îi simte frica, știe că e amenințat și cunoaște că în acest moment, la marginea prăpastiei, e obligat să îi ofere ce îi cere.

-Familia a insistat ca poliția să nu se obosească... Că toată lumea „știe” că lordul a fost împușcat de un om neutru, neimportant în club. Au oferit un preț frumos pe acest fapt. Trebuie doar să îmi țin gura închisă.

- Iată că ai eșuat lamentabil! Mită?! Nu mă așteptam să fi atât de josnic.

Tăcerea învăluie biroul, o tăcere care ascunde secrete și două gloanțe.

-Știi cum se spune...Banii conduc lumea. Pot aduce liniște, haos...

-Crimă.

Lumea se învârte cu o viteză de nedescris. Acele greșeli au avut loc prea devreme, deoarece ambele femei văd cum inspectorul scoate din buzunar două gloanțe atât de asemănătoare dar totuși diferente.

-  De ce ar folosi gloanțe diferite la același pistol? se aude o voce stingheră în colțul camerei, vocea lui Iris.

Clarissa își fixă privirea pe fereatră, pe gloanțe ��i inspector. Totul avea sens acum.

-În acea noapte au avut loc două crime accidentale, ascunse de un singur deces. adaugă ea cu greutate. Și cred că știu unde va avea loc a doua.

-Foarte logic dacă stai să te gândești, completează inspectorul.

-Deoarece nu era singur la bar, se afla acolo cu inocenta lui soră și fratele lui. Amândoi atât de triști și șocați, dar nici o investigație concretă anunțată.

-Cum ceasul ticăie, cei doi criminali doar și-au acoperit greșeala, dar asta a fost doar un glonț din toată lupta.

Iris avea o expresie șocată, ascultând tandemul celor doi dezlegând cazul.

-Acum se vânează unul pe altul pentru moștenire.

Muzica nu se oprește, doar a încetinit

Clarissa aude telefonul ei schimbând melodia și o voce strigând-o din bucătărie.

Clarissa! Vino în bucătărie! urlă tatăl ei cu mâncare în gură.

Cu felia de pizza aproape mâncată, fata se îndreaptă la masă. Aude voci urlând prin ușa închisă:

Fii realist! Nu știi că ai o lume normală? O soție, o fiică! Dacă vrei să devii filozof trebuie să începi în lumea adevărată să faci pași. Cum ar fi, să strângi după tine? Muncesc pentru 3 în casa asta si obosesc pentru 100.

Tatăl se întoarce nedumerit spre soția sa:

Deci tu ești singura care are o opinie în casa asta!

Mama dezamăgită înainte de a continua, o vede pe Clarissa pitită după ușă:

Intră odată! Hai să mănânci și tu.

Am...Am terminat... Spuse copila, lăsând bucata de carton pe masă.

Bravo! Fugi și termină temele.

Clarissa fuge în dormitor și închide ușa după ea. Chiar și așa, părinții ei continuă ce au început. Ea stă ghemuită lângă ușă ore întregi ascultând și ascultând. Dar ceva îi atrage atenția:

Nu vezi la ce o expui? E doar un copil! Nu vreau să viseze noaptea oameni murind doar din cauza poveștilor pe care le scornești, filmelor la care vă uitați! Ești inconștient? Uite în ce hal ai ajuns tu! Venind beat acasă cu prietenii tăi! Fi realist și vezi ce exemplu îi dai! Urlă mama.

O tăcere adâncă se lăsă peste cameră. Paginile din caietul de română nerezolvate nu mai contau. Ceva o făcea să deschidă ușa dar totuși se opri. Și-ar fi distrus umbra în care se afla, care o proteja, sau cel puțin credeau cei din jurul ei că o protejează. Noaptea Clarissa nu a dormit, nu dorea să viseze, dorea să rămână realistă. Lumina laptopului deschis a ținut-o trează. Fiindcă ea a început să scrie o poveste. Dar pe ecran nu era povestea ei, era povestea Clarissei, un detectiv vestit. Dar viziunile tot au mai venit, și ziua următoare, la 3:00, nu mai era la birou. În locul ei stătea o mamă îngrijorată cu ochii în ecran care credea cu toată voința că doarme fiica ei. Dar Clarissa a avut de la început ochii deschiși și urechile ciulite.

La școală a doua zi primul lucru pe care l-a făcut eleva a fost să se ducă la profesoară:

-Îmi pare foarte rău ! Fac tema pe data viitoare! Au intervenit niște probleme!

[asoimu]

Salvarea

Acum că îl aveam în buzunar mă simțeam aproape ireal. Lunile lungi, pline de lipsuri și de restricții tocmai luau sfârșit. Totul urma să se schimbe acum și viața mea neînsemnată, mică și păcătoasă se va transforma într-o viață luminoasă, împăcată și plină de sens.

Doamne, Dumnezeule! De când așteptam clipa asta. Sigur știi sentimentul ăla când aștepți ceva un timp îndelungat, visezi la el, te gândești la el și nu îți părăsește mintea aproape nici o secundă. Apoi, brusc se întâmplă și totul devine fantastic. Nu îți vine să crezi deși tocmai în momentul respectiv tu trăiești ceea ce ai visat luni sau ani de zile. Oare ai visat atunci? Sau visezi acum? O senzație de beatitudine te copleșește. Capul îl simți ușor, trupul la fel și parcă totul devine mai luminos.

Cu mâna dreaptă ating buzunarul bluzei groase pentru a simți, din nou, conținutul lui. Pachetul dreptunghiular, un pic mai mic decât o palmă și gros de 1-2 centimetrii este în siguranță la locul lui. Nu visez! Chiar se întâmplă! Privesc suspect în jur să văd dacă cineva se uită lung după mine. Măresc ușor pasul și încerc să nu îmi trădez starea interioară. Știu că am ales deja cel mai scurt traseu spre casă și abia aștept să ajung. Două, trei străzi până acasa, până la eliberare! Gândul ăsta mă face să mă înfior, pielea mi se face ca de găină.

Mă uit în ochii oamenilor de pe stradă. Sunt gri și triști, plecați în pământ. Injectați de păcate și copleșiți de trecut. Exact ca ai mei în acest moment. Brusc, mintea mă duce înapoi în trecutul tulbure, plin de greșeli și de fapte necugetate. Toate animalele alea chinuite și omorâte în copilărie doar pentru distracție și teribilism. Masacrate. Toate adolescentele seduse doar pentru sex, manipulate, mințite și apoi abandonate. De ce îmi vin în minte tocmai acum toate astea? Credeam că sunt mult în urmă, chiar dacă nu iertate de Dumnezeu, măcar uitate. Oh, în plus toate violențele din tinerețe. Toți oamenii ăia agresați pentru câțiva lei și pentru o picătură de adrenalină. Se spune ca Dumnezeu e milostiv și că te iartă dacă te căiești cu adevărat. Nu L-am întâlnit așa că nu știu asta… dar sunt sigur că tot ce s-a întâmplat cu fetița aceea nu poate fi iertat nici măcar de El. Îi văd ochii mari, limpezi și curați privindu-mă, parcă iertându-mă chiar din momentul în care îi produceam cea mai mare traumă a vieții ei. Probabil asta face să îmi fie și mai greu să mă iert singur…

Ah! Scutur ușor capul și alung gândurile și amintirile negre. Toate astea nu mai contează. Nu mult timp. Am ajuns în sfârșit acasă! Scot cu grijă pachetul din buzunar, hârtia ambalajului este simplă, maronie și plăcută la atingere. Îl duc la nas și inspir prelung, lăsând parfumul discret să mă cuprindă. Cât de perfect poate să fie! Brusc, abandonez planul inițial și încep să îmi arunc hainele pe covorul din cameră. Din experiența lentă și calmă pe care o plănuisem pentru evenimentul ăsta special, totul devine frenetic. Gol dar cu pachetul în mână, pornesc spre baie și mă arunc în duș. Apa rece îmi biciuiește pielea, mă învăluie și parcă îmi mai domolește din viteză și agitație. Cu ochii închiși și respirația ușor accelerată, deschid pachetul.

Sunt pregătit! Aleluia! Glorie eternă lui Dumnezeu și Bisericii Lui pentru produsul pe care l-au creat! Bag Săpunul Care Spală Păcatele sub apa care nu mai pare atât de rece și încep să ma frec bine cu el. O lumină caldă și primitoare mă înconjoară.

Sunt salvat!

[frenezie-n-poezie]

Inefabil

Cum descrii într-un poem

cosmosul cel etern?

Are infinitul sens?

E-un concept, un gând, dar n-are înțeles,

doar știu că e, și tot nu e, c-a fost mereu,

ca tine, ca mine,

ca mine cu tine,

ca noi, flama față de care

e invidios și zeul-soare.

Eu sunt un cumul de absurdități

ce-mi ies din gură fragmentate, pe bucăți

și-alunecă în paralel cu alte realități,

ce-i inefabil,

ce-i intangibil.

Tu ești un cumul de vagi referințe

la vechi idealuri, antice dorințe.

Mai știi întâia noastră formă,

acum zidită șters într-o scriere cuneiformă?

Dar oare pe a zecea, o mai ții minte?

Te-am pictat în Renaștere, pe-un pat de roze, cuminte.

E timp doar de-o secundă de fiecare dată

și mai mereu rămân cu secunda blocată

între erezie și artă

între zis și făcut

între ce-i mai straniu și ce-i mai cunoscut.

Dacă închid ochii, aproape-mi amintesc.

Și totuși mi-e greu să te rescriu și să te recitesc,

că tot te-am scris și te-am creat și recreat

și tu pe mine din nimic, am fost împreună vid

și-acum suntem palpabil deopotrivă, suntem chit.

Și-acum din nou mi-ești muză, cu chipul neschimbat,

cu soare ce îți curge din creștet și ochii tăi verzui-căprui

și inima ce-o simt sub palmă cum bate-ntr-a mea cui

(nu cumva să te stingi iar și iarăși căutare

într-o viață viitoare, un august cu soare).

Eternitatea-i simplă – sunt buzele tale,

ce-au gust de mare,

gust de infinit

regăsit,

definit.

Potrivnic sensului exiști și existăm,

ce șansă minusculă să ne căutăm!

Tu, strop de înțeles al ființei, emoție surdă,

tu, ușurință-n urcușul cel greu,

tu, fărâmă de sens în lumea absurdă,

tu, suflet străin ce semeni cu-al meu,

tu, fiică de zeu,

eu, fiică de zeu,

căuta-ne-am prin solzii șarpelui ce-și mușcă coada

oriunde pe el ne-am înfige spada,

și găsi-ne-am mereu!

[am-tastat-aici]

Imagineaza-ți pentru o secundă ca ești rolul principal intr-un film inspirat numit Viata.jucând în propria viață. Câte vise au întârziat pentru că ți-a fost frică? Pentru că ai crezut că nu o poți face? Pentru că așteptam un moment mai bun ... Dar trec anii, o scuză este înlocuită de alta, iar tu însăși nu știi ce vrei ... Îți amintești de tine? Atâta timp cât ți-e frică, viața zboară cu o viteză incredibilă ... de parcă nu ar fi a ta ... până la urmă, nu contează deloc ce cred ceilalți despre tine. Trăiți, râdeți, plângeți, iubiți, simțiți viața în fiecare celulă, faceți fotografii cu cele mai bune momente din viața voastră, călătoriți (cel puțin într-un sat vecin), nu vă fie frică să vă schimbați și spuneți ce credeți, dansați. propria viață la care te gândești. Nu credeți că cineva este doar norocos. Crede în tine. Vei reusi.

[scrierileuneifetetimide]

“Îmi plimbam ochii în stânga și dreapta urmărind numărul inscripționat pe biletul șifonat. Când mi-am găsit locul la clasa a II-a, mi-am aruncat micul rucsac de care atârna o pufoșenie ovală, pe scaunul alăturat. Priveam cu nostalgie pe geamul pătrățos, așteptând cu entuziasm și dor ca roțile așternute pe șină să mă conducă spre destinația cerută cu o oră mai devreme. Vremea era posomorâtă și trăgeam nădejde să nu mă contopesc și eu împreună cu ea. Viața mea avea să se schimbe. Când trenul trecu rece peste locul în care îmi petrecusem întreaga viață, sufletul meu se simți eliberat din colivia în care stătu captiv ani întregi. Mi-am zâmbit în oglinda geamului, simțind că trăiesc cu adevărat, că nările mi-au fost desfundate de aerul proaspăt de speranță. Era primul lucru pe care-l făcusem pentru mine în toți anii aceștia; era prima dată când fusesem egoistă și acceptasem să las trecutul și oamenii bolnavi în spate. În următoarea oră mă concentrasem pe cartea pe care o cumpărasem cu o săptămână în urmă. Când mi-am ridicat privirea să observ unde staționase trenul, am rămas surprinsă să remarc prezența unui tânăr pironit pe scaunul vizavi de al meu. Rămasem statuie, agațându-mă de ochii lui verzi, în timp ce încercam retrospectiv să descopăr sosirea lui. Mă gândeam dacă în tot acest timp mă studiase. Reveria mea fu alungată de vocea domnului controlor, care îmi ceru verificarea biletului de călătorie. Îl prezentasem în acceași stare. După colțurile gurii acestuia, sesizasem amuzamentul lui. Mă deranja, dar trebuia să accept, întrucât mereu fusesem o împiedicată. Când am revenit la lectură, mi-am dat seama că brunetul nu mă evita din analizat. Mă intimida și oricât încercam să fiu prezentă conținutului cărții, nu puteam. Citeam pagini fără să le înțeleg mesajul, iar asta era ceva neobișnuit pentru mine. Mă enerva la culmea comportamentul lui. Când m-am inclus singură în jocul lui, am eșuat. Nu reușisem să-mi susțin privirea ridicată, devenind din nou împiedicată. Îmi scăpasem semnul de carte sub scaunul lui. Îmi înghițisem saliva. Spre uimirea mea, brunetul circumspect se dovedi a fi și gentleman. Îmi ridicase semnul și mi-l înmână, oferindu-i drept mulțumire o înclinare ușoară din cap. Alte momente de priviri au urmat și începusem să-l încadrez în categoria ciudaților. Am ripostat.

— Am ceva pe față? am întrebat răspicată.

— Nu, eu doar...răspunse intimidat, deși intimidată eram eu.

— Tu ce? am adăugat nervoasă, dar păstrându-mi calmul în ton.

— Eu doar...Îmi cer scuze! Dar ești frumoasă.

Am lăsat ca ultimul cuvânt să plutească în aer, după care m-am pornit să-mi iau rucsacul și să-mi găsesc alt loc.

— Rămâi! Nu vreau să crezi că încerc să te abordez. Eu doar...spun ce simt. Mi-am permis să apreciez lucrurile frumoase în viață.

Am rămas mâlcă pentru o secundă, încercând să-mi păstrez armura pe care o îmbrăcam în fața bărbaților. Nu aveam de gând să-mi las orgoliul pe apa sâmbetei pentru un brunet care nu mă scăpase din ochi mai mult de o oră. Dar inima mea naivă sărea ca mingiuța.

— Mai exact, ce-i frumos la mine? Privește în jur! Uite câți oameni frumoși.

— Fizic, dar lăuntric?

— Adică sugerezi că-mi citești sufletul? răspund nedumerită.

— Da.

— Și cum e sufletul meu?

— Frumos, cum am precizat la început.

— Și cei din jur nu au sufletul frumos?

— Nu știu. Al tău e frumos pentru că e diferit. Diferit întrucât a pătimit prea mult.

— Cum ��i-ai dat seama de asta?

— Bănuiesc că te-ai întrebat de ce te-am privit în tot acest timp. Tot ce pot să-ți spun e că lacrimile prelinse pe obraji, cât și suspinul înfundat în carte nu pot fi ignorate. Dar cartea aceea, o Doamne, te include în sfera melancolicilor.

— Ce are cartea aceasta? am completat afișând un scurt surâs, după ce îmi ștersem lacrimile.

— Ai văzut filmul? Sau ești genul de persoană care preferă finalurile triste?

— Ar trebui să știi asta, doar ești medic de suflete. Întâi citesc cartea, apoi vizionez filmul.

— Ce-ai zice să vedem filmul împreună? propune scoțându-și laptopul pe genunchi. Ieși puțin din zona ta de confort!

— Acum?

— Da, îmi răspunse, mutându-mi rucsacul pe scaunul lui și așezându-se lângă mine.

Ne-am familiarizat unul cu celălalt. O oră jumate mai târziu, se amuză de lacrimile scurse pe pomeții mei. Știa că-mi plac finalurile triste, deoarece mă caracteriza și reflecta realitatea în care trăisem. La coborârea din tren, îmi atinse mâna și îmi zise că viața mea tocmai acum va începe. Nu am înțeles atunci ce voia să-mi zică, însă la următoarea întâlnire neplanificată, mi-am dat seama că după o viață de amărăciune și lipsită de culoare, Dumnezeu mă răsplătise, oferindu-mi un om care avea grijă de mine, de singurul balon păstrat în suflet. Îmi spuse că văzuse filmul înainte de mine, că mă zărise de când urcasem în tren, că eram singurul suflet asemenea sufletului său, rănit, dar pregătit pentru vindecare. Mă învățase că undeva, într-un colț de lume, mai există oameni buni și de asemenea, mai există suflete pereche. Trebuia doar să am răbdare.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[subsacijournal1]

Cine ești?

Te întălnesc zilnic, mă înconjori ești omniprezent în viața mea și tot nu te cunosc.

Am citit, am văzut, am cântat despre tine și tot nu te cunosc.

Te-am simțit, înțeleg rolul tău, ești necesar și tot nu te cunosc.

Tu te arați în variate moduri, forme și tot nu te cunosc.

Ți s-a dat multe nume și tot nu te cunosc.

Te respir în fiecare secundă și tot nu te cunosc.

Cine ești tu? Oficial ai o sumedenie de nume: moarte, deces, sfârșit, stingere, somnul de veci, adormire, deces etc. Oameni din toate timpurile te-au studiat, au notat experiențele lor și tot nu te cunosc.

Te-am întălnit și în viața mea de căteva ori și tot nu te cunosc. Acum mi-ai transmis altceva. Te simțeam mai mult o prietenă, care blând ca un refren mă întreabă "Tu ți-ai consumat viața?" ,"Ți-ai făcut datoria față de viață?"

Am conștientizat că nu pot trăi fără tine, ești în mine ( celule din mine mor zilnic, altfel ar fi bai) ești în jurul meu ( plante, animale, stele, oameni mor zilnic, altfel ar fi bai). Cu nimic nu te simt mai rău sau mai bun ca viața. Ești parte a Universului. Zilnic mor emoții, prietenii, senzații, vise, iubiri, dorințe. Tocmai ca să ne facem datoria fața de viață. Să creăm ceva mai bun, nu să reproducem ce este rău. "Dacă moartea se apropie, asta nu înseamnă că viața nu are valoare."

Cum pot eu să dau valoare vieții mele? Cum pot eu să creez ceva mai bun pentru Univers?

Poate de asta ai venit în vizită la mine să mă centrezi. Să îmi oferi speranță ,voință să îmi trăiesc viața și mai intens. Să îmi spui că fricile mor odată cu acțiunea, cu fiecare pas spre visul meu. Chiar și atunci când am impresia că stau în loc, eu mă îndrept spre tine...nisipul din clepsidra mea se scurge neîncetat. Poate ai venit în vizită ca un părinte care întinde mâna iubitoare la copii lui.

" Trebuie să învățați acum să vă conștientizați viața și să aveți curajul de a spune "Așa am ales!". Spiritul unui om este construit din opțiunile sale."

"Trebuie să ai în tine haos și frenezie pt a da naștere unei stele care dansează."

[inocenta2]

Si am inceput sa cred ca viață mi-e blestemată

Sa pierd tot ce mi-e mai drag

Să-mi pierd din propia viață

Să mă chinuii să zâmbesc

Când sufletul mi-e rupt în bucăți

Să mă chinuie să trăiesc când nu mai simt nimic,

Să stau cu nopțile trează sa plâng

Pana ce nu mai am lacrimi in ochii

Sa ma distrug singură pentru a face pe altii fericiți

M-am săturat să îmi ascund lacrimile pentru a nu fi criticată

Pentru ca sunt doar un copil cu sufletul în bucăți

În fiecare secundă sa stau singură sa nu am pe nimeni, să-mi plâng de milă

Am inceput sa cred ca viață e o curvă cu două fețe

Mi-a luat tot când era frumos

Mi-a ucis toată copilăria

Acum mă târăsc prin bolnavul întuneric unde am intrat

Am ajuns sa ma lupt cu mine dar de fiecare dată dau greș

Am ajuns ca un robot care nu simte nimic dar totusi funcționează

Asa e viață mea.

[doar-o-pustoaica]

—“ Orice persoană cunoaște termenul de ”succes”, dar fiecare îl percepe altfel, în funcție de obiectivele sale, de aceea nu putem da o definiție clară pentru acest concept.

Pentru unii, succes înseamnă bani și bunăstare, în timp ce unele persoane își propun să fie cele mai bune în ceea ce înseamnă viață profesională. Succesul constă în evoluția zilnică, evoluția fiecăruia dintre noi, în abilitatea de a trece peste toate eșsecurile și obstacolele din viața fără a ne pierde speranța și entuziasmul, cine suntem azi și cine vom fi în viitor.

În viața, majoritatea eșecurilor sunt ale oamenilor care nu își dau seama cât de aproape sunt de succes atunci când renunță. Cu cât ne concentrăm mai mult asupra acestui scop, niciodată nu va trebui să ne facem griji despre cum să obținem tot mai mult, din contra, o data ce îți doresți să obții tot mai mult, poți pierde tot într-o fracțiune de secundă daca faci o miscare greșită.

Pentru alții cheia succesului este atunci când găsești acea persoană potrivită, alături de care simți că vrei să îți petreci restul vieții. O dată ce găsești acea persoană cred că nimeni și nimic nu mai poate sta în calea voastră, având scopuri și țeluri comune puteți răsturna și Pământul, doar pentru a vă bucura de reușite și succes împreună. Incerci să lupți mai mult și să faci tot posibilul doar pentru a fi fericiți împreună, să construiți un viitor de care să puteți fi mândri, o familie care să nu ducă lipsă de nimic, iar atunci când vezi toate astea materializate să îți dai seama de unde ai plecat și unde s-a ajuns după multă trudă și suferință. Cineva mi-a spus o dată că a întrebat un milionar cum a reușit, iar el i-a spus că s-a concentrat pe o singură femeie, că ea l-a ajutat să se realizeze în toată viața. Cred că fiecare dintre noi a auzit de o persoană care a ajung de succes peste noapte și s-a întrebat cum. Da, pare greu de crezut, dar nimeni nu știe câte zile și nopți nedormite a avut, nimeni nu știe de cate ori a renunțat și a luat-o de la capăt, doar pentru că știa că poate mult mai mult pe zi ce trecea, nimic nu e întânplător. Cheia succesului este să cazi de 99 de ori și să te ridici de 100 pentru că fiecare pas minuscul făcut reprezintă o reușită, chiar dacă pe moment nu pare ceva enorm, ceva de care să te bucuri nespus de mult.

Persoanele din jurul nostru nu se mai bucură atât de mult cu lucruri mici, cu cât sunt mai grandioase, cu atât mai bine. Greșit ! Orice gest contează, iar asta ar trebui să ne facă pe noi fericiți. Noi ca persoane ar trebui să înțelegem că orice critică are și o parte constructivă, că orice morală pe care ți-o ține cineva te poate ajuta, dar lumea e rea și nu înțelege asta. Data viitoare stai 5 minute și gandește-te dacă merită să începi o ceartă, dacă are rost să îl faci pe celălalt să se simtă prost doar pentru ca vrea să te învețe de bine. Nu există succes adevărat fără respingere, cu cât ești respins mai mult, cu atât e mai bine, cu atât înveți mai mult, cu atât ești mai aproape de obiectivul tău..” @doar-o-pustoaica

[augustnoptilecustele]

Gelozia, semn de iubire sau de obsesie

Mi-am pus de multe ori semne de întrebare dacă eu iubesc sau nu,. Incertitudinea s-a născut din lipsa sentimentelor mele de gelozie. Dar poate cine știe, poate mă raportam eu greșit la gelozie.. poate nu știam eu ce înseamnă.

Nu pot să spun că nu m-am temut niciodată că voi pierde omul pe care îl iubesc , am avut sentimentul ăsta în mine, dar încrederea pe care o avea în acel om și certitudinea că n-o să mă părăsească, erau mult mai puternice decât tema și poate din cest motiv nu eram geloasă.

Există voci care spun că gelozia este dovadă de iubire, dar există și voci care spun că gelozia este semn de obsesie. Încă nu putem da un răspund.. nu fără o analiză a faptelor, a definițiilor.

Pe mine acestă întrebare mă duce cu gândul la ceva ce mi-a spus o profesoară în facultate despre gelozie. Eram la cursul de psihologie socială, îmi amintesc și acum că era o dimineață de martie, iar profesoara mea a spus următorul lucru “ Omul gelos care se gândește că partenerul îl înșelă, are acesta idee deoarece în adâncul minții sale el, chiar el însuși, ar fi în stare de așa ceva “ cu alte cuvinte “Dacă eu aș putea înșela, tu de ce nu ai putea o face ?”.  Dar asta nu însemnă neîncredere mai întâi în propria persoană, iar mai apoi în jumătatea ta ? Lipsa de încredere nu poate fi considerată lipsă de iubire ?

Eu, personal nu m-am crezut niciodată în stare să calc strâmb față de omul de lângă minev și am crezut că nici omul de lângă mine nu ar putea fi în stare de așa ceva, de aici și încrederea mea orbească în el. Era de fapt încrederea orbească în mine. Credeam că dacă eu nu sunt în stare de așa ceva, nici el nu ar putea fi.. Dar noi, oamenii, suntem diferiți. Cum ar spune tata “ai 5 degete la o mănă și nu seamănă între ele”.  Poate de asta nu am fost geloasă eu, pentru că avem încredere în el și mai presus în mine.

Atunci când iubești și ești iubit, dacă dragostea era ce îți lipsea ca să fii fericit, devii încrezător în propria persoană. Cred că de asta se schimbă oamenii când iubesc și sunt iubiți. Dar, încrederea asta de sine provenită din iubire este foarte fragilă și cred că gelozia o poate distruge. Cum anume, nu-mi pot da seama, dar pot spune ce am trăit eu pe propria-mi piele.

Eu am avut încredere, am iubit curat și sincer, prin definiția iubirii pentru mine. Am plutit printre nori de spumă și am pășit prin nisipuri mișcătoare fără să mă scufund, pentru că eu credeam în mine. Până când totul s-a rupt, s-a destrămat și s-a spulberat. Până când am fost dezamăgită de iubire.

Atunci când omul de lângă tine te minte, te înșală dar continuă sa-ți zâmbească de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se simte de parcă mergi de mână cu o entitate demonică . Te prăbușești la pământ. Toată încrederea în tine ți se spulberă într-o secundă. Te crezi neputincios, nedemn de lumea în care trăiești, te simți incapabil de orice, mai ales de iubire.

E trist, e trist cum noi le dăm putere oamenilor să ne distrugă. Uneori, când spui “te iubesc”, e ca și cum ai spune “îți dau putere să mă distrugi, dar am încredere că nu o s-o faci”. Totuși, oamenii cărară le spunem “te iubesc”, deseori ne dezamăgesc. Tragic ? Uneori da, dar alte ori este mai bine așa. Nu toți omaneii care ne intră în viață merită să rămână. Unii vin doar pentru a ne da o lecție scurtă, alții pentru a ne “educa” toată viața.

Și totuși, există un mare semn de întrebare, cum este capabilă persoana care ne-a rănit să fie geloasă ? Gelozia nu însemnă frica de a pierde bratele ce te cuprind ? Ei bine, pare să nu fie așa. Poate că gelozia este frica de a nu te pierde pe tine, de a nu te pierde pe tine pierzând omul care îți dă încredere în tine, adică omul care te iubește și pe care îl iubești. Dar dacă iubești sincer și curat și știi că ești iubit, ai încredere în omul de lângă tine, deci gelozia nu ar trebui să existe. Atunci, poate gelozia nu provine din iubire ci din atașament.

Atașamentul este adesea confundat cu iubirea. Atașamentul este acel sentiment de siguranță pe care ți-l dă prezența unei persoane, indiferent de persoană. Atașamentul este atunci când nu te poți dezlipi de o persoană doar pentru că te face să ai încredere în tine. E o linie așa subțire între iubire și atașament, acea linie poate este însăși gelozia.

Dar până la urmă iubirea ce este ? Oamenii se raportează diferit la acest sentiment, și-l definesc așa cum vor, așa cum simt, așa cum cred, așa cum au nevoie. Oare se poate ajunge de la atașament la iubire ? Și cum îți dai seama care dintre aceste sentimente te domină de fapt ? Întrebări atât de bune, dar cu răspunsuri dificile.

Dacă greșești față de o persoană, conștient, intenționat, dar apoi regreți, înseamnă că o iubești ? Poate uneori astfel de fapte ne demonstrează chiar nouă că îl iubim pe omul de lângă noi. Dar dacă victima nostra renunță la a ne mai iubi ? merită să riști ? Să calci strâmb, doar ca să vezi dacă iubești cu adevărat ? Și încă o întrebare esenșială, poți înceta să iubești? După părerea mea, suferința este o dovadă a faptului că noi continuăam să iubim chiar și după ce suntem răniți.

Dar revenind la a greși. Prin definiția iubirii mele, sunt de părere că nu poți fi capabil să greșești atât de mult când iubești cu adevărat. În fond, în dragoste, a înșela este păcatul capital. Dar dacă totuși o faci, ar trebui să te întrebi dacă tu chiar îl iubești pe omul de lângă tine.

După cum am spus, oamenii se raportează diferit la iubire, toți ar trebui să fim conștienți de asta, deși, în aparență, iubirea este la fel pentru toată lumea, în esență este diferită.. iubim oamenii așa cum simțim noi să o facem, nu cum ne spun alții. Poate că de aici și incompatibilitățile între oamenii. Faptul că se iubesc în același fel, că se raportează în același mod la “a iubi”, îi face să rămână împreună.

Cu toate astea, dacă doi oameni se raportează puțin diferit la iubire, dar totuși se iubesc sincer, când unul dintre ei greșește față de celălalt și provoacă suferință, se merită pentru cei doi să continue relația ? O altă întrebare bună. O întrebare cu mai multe răspunsuri.

Atunci când doi oameni se iubesc și pășesc împreună pe un drum comun, trebuie să țină cont unul de ideile și convingerile celuilalt,trebuie să își cunoască definițiile iubirii, trădării. Trebuie sa știe ce este bine și ce este rău unul pentru celalalt. Eu cred că trebuie ca noi să ne raportăm la definițiile celuilalt pentru a nu l răni, iar celalalt să se raporteze la definițiile nostre, pentru a nu ne rănii. Poate că asta este rețeta relației perfecte. Cum vine asta ? Să luam un exemplu simplu, trădarea. Dacă pentru ea trădare însemnă o privire insistentă către o altă fată, el trebuie să fie atent cum le privește pe celelalte. Dacă pentru el, trădarea înseamnă o strângere de mână a altui bărbat, atunci ea trebuie șă fie atentă la strângerile de mână cu alși bărbați

Dar dacă totuși fapta este comisă, iar urmările sunt dureroase pentru unul dintre ei, dacă durerea este puternică iar suferința este continuă ? se merită să ierți ? iar dacă ai iertat dar suferința încă te bântuie ? Este bine pentru tine să rămâi legat de ceva ce îți face rău ? Cred ca astea sunt cele mai grele întrebări la care doar noi înșine ne putem răspunde.

E greu să renunți la ceva ce face fericit și trist în același timp, dar decizia depinde de sentimentul care primează. Depinde de cum te vezi tu sau fără el/ea. Dar și viziunea asta este sabie cu două tăișuri. Poți să te vezi fericit, dar apoi să regreți că ai ales să pleci, sau poți să te vezi trist și să regreți că ai iertat. Astfel că, indiferent de alegere este import să reușești să o accepți șă să o depășești. Viața merge înainte indiferent de orice, iar noi nu trebuie să rămânem captivii trecutului, cu toate astea trebuie să ținem cont că istoria se poate și se repetă.

Viața pare atât de complicată, dar de fapt noi o facem să fie așa prin importanța pe care o acordă anumitor împrejurimi, circumstanțe, obiecte, situații și persoane. Uneori uitam că de fapt noi suntem centrul universului nostru și că fericirea noastră este cea mai importantă.

Deși am deviat de la subiect, sunt sigură că am deslușit oarecum misterele geloziei și mă bucur că am atins și alte puncte sensibile.

[frenezie-n-poezie]

Ochii verzi...

"Ce ochi frumoși!" mi-am spus în gând,

înainte chiar de-ntâiul cuvânt.

Și-o viață-ntreagă-ntr-o secundă-am petrecut

înotând contra curentului în verzile-oceane,

fără suflu, fără minte, fără soare,

doar luptând cu-nfocatul curent ce mă trăgea de picioare.

Și chiar sunt! Și m-am convins!

Dar părea de neatins

și-ncă pare.

Pare vis

ce se-alătură aievea, de oniric stând desprins.

Legată la ochi mă țin, bâjbâind spre a atinge

ce din ai săi ochi răsare și de nu-s atentă-mi frige

sinapsa hipnotizată care rațiunea mi-o stinge.

Îmi e teamă să nu uit a-nota la loc spre mal,

mi-ar fi gloria rănită să mă-nec sub cer senin.

Lună, mai aruncă-nc-un val

și-oi vedea cum mă descurc verdele să nu-l fac chin,

și-oi bea cât mai moderat când s-o transforma în vin.

[saintelegembisericaluidumnezeu]

Evanghelia zilei  | Fragment 117 | „Dumnezeu Însuși, Unicul (II)”

Evanghelia zilei | Fragment 117 | „Dumnezeu Însuși, Unicul (II)”

Atotputernicul Dumnezeu spune:

Sentimentele sincere ale Creatorului față de omenire

Oamenii spun deseori că nu este un lucru ușor să-L cunoști pe Dumnezeu. Eu, însă, spun că a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este deloc o chestiune dificilă, căci Dumnezeu Își arată frecvent faptele pentru ca omul să le vadă. Dumnezeu nu a întrerupt niciodată dialogul Său cu omenirea și nu S-a deghizat niciodată față de om, nici nu S-a ascuns. Gândurile, ideile, cuvintele și faptele Sale sunt toate dezvăluite omenirii. Așadar, atât timp cât omul dorește să-L cunoască pe Dumnezeu, el poate ajunge să-L înțeleagă și să-L cunoască prin tot felul de mijloace și metode. Motivul pentru care omul crede orbește că Dumnezeu l-a evitat în mod intenționat, că Dumnezeu S-a ascuns intenționat de omenire, că nu are de gând să-i permită omului să-L înțeleagă și să-L cunoască, este că el nu știe cine este Dumnezeu, nici nu dorește să-L înțeleagă. Chiar mai mult, el nu se preocupă de gândurile, cuvintele sau faptele Creatorului… Sincer vorbind, dacă o persoană își folosește timpul liber doar ca să înțeleagă și să se concentreze pe cuvintele sau faptele Creatorului și dacă acordă măcar un pic de atenție gândurilor Creatorului și vocii din inima Sa, nu îi va fi dificil să realizeze că gândurile, cuvintele și faptele Creatorului sunt vizibile și transparente. La fel, nu va fi nevoie de mult efort pentru a realiza că El este printre oameni tot timpul, că poartă mereu conversații cu oamenii și cu întreaga creație și împlinește fapte noi în fiecare zi. Esen‏ța și firea Lui sunt exprimate în dialogul Său cu omul; gândurile și ideile Sale sunt dezvăluite complet în faptele Sale; El însoțește și observă omenirea întotdeauna. El vorbește încet omenirii și întregii creații cu silențioasele Sale cuvinte: „Eu sunt în ceruri și sunt în mijlocul creației Mele. Stau de veghe; aștept; sunt alături de tine…” Mâinile Sale sunt calde și puternice; pașii Săi sunt ușori; vocea Sa este lină și plină de farmec; silueta Sa trece și se întoarce, îmbrățișând întreaga omenire; înfățișarea Sa este frumoasă și blândă. El nu a plecat niciodată, nu a dispărut niciodată. Zi și noapte, El este tovarășul constant al omenirii, ce nu pleacă nicicând de lângă ea. Grija Sa devotată și afecțiunea Sa specială pentru omenire, precum și preocuparea și iubirea Lui adevărate pentru om au fost arătate încetul cu încetul când a salvat orașul Ninive. În special, dialogul dintre Iahve Dumnezeu și Iona a dezvăluit pe deplin blândețea Creatorului față de omenirea pe care El Însuși a creat-o. Prin acele cuvinte, poți obține o înțelegere mai profundă a sentimentelor sincere ale lui Dumnezeu pentru omenire…

Următorul pasaj a fost consemnat în Cartea lui Iona 4:10-11: „Atunci Iahve a spus: «Ai avut milă de tărtăcuța pentru care nu ai lucrat și nici n-ai făcut-o să crească; cea care a ieșit într-o noapte și a pierit într-o noapte; și nu ar trebui să cruț Ninivele, acel oraș mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de persoane care nu pot să-și deosebească mâna dreaptă de cea stângă; și, de asemenea, multe bovine?»” Acestea sunt chiar cuvintele lui Iahve Dumnezeu, consemnate după o conversație între Dumnezeu și Iona. Cu toate că acest dialog este scurt, debordează de grija Creatorului pentru om și de reticența Lui de a renunța la omenire. Aceste cuvinte exprimă atitudinea și sentimentele adevărate pe care Dumnezeu le are în inima Sa pentru creația Sa. Prin aceste cuvinte, care sunt clare și precise cum rareori a auzit omul, Dumnezeu Își declară adevăratele intenții pentru omenire. Acest dialog reprezintă o atitudine pe care Dumnezeu a avut-o față de oamenii din Ninive – dar ce fel de atitudine e aceasta? Este atitudinea pe care El a avut-o față de oamenii din Ninive înainte și după căința lor și e atitudinea cu care El tratează omenirea. În aceste cuvinte se află gândurile Sale și firea Sa.

Ce gânduri ale lui Dumnezeu sunt dezvăluite în aceste cuvinte? Dacă sunteți atenți la detalii pe măsură ce citiți, nu va fi greu să observați că El folosește cuvântul „milă”; folosirea acestui cuvânt arată adevărata atitudine a lui Dumnezeu față de omenire.

La nivelul înțelesului literal, oamenii pot interpreta cuvântul „milă” în diferite moduri: mai întâi, înseamnă „a iubi și a proteja, a simți tandrețe față de ceva”; în al doilea rând, înseamnă „a iubi sincer”; și, în sfârșit, înseamnă „a nu fi dispus să rănești acel lucru și a nu putea suporta să faci asta”. Pe scurt, acest cuvânt implică afecțiune și iubire tandră, precum și refuzul de a renunța la cineva sau la ceva; implică mila și toleranța lui Dumnezeu față de om. Dumnezeu a folosit acest cuvânt, care e un cuvânt rostit în mod obișnuit de oameni, dar care este și capabil să dezvăluie glasul din inima lui Dumnezeu și atitudinea Sa față de omenire.

Cu toate că orașul Ninive era plin de oameni la fel de corupți, de răi și de violenți precum cei din Sodoma, căința lor L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească și să decidă să nu-i distrugă. Deoarece felul în care au tratat cuvintele și instrucțiunile lui Dumnezeu a demonstrat o atitudine aflată în contrast evident cu cea a locuitorilor din Sodoma și datorită supunerii sincere în fața lui Dumnezeu și a căinței sincere pentru păcatele lor, precum și datorită comportamentului lor adevărat și sincer în toate privințele, Dumnezeu Și-a exprimat încă o dată mila sinceră și a revărsat-o asupra lor. Ceea ce Dumnezeu dăruiește omenirii și mila Sa pentru omenire sunt imposibil de reprodus de către cineva și e imposibil ca vreo persoană să aibă mila sau toleranța lui Dumnezeu ori sentimentele Lui sincere față de omenire. Există vreo persoană, pe care tu o consideri un bărbat sau o femeie grozav(ă) sau chiar un super-om care, dintr-un punct înalt, vorbind ca un bărbat sau o femeie grozav(ă) sau din punctul cel mai înalt, să facă acest fel de afirmație față de omenire sau de creație? Ce om poate cunoaște starea vieții umane ca pe palma propriei mâini? Cine poate purta povara și responsabilitatea pentru existența umanității? Cine este calificat să proclame distrugerea unui oraș? Și cine este calificat să ierte un oraș? Cine poate spune că își prețuiește propria creație? Doar Creatorul! Doar Creatorul are blândețe față de această omenire. Doar Creatorul îi arată acestei omeniri milă și afecțiune. Doar Creatorul are o afecțiune adevărată, de neclintit pentru această omenire. La fel, doar Creatorul poate acorda milă acestei omeniri și Își poate prețui întreaga creație. Inima Sa tresaltă și suspină la fiecare acțiune a omului: El este supărat, neliniștit și mâhnit din cauza răului și corupției omului; este încântat, bucuros, iertător și euforic pentru căința și credin‏ța omului; fiecare dintre gândurile și ideile Sale există pentru și se învârt în jurul omenirii; ceea ce este El și ceea ce are este exprimat în întregime de dragul omenirii; ansamblul emoțiilor Sale se întrepătrunde cu existența omenirii. De dragul omenirii, El călătorește și Se agită; El oferă în liniște fiecare strop din viața Sa; dedică fiecare minut și secundă din viața Sa… El nu a știut niciodată cum să-Și compătimească propria viață, totuși a prețuit întotdeauna omenirea pe care El Însuși a creat-o… El dă tot ce are pentru această omenire… El Își acordă mila și toleranța în mod necondiționat și fără a aștepta o recompensă. El face acest lucru doar pentru ca omenirea să continue să supraviețuiască sub ochii Lui, primind provizia Lui de viață. El face acest lucru doar pentru ca într-o zi omenirea să se poată supune înaintea Lui și să recunoască faptul că El e Cel care hrănește existența omului și alimentează viața întregii creații.

din „Cuvântul Se arată în trup”

Domul Iisus a spus:  “Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia Cerurilor este aproape!” ( Mat 4:17). (NTLR®) Doar când ne pocăim cu adevărat putem intra în împărăția cerurilor. Mulți frați și multe surori cred că rugându-te la Domnul cu lacrimi și mărturisind păcatele e adevărata pocăință prin care ei vor fi răpiți în împărăția cerului când Domnul va veni. Doar unii frați și surori întreabă: Ce anume e păcatul? Cum putem scăpa de păcat? Deși ne putem ruga la Dumnezeu pentru a mărturisi păcatele, încă păcătuim des și ne împotrivim Domnului. Cum poate fi asta adevărata pocăință? Poate într-adevăr Domnul să ne răpească când Va veni?

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

[aaliyahdy]

Vrăjită privesc la Adonis,

Cu trupu-mi dezvelit în lumină,

Sunt ruptă, pierdută în cosmos -

Relief arhaic sub mână.

Aceste linii tânguite pe piele -

Gravură a puterii tale,

Îmi cufund ochii în extazuri divine,

Sunt mușchi de bărbat...

Îl văd și-mi dau seama,

Cu frunte-a lipită de-acest spate,

Sa rămân vreau, cât ține,

Aici, o viață efemeră de om.

Nu accept schimburi sau alte contracte,

Vreau totul, în întregime, nu mai puțin,

Sunt lacomă doar pentru tine,

Nu mă-mpart, renunță acum.

Te chem în sclavie,

Să-ți pun pe umăr al meu stigmat,

Ochii altora să te uite,

Al meu – și-n mormânt să te culci.

De-acord, sunt obsedată,

Și respir nebunie,

Dar nu-mi închipui nici pe-o secundă,

Să-și sprijine Alta capul,

Pe spatele acelui bărbat:

Ce-n brațe-mi strivea trupul,

Lâng-o margine de existență,

La un pas de Eden...