tuturica - Tumblr blog

[tuturica]

Copiii din vise

Dragă Lily,

Trebuie să știi că îmi lipsești. Mă gândesc cum ți-ai dansat valsul, cum ți-ai luat viața în propriile mâini. O să încerc să nu te uit. Deoarece oamenii normali uită și rar își amintesc. Nu știu unde ești, deci las scrisoarea în vânt, într-un vânt care poate să ajungă la tine și să îți citească vorbele mele. Ai fost mereu lângă mine și mi se frânge inima când știu că ești singură. Creația și însăși creatorul... Mi-ai dat speranță. Mai ținut în viață ... și acum mă lași să mă sting, precum lumânarea de pe noptieră. Continui să dorm, nu mai am pentru ce mă trezii...Vreau să știu un lucru: De ce ai plecat ?  

P.S: De ce m-ai lăsat visând?

                                                                                           Un umil scriitor  cu mintea goală

                              ***

   Lumea uită. Lumea uită și rar își mai amintește. Dar Lily nu știe asta. Are un suflet prea pur să afle, să descopere întunericul. În cele mai negre momente, oricine poate găsi fericirea, dar trebuie să ne amintim să lăsăm loc  luminii. Lily e prea naivă. Lily e prea...diferită. E un fluture care încă nu și-a deschis aripile. Cu ochii ei albaștri limpezi, cu pielea ei fină ca roua, ca o prințesă din povești, te vrăjește. Acest copil stă în fața unui birou la care scria un autor, cel mai creativ dintre toți pe care îi cunoștea fata. E un om trecut prin viață. Cel puțin așa își arată ridurile ca niște raze de soare în jurul ochilor osteniți, aproape închiși.  El visa. Refuză să doarmă într-un pat. Cea mai bună pernă e o carte, deoarece îți șoptește noaptea povești. Această persoană misterioasă de pe scaunul de lângă masă e prietenul lui Lily, Charles. Îi citește poezii cu glasul lui mieros și îi dezvăluie lumi nemaivăzute. Asta o ține în viață. Omul de la birou e familia lui Lily. O iubește și o îngrijește pe copilă, o face fericită. Cel ce scrie la birou e totul pentru Lily.

-Charles? grăi fata cu glasul ei gingaș. Îmi spui o poveste?

-Noi trăim o poveste deja draga mea, mormăii bărbatul. Mintea unui om e complicată. Când ai intrat prea adânc, nu mai poți ieșii... Tu ești gândul meu Lily. Pentru tine ies din vise. Pentru tine intru în realitate.

Copila se întoarse spre Charles .

-Dar atunci cum îți mai amintești dacă trăiești sau visezi?

-Nu o fac.

                                                                              ***

Ochii roșii și grei se deschid în fața unei lumini orbitoare. Peisajul în care se află e greu de distins, încețoșat. O voce îi strigă numele repetat:

-Charles! Charles!

Persoana din pat nu avea un nume. O cunoștea dar nu o mai văzuse, cel puțin nu aici, nu acum. Un déjà-vu. Era ciudat. Cuvintele erau blocate undeva adânc în gândirea lui. Nu putea rosti nimic. Era întemnițat în propriul corp.

Era o cameră rece și tristă. Timpul trecea și stătea. Trecea ca vântul când ,,Charles” încerca să înțeleagă unde se află. De ce nu se află acasă la biroul său? Trecea cu atâta greutate, uneori chiar se oprea, când își auzea inima bătând greoi. Glasul lui a fost eliberat pentru a zice un cuvânt de care nevoie. Sufletul lui ținea de simplul cuvânt:

-L..Lily...?

                                                                                   ***

-Tata...! strigă un glas bine cunoscut.

Charles avea puterea să își dezlipească pleoapele. Era întins pe podea. Dar nu era aceeași. Lily...

-Tata!

-Da fata mea? răspunse el într-un final, trezit din acel somn profund și ciudat.

-Visai? Zise fata cu un glas tremurând, aproape de lacrimi.

Charles se gândea la tot ce s-a întâmplat, la expresia persoanei de pe pat. Nu... Nu a visat. Era diferit. Prea diferit ca să fie un vis. Poți ajunge la un moment la care să te întrebi ce e un vis? Sau să te îndoiești de realitate...

-Lily, visezi?

-Nu. răspunde fata cu o urmă de îndurerare.

-Trăiești?

-Nu. plânge fata, goala asemeni unei fantome.

-Atunci? întreabă Charles nedumerit.

-Tu mi-ai dat viață. Tu mi-ai spus că mintea omului e complicată. Tu ești acel om. Visezi ,chiar de ai vrea să trăiești. Ești doar Tu...

Fata începea ușor să dispară. Se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

Pe fața lui Charles se vedea un râu de lacrimi. Și a plâns... Și a plâns... A plâns până propria lui durere a început să îl amuze. Până când toate gândurile sale au prins aripi. Doar o foaie a mai rămas. Chiar dacă trebuia să rămână o carte. A început să facă ce știa mai bine. S-a dus la birou și a început să scrie:

Dragă Lily,

O să încerc să nu te uit. Deoarece oamenii normali uită și rar își amintesc.

De ce m-ai lăsat să mor?

P:S: De ce m-ai lăsat visând?

În noapte strălucea o lumină. O lumină orbitoare. Îți lua vederea și îți dădea una mai bună. În care poți să zărești fericirea în orice. Scăldat de aceea lumină, cerul se oglindește în mare. Un cer pustiu. Nu se arăta nici o stea. Doar Luna dansa pe cer. În noapte căutai pe cerul gol o urmă de viață. Lumină cerească dădea viață, o împrăștia pe tot văzduhul. Luna știa că se plimbă printre vise...

                                ***

În noapte, Jack se întinde în pat. Nu putea să închidă ochii. Ceva misterios îl ținea treaz. O rază în subconștientul lui. Palatul lunii strălucea și se arăta în fața ferestrei lui. Cu ultimele lui puteri, se duse la geam să o vadă pe regina nopții. Vântul deschise draperiile. Jack era  tras de Lună, de luciul ei, de magia ei. Luna se deschise în fața lui și el o ascultă. Nu știa însă că intra într-un labirint fără sfârșit.

Băiatul merse pe un coridor cu mii de uși. Toate erau încuiate. Nu își putea imagina că Luna are atâtea secrete. În capăt se afla o ușă crăpată. Era aproape deschisă. Înăuntru era un simplu birou cu o scrisoare pe el, un pat și o noptieră. Jack se apropie de masă și când o atinge, literele se șterg. A rămas cu o simplă foaie de hârtie. Pe fereastra minusculă, se vedea un șir de lini aurii pe cer. Mereu le vedea, noaptea. Căpătau diferite forme, cât mai ciudate, parcă le putea schimba. Când se gândea la un ceas, stelele erau legate de aceea fâșie de lumină și se forma un ceasornic. Jack deschise fereastra și atinse pulberea strălucitoare. Odată ce o prinse, Băiatul începea ușor să dispară. Se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

Se trezi într-o încăpere neagră precum cerneala fără uși, fără ieșiri. A stat acolo poate o oră poate un an.... până când a auzit o voce fredonând într-un colț. Era o copilă cu ochi albaștri limpezi, cu pielea ei fină ca roua, ca o prințesă din povești.

  -Cine ești ? întrebă Jack.

  -Eu sunt Lily.

Visa in simplitatea izbitoare a ei, în gândurile cerului, în alinările sufletului... Lily visa, dar cine o imagina pe ea? Jack simțea că îl apasă anii, că ar fi trăit mai mult decât o viață, că vedea amintiri adânc ascunse în mintea lui, la fel de adânci precum întunericul în care se afla. Nu era singurul. Lily știa deja, știa mai multe decât el. Poate persoana din fața lui are trupul unei copile, dar are un suflet mult mai bătrân.

-Câte vise ai apucat să trăiești? întreabă acel cineva din fața lui.

Vocea ei era vântul, negura, lumina. Prea adâncă pentru un copil, dar totuși avea un licăr în glas.

-Cum adică? Răspunse băiatul.

-Nu vorbi de parcă nu ai ști! Iar eu credeam că sunt singura...

-Ce e locul ăsta?

- Deci chiar e adevărat? zise ea cu lacrimi sărate.

Tot ce se simțea în acel loc e plânsul lui Lily.

-Și mai am amintiri, care ard, ard de prea mult timp...Tu ai fost ales... Sau mai bine zis tu ai acceptat, exact ca mine.

-Ce să accept? Ce caut eu aici?

-Îți pui întrebarea greșită băiete... Ce e locul astă? Așa arată cerul... Cel puțin eu nu am mai văzut o stea de mult...

-Unde e Luna? Unde sunt acele fâșii de lumină?

-Luna a făcut asta. Eu nu am fost suficient... Sunt un copil de vise. La fel și tu. Noi suntem obligați să trăim visele oamenilor. Tu ești tânăr. Nu ști ce e un vis. Ai noroc.

-De cât timp stai aici ?

Lily râse cu atâta ușurință, parcă nu ar avea nici o pe lume.

-Aici nu există timp! Dacă vorbim despre cum se mișcă orarul pe ceas, a trecut un secol, poate două...

-Dar trebuie să mă întorc! Spuse Jack.

-Nu mai poți... E imposibil... Ai dispărut, lumea a uitat de tine...

-I-Imposibil? Dar nu se poate! Nu ai spus  că suntem din vise? Nu putem să plecăm din gândurile oamenilor?

-Crezi că nu am încercat?! Plânse Lily.

O bufnitură sparge liniștea undeva în acel întuneric infinit...

-Închide ochii! Repede! strigă fata.

-De ce?

Și în întunericul nopții apăru lumina purificatoare a realității care îți arată calea spre viața mai frumoasă în lumea veșnică a viselor.         

                             

Negură. Astă este primul lucru pe care mi-l amintesc. Era întuneric, frig și frica mă cuprindea. Dar apoi... apoi am văzut Luna. Era atât de mare, atât de luminoasă. Părea să alunge durerea departe. Și când a făcut-o... Nu m-am mai speriat. De ce am fost acolo și ce am fost menit să fac, nu am știut niciodată, iar o parte din mine se întreabă dacă voi face vreodată.

Lily era lângă el când s-a trezit din somn. Era întins pe o podea rece, o răcoare pe care o cunoștea. Mai fusese în acest loc, dar acum e schimbat.

-Trezește-te! strigă fata.

Jack se ridică în picioare și văzând chipul lui Lily realiză ce se întâmplă:

-Tu ai mai fost aici...

-Nu cu mult timp în urmă... Cel mai lung vis l-am trăit aici. Aproape am ajuns să cred-...

O tăcere apăsătoare se așeză peste gândurile lor.

-Aproape am ajuns să cred că Luna m-a eliberat! zise fata cu ochii roșii de plâns.

-Aici am deschis eu ochii. Aici Luna mi-a vorbit... răspunse Jack.

Lily se întoarse spre băiat și acesta o lăsă să se odihnească pe umărul lui...

Pe obrajii lor curgeau lacrimi purificatoare, lacrimi de curaj...

-Ști ce doare cel mai tare? Să vezi oameni alături de care ai creat amintiri transformându-se ușor în amintiri... spuse Lily.

Aceștia se duseră ușor lângă patul din încăpere și își închiseră ochii...

Ochii roșii și grei se deschid în fața unei lumini orbitoare. Peisajul în care se află e greu de distins, încețoșat. Jack dispăruse de lângă ea și în partea cealaltă a patului îl putea zării pe Charles cu ochii închiși:

-Charles! Charles! strigă ea.

-L-Lily...? spuse el în timp ce se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

În noapte, Jack se întinde în pat. În timp ce admiră Luna, se întreabă dacă vrea să viseze... Iar în acel moment închise ochii...

                     Cel mai bine e să lăsăm istoria să se repete.... Dacă nu uităm să ne trezim...

[tuturica]

În lumea nopții

*Noaptea de vise

Luna încă se zvârcolea în așternuturile ei moi, cuprinsă de frică. Nu putea uita visul pe care îl avusese noaptea trecută. Încerca cu disperare să își țină ochii deschiși. În inima ei se dădea o luptă . Simțea cum frica și spaima câștigă această bătălie. Ochii i se închideau ușor chiar dacă ea încerca să se opună somnului.

                             

Primul vis al Lunei care s-a transformat în coșmar a început în Pădurea Nesfârșită. Acolo Luna își scria propria poveste . În pădure nu existau prejudecăți ,limite sau reguli. Respectându-și obligațiile cavalerești de a apăra împărăția, vede o siluetă . când Luna s-a apropiat de silueta provocatoare, aceasta s-a preschimbat într-un om cu un chip asemeni unei fantome, fără expresie, cu doi ochi care ardeau aidoma unor torțe vii, părul ca o nălucă, ascuns în întuneric. Imediat realiză că în fața ei era o Umbră.

            

Umbrele sunt cei mai vechi inamici ai viselor și amenințau mereu Pădurea. Dacă erai prins de o Umbră , primeai o soartă mult mai cumplită decât moartea, îți încătușai imaginația. Erai totuși în viață, dar nu aveai nimic valoros. Erai încă viu dar nu gândeai, nu vorbeai, nu simțeai. Erai înghețat, rece ca o statuie și în același timp gol...

De ce s-a preschimbat Umbra în om ? L-a această întrebare nu am răspuns. Însă dacă o Umbră poate deveni om , atunci un om poate deveni Umbră. În mintea Lunei a încolțit o idee. Dacă o poveste poate deveni realitate ,atunci realitatea poate fi doar o poveste?

Voi alegeți ce este real și ceea ce sfidează realitatea. O poveste, de fapt, ar fi ce simți. De aici ne dăm seama că singura diferență dintre noi și un personaj de basm este realitatea care într-o poveste poate să fie modelată într-o multitudine de moduri. Aceasta barieră putem să o distrugem sau să o întărim.

Umbrele transformă realitatea în povești, care apoi pot să devină legende. Oamenii realizează că legendele nu respectă regulile frumoasei lor realități și le preschimbă în minciuni. Zidul devine mai puternic și numărul de oameni ce cred în povești scade. Real poate deveni deci, minciună? Doar imaginați-vă că poate în acest moment cineva ne citește dintr-o carte.

*O legătura cu trecutul

Umbrele atacau pădurea, distrugeau cărți fără milă. Acestea se iviseră de după perdeaua de nori plumburii. Cavaleri cădeau de pe cai, soarele își pierdea sulițele poleite cu aur. Binele rămânea fără speranță iar Răul triumfa. Întreaga Pădure avea  nevoie de un erou mai bun, mai creativ, mai iubitor, mai curajos decât se scrisese până atunci în orice carte de povești . Un flăcău a ieșit din spatele scutul Binelui și s-a avântat în luptă. O singură umbră rămase neînvinsă. Când s-a apropiat de ea, eroul poveștii a devenit cel mai întunecat inamic. Umbra a înlocuit sufletul băiatului cu unul în oglindă.

       Cei care erau odată puternici, acum nu mai au curajul să lupte. Cele mai sincere zâmbete, dezvăluie cele mai întunecate secrete. Cei mai strălucitori ochi, acum au vărsat cele mai multe lacrimi și cele mai curate și blânde suflete, suferă cel mai mult.

                         

Pădurea devenise un loc plin de suspiciuni. Unii locuitori erau speriați deoarece au aflat de coșmarurile gardianului lor , alții deoarece auzeau copacii vorbind . Luna se întreba mereu dacă un coșmar al ei reprezintă un război adevărat. Era datoria să schimbe asta înainte să fie prea târziu. Înainte să nu mai aibă ce salva. Înainte să nu mai poată visa...

Dar cum? Mai întâi trebuie să se asigure pădurea va fi în siguranță orice s-ar întâmpla! Era scopul ei de cavaler! Chiar dacă nimeni nu mai avea încredere în ea, Luna credea în visele ei (mai ales în cele cu final fericit).

Plecă spre granița regatului pe care îl apărase timp de 8 anotimpuri.

Ce i s-a întâmplat acolo s-a dovedit a fi groaznic și Luna credea că nu va mai putea ajunge în pădure, în cerul ei înstelat: Nu își mai putea controla imaginația, parcă o simțea cum se scurge încet, încet, încet...

Brusc, Luna se trezi. Ziua o salvase. Ziua o smulse din vis. În alte nopți nu dorea să mai plece din pădure. Zilele treceau ca secole și nopțile ca secunde. Acum era diferit. Lumina dimineții o salvase de un vis pe care ar fi vrut să-l uite. Simțea totuși că o piesă din puzzle lipsește, ceva ce stătea sub nasul ei, în inima ei dar s-a pierdut în adâncurile poveștilor. O parte din imaginația ei începea să se risipească.

Atacul umbrelor deja începuse. Atacau la punctul cel mai important. Lumea se forma în mintea Lunei. Nu trebuiau decât să distrugă autorul. Acesta nu ar mai fi putut termina cartea de povești. Fără Luna, poveștile ar fi dispărut. Pentru totdeauna. Și de această dată nu am mai putea fi siguri că binele câștigă mereu. Răul se bucura de o singură victorie. O făceau atât de măreață, atât de puternică, încât nu numai că ar învinge binele, l-ar avea la picioare.

                                  

Luna nu avea în imaginația ei doar o compunere sau o expresie. Avea o întreagă lume, un întreg univers. Era pregătită pentru multe, dar nu era gata să uite de singurul cer înstelat unde era liberă să lumineze, era liberă să fie Luna de pe albastrul nesfârșit.

Tic-Tac... Putea să vadă clar vieți necunoscute. Vede cum pentru uni, fericirea, care ea o primește mereu, e contra cost. Oamenii fără imaginație cred că visele înfloresc o singură noapte, că sunt contratimp. Iar Luna, clădită de vise și însăși creatoarea lor,  simte că este singura care mai poate atinge bucuria așa cum o poate trăi doar un om care plutește pe nori pufoși asemeni amintirilor și are aripi spre asfințit.

                          

*Prăpastia

Lunei îi era frică să mai viseze. Începea să aibă nopți goale. Același vis o bântuia mereu, de fiecare dată stârnind în mintea ei mai multe întrebări...Ea uitase de ce se întâmplă după ce te trezești. Își construise propria lume ca să fie fericită. Acum, speriată, se refugiază în real. Sau, cel puțin, într-o minciună a adevărului.

În somn parcă trecea printr-o ceață deasă de amintiri care le încuiase în inima ei atât de adânc, încât aproape uitase.

După care era aruncată din acel ungher al minții ei și ajungea într-o cameră a oglinzilor. Toate erau acoperite mai puțin una. Era făurită din cristal și rubine. Dar când își căută reflexia, văzu ceva îngrozitor.

Ochii ei precum două stele, se transformară în două văpăi vii. Chipul alb asemeni norilor de amintiri și gingaș precum un final fericit era acum acoperit de un văl negru  asemeni unui coșmar, acoperind un zâmbet viclean. Trupul ei firav la fel ca al unei prințese era acum o mantie întunecată precum pana corbului care ascundea un schelet. Oglinda îi înlocuia reflexia cu o Umbră. Luna se îndreptă spre oglindă, dar aceasta o cuprinsese în lichidul ei de diamant și o duse într-un deșert nesfârșit.

Umbra o urmărea de când aceasta ajunse în acel loc sinistru dorind să îi guste imaginația care acum crea acest univers inedit. Luna realiză că înaintea ei se deschidea un deșert al basmelor. În acest loc se refugiau poveștile uitate de timp și de puținii cititori. Tot ce trebuia să facă era să ajungă acolo și umbra s-ar pierde în suflete rănite. Așa ar fi în siguranță. Când dori să se miște, o forță nevăzută o făcu să se oprească. În inima ei, acum învăluită în ceață de necunoaștere, se formase o prăpastie fără fund, a fricilor. Aude și simte cum pământul se rupe ușor ca o filă de poveste. Prăpastia din gândul ei se arătă în fața Lunei. Putea controla această fantezie cu fricile din gândurile ei. Fata realiză că în acel deșert nu se aflau pove��ti uitate. Se aflau amintirile ei de mult apuse. Eroina știa că e doar un vis. Dar, ca orice om, dorește să fugă de frică, neștiind că aceasta o urmărește oricum, oriunde, ca propria ei umbră.

Se împiedică de greutăți și cade. Dar, în loc să se așterne sânge roșu ca focul pe pielea Lunei, fină ca roua, rana e inundată de cerneală. Odată ce lichidul negru-albăstrui se așază pe pulberea de nisip, începe să scrie cu litere greu de înțeles:,,  Luna încă se zvârcolea în așternuturile ei moi, cuprinsă de frică. Nu putea uita visul pe care îl avusese noaptea trecută...” Acolo, pe acea movilă, această poveste își are locul de baștină.

- A fost un vis ! zise Luna, întinsă în pat.

Știa că visele nu mai sunt un joc! Când te trezești, simți că ai luat o pauză de la un vis,

de la o aventură nebună! Dar e periculos ? Îți poate pune viața în pericol?

Ziua aceea, Luna a întâlnit ceva foarte importat- visele cu ochii deschiși. Acestea sunt

diferite, deoarece vorbești tu cu o voce din tine, care dacă ști să o asculți, te ghidează

și atunci când nu o poți simți. Te pregătesc pentru ce va urma, pentru ceva ce nu poți

îmblânzii - noaptea.

Fata nici nu observă rana de pe picior și dâra subțire de cerneală de pe pat...

*O întâlnire neașteptată

Eroina noastră se avântă cu un curaj fără margini în fața unui pericol de neînțeles, atât

de copilăresc, încât dacă ești învins, intri într-o realitate neclară, realitate de nedeslușit,

care uneori nu are nici un înțeles. În lumea reală nu trăiești, supraviețuiești. Nu ai magie.

Nu ai bucurie. Nu ai pentru ce să trăiești. Tu doar exiști, dar fără ceva special, fără o scânteie, fără o lume a ta care să te

minuneze în fiecare zi. Dacă mă gândesc pe îndelete, începi să devii o umbră cu chip

omenesc. Pierzi o lume de basm, o fericire pe care nu o poate simții oricine, doar un

explorator al amintirilor, care nu uită niciodată o clipă, deoarece e creat de ele. Ele îi

dau viață acelei persoane care are curajul să încerce, să iasă din real, să caute noul

sau un frumos inexistent, deoarece visează la ceva atât de rar, dar minunat, aproape

ireal.

Luna se afundă în visele ei. Nu mai erau dulci de mult timp. Unele erau mute. Altele nu

aveau un înțeles. Dacă ar exista unul, era ascuns atât de bine atât de profund, încât

era peste imaginația unui visător.

Oamenii nu uită. Preferă să treacă peste ce nu înțeleg. Să judece ceva ce îi întrece.

Asta e diferența dintre un visător și o persoană realistă. Dar acum Luna credea că

misiunea ei e imposibilă. Dorea să renunțe. Începea să uite. Toate visele se adevereau

încet, încet... Dar totuși, prea repede.

Nimic nu mai era la fel. Lumea se întunecase. Și Pădurea dar și Inima Lunei. Fata dorea

să își facă ordine în gânduri, dacă mai are puterea și mai ales îndrăzneala să o facă.

Plecă în pădure sperând să călătorească atât de mult încât să îi găsească sfârșitul, să

nu se mai întoarcă în locul care îi stârnea atât de multe amintiri. Era periculos să mai

trăiască în vise, dar nu avea alt loc de refugiu. Era singura ei casă, singurul ei loc care o

făcea să creadă că viața merită trăită. Singurul ei cer înstelat. Era Luna. De asta avea

ea nevoie. Doar nu poți uita ce nu poți recupera.

În fața ei se arătă din nou oglinda coșmarurilor. Aceleași rubine și cristale. Dar ceva era

schimbat, nu mai vedea o umbră, se vedea pe ea așa cum este( Poate chiar mai

strălucitoare). Plutea încet spre marginea oglinzii. Reflexia ei ieșii din oglindă, dar Luna

nu mai era speriată. Simțea că poate să o urmeze oriunde pe aceea ființă din fața ei. 

Luna avea încrederea în ea - într-o altă ea.

Reflexia rosti cu glas gâtuit :

-Luna de pe cer să mi se arate mie! Unei umile steluțe? O prea iubită și lucitoare

regină, tot poporul ceresc vă poate ajuta să purtați acest război. Sus în slăvile cerului,

vă așteaptă primul indiciu pentru a ajunge la palatul lunii. Acolo se află cheia de boltă.

Legenda ne spune că singura care poate deschide cerul și ai afla tainele e Luna mult

prea slăvită! Acolo se află toate secretele pământului, chiar și singurul mod de a

distruge Umbrele fără de milă!

Reflexia ei începu să dispară.

O pulbere aurie căzu în locul fetei. Din cer simți o lacrimă sărată căzând pe chipul ei.

Singura cale a Lunei de a duce povestea aceasta la capăt tocmai se transformase în

praf auriu! CUM ar fi trebuit ea să ajungă în cer? Tristețea se așeză pe ea ca o pătură

care îi încălzea frica. Era pierdută. Nici visătoare nu mai era dacă nu își mai putea

controla creativitatea.

O rază caldă de lumină îi mângâie fața. Luna stătea în patul ei, acoperită de praf de

stele. Eroina noastră cugetă asupra viselor ei mai întortocheate ca niciodată:

-Visele au multe fețe...

Unele pot să te învețe

Altele să te răsfețe.

Dar ale mele sunt

Ale durerii semințe...

Să te bucuri e mai greu,

Când îți ocupi mintea mereu

Cu lucruri de care nici nu ar trebui să ști

Sau să simți...

Și nici măcar nu ai cum să scapi

Cum să te minți...

Mă și doare când gândesc,

La ce poveștile își doresc.

În ce lume am pătruns?

Mă întreb chiar dacă am deja un răspuns...

Și am atâtea amintiri de pătruns.

[tuturica]

Doar îți imaginezi

Într-un apartament din Ohio, Clarissa stă la masă alături de familia ei. De fapt, ea ar vrea să stea alături. Totuși acum se odihnește pe pat cu o felie de pizza în brațe. Aude totuși din bucătărie prânzul ,,pașnic” al părinților ei. Cu ochii ațintiți pe un perete, se întinde să își ia căștile de pe raft. Nu vrea să mai simtă nimic din jurul ei, nici măcar vibrațiile bormașinii vecinului de la 4. Desigur, un elev model nu ar trebui să stea acum în pat să trândăvească în pat cu muzică în urechi, nu e acceptabil. Totuși ea nu mai e elev model, acum ea e într-un vid, într-un vid al minții prin care vede tot. Salteaua îi simțea greutatea, dar ea era în altă lume, una fără unicorni și zâne, rezolvând o crimă.

Prima carte

O servietă. Așa a început totul. Un pistol s-a strecurat atât de liniștit, atât de atent în servieta unui lord. Totuși nobilimea nu contează într-un joc de cărți. Nu contează cât pariezi, cum joci sau alte detalii minore. Un joc începe cu un as de inimă neagră, iar o viață se termină cu un pistol, sunetele sirenelor și desigur, o servietă.

                     ***

-Clarissa! Clarissa! spune o voce stridentă din celălalt capăt al camerei.

Ochii deschiși, goliciunea, banalitatea, cuvintele femeii care o strigă nu o mai deranjează pe mintea concentrată a persoanei din fotoliu. Odată ce se trezește la realitate, Clarissa o vede pe sora s-a, Iris, lângă ușă. Fața ei e acoperită de fum de țigară dens, precum o mască. Cătușele din buzunarul ei încercau să se ascundă în spatele unei perechi de mănuși brodate, dosarele deținuților erau turtite într-o geantă cu model de perle și un pistol, pesemne primit de la secție. Fusese trimisă de cei de la criminalistică.

-Ce a mai primit Carter acum? O răpire? Jaf? Cu ce te mai trimite la mine de data asta? Și mai ales, de ce pe ascuns? zice Clarissa plictisită.

Totuși lasă cartea pe care o citea jos, un simplu semn de care avea nevoie Iris să știe că îi are atenția.

-Mi-a spus să nu te implic într-un caz de azi. Că are nevoie de multe aprobări, hârtii peste hârtii. Mă mir că nu ai auzit de crimă. Inspectorul mi-a zis să îmi fac viața ușoară, având în vedere faptul că familia celui ucis e mai înstărită și ar putea legat și de moșteniri și după va trebui să mă duc la fiecare soră sau frate a decedatului și să cer să se ducă la interogatoriu. O cursă fără sfârșit dacă nu știi  dacă ucigașul e în țară sau nu... răspunde Iris cu un zâmbet pe chip.

Clarissa își aprinde și ea o țigară, lăsându-se purtată în masca neagră de fum, se ridică de pe fotoliul tapițat și se duce să ia dosarele din geantă, dar sora ei o ține în loc:

-Îți spun eu tot ce ai nevoie să știi. Carter nu va avea ce să îți facă și dacă rezolvi cazul, poate primesc și eu o mărire. E pe gustul tău. Moarte la un joc de poker.

Clarissa îi aruncă un zâmbet poznaș și înainte să zică ceva, Iris continuă :

-Lord tânăr,18 ani, înstărit, în fișele lui scrie că a încercat să se sinucidă de 2 ori, dar de fiecare dată a fost oprit de fratele său mai mic. Crima avut loc într-un club. Era singur. Avem un singur suspect, șoferul.

-Arma?

-Pistol, posibil câștigat la un pariu.

- Corpul e la secție?

-Te așteaptă! 

                     ***

Clarissa intră cu nonșalanță în secție și ignoră țipetele inspectorului Carter. Pereții biroului parcă se micșorează cu fiecare secundă. Nu știe dacă el e gata să lase trecutul în urmă pentru a se concentra pe viitor. Un om, o viață a fost luată și asta e tot ce contează...Cel puțin în cazul ei.

-  Carter, dacă ai altceva de spus în afară de urlete fără nici un sens, te rog să îmi spui. Sunt singura opțiune pentru cazul ăsta și vrei să negi acest fapt. Îți fac o favoare! se răstește Clarissa înapoi.

-Cum știi asta? întreabă inspectorul cu un amestec de furie și nedumerire.

-Fișele de pe biroul tău sunt goale, lista ta fără nici un rost are doar persoane tăiate pe ea și totuși ziarele vorbesc de decesul tragic al lordului Tweksberry. Ironic, nu? Având în vedere că îmi ești dator!

O tăcere adâncă se lasă peste birou. Până și tablourile de pe pereți parcă ascultau acel dialog din gânduri a celor doi. Chiar și așa Carter, amenințat, continuă:

-Woods, tu chiar vrei să îți pierzi relațiile cu poliția? Fără armă nu prea ai cum să o joci pe detectivul!

-Păi nu cred că e atât de greu dacă tu continui să porți masca de inspector de atâta timp! Dar să revenim la caz... Te-ai făcut prea mult de râs. Nu uita promisiunile tale Thomas! O să se întoarcă după răzbunare. Așa că tu o să îmi dai cheile pentru a intra în morgă fără discuții și uităm că asta s-a întâmplat.

Inspectorul renunță într-un final și îi oferă cheile Clarissei.

-Succes Woods! spune o voce din spatele ușii biroului.

Dezgustată și cu o urmă de furie, dar în același timp cu un zâmbet, Clarissa trântește ușa în urma ei. Afară, lângă morgă, o așteaptă Iris care auzise discuția, cu un chip nedumerit:

-De ce am venit la morgă dacă știm deja ca lordul a fost împușcat ?

-Vreau să văd dacă doar atât a avut loc în acea noapte. Poliția mereu oferă jumătate de adevăr, pe cealaltă nu o înțelege. răspunde ferm Clarissa.

Ușa morgii se deschide cu greu, lăsând în urma s-a un scârțâit înfiorător. Întunericul învăluia camera și fiecare sunet lasă un ecou vag, precum o șoaptă. Pe o masă de metal se afla trupul neînsuflețit al lordului Tweksberry, cu două găuri în el, înroșite de sânge gros, cald.

- Când a fost adus corpul ? întreabă Clarissa cu o față serioasă, un scut pe care îl purta mereu ca să își ascundă frica firească în fața unui cadavru.

Trupul de pe masă cu ochii închiși încă avea un zâmbet pe față. Unul viclean, care poate arăta curajul în fața unei morți sigure sau mai plauzibil numărul de shoturi băute de la masă.

-Acum câteva ore... Crima a avut loc azi-noapte... Iris spune din reflex, totuși cu o urmă de durere.

Ar trebui să se obișnuiească  să vadă astfel de cazuri, dar ai o pată pe inimă când realizezi că acea persoană nu e doar o victimă de omor, ci era o persoană într-o societate complicată care nu poate opri în totalitate astfel de crime.

-Unde sunt gloanțele?

-La Carter. A cerut el să le păstreze. Totuși nu are nici un înțeles.

E scopul lor să conecteze piesele de puzzle, rămășițele de informații lăsate de acest mister, dar nu pot. Nu pot rezolva această parte din caz fiindcă nu au o piesă din acest joc. Mai degrabă două piese, două gloanțe, dar cunoșteau persoana de la care le pot recupera.

-Thomas ascunde ceva. Nu mă miră, dar să o facă față de poliție ar fi ceva ieșit din zona lui confort.

Femeile ies repede din morgă și se îndreaptă spre cabinetul inspectorului.

Inspector Carter e smuls din gândurile sale când aude bufnetul ușii trântite de perete. Nu se aștepta să le vadă pe surorile Woods călcândui pragul atât de repede:

-Doamnelor? Cu ce scop ați venit? spune Carter cu ochii cercetând fiecare colț al camerei, ferindu-se de privirea lor, mai ales a Clarissei.

-De aceea nu acceptai pe nimeni să lucreze la caz! Doreai să nu afle nimeni! spune Clarissa satisfacută.

Mereu e la fel. Crede că descoperă ceva, o pagină din albumul acestui mister, dar trebuie să convingă o minte încurcată să îi ofere acele informații pe care le dorește cu atâta ardoare. Nu e imposibil, dar uneori poate fi o pierdere de timp, mai ales când un ucigaș e liber.

Carter, speriat, reușește să întrebe:

-Și ce aș ascunde eu de poliție mai exact?

Clarissa îi aruncă o privire dezgustată înainte de a răspunde:

-O parte din moartea lui Christian Tweksberry.

Clarissa știe că la încolțit pe inspector, îi simte frica, știe că e amenințat și cunoaște că în acest moment, la marginea prăpastiei, e obligat să îi ofere ce îi cere.

-Familia a insistat ca poliția să nu se obosească... Că toată lumea „știe” că lordul a fost împușcat de un om neutru, neimportant în club. Au oferit un preț frumos pe acest fapt. Trebuie doar să îmi țin gura închisă.

- Iată că ai eșuat lamentabil! Mită?! Nu mă așteptam să fi atât de josnic.

Tăcerea învăluie biroul, o tăcere care ascunde secrete și două gloanțe.

-Știi cum se spune...Banii conduc lumea. Pot aduce liniște, haos...

-Crimă.

Lumea se învârte cu o viteză de nedescris. Acele greșeli au avut loc prea devreme, deoarece ambele femei văd cum inspectorul scoate din buzunar două gloanțe atât de asemănătoare dar totuși diferente.

-  De ce ar folosi gloanțe diferite la același pistol? se aude o voce stingheră în colțul camerei, vocea lui Iris.

Clarissa își fixă privirea pe fereatră, pe gloanțe și inspector. Totul avea sens acum.

-În acea noapte au avut loc două crime accidentale, ascunse de un singur deces. adaugă ea cu greutate. Și cred că știu unde va avea loc a doua.

-Foarte logic dacă stai să te gândești, completează inspectorul.

-Deoarece nu era singur la bar, se afla acolo cu inocenta lui soră și fratele lui. Amândoi atât de triști și șocați, dar nici o investigație concretă anunțată.

-Cum ceasul ticăie, cei doi criminali doar și-au acoperit greșeala, dar asta a fost doar un glonț din toată lupta.

Iris avea o expresie șocată, ascultând tandemul celor doi dezlegând cazul.

-Acum se vânează unul pe altul pentru moștenire.

Muzica nu se oprește, doar a încetinit

Clarissa aude telefonul ei schimbând melodia și o voce strigând-o din bucătărie.

Clarissa! Vino în bucătărie! urlă tatăl ei cu mâncare în gură.

Cu felia de pizza aproape mâncată, fata se îndreaptă la masă. Aude voci urlând prin ușa închisă:

Fii realist! Nu știi că ai o lume normală? O soție, o fiică! Dacă vrei să devii filozof trebuie să începi în lumea adevărată să faci pași. Cum ar fi, să strângi după tine? Muncesc pentru 3 în casa asta si obosesc pentru 100.

Tatăl se întoarce nedumerit spre soția sa:

Deci tu ești singura care are o opinie în casa asta!

Mama dezamăgită înainte de a continua, o vede pe Clarissa pitită după ușă:

Intră odată! Hai să mănânci și tu.

Am...Am terminat... Spuse copila, lăsând bucata de carton pe masă.

Bravo! Fugi și termină temele.

Clarissa fuge în dormitor și închide ușa după ea. Chiar și așa, părinții ei continuă ce au început. Ea stă ghemuită lângă ușă ore întregi ascultând și ascultând. Dar ceva îi atrage atenția:

Nu vezi la ce o expui? E doar un copil! Nu vreau să viseze noaptea oameni murind doar din cauza poveștilor pe care le scornești, filmelor la care vă uitați! Ești inconștient? Uite în ce hal ai ajuns tu! Venind beat acasă cu prietenii tăi! Fi realist și vezi ce exemplu îi dai! Urlă mama.

O tăcere adâncă se lăsă peste cameră. Paginile din caietul de română nerezolvate nu mai contau. Ceva o făcea să deschidă ușa dar totuși se opri. Și-ar fi distrus umbra în care se afla, care o proteja, sau cel puțin credeau cei din jurul ei că o protejează. Noaptea Clarissa nu a dormit, nu dorea să viseze, dorea să rămână realistă. Lumina laptopului deschis a ținut-o trează. Fiindcă ea a început să scrie o poveste. Dar pe ecran nu era povestea ei, era povestea Clarissei, un detectiv vestit. Dar viziunile tot au mai venit, și ziua următoare, la 3:00, nu mai era la birou. În locul ei stătea o mamă îngrijorată cu ochii în ecran care credea cu toată voința că doarme fiica ei. Dar Clarissa a avut de la început ochii deschiși și urechile ciulite.

La școală a doua zi primul lucru pe care l-a făcut eleva a fost să se ducă la profesoară:

-Îmi pare foarte rău ! Fac tema pe data viitoare! Au intervenit niște probleme!

[tuturica]

Pull the trigger

Empty bathroom

A bloody floor

Secrets they would never know

It reaches my empty core

Sadness hiding

Broken soul

Just pull the trigger

It will go away

Every piece of sadness

You have to obey

The trigger is another way escape

Pull it and let the blood river flow away

Angelic sound

A loud crash sounds

Like a symphony

The music of envy

Gun on the table

Close to hand

If you pull the cable

You only drop dead

[tuturica]

The door shut

The door shut

The bottle pop

The voices shout

Mommy cries

Daddy lies

My body lies on the bed

Thinking of the words they said

What family?

Do you disagree

Everything is moving around

I can only leave the door shut

What honesty

Go to bed darling

Is this an adult fight?

Is this what love feels like?

Next day at school,

2 bruises and a wound

And a truth they don't see

Daddy was mean to me

It's lunch break and mommy forgot

To pack my food today

And this is love they say

What family?

Do you disagree

Everything is moving around

I can only leave the door shut

What honesty

Go to bed darling

Is this an adult fight?

Is this what love feels like?

Notebook open, Shakespeare stories

No writer would still compare

But the voices of those authors

Hide in thoughts that still appear

Mommy starts to fall apart and the book closes

Daddy forgets all the fight and he still vomits

One broken bottle the floor

The baby can't take this anymore

What family?

Do you disagree

Everything is moving around

I can only leave the door shut

What honesty

Go to bed darling

Is this an adult fight?

Is this what love feels like?

One day later in the court the story starts again

Mommy in a pretty red dress

Feels like she is in distress

Daddy in a big black suit

He thinks to much but he's still mute

Baby in the middle has to choose the path

It's really obvious the answer

But the world doesn't know that

She jumps in to her mommy's arms

And cries all her tears

She doesn't want a happy ending

She just wants an end.

What family?

Do you disagree

Everything is moving around

I can only leave the door shut

What honesty

Go to bed darling

Is this an adult fight?

Is this what love feels like?

[tuturica]

The last card

A briefcase. This is how it all began. A gun slipped so quietly, so carefully into a Lord's briefcase. However, nobility does not matter in a card game. It doesn’t matter how much you bet, how you play or other minor details. A game begins with an ace of a black heart, and a life ends with a gun, the sounds of the ambulance, and of course, a briefcase. ***-Clarissa! Clarissa! sais a loud voice from the other end of the room. The open eyes, the emptiness, the banality, the words of the woman who cries out to her no longer bother the concentrated mind of the person called. Once she wakes up, Clarissa sees her sister, Iris, by the door. The handcuffs in her pocket tried to hide behind a pair of embroidered gloves, the prisoners' files were flattened in a bag with a pattern of pearls and a pistol, probably received from the ward. She was sent by the forensic team.

-What did Carter get now? A kidnapping? Robbery? What else is he sending you to me this time? Especially, why in secret? Clarissa sais whit a bored voice.

However, she left the book she was reading down, a simple sign Iris needed to know she had her attention

-The Inspector told me not to get you involved in a case that apeared today. He needs a lot of approvals, papers over papers. It is a wonder that you have not heard of the murder. He told me to make my life easy, given the fact that the family of the murdered one is wealthier and could also be tied to inheritances, and then I would have to go to every sister or brother of the deceased and ask to go to the interrogation. A never-ending race if you don’t know if the killer is in the country or not.

Clarissa got up from the upholstered armchair and went to take the files out of her bag, but her sister held her in place:

- I will tell you everything you need to know. Carter will have nothing to do with you, and if you solve the case, maybe I’ll get a raise too. It is to your taste. Death at a poker game.

Clarissa gave her a stingy smile, and before she said anything, Iris continued:

- Young Lord, 18 years old, wealthy, his records say he tried to commit suicide twice, but each time was stopped by his younger brother. The murder took place in a club. He was alone. The only suspect is the driver.

-Weapon?

-Pistol, possibly won in a bet.

- Body at the station?

- It is waiting for you! 

                     ***

Clarissa nonchalantly enters the station and ignores Inspector Carter's shouts. The walls of the office seemed to shrink by the second. She didn't know if he was ready to leave the past behind and focus on the future. One man, one life had been taken and that was all that mattered...at least in her case.

- Carter, if you have anything else to say besides meaningless yelling, please let me know. I'm the only option for this case and you want to deny it. I'm doing you a favor! Clarissa snaps back.

-How do you know that? asks the inspector with a mixture of anger and puzzlement.

-The sheets on your desk are empty, your meaningless list has only people crossed out on it, and yet the newspapers are talking about the tragic death of Lord Tweksberry. Ironic, isn't it? Considering you owe me!

A deep silence falls over the desk. Even the pictures on the walls seemed to be listening to the thoughtful dialogue of the two. Even so Carter, threatened, continues:

-Woods, do you really want to lose your relationship with the police? Without a gun you can't play detective!

-Well, I don't think it's that hard if you keep wearing the detective mask for so long! But back to the case... You've made too much of a fool of yourself. Don't forget your promises Thomas! He'll be back for revenge. So you're going to give me the keys to get into the morgue without question and forget this ever happened.

The inspector finally gives up and gives Clarissa the keys.

- Good luck Woods! says a voice from behind the office door.

Disgusted and with a hint of anger, but at the same time with a smile on her face, Clarissa slams the door behind her. Outside, by the morgue, Iris, who had heard the conversation, is waiting for her with a puzzled look on her face:

-Why did we come to the morgue if we already know the lord was shot?

-I want to see if that's all that happened that night. The police always give half the truth, the other half they don't understand, Clarissa replies firmly.

The door of the mortuary opens reluctantly, leaving behind it a chilling creak. Darkness envelops the room and every sound leaves a faint echo, like a whisper. On a metal table lay the disembodied body of Lord Tweksberry, with two holes in it, reddened with thick, warm blood.

- When was the body brought in? Clarissa asked with a straight face, a shield she always wore to hide her natural fear of a dead body.

The body on the table with closed eyes still had a smile on its face. A sly one, one that might show courage in the face of certain death or more plausibly the number of shots drunk from the table.

-A few hours ago... The murder took place last night... Iris says out of reflex, though with a hint of pain.

She should have been used to seeing cases like this, but you get a twinge in your heart when you realize that this person isn't just a murder victim, but was a person in a complicated society that can't entirely stop such crimes.

-Where are the bullets?

-In Carter's. He asked to keep them. Still doesn't make any sense.

It was their goal to connect the pieces of the puzzle, the scraps of information left by this mystery, but they couldn't. They couldn't solve this part of the case because they didn't have a piece of the puzzle. More like two pieces, two bullets, but they knew the person from whom they could retrieve them.

-Thomas is hiding something. I'm not surprised, but doing it to the police would be out of his comfort zone.

The women quickly exit the morgue and head for the inspector's office.

Inspector Carter is pulled from his thoughts when he hears the thud of the door slamming against the wall. He didn't expect to see the Woods sisters cross his threshold so quickly:

-Ladies? To what purpose have you come? Carter says with eyes searching every corner of the room, avoiding their gaze, especially Clarissa's.

-That's why you wouldn't let anyone work on the case! You didn't want anyone to know! Clarissa says with satisfaction.

It's always the same. She thinks she's uncovering something, a page from the album of this mystery, but she has to persuade a confused mind to give her the information she so desperately wants. It's not impossible, but sometimes it can be a waste of time, especially when a killer is on the loose.

Carter, startled, manages to ask:

-And what exactly would I be hiding from the police?

Clarissa gives him a disgusted look before answering:

-Part of Christian Tweksberry's death.

Clarissa knows she's cornered the inspector, she feels his fear, she knows he's threatened, and she knows that at this moment, on the brink, he's forced to give her what she asks for.

-The family insisted that the police not bother... That everyone "knows" the lord was shot by a neutral, unimportant man in the club. They offered a handsome price on that fact. I just have to keep my mouth shut.

- There you failed miserably! Bribe?! I didn't expect you to be so vile.