#în afară

[ceabu]

I DIDN'T KNOW YOU WERE ROMANIAN

[arhitectul]

am prea multe în mine care vor să iasă afară.

@arhitectul

[galatiul-e-un-oras-de-basm]

trebuie să scriu asta aici pentru că blogul ăsta e un jurnal

Nu știu de voi ce faceți de Paști (da, a trecut de mult dar eu abia acum constat că nu am scris despre ce urmează sa zic), că în mare parte din lucrurile cele mai stranii au loc exact in luna Aprilie. În fine, începem așa:

(a) dezamăgirea vieții mele, am mers cu familia la mamaie acasă să petrecem Paștele împreună. Dau să intru în bucătărie și mă izbește un miros divin de pastramă de capră. Bucuroasă dar și proastă în același timp o întreb pe mătușa (care stă cu mamaie) dacă au cumpărat o capră special pentru pastramă și răspunsul a fost nu. Mi-am lipit moaca de geamul cuptorului și am întrebat ferm și răspicat dacă e capra din ogradă. Mătușa a zâmbit larg până la urechi.

(b) pt că mamaie e pe economii, mi-a cerut să mă duc la cimitir ca să pictez numele străbunicilor. Am cumpărat o găleată de vopsea alba, mi-am luat câteva pensule și m-am dus direct la cimitir. Acum, imaginați-vă că e un sat destul de gol, liniștit. Bătea un soare afară de ma topeam pe drum, bătea și vântul, până una alta am ajuns la peticul de pământ. Nu știu dacă ați mai avut ocazia să pictati numele, data nașterii/decesul a rudelor voastre, dar va zic eu aci că vă trezește și vă încearcă un sentiment destul de ciudat. Străbunii sunt îngropați unul lângă altul, nimic fensi, ci doar cruci de fier simple vopsite în negru și la mijloc aveau pe ambele părți (spre interior și exterior) plăcuțe din același material. Baza crucilor era din ciment. Până aici a fost bine, am intrat și am călcat direct pe mormintele lor (cine știe câte înjurături vechi mi-am luat) dar măcar știu că nu a fost cu intenție rea. Am băgat acolo găleata și dă-i tată și scrie numele citeț (să vezi ce crize existențiale aveam că vopseaua aceea se întindea ca cascavalul), aminteste-ti când s-au născut și când au murit și etc. Lăsând faptul că scriam acolo, bă, nu fusese zare de om până când simțurile mele animalice au decis că "ce ar fi să-mi întorc capul?", bă, apăruse o babă așa sha-boom (uite așa era să mor exact între străbuni), s-a materializat ființa aceea și mă întreabă: "a cui ești tu?" Am schimbat două-trei vorbe și mă trezesc că am terminat de scris pe ambele părți. Toate bune și frumoase, am facut o mătanie și m-am cărat de acolo.

[officialromaniantranslatiuni]

Îmi place cum nenea Alex se atacă in numele instituțiilor de învățământ obligatoriu cu elevi minori, de parcă David Alessio e ăla care suferă din cauza fustei lui Andrei Nae. Nu-ți face griji ca incluziunea exista oricum sub umbrela de combaterea discriminării (ce include religie, etnie, afecțiuni etc). Mă îndoiesc ca se alarmează în halul asta când David Alessio își arată organele genitale colegilor și se masturbeaza de la grădiniță (a văzut mami pe grupul de mămici necenzurate ca este ok), batjocorește sau efectiv bate un alt copil pe motiv de gusturi diferite, hărțuiește fetele sau îl face pe alt coleg homalau din cauza ca nu îi place fata lui. Pe Sophia Anastasia o lăsam în pace. Știm ca domnul Alex o să spună ca ea e o curva mică imediat ce intervine o problemă cu orice agresor.

Anyway, atat timp cat studenții lui Andrei Nae nu au depus până acum plângeri referitoare la un comportament nepotrivit sau lipsit de etică, nu înțeleg ce se tot ataca toți triștii. Nu mai au subiect de discuție la țigară și cafeluță?

Țin minte acum câțiva ani. A intrat televiziunea peste o învățătoare (era ceva o verificare în școală și nu avea legătură cu ea). Perioada era friguroasă, în școală era clar ca nu era cald. Femeia purta blugi, un pulover și o vestă. Comentariile nu erau la adresa problemei dezbătute în reportaj. Nu. Toate erau despre cum a îndrăznit nenorocita aia ordinară în vina în blugi, pulover și vestă la școală. Să fie dată afară! Băi, știu ca pe la americani nu e voie cu blugi, iar eu mi-am mai luat priviri care mai de care pentru blugii cu tăieturi în dreptul genunchilor, dar hai să ne vedem de limitele noastre. Atat timp cat tu nu îți îmbraci copilul în uniformă și vii în bustiera la ședința cu părinții, eu zic să cânți la altă masă.

[xsennsy]

o vară și o toamnă

un cumul de luni, de timp

în care ne-am cusut pene în aripi

cu firul dragostei.

noiembrie e despre noi

și zborul nostru

către căldura din suflet

în ciuda frigului de-afară.

@arhitectul 🧡

[un-suflet-anonim]

În afară de sex, voi chiar nu știți să oferiți nimic altceva?! Sau nu aveți ce să oferiți în afară de partide de sex?!

#realitatea_în_fapte

@un-suflet-anonim

[inabusire]

- Cum reziști?

- Nu mă gândesc. Trec dintr-o zi într-alta de parcă așa trebuie să fie și nu-mi pun întrebări. Nu am ambiții sau motivații, vâslesc spre capătul râului fără să sper că voi da de mal. Când obosesc, îmi las barca să plutească în voie și nu simt nimic atunci când mă lovesc de vreun obstacol. Nu mă enervez și nici nu lupt. S-ar putea spune că dau dovadă de lașitate sau că... mă plictisește până și gândul de-a croi un scop.

- Dar asta sun�� a plutire în derivă...

- Și să fie. Nu vreau să simt nimic altceva în afară de îmbrățișarea glacială a liniștii în pustiu. Nici măcar pașii cu al lor ecou nu-mi mai alungă din singurătate, nici măcar să mă știu pe mine acolo, dincolo de toate, să mă pot distra în gândurile mele, să pot croi imagini noi. E totul stins. N-o să treacă.

- Eu n-am știut că...

- Cu ce rămâi după ce nu mai ai nimic? Sau ce simți atunci?

[alexbruh2875]

Bă, este o căldură și ploua afară🧍

Ce dracu și mai ales că telefonul meu este în flăcări al naibii—

Chiar că ajung ca IHY Luigi în care era prăjit de lavă (fără de glumă-)

Man I wanted to swear a lot words in romanian JSDSBSQAODH—

[viatainpasidecuvinte]

Iubirea care se pierde în timp e ca o ploaie zgomotoasă după care se arată cel mai liniștit curcubeu. Un curcubeu cu genul ala de liniște pe care o simți ca o împăcare, ca o eliberare de sine și de tot ce ține de un om incompatibil cu ceea ce simți tu în prezent.

Problema nu este că iubirea dispare...problema este că atunci când dispare urlă și aruncă cu vorbe, dă visurile din inima ta afară pe geam și te scutură din temelii.

Se spune ca iubirea este mereu răbdătoare și bună și sincera, dar nimeni nu spune că atunci când pleacă, iubirea e zbuciumată și doare și te face să te simți singur.

Singur și trist și singur...cu adevărat singur.

[artarhitectureandme]

-Eram a 11 a parcă, ne-am cunoscut pe insta , am început să vorbim, stabilisem că poate ne-om vedea cândva. Sâmbăta eu veneam la pregătirile pentru admitere la facultate..vorbisem să ne vedem într-o zi după pregătire( erai primul tip pe care îl plăceam ), te-am așteptat la facultate, de acolo am pornit pe jos spre centru, era frig afară și m-ai invitat la o cafea sau un ceai. La început ai fost cald cu mine, mai invitat lângă tine, mă priveai cu blândețe, ai fost tandru, a fost magică ora aia, m-ai invitat la tine doar că eu trebuia să ajung acasă și riscam să pierd trenul. Pe finalul întâlnirii ai devenit rece...dar eu te-am îmbrățișat cu căldură, sperând că îmi vei fii soare(am fost un copil mai naiv și prostuț care nu mai rezista fără afecțiune). Am ignorat răceala, iar pe tren am plâns de bucurie că ne-am întâlnit(erai cam singurul lucru bun din viața mea de pe atunci, acasă fie aveam eu ceartă cu ai mei fie ei între ei, la școală trebuia să trag tare fiindcă aveam un bac și o admitere în față, simțeam nevoia de cineva..apăruse-și tu dar repede te-ai evaporat dar mi-ai rămas în minte și inimă din păcate). Tu ai continuat să fii rece în mesajele de pe insta și la scurt timp am rupt legătura.

Scurte amintiri dulci din scurta mea viață..când mai am timp continui povestea...mi-ar plăcea ca povestea asta să nu aibă sfârșit doar că momentan sunt la ideea că am să te iubesc de la distanță toată viața, și da...prefer să fiu singură decât cu cineva pe care nu-l iubesc.

[night--whispers]

În negura iernii te aud cum șoptești ușor

O vioară fără arcuș, uitată-n dormitor

Ale tale corzi a minții, atent aranjate

Te pot purta în larg, fără doar și poate

Afară-i frig, și-ți simt gându'

Se prelinge ușor, ambiguu;

În spate-mi port greul și te aud zbierând

O amorțeală-n glas cu strigăt de amurg;

Vreau să-ți aflu chipul căci sunt nechibzuit

De-ndată ce-ți vad fața, ma străpunge un cuțit

Rămân mut de gândire, s-au blocat în capul meu

Acei ochi ce priveau în mine, i-am dorit mereu

Refuz să te am, nu știu ce să fac cu mine

Caci în spate am pumnale ce s-ar răsturna pe tine

Îmi zâmbești cu dor, pe obraz îți văd lumina

Te apleci ușor, și-n palme-mi prinzi fața

Am reușit să te-nteleg cu o singură privire

Tu nu mă vrei pentru ce ți-aș face ție

Tu mă vrei ca o ultimă iubire...

[arhitectul]

E ciudat cum nimeni în afară de propria ta persoană nu-ți poate oferi o stare de pace interioară.

@arhitectul

[galatiul-e-un-oras-de-basm]

Cum mie îmi place să retrăiesc momentele din viața mea povestind și altora, m-am hotărât să scriu aici una din evenimente.

Totul s-a întâmplat în ziua cea mare de Paști când am fost toți ocupați de pregătirea bucatelor tradiționale: ouă roșii (cu și fără stickere), cozonaci la greu, pască, miel de 200 de lei că de ce nu? Las' să fie acolo 😭 și bineînțeles nelipsitele sarmale.

Toate astea se întâmplau la prietenul meu acasă, unde era mare forfotă și agitație ca să ajungă mamă-sa la biserică cu cel mai fain coș din sat. Barbate-miu a fost pus în situația de a face acest coș. Însă, cu specificațiile de rigoare de la mamă-sa, să nu cumva să pună ouă cu stickere pentru că urmau să fie duse la biserică. Săracul nu l-a dus mult capul: a smuls niște buruieni cu flori (păpădie băi tată) și iarbă, le-a așezat mai "fensi" cu ouă, niște felii de cozonac și toate cele. De altfel un coș drăguț.

Când se apropie ora de plecare spre biserică, mamă-sa era țiplă, eu și ceilalți cam șifonați după o zi întreagă de făcut mâncare. Baticul, coșul făcut de ficiorsu' și lumânările erau accesoriile importante. Noi am plecat. Ajunși acolo, am așteptat să înceapă slujba de Înviere. Totul frumos, am luat lumină și mai apoi preotul ne-a făcut semn să intrăm în biserică (prima slujbă s-a ținut afară). Intrăm ca turmele în casa Domnului și mă așez în spatele soacrei și al prietenului. Observ că soacra se schimbă la față (crezând că îi este rău), apucă un ou cu sticker din coș și începe în șoaptă:

- " Ce ți-am zis eu, băi, căscatule?" (și duce oul și-l crapă de fruntea lui) și continuă:

- Să vezi ce pumni în gură îți iei că mă faci să înjur în biserică. Cum să-mi bagi tu ouă cu draci pe ei?

Iar el, nedumerit și ciufut îi răspunde:

- Da' șî-i domnule că sunt și alea ouă, dă-le-n mă-sa.

Eu, cu lumânarea în mână, cu lacrimi de râs, fără aer, savurez ultimul moment din acea seară:

- "Ieși afară și du-te în cimitir și aprinde-i lu' bunictu' o lumânare până nu îți crăp celelal- IEȘî mai răpidi!"

[stroopwafelprincess]

țin minte și acum acele momente pe care intenționat le-ai repetat, le-ai adâncit și le-ai învolburat

plecarea ta nu a fost o singură rană, ci doar prima dintr-o serie de replici care m-au zdruncinat profund

n-a fost doar un coșmar pe care-l are un copil când îi spune cineva despre Bau-Bau întâia oară. A fost coșmarul tinerei care s-a trezit într-o dimineață lăsată singură în casă.

a fost și încă mai este, totuși mai puțin, gustul amar pe care-l are cafeaua stătută în ibric, de care ai uitat și s-a răcit, dar la care chiar și așa ajungi înapoi spre finalul zilei. și nici măcar nu beau cafea

iar am uitat să duc gunoiul afară și când s-o fac îmi dau seama că pe tine nu te-am văzut niciodată făcând treaba asta. De fapt, cred că doar o dată, dar atunci te-ai luat și aruncat de tot ai fost.

și eu ce mă fac? că mare m-am făcut deja

//uneori îmi amintesc

[hano-orion]

Am venit cu idea să-mi fac un mic jurnal aici pe tumblr... pentru că-s sută la sută sigur că nimeni din viața mea n-o să vadă ce postez aici.

Anyways, ca și un #tumblrteen e datoria mea să comentez despre liceu și cât mă enervează colegii mei, deci pentru cei... 10? 20? alți români de pe tumblr, îmi pare rău dacă n-aveți chef să auziți cele mai cliche comentarii despre liceu dar ăsta e un #vent blog acum (și pentru cei de la filo, îmi pare rău dacă scriu ceva greșit 😔😔😔)

Deci, liceul e de câcat pentru că-s într-o clasă plină de bombi și suntem doar băieți și ca și singurul om din clasă care aparent nu e parte din norma de... idk alcoolic care zbiară în clasă și nu e rasist, homofob, transfob, sexist, etc e clar un nivel uriaș de separație între mine și toți restul. Ura lor pentru oamenii gay și lgbt e așa terminală încât nu pot trece o zii fără să literalmente zbiere (ori pe hol ori în clasă, înăuntru sau afară) despre cum îi urăsc, ori să strige n wordul (evident că nimeni nu-i oprește, nici măcar din a striga, ceea ce pentru o școală te-ai gândi că s-ar dorii să nu făcă atâta gălăgie măcar) pe lângă astea ei mai și... 'glumesc?' despre cum vor să se fută între ei, zic glumesc între ghilimele pentru că nu-s doar cuvinte spuse dar se și prind unii de alții extrem de des, și cu unii copii aleși din clasă (Ăia mai mici în înălțime) mai și... ăăăhhh... îi mai și fut (cu hainele pe ei măcar)

Acum, nu o să vin cu nuștiu ce concluzie că "Ahah! ☝🤓 Toți homofobii sunt gayii adevărați! Că stiu că asta e cam nesimțit față de oamenij care sunt queer. Nici mie nu mi-ar plăcea să mă compare cineva cu un bombardier doar pentru că-mi plac bărbații.

Acum, pe lângă că ăsta e un ventpostTM mai și scriu asta să întreb pe românii de pe tumblr care, din câte am observat eu, sunt mai bătrâni ca mine dacă ăsta e un trend nou de anti intelectualism și homofobie, rasism, transfobie, sexism sau dacă tot timpul au fost așa? Știu că aici în românia tot timpul au fost urâți... practic toți oameni care nu fac parte din familia tradițională, dar mie mi se pare că acum ura asta e mult mai gălăgioasă și acum așa de largă încăt e destul să fii puțin timid sau să ai interes în... literatură sau învățătură încât să fii chemat gay.

Oh și ăsta e și un post cu care încerc să mă bag în gașca de români de pe tumblr I guess

[un-suflet-anonim]

- Eu chiar te-am iubit!

Murmură privind la cafeaua încă aburind din ceașca pe care o ținea între mâinile ei reci.

- Știu!

Pe un ton foarte degajat îi răspunde femeii pe care până azi o iubea mai mult decât se iubea pe sine însuși. Fără ca măcar în vocea lui să se simtă vreo urmă de durere sau regret, bărbatul se ridică de la masă în timp ce ochii lui priveau pe fereastra din spatele ei. Nu avea curajul să o privească în ochi, căci îi era teamă de ceea ce avea să vadă acolo. Dar ce lupte ducea în interiorul lui, Ea nu avea să știe niciodată.

- Și doare! Iubirea mea pentru tine doare atât de tare!

             Șoptește simțind cum puterile o slăbesc. El dă din cap aprobator fără a-i mai adresa nici un cuvânt. Ridicându-se de pe locul său, El își pune mâinile în buzunarele pantalonilor și înainte de a intra în fosta lor cameră printre amintirile încă proaspete închise acolo,  el se oprește în tocul ușii replicând.

- Poți să stai cât de mult ai nevoie. Nu mă va deranja pentru că eu voi fi cel de care va părăsi apartamentul.

Incapabilă de a mai vorbi, fata începe să plângă în tăcere înghițindu-și din când în când suspinele și durerea, dar de fiecare dată părea sa fie tot mai rău, simțea că se sufocă și nu poate să respire. O durea pieptul și o ardea, de parcă cineva o zgâria și se juca cu focul acolo. Nu înțelegea de ce iubirea lor s-a sfârșit peste noapte, și de ce comportamentul lui s-a schimbat așa de brusc. Ce avea ea să facă acum cu toate aceste dureri și resturi de iubire? Cum avea să se debaraseze de ele, când ele o ucideau încet?

Deodată simțea că nu-și mai găsește locul. Încerca din răspunderi să se abțină ca să nu pară jalnică, dar își dăduse seama că nu mai avea puterea să se și prefacă, așa că lăsă toată durerea să iasă afară nepăsându-i că El o va auzi. Pentru prima dată în viața ei nu o interesa că arăta patetică și demnă de milă în fața unui bărbat care nu a știut cum să o iubească. Ce vină avea Ea că El fusese infirm sentimental și emoțional?

Voia să-și desfacă pieptul și să-și scoată inima. Voia sa o pună în palmele lui și să simtă cum bate pentru el. Voia să-l vadă cu lacrimi pe obraji și îngenunchi. Acum cum va învăța Ea să trăiască fără el?  Cum?!

Între timp, El închide ușa în urma lui lăsând lacrimile să-i cadă pe față. Se așeză pe podeaua rece lipindu-și spatele de ușă. Se simțea epuizat și totuși nu înțelegea de ce sentimentul de ușurare se transformase brusc într-un sentiment de regret. Auzindu-i plânsetele dureroase, El își închide ochii și lăsă câteva lacrimi să-i spele obrajii.

- Ce-am făcut, Doamne? Ce-am făcut?! În ce-am transformat iubirea noastră?!

El mormăie rămânând în aceeași poziție până când razele roșiatice ale soarelui îmbrăcaseră întreaga casă. Apusul începuse să-și țese pânza peste întreaga natură scufundând sufletele lor în valuri de dor și tristețe. Atunci când Ea reușise să se calmeze, își revigorase fața cu apa rece de la robinet și-și șterse chipul pe prosop ;i apoi privind către fosta lor cameră.

- Ai dreptate! Acesta este sfârșitul nostru... chiar dacă doare!

 Ea aruncă prosopul pe masă, își îmbrăcă haina care zăcea pe canapeaua din camera de zi părăsind casa ce începuse să se afunde în întunericul amintirilor rămase în urma ei.

@un-suflet-anonim