#în afară

[ceabu]

I DIDN'T KNOW YOU WERE ROMANIAN

[prigorie]

crazy cum am fost la protestul (scuze, din motive legale, manifestația) de la timişoara din 2022 şi încă sunt studentă. also crazy că pe vremea aia erau pline comentariile cu oameni care ziceau că suntem olteni plătiți şi aduşi cu autocarele acolo ca să protestăm (wtf gen)

also also care e problema cu protestele pentru drepturile lgbt? că şi la alea merg şi consider că sunt o problemă reală a studenților

[ethaku]

înnebunesc când o aud pe mama spunându-mi că s-a săturat de politică, că mă consum degeaba atunci când îi plâng în telefon pentru că mi-e frică pentru viitorul meu, că n-are rost să mă cert cu tata care vrea să voteze cu un fascist. oare crede că eu nu m-am săturat? oare crede că mie nu mi-a ajuns să văd politică ��i știri și oameni stresați (pe bun drept) de fiecare dată când îmi deschid telefonul? oare nu m-am săturat să mă simt datoare să țin de mânuță extremiștii spălați pe creier din familia mea și să le explic de ce un vot pentru georgescu e un vot direct împotriva mea ca ființă umană? de mai bine de o săptămână nu fac nimic în afară de a mă panica zilnic și a-mi plânge de milă când văd cum starea țării se înrăutățește de la o zi la alta. poate vreau și eu să simt că merit să trăiesc în țara asta, fără să trebuiască să le demonstrez acelorlași politicieni bășiți care distrug țara de ani de zile că sunt demnă de a avea 3 drepturi în propria țară. trăim într-o realitate în care demonizăm iubirea „neconvențională” dintre 2 oameni, în timp ce îl invităm pe Dracu la noi în casă și îi dăm 22.94% din voturi la alegeri.

[thislanguageisunderrated]

vad ca unii oameni incep sa se trezeasca deci mai am ceva sperante pentru turul 2 dar cine stie ce-o sa fie si la parlamentare...

Avem nevoie de oameni care să-i trezească pe cei care doar văd suprafața. Pentru simpatizanții legionarilor... N-avem ce să facem sincer.

Problema e și că partidele nu vor să ajute. Auzi acuma că Ponta* se dă cu el. Bă, sunteți nebuni?

Noi nu mai avem o politică bună în România. Vorba astora de la Digi, parte din vină o are deceniul Iohannis pentru că mediul ăsta nu exista acum 10 ani. "Romania educată" dar oamenii nu știu ce înseamnă legionar, nu știu lucruri de bază. Oamenii sunt fraieriți de un pseudointelectual bogat și venit din sistem, pentru că serviciile țării noastre n-au făcut nimic față de ăsta. Iohannis putea să se adreseze acum câțiva ani față de nemernicul ăsta și de ideologia lui, că de aia a fost dat afară din AUR.

Dar nu, Iohannis prefera să fie arogant, să se uite la noi și să continue cu același discurs plictisit anti-PSD că asta prindea. Ăsta a vorbit mai mult împotriva autonomia Ținutului Secuiesc (ca să dea în PSD) decât despre pericolele extremismului în creștere din România.

Ieșiți la vot la parlamentare, lăsați partidele mici care nu au șanse să intre, că nu-i de joacă acum. Trebuie să avem strategii de luptă acum.

Editare: în momentul acesta Geoană se declară în sprijinul lui Lasconi

[unpredictablelibra]

Pur si simplu am tăcut. Nu a mai rămas nimic în mine, nicio emoție, niciun gând pozitiv. Am încercat așa de mult întrucât am dat pe afară. Știu ca o să mă reîntorc pe drumul cel bun, dar până atunci o să fiu tăcut, totul o să rămână în mine.

[un-suflet-anonim]

Când nu mai știi alte culori în afară de ”dureri”, ”trădări” și ”suferințe” !

@un-suflet-anonim

[arhitectul]

am prea multe în mine care vor să iasă afară.

@arhitectul

[galatiul-e-un-oras-de-basm]

trebuie să scriu asta aici pentru că blogul ăsta e un jurnal

Nu știu de voi ce faceți de Paști (da, a trecut de mult dar eu abia acum constat că nu am scris despre ce urmează sa zic), că în mare parte din lucrurile cele mai stranii au loc exact in luna Aprilie. În fine, începem așa:

(a) dezamăgirea vieții mele, am mers cu familia la mamaie acasă să petrecem Paștele împreună. Dau să intru în bucătărie și mă izbește un miros divin de pastramă de capră. Bucuroasă dar și proastă în același timp o întreb pe mătușa (care stă cu mamaie) dacă au cumpărat o capră special pentru pastramă și răspunsul a fost nu. Mi-am lipit moaca de geamul cuptorului și am întrebat ferm și răspicat dacă e capra din ogradă. Mătușa a zâmbit larg până la urechi.

(b) pt că mamaie e pe economii, mi-a cerut să mă duc la cimitir ca să pictez numele străbunicilor. Am cumpărat o găleată de vopsea alba, mi-am luat câteva pensule și m-am dus direct la cimitir. Acum, imaginați-vă că e un sat destul de gol, liniștit. Bătea un soare afară de ma topeam pe drum, bătea și vântul, până una alta am ajuns la peticul de pământ. Nu știu dacă ați mai avut ocazia să pictati numele, data nașterii/decesul a rudelor voastre, dar va zic eu aci că vă trezește și vă încearcă un sentiment destul de ciudat. Străbunii sunt îngropați unul lângă altul, nimic fensi, ci doar cruci de fier simple vopsite în negru și la mijloc aveau pe ambele părți (spre interior și exterior) plăcuțe din același material. Baza crucilor era din ciment. Până aici a fost bine, am intrat și am călcat direct pe mormintele lor (cine știe câte înjurături vechi mi-am luat) dar măcar știu că nu a fost cu intenție rea. Am băgat acolo găleata și dă-i tată și scrie numele citeț (să vezi ce crize existențiale aveam că vopseaua aceea se întindea ca cascavalul), aminteste-ti când s-au născut și când au murit și etc. Lăsând faptul că scriam acolo, bă, nu fusese zare de om până când simțurile mele animalice au decis că "ce ar fi să-mi întorc capul?", bă, apăruse o babă așa sha-boom (uite așa era să mor exact între străbuni), s-a materializat ființa aceea și mă întreabă: "a cui ești tu?" Am schimbat două-trei vorbe și mă trezesc că am terminat de scris pe ambele părți. Toate bune și frumoase, am facut o mătanie și m-am cărat de acolo.

[officialromaniantranslatiuni]

Îmi place cum nenea Alex se atacă in numele instituțiilor de învățământ obligatoriu cu elevi minori, de parcă David Alessio e ăla care suferă din cauza fustei lui Andrei Nae. Nu-ți face griji ca incluziunea exista oricum sub umbrela de combaterea discrimin��rii (ce include religie, etnie, afecțiuni etc). Mă îndoiesc ca se alarmează în halul asta când David Alessio își arată organele genitale colegilor și se masturbeaza de la grădiniță (a văzut mami pe grupul de mămici necenzurate ca este ok), batjocorește sau efectiv bate un alt copil pe motiv de gusturi diferite, hărțuiește fetele sau îl face pe alt coleg homalau din cauza ca nu îi place fata lui. Pe Sophia Anastasia o lăsam în pace. Știm ca domnul Alex o să spună ca ea e o curva mică imediat ce intervine o problemă cu orice agresor.

Anyway, atat timp cat studenții lui Andrei Nae nu au depus până acum plângeri referitoare la un comportament nepotrivit sau lipsit de etică, nu înțeleg ce se tot ataca toți triștii. Nu mai au subiect de discuție la țigară și cafeluță?

Țin minte acum câțiva ani. A intrat televiziunea peste o învățătoare (era ceva o verificare în școală și nu avea legătură cu ea). Perioada era friguroasă, în școală era clar ca nu era cald. Femeia purta blugi, un pulover și o vestă. Comentariile nu erau la adresa problemei dezbătute în reportaj. Nu. Toate erau despre cum a îndrăznit nenorocita aia ordinară în vina în blugi, pulover și vestă la școală. Să fie dată afară! Băi, știu ca pe la americani nu e voie cu blugi, iar eu mi-am mai luat priviri care mai de care pentru blugii cu tăieturi în dreptul genunchilor, dar hai să ne vedem de limitele noastre. Atat timp cat tu nu îți îmbraci copilul în uniformă și vii în bustiera la ședința cu părinții, eu zic să cânți la altă masă.

[stele-stinse]

Am învățat, pe pielea mea, că timpul nu vindecă totul. Că indiferent de cât de mult trece, rănile se pot închide, dar urmele lor rămân pentru totdeauna. Acum câțiva ani, la 15 ani, mă simțeam pierdută. Tristețea mă înghițea, depresia mă ținea prizonieră și nimeni nu părea să mă înțeleagă. Eram săracă, dar visam la un viitor mai bun. Voiam să îmi fac părinții mândri, să le demonstrez că pot să fiu puternică.

Mulți ar râde dacă ar auzi că un copil poate avea depresie la 15 ani. Dar când trăiești zi de zi cu abuz fizic din partea tatălui tău, când nu ai parte de o îmbrățișare, când ești respins mereu, cum să nu fii afectat? Cum să nu te simți singur și pierdut? Un copil care nu vrea decât iubire, atenție, sprijin. Așa ceva nu te marchează? Nu te rănește? Nu te schimbă pentru totdeauna? E ușor să judeci din afară, dar doar cine trece prin asta știe ce înseamnă să te simți invizibil, să te lupți singur cu durerea pe care nimeni nu o ved

Astăzi, mă aflu acolo unde îmi doream. Am propria mea afacere, dar nu sunt fericită. Rănile care mi-au marcat sufletul nu au dispărut. Încă mă dor în fiecare zi. Am muncit singură, fără ajutorul nimănui, pentru a ajunge aici. Părinții mei m-au învățat să fiu puternică, dar eu nu am vrut asta. Eram doar un copil, care avea nevoie de iubire și sprijin, nu de presiunea de a fi invincibil.

Acum, am tot ce mi-am dorit, dar parcă nimic nu mă satisface. Mă simt străină de viața mea, ca și cum nu aș fi eu cea care am ajuns aici. Și te întreb: tu ai simțit vreodată că, deși ai obținut tot ce ai visat, ai ajuns într-un loc unde nu te mai recunoști.

Semnat … stele stinse

#stele_stinse

[usandthebigworld]

Eu și plantele

Casa mea este o casă mică - ea are o cameră, o bucătărie, o baie, un hol și un balcon. Fiecare are câte 4 pereți care delimitează niște încăperi albe și reci. Aș vrea să-i pictez uneori, să arunc cu culori haotic, să-i mâzgălesc, să dau din mine tot ce am – demoni, supărări, nevroze. Să fac din ceva alb și pur, o artă, arta mea, să pot să mă uit doar la ea, nu să o simt și în mine. Mereu când pășesc în casă, sună a gol, a pustiu, iar dacă afară nu e lumină, se simte ca depresia. Doar plantele mele sunt singurele viețuitoare. Eu și plantele...

Îmi pun muzică să mai astup vuietul singurătății, liniștea asurzitoare care îmi spune într-una „ești singură”. Îmi place să fiu singură, să beau vin, să pictez, să fac băi lungi cu spumă până în tavan, să râd la filme, să dansez prin casă, uneori singură nu se simte așa singură, mai sunt și momente de fericire. Dar cu cine le împărtășesc? Atunci mă simt cu adevărat singură. Când nu am cui să îi împărtășesc o bucată din fericirea mea. Acel „bravo”, „sunt mândră de tine”, „sunt aici lângă tine”, liniștea nu le poate spune, iar pustietatea din casă nu poate umple golul din mine care apare. Golul ăla al naibii uneori face ce vrea din mine... Mă face să mă mulțumesc cu puțin, să fac compromisuri, să mă ascund, mă face vulnerabilă... Golul ăla mă face să mă simt nevăzută de oameni, mică, fără valoare și uneori chiar mă întreb dacă e așa. Știu că nu e, dar mă mai prinde cu garda jos, când sunt confuză, când nu mai știu ce e bine și ce e rău, și începe să strige la mine peste vocile mele din cap „nu meriți să fii iubită”, „nu meriți să fii fericită”, „ești mică și slabă”, „ești nevăzută și trecătoare”. Atunci simt că se face golul și mai mare din mine și parcă nimeni nu ar mai putea să îl umple... Mă trezesc, ies, mă întâlnesc cu oameni, socializez, mă bucur de lucruri mici, iar când mă întorc în casă mă izbesc de acel gol, de acea pustietate... Uneori mă întreb dacă oamenilor nu le plac pereții mei sau casa mea și de aceea nu vor să fie parte din ea... E prea mică? Sau pur și simplu zidurile pe care le-am ridicat și reci nu le dau voie oamenilor? Cert e, mi-e frică să îmi vadă arta din mine, dacă se sperie, dacă le-o arăt și pleacă cu vulnerabilitatea mea? Dacă o văd și nu o pot aprecia? Oamenii par să mă aprecieze de la distanță, să fie acolo de la distanță, dar nu să facă parte din călătoria mea așa cum aș face-o pentru ei... Este oare asta reciprocitate? Este oare superficialitate? Este de cumpărat iubirea necondiționată? Până când oamenii o să învețe și eu, la fel, cât de fragilă e viața, cât de frumos e să trăiești în prezent, cu goluri, cu pustietăți, cu fericire, eu am să fiu în casa mea... care uneori e frumoasă, alteori e urâtă, dar asta e casa mea și asta sunt eu... o artă neînțeleasă uneori într-un vernisaj de începători și înțeleasă de oameni care și-au înțeles demonii și propriile nevroze...

[xsennsy]

o vară și o toamnă

un cumul de luni, de timp

în care ne-am cusut pene în aripi

cu firul dragostei.

noiembrie e despre noi

și zborul nostru

către căldura din suflet

în ciuda frigului de-afară.

@arhitectul 🧡

[papillondusublime]

Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape.

O, vin! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

-Poésie: extrait de ''Luceafărul'', écrit par Mihai Eminescu, à l'occasion de son 175ème anniversaire -Image: ''Romantic Encounter'', Mihaly von Zichy

[valentinagabrielasoare]

"Orice s-ar întâmpla, rămâi în viață.

Nu muri înainte să mori.

Nu te pierde, nu-ți pierde speranța, nu pierde direcția. Rămâi în viață, cu tine, cu fiecare celulă a corpului tău, cu fiecare fibră a pielii tale.

Rămâi în viață, învață, studiază, gândește, citește, construiește, inventează, creează, vorbește, scrie, visează

Rămâi în viață, rămâi viu în tine, rămâi viu și în afară, umple-te de culorile lumii, umple-te de pace, umple-te de speranță.

Rămâi în viață cu bucurie.Există un singur lucru pe care nu trebuie să-l irosești în viață,

și asta e viața însăși... “

[blogpierdut2]

Pur si simplu am tăcut. Nu a mai rămas nimic în mine, nicio emoție, niciun gând pozitiv. Am încercat așa de mult întrucât am dat pe afară. Știu ca o să mă reîntorc pe drumul cel bun, dar până atunci o să fiu tăcut, totul o să rămână în mine.

[inabusire]

- Cum reziști?

- Nu mă gândesc. Trec dintr-o zi într-alta de parcă așa trebuie să fie și nu-mi pun întrebări. Nu am ambiții sau motivații, vâslesc spre capătul râului fără să sper că voi da de mal. Când obosesc, îmi las barca să plutească în voie și nu simt nimic atunci când mă lovesc de vreun obstacol. Nu mă enervez și nici nu lupt. S-ar putea spune că dau dovadă de lașitate sau că... mă plictisește până și gândul de-a croi un scop.

- Dar asta sună a plutire în derivă...

- Și să fie. Nu vreau să simt nimic altceva în afară de îmbrățișarea glacială a liniștii în pustiu. Nici măcar pașii cu al lor ecou nu-mi mai alungă din singurătate, nici măcar să mă știu pe mine acolo, dincolo de toate, să mă pot distra în gândurile mele, să pot croi imagini noi. E totul stins. N-o să treacă.

- Eu n-am știut că...

- Cu ce rămâi după ce nu mai ai nimic? Sau ce simți atunci?