usandthebigworld

[usandthebigworld]

Alter-ego

“Eram doar un copil...”

Când m-am uitat în oglindă și am rostit aceste cuvinte, mi-am dat seama că nu am meritat nimic din ce mi s-a întâmplat. Nu am meritat să fiu umilită de propriul frate, amenințată de propriul tată. Nu am meritat să fiu copilul din umbră care nu simte nimic.

Simțeam multe – frică, ură, dezamăgire. Mă simțeam mică, inutilă, neauzită, nevăzută. Mă simțeam paralizată în patul meu, ascultând țipetele ce sfârteceau aerul, sunetul sticlei zdrobite pe jos. Tot ce-mi doream era să evadez. Să fug... departe, fără să mă uit înapoi.

Când vorbeam, eram cenzurată. Când mă apăram, eram blamată pentru că o fac. Mă simțeam ca și cum un genunchi greu apăsa pe gâtul meu. Cu cât spuneam mai tare “Nu! Nu vreau! Nu pot!”, cu atât greutatea se amplifica, sugrumându-mă până când vocea mi-a amuțit. Până când am ajuns să exist, dar nu să trăiesc.

Așa am crescut, fiind o umbră ce căuta contur oriunde altundeva decât în locul ce ar fi trebuit să fie “Acasă”.

Am crezut că am lăsat acea umbră în trecut, că acel alter ego al meu a dispărut. Dar el a rămas acolo, pitit în sufletul meu, urmărindu-mă de la distanță. A fost lângă mine în fiecare loc, în fiecare moment de fericire și tristețe. M-a văzut crescând, muncind pentru visele mele. Poate că a zâmbit când a văzut cât de puternică am devenit. Cât am luptat ca să scap de acel “acasa” și să îmi construiesc propriul meu refugiu.

Un “acasă” unde nu mai trebuie să îmi țin pumnul strâns, pregătită de luptă. Unde pot respira fără teamă. Unde pot plânge și să aud “O să fie bine”. Unde pot striga de fericire sau de durere, fără să fiu redusă la tăcere. Unde aud “Te iubesc” și “Sunt mândră de tine”. Un “acasă” unde eu să fiu propria mea familie. Propriul meu tată, frate, propria mea mamă. Să nu mai am nevoie de nimeni altcineva, decât de mine.

Dar până și acest loc sigur a fost zguduit. Persoana care m-a sugrumat atâta vreme a revenit, dând târcoale ca o umbră amenințătoare. A vrut să mă frângă din nou, să mă facă mică, nevăzută, inutilă. Să aducă haos în liniștea pe care mi-am construit-o. Să mă arunce dintr-o parte în alta, până să nu mai știu cine sunt.

Tic-tac, tic-tac... sufletul meu a explodat. Mi-am văzut toată copilăria răsfrântă pe retina minții. Corpul meu a fost cuprins de rușine, durere, panică, nesiguranță. Am simțit din nou paralizia care mă făcea prizonieră în propriul meu trup, în propria mea minte, în propria mea umbră.

Am văzut cum casa pe care am construit-o arde. Înăuntru, alter ego-ul meu, acel copil, acea umbră, plânge. Suferea, țipa, încerca să scuipe afara tot răul pe care l-a purtat. Toate gesturile de respingere. Toate vânătăile. Toate cuvintele care i-au fost tatuate pe suflet: “Mică. Proastă. Nu ai să fii nimic în viață. Nu meriți. Nu poți. Ești un nimeni.”

Iar eu? Mă afund într-un ocean de lacrimi și minciuni pe care, de fapt, mi-am clădit acel “acasă”... De fapt, doar am supraviețuit, m-am jucat cu zâmbete, cu pensule pe pânze, cu spumă până în tavan, cu dopuri de la sticle de vin. 

Acum tic-tac, tic-tac, tic-tac, cărțile se dau pe masă, iar adevărul gol-goluț mă face să paralizez și mai mult... Trebuie să las casa să ardă, să pierd acea bucata din mine, acel copil, acel alter ego care m-a ghidat toată viața, care mi-a agitat sufletul să lupt, să fug, să mă apăr și să încep să exist. Să fiu ce ea nu a putut fi și să simt lucruri pe care ei nu i s-a permis să le simtă. 

Să exist și să trăiesc cu adevărat.

Tic-tac. Tic-tac. În sfârșit, e timpul.

[usandthebigworld]

Eu și plantele

Casa mea este o casă mică - ea are o cameră, o bucătărie, o baie, un hol și un balcon. Fiecare are câte 4 pereți care delimitează niște încăperi albe și reci. Aș vrea să-i pictez uneori, să arunc cu culori haotic, să-i mâzgălesc, să dau din mine tot ce am – demoni, supărări, nevroze. Să fac din ceva alb și pur, o artă, arta mea, să pot să mă uit doar la ea, nu să o simt și în mine. Mereu când pășesc în casă, sună a gol, a pustiu, iar dacă afară nu e lumină, se simte ca depresia. Doar plantele mele sunt singurele viețuitoare. Eu și plantele...

Îmi pun muzică să mai astup vuietul singurătății, liniștea asurzitoare care îmi spune într-una „ești singură”. Îmi place să fiu singură, să beau vin, să pictez, să fac băi lungi cu spumă până în tavan, să râd la filme, să dansez prin casă, uneori singură nu se simte așa singură, mai sunt și momente de fericire. Dar cu cine le împărtășesc? Atunci mă simt cu adevărat singură. Când nu am cui să îi împărtășesc o bucată din fericirea mea. Acel „bravo”, „sunt mândră de tine”, „sunt aici lângă tine”, liniștea nu le poate spune, iar pustietatea din casă nu poate umple golul din mine care apare. Golul ăla al naibii uneori face ce vrea din mine... Mă face să mă mulțumesc cu puțin, să fac compromisuri, să mă ascund, mă face vulnerabilă... Golul ăla mă face să mă simt nevăzută de oameni, mică, fără valoare și uneori chiar mă întreb dacă e așa. Știu că nu e, dar mă mai prinde cu garda jos, când sunt confuză, când nu mai știu ce e bine și ce e rău, și începe să strige la mine peste vocile mele din cap „nu meriți să fii iubită”, „nu meriți să fii fericită”, „ești mică și slabă”, „ești nevăzută și trecătoare”. Atunci simt că se face golul și mai mare din mine și parcă nimeni nu ar mai putea să îl umple... Mă trezesc, ies, mă întâlnesc cu oameni, socializez, mă bucur de lucruri mici, iar când mă întorc în casă mă izbesc de acel gol, de acea pustietate... Uneori mă întreb dacă oamenilor nu le plac pereții mei sau casa mea și de aceea nu vor să fie parte din ea... E prea mică? Sau pur și simplu zidurile pe care le-am ridicat și reci nu le dau voie oamenilor? Cert e, mi-e frică să îmi vadă arta din mine, dacă se sperie, dacă le-o arăt și pleacă cu vulnerabilitatea mea? Dacă o văd și nu o pot aprecia? Oamenii par să mă aprecieze de la distanță, să fie acolo de la distanță, dar nu să facă parte din călătoria mea așa cum aș face-o pentru ei... Este oare asta reciprocitate? Este oare superficialitate? Este de cumpărat iubirea necondiționată? Până când oamenii o să învețe și eu, la fel, cât de fragilă e viața, cât de frumos e să trăiești în prezent, cu goluri, cu pustietăți, cu fericire, eu am să fiu în casa mea... care uneori e frumoasă, alteori e urâtă, dar asta e casa mea și asta sunt eu... o artă neînțeleasă uneori într-un vernisaj de începători și înțeleasă de oameni care și-au înțeles demonii și propriile nevroze...

[usandthebigworld]

Superficialitate sau normalitate?

Se spune că oamenii inteligenți sunt și cei care suferă cel mai mult, pentru că se duc dincolo de cuvinte, aparențe și înțeleg ce sunt acelea emoții, sentimente, trăiri și complexitatea vieții. Totuși, nu merită asta... Știu că sunt un spirit liber, nu îmi place să fiu contrânsă, limitată... urăsc să mă simt captivă. Probabil pentru că m-am simțit prea mult captivă în propriul meu corp, gânduri, minte, iar acum mă bucur de oameni, natură, viață, pe cât de mult posibil, fără frici. Oare am început să cred că iubirea este de fapt captivitate sau, de fapt, simt că bărbații îmi distrug acest spirit liber pentru că, de multe ori, nu este înțeles, pentru că i-ar pune de fapt pe ei în pericol și nu pe mine într-o situație de dependență față de ei? Am observat că independența mea, explozia mea de culoare, activități, gânduri, emoții sunt plăcute la prima impresie, îi fac curioși, iar de îndată ce pun bariere peste bariere, mai niciunul nu mi-a dovedit că sunt ok aceste bariere și le înțelege. Barierele astea mă fac să fiu în control, să pot observa acțiunile lor, să văd cum le receptează și, de fapt, să îmi dau seama care este intenția lor reală... Vor să își dovedească lor de fapt că mă pot obține, să fiu acolo pentru o perioadă ca să îi inspir sau de fapt că își doresc cu adevărat o persoană ca mine în viața lor? Până acum mi s-a dovedit că exist doar pentru un moment, câteva luni, câteva zile, dar niciodată nimeni nu și-a pus în cap să mă aibă pentru totdeauna. Da, știu, nu știi cum se schimbă viața, dar doar de a îți pune în cap acest lucru de totdeauna, te face să realizezi de fapt că ești dispus să împarți din puținul tău timp, grijă, afecțiune cu persoana respectivă și să faci lucrurile să funcționeze. Dar până la urmă, să fim serioși, câți mai sunt dispuși să gândească așa? Suntem speriați unii de ceilalți, ne ascundem, ne respingem, pentru că nu mai vrem să suferim... totuși, suferința e un lucru inevitabil... Credeți că eu nu îmi doresc să fiu iubită? Să am pe cineva care se joacă în cărlionții mei dimineața, care mă sărută pe frunte și mă admiră când pictez? Să plecăm în aventuri, să ne dăm aripi visurilor noastre, să ne încredem și să fim umărul celuilalt când ne simțim deznădăjduiți. Îmi doresc să fiu iubită și să am pe cineva în brațele căruia aș putea să mă prăbușesc de plâns, care îmi poate valida trăirile și să fie în continuare acolo pentru mine, chiar dacă el nu are nimic de câștigat. Până la urmă despre asta este iubirea: tu nu ai nimic de câștigat, iubirea nu are interes în sex, în bani, în lucruri superficiale, iubirea are interes în sufletul omului, pentru că asta nu poți cumpăra niciodată. Iubirea nu este despre a-ți satisface tu nevoile dintr-un egoism infernal. Iubirea este atunci când simți că arde în sufletul tău să vezi persoana aia fericită, liniștită și să fie așa numai când e în brațele tale...

Dar ce vorbesc eu aici? Noi tranzacționăm în fiecare zi, cu carduri, cash, cumpărăm, vindem, toate aceste lucruri ca să obținem ceva... bani, atenție, recunoaștere, apartenență, iar așa lucrurile se simplifică... pentru că nimic din tranzacțiile pe care le facem în fiecare zi ca să completăm cursul societății nu implică, de fapt, și de drept cel mai important lucru și anume - emoțiile, sentimentele, gândurile neexprimate, opiniile formate, pentru că ne așteptăm la „De unde ai venit, mă, cu ideile astea?”. Lumea nu mai știe să iubească... nu mai știe să ofere... oamenii nu mai știu să fie oameni... am sugrumat profunzimea ființei umane și am redus-o la o superficialitate fără esență... Iar eu? Cum îmi permit să fiu un spirit liber într-o societate în care trebuie să mă supun? Cum îmi permit să îmi doresc să fiu iubită cu adevărat și nu pentru o noapte, o săptămână, o lună? Cum îmi permit să îmi doresc să fiu iubită pentru ce port în suflet și nu pentru ce am între picioare și ce știu să gătesc? Cum îmi permit să pun bariere și să nu las așa repede oamenii în sufletul meu? Cum îmi permit să zic că îmi doresc să fiu iubită și să fiu atât de rece? Bine că bărbații se simt liniștiți cu mine, se simt ascultați, se simt încurajați de mine, iar ei tot ce îmi pot oferi este anxietate, pentru că simt de fapt ce își doresc de la mine... iar când îmi dau seama că ei depun anumite eforturi doar ca să ajungă în pat cu mine, realizez că de fapt nu m-au ascultat niciodată și au înțeles atât de puține despre mine. Asta doare cel mai tare, mă face atât de rece, pun bariere peste bariere, pentru că au auzit atât de multe și au înțeles atât de puține și, de fapt, însemn atât de puțin pentru ei...

Atunci care e scopul iubirii dacă noi am distorsionat-o și transformat-o într-o tranzacție, într-un concept superficial? De ce înainte sexul, psihologii, banii erau un concept tabu, iar acum toate emoțiile, gândurile, iubirea au devenit un subiect interzis și să ne mințim că putem trăi fără ele, ca și cum sunt opționale, ca și cum avem acces nelimitat la ele dar nu merită să ne punem numele alături de ele?

Am făcut multe greșeli de-a lungul vieții, și anume să cred că oamenii pot vedea lucrurile atât de profund cum le văd eu... Să cred că oamenii pot să mă vadă cu adevărat dincolo de cuvintele pe care le scot pe gură, de copertile cărților mele, de picturile mele și de fapt că nu sunt „o simplă fată”…

Asta sunt eu, Ioana, un spirit liber într-o lume bazată pe tranzacții, plină de ego și individualitate, fără poezie, fără romantism, fără sentimente, pe scurt, fără viață... Ne-am pierdut ultima fărâmă de umanitate și esență a ființei umane și, de fapt, am lăsat-o să se piardă, pentru că ne-am zis „Cine suntem noi să îndreptăm lucrurile? Dacă nu știm, nu ne afectează...” Pe când toate aceste lucruri ne afectează, ne sugrumă, ne seacă, pentru că este o putere invizibilă care ne dictează viața și care zace în noi... Iar, tot noi, o ignorăm ca niște nesimțiți, crezând că totul ni se cuvine...

[usandthebigworld]

Astazi..

Astazi este doar despre mine..

Astazi este doar despre procesul meu.

Astazi este ziua in care doar eu vorbesc, iar restul ma asculta.

Chiar daca fac pasi mici, stiu ca sunt siguri.

Chiar daca nu arat, de fapt imi pasa cu adevarat.

Chiar daca pare ca nu imi dau silinta, eu ma lupt in fiecare zi cu mine.

Este vorba doar despre mine..

Invat din nou..

Sa am rabdare, sa nu ma mai sperie timpul, sa ma iubesc din nou, sa fiu blanda si sa imi zambesc cand ma uit in oglinda.

Invat din nou .. sa ma iau in brate si sa ma incurajez cand simt ca imi fuge pamantul de sub picioare.

Vreau ca oamenii sa inteleaga ca este doar despre mine.. nu despre ei.

Vreau sa inteleaga ca e lupta prin care trebuie sa trec.

Nu e despre ei, e despre mine si pot alege sa ma lase sa ma bucur de calatorie in felul meu sau sa plece.

Invat din nou.. sa nu mai pun presiune pe mine, sa spun "nu" si sa ma exprim de fiecare data cand simt.

Nu mai vreau sa indeplinesc criterii, cerinte, dorinte ce nu-mi apartin.

Vreau doar sa fiu eu..

Marturisesc , chiar daca este haos in jurul meu.. de acum este despre mine si le fac in ritmul meu, in felul meu.

Marturisesc faptul ca invat din nou sa ma aleg pe mine si sa fac ca totul sa fie doar despre mine.

Viata mea, procesul meu, vindecarea mea, evolutia mea, suferinta mea, lacrimi zambete, ras.. toate sunt doar ale mele si totul este doar despre mine..

[usandthebigworld]

“We try to hide our feelings but we forget our eyes speak.”

— Unknown

[usandthebigworld]

Gări, orașe , două vieți și doi neînțeleși

Timișoara

Eram pe peron , amândoi , după multă vreme . Zâmbeai larg până la urechi și aveai sclipici în ochi. M-ai sărutat și strâns în brațe la pieptul tău. N-aș fi vrut să-mi mai dai drumul. Eram fericiți să ne vedem după multe mesaje, poze, declarații . Mi-ai luat trolerul în grabă să mergem către mașină de parcă ne aștepta o nouă viață în portbagaj.

Te uitai la mine de parcă nu eram reală și te atingeam să mă simți ca sunt acolo, atunci cu tine. Parcă era un vis devenit realitate..

Acasă mă aștepta o surpriză în baie și te vedeam cum te frămânți nerăbdător , de cum voi reacționa , de ce voi spune… Cum puteam reacționa când orice gest micuț contează enorm în sufletul meu ? Cum puteam reacționa când viața nu prea a fost ușoară cu mine?

Chiar dacă eram obosiți nu puteam să nu ne arătăm cat de mult ne-am dorit, ne-am așteptat , ne-am întrebat : oare cum o să fie? Eu după 10 ore de mers cu trenul, tu venind din Germania, nimic nu te-a oprit ca a doua zi să sărim în mașină și să plecam spre granița. O altă surpriză pe care nu aș fi ghicit-o niciodată cu joculețul nostru cald-rece. Noi doi în mașină și Gorgon City pe fundal , ținându-ne de mână. Eram eclipsată de tot, de drum, de noi, de peisaje și toate treceau pe lângă tine de parcă tu vei rămâne mereu acolo. Era nelipsit părul tău creț, ochelarii de soare și zâmbetul ăla plin de aventură ce ascundea multe.

Soare, temperaturi ridicate, somn. Am dormit atât de profund unul în brațele celuilalt fără să ne mișcăm ca nu cumva să ne deranjăm, să ne întrerupem visele.

Ne-am întors acasă și te-ai întors la muncă . Cât erai plecat, îți admiram orașul, peisajele, citeam și te așteptam.

Stăteam în pat întinsă și răsfoiam o carte , ai deschis ușa, mi-ai zâmbit la fel ca pe peron și te-ai pus lângă mine gata să te odihnești în brațele mele. Ai adormit la pieptul meu atât de liniștit incat nici nu a mai contat că erai îmbrăcat cu hainele de muncă, n-ai mai avut răbdare.

Era vremea să plec..

Eram pe peron, ne frământam , nu prea ne vorbeam, credeam că o să ne vedem pentru ultima oară. Te-am întrebat la ce te gândești și m-ai suprins zicând : “oare ce putem face în București?” . Atunci mi-ai dat speranță. Mi-ai urcat bagajul în tren și te mai sărutam rapid în ușa trenului și tu pe mine. Stăteam lipită cu fața de geam și tu te uitai după mine.. Mi-ai dat drumul dar parcă nu ai fi vrut să o faci. Parcă ai simțit ca mă pierzi și ai vrut repede să mă recuperezi..

București

Am întârziat la gară să te iau , m-am urcat pe pragul mașinii și îți făceam cu mâna ca să mă vezi. M-am dat jos și săream de fericire că vedeam că ne apropiam din nou unul de celălalt. Mi-a fost dor să-ți văd fața, să mă joc în părul tău creț , să te mângâi pe spate și să mă ascund în brațele tale.

Am recuperat timpul în care nu ne-am simțit, nu ne-am sărutat și mângâiat.

Am plecat să descoperim împreună Bucureștiul care niciodată nu doarme . Am mers la Balkon unde poți vedea și auzi zgomotul - Calea Victoriei . Aveai din nou sclipici în ochi. Îmi povesteai de excursia cu părinții tăi , pizza cât colacul de la wc , de mamaia și tataia și prietenul de pe tir. Mi-ai dat puțin din gustul amintirilor tale frumoase.

Ne-am plimbat din bar în bar și am degustat vinuri, beri, unul pe celălalt . Te jucai cu picioarele mele reci pe sub masă , cu palmele mele , le mutai dintr-o parte într-alta a mâinilor tale ca să mi le încălzești. Erai atât de tandru, iubitor, ne uitam unul la celălalt și parcă doar ochii își vorbeau.

Vin, bere, stand-up la Comics, nachos nasol și somn. Puteam să fiu în orice margine a patului că tu erai după mine să mă cauți , să mă simți. Incercam să-mi țin echilibrul să nu cad, să nu te trezesc.. mi se părea că mă voiai și în somn, că ți-e bine..

A fost scurt.. ai plecat..

Ne-am luat rămas bun și ne-am mai luat încă o dată în brațe.. nu te-aș fi lăsat să pleci, dacă știam ca nu o să mai existe “oare ce putem face în orașul ăla?” . Te-aș fi mușcat de buza atât de tare ca să mă simți tot drumul spre casă și pentru totdeauna..

Ne-am împărtășit amintiri, gânduri, sentimente, ne-am motivat , ne-am apreciat, am râs unul de celălalt , ne tachinam și ne făceam planuri. Plănuiam să ne plimbăm prin pădure cu bicicletele, să călătorim în țări străine , dar nu când să ne revedem..

Oare ar fi fost vreodată momentul în care să mă întrebi dacă vreau să fiu iubita ta ca la Bonțida și să ștergi acel EC, să nu mai fiu doar iubita ta de festival ..? Oare ți-ai fi ascultat vreodată inima și toate vocile care-ți provoacă anxietate să devină sunet de fundal?

Cum era posibil ca un bărbat care să-și exprime sentimentele, să-mi arate ce înseamnă să fii răsfățată , ce e pasiunea și siguranța , care zâmbea până la urechi și avea sclipici în ochi când mă vedea după mult timp , care mă înghesuia în marginea patului numai să fie mai aproape de mine, care merita să fie iubit și să iubească din nou… Cum era posibil să-mi dea un sărut care s-a simțit ca o promisiune că ne vom revedea, că o să fie bine, că mă dorește și de fapt să fie de rămas bun.. ?

Oare cum ar fi dacă ne-am revedea după atâta timp? Tot vei mai avea sclipici în ochi .. ?

[usandthebigworld]

Cum ar fi?

Cum ar fi să ai o pace infinită, un timp nelimitat, o iubire eternă, o priveliște nemărginită? Să te bucuri de fiecare răsărit și apus, orice floare parfumată, orice zâmbet , orice privire..

Cum ar fi doar să trăiești și atât?

[usandthebigworld]

Doar un pit stop...

La 10 ore de București , într-un oraș frumos, cu o arhitectura unică și liniștit… Am venit să fur și să vindec inima unui bărbat, crezând că o să simtă ce simt și eu; crezând că o să vadă ce eforturi cu mine fac, să trăiesc în prezent , să nu mai mint și să găsesc mereu un lucru pozitiv în fiecare zi… mi se zice că sunt copil, că sunt prea optimistă , dar nimeni nu știe că sunt așa doar să nu înnebunesc , să nu mă las învinsă de anxietate , singurătate, tristețea pe care o port în suflet, de nesperanța de a fi iubită cu adevărat de cineva.. să nu regret că nu am trăit orice moment si experiență și să nu trăiesc intr-o stare de letargie totală..

Here we go again ..

Un pit stop în viața unui bărbat , în căutarea vindecării și fericirii.. dar niciodată nu am să pot fi destinația finală… vindec, dau speranța, curaj și pleacă mai departe în călătorie… Cum de sunt un copil atât de matur încât m-aș bucura dacă ar da nas în nas cu fericirea, chiar dacă nu sunt eu cea care-i aparține? Măcar de am trăi prezentul împreuna, fără să ne gândim la viitor, la trecut , doar să existăm , să ne simțim , să ne atingem și să ne contopim , de parcă nu ar exista ziua de mâine, de poimâine , de peste un an.. De ce nu pot accepta pur și simplu că nu-mi aparțin unele lupte? Între bine și rău , între a simți și a refuza frumosul, între iubire și ură, între depresie și fericire? Pe mine cine m-ar putea vindeca? Cine ar putea să facă același lucru? Cine ar putea să-și lase egoismul și trecutul în spate doar pentru a se bucura de prezent , de mine, de arta mea?..

Respect prezentul, trăirile și toate sentimentele fiecăruia, dar nimeni nu le poate accepta pe ale mele, zicându-mi că sunt nebună.. Ca trăiesc într-un vis creat și mărginit de ziduri înalte ca nimic să nu-mi poată ruina tot ce am construit : liniștea, pacea, iubirea, curajul… Oare visul ăsta este de fapt singurătatea? Că nu mai pot crede că mă poate face un bărbat fericită decât propria persoană?.. că nu mai pot să-mi pun sufletul in mâinile cuiva și să simt siguranță și nu anxietate? Să fac asta și să fiu liniștită în fața imprevizibilului, hazardului , că oriunde as păși în necunoscut m-aș simți la fel de încrezătoare și iubită la brațul unui bărbat?

Sunt un pit stop fără taxă de intrare, fără limită de staționare, țin ușile larg deschise neînfricată , ca o bibleotecă plină de cărți și romane despre paradoxul vieții mele : persoanele potrivite - momentul nepotrivit; pregătită sa iubească - nepregătit sa-și lase trecutul , pregătită sa aparțină cuiva - încuiat in propria lui minte și suferință… Sunt jumătatea de măsură din fiecare aventură, sunt siguranța bărbaților și ei anxietatea mea , sunt Ioana… un copil , o optimistă îndrăzneață în fața suferinței și vieții pline de hazard și necunoscut.. un pit stop inclusiv în viața mea..

M-am îndrăgostit de un bărbat și de un oraș…iar, în final am rămas în inima și brațele orașului ..

[usandthebigworld]

Aprind lumanarile, dau drumul la apa fierbinte si astept...

Astept ca apa sa ma cuprinda usor usor , sa ma tina in brate, sa ma incalzeasca, sa nu ma mai simt atat de singura...

Stau in cada, imi aprind o tigara si ascult...

Ascult gandurile, muzica, apa, cum inspir si expir, fara a avea un scop, un final...

As vrea sa stau un infinit , sa plutesc, sa fiu una cu apa, iar grijile mele sa se imprastie odata cu valurile, cu rasaritul, cu apusul.. 

Vreau sa levitez, sa stau cat mai aproape de cer, sa ma pierd printre nori, printre stele.. sa vad lumea ca pe niste puncte umblatoare , care dispar cu cat ma indepartez mai tare.. 

Am obosit.. 

Sa traiesc acelasi film pe replay, incercand sa dau contur unui zambet, unei sperante ca va fi mai bine, va fi altfel, va fi frumos.. 

Sa ma las purtata si raspurtata de vant.. sa mi recunosc sensibilitatea, iubirea, sentimentele , vulnerabilitatea si sa nu mai fug..  

Acelasi final..

Eu - goala, singura, in cada, vulnerabila... obosita.. regretandu-mi tot si toate.. ca ma chinui sa raman nemiscata, neclintita ca nimeni sa nu mai poata sa ma raneasca...

Si totodata-mi regret ca fac asta -  inec sentimente ce imi aduc aminte ca traiesc, ca exist, ca sunt.. 

Cu ce pret? 

Traim intr-un carusel care ne invarte, ne ameteste, acum vedem lumea de sus si in 2 secunde disparem.. fugim.. uitam.. 

INEXISTENTI.

[usandthebigworld]

19.09.2022

Mă doare, mă macină, mă lovește continuu, din nou și din nou. Fără aer, fără cuvinte, fără reacție, doar o profundă dezamăgire, ce-mi face inima să zvâcnească , să explodeze, să ardă... 

Cenușă, moarte, praf, nimic.

 Nemișcată, dar tremur pe interior, mă zbat, alerg și încerc să stau in continuare nemișcată, să nu dau satisfacție, să nu arăt vulnerabilitate, sensibilitate, pentru că aceste lucruri m-au adus aici... 

Întuneric, prăpastie, răsărit, apus.. Unde sunt? Unde mă aflu? Ce aud? 

E atât de liniște și totodată atât de mult zgomot în creier, suflet, inimă, mușchi..

Explodez.

Să urlu, să ma audă, să vadă, să simtă ce simt și eu.. Încăperi pline de oameni, mă izbesc dintr-unul într-altul , mă aruncă, mă aduc, mă ridică, mă prăbușesc.. 

Toți apar, dispar, ca o lumină epileptică și nu mai înțeleg când e zi, când e noapte, pe cine văd, pe cine nu, unde sunt , cum mă simt.. 

E haos într-un glob plin de liniște . Se fisurează ca o pânză de păianjăn, speră să nu se spargă, încearcă să calmeze haosul , să vorbească, să-l îndure... 

Acum, aici, tic-tac, tic-tac, nu mai suport, moarte, viață, puls, nemișcat... Ce dracu înseamna ?

Sunt atât de multe lucruri spuse, nespuse , răzbunate, nerăzbunate. Ce fac? Unde sunt?

Ajutor.. 

Atât de mult venin în suflet, iar în creier depresie, plouă.. mai mult zgomot , mai puține răspunsuri. De ce? Ce? Cât? Când? Unde? 

De ce?

Mă epuizează ... râd, plâng, alerg, stau, nemișcată, goală..

Am obosit..

De tot, toate, toți și ei de mine..

[usandthebigworld]

Soarele și luna

Cad stele în lipsa ta, Dorințe neîmplinite Și mii de speranțe sunt zdrobite, Precum inima mea. Soarele a plecat..departe, Iar luna nu mai are parte, De o mica alinare, De o dulce mângâiere.. Și luna ,plânge de dor Când aude viori, Cântând atât de doritor.. Oh, Doamne! Îi dă numai fiori.. Speră să se întoarcă, Să se răzgândească, Iar dacă nu.. Măcar inima să i-o aducă..

[usandthebigworld]

Clepsidra vieții..

Ajungi să devii imun. Toate dezamăgirile nu le mai simți, nu mai simți durerea pe care cândva o simțeai cumplit. Ești captiv într-o clepsidră, iar nimeni nu poate sparge sticla, să curgă timpul petrecut în durere și suferință. Pierzi timpul rămas gândindu-te la ce ai făcut așa rău încât toată lumea să te rănească, doar prin simplul fapt că ți-ai dorit un strop de iubire. Când nisipul timpului se termină, viața întoarce clepsidra, zguduindu-te mai tare, aruncându-ți tot praful în ochi, îngropându-te în durerea ce tocmai trecuse.. Viața-i nedreaptă, te lovește din nou și din nou, fără să-i pese dacă mai reziști, dacă mai poți, dacă-ți mai dorești ceva. Te aruncă dintr-o parte în alta, iar tu tot ce faci e să te târâi înapoi în partea din care tocmai te-a aruncat, sperând să nu o mai facă, sperând să te lase să-ți culegi bucățile rămase din inima ta.. E cumplit să treacă timpul și nici măcar nu știi pe unde mergi, pe unde calci. E cumplit să realizezi că noua ta casă e clepsidra..

[usandthebigworld]

Cât timp mai ai de suferit? Cât timp mai trebuie să-ți distrugi orice vis? Cât timp mai trebuie să trăiești cu speranța? Cât timp... De ce trebuie să mă întorc de unde am plecat? De acolo de jos, de la 0.. M-am întors înapoi la fata pierdută, abandonată, rănită, prefăcută în pulbere de stele... Care își dă sufletul pentru o persoană, un suflet curat și sincer.. care iubește sincer... Cum poate să mai fie dacă a absorbit picături de otravă? ... decât otrăvit? De durerea cumplită ce o chinuie neîncetat.. căreia ii scot demonii la suprafață.. care o epuizează nu numai psihic și fizic.. ajungând o umbră conturată.. ajungând o chestie umblătoare, neînțeleasă, nedorită... nici de propriul contur..

[usandthebigworld]

Nu esti victima nimanui. Esti victima propriei minti.

[usandthebigworld]