usandthebigworld - Tumblr blog

[usandthebigworld]

Astazi..

Astazi este doar despre mine..

Astazi este doar despre procesul meu.

Astazi este ziua in care doar eu vorbesc, iar restul ma asculta.

Chiar daca fac pasi mici, stiu ca sunt siguri.

Chiar daca nu arat, de fapt imi pasa cu adevarat.

Chiar daca pare ca nu imi dau silinta, eu ma lupt in fiecare zi cu mine.

Este vorba doar despre mine..

Invat din nou..

Sa am rabdare, sa nu ma mai sperie timpul, sa ma iubesc din nou, sa fiu blanda si sa imi zambesc cand ma uit in oglinda.

Invat din nou .. sa ma iau in brate si sa ma incurajez cand simt ca imi fuge pamantul de sub picioare.

Vreau ca oamenii sa inteleaga ca este doar despre mine.. nu despre ei.

Vreau sa inteleaga ca e lupta prin care trebuie sa trec.

Nu e despre ei, e despre mine si pot alege sa ma lase sa ma bucur de calatorie in felul meu sau sa plece.

Invat din nou.. sa nu mai pun presiune pe mine, sa spun "nu" si sa ma exprim de fiecare data cand simt.

Nu mai vreau sa indeplinesc criterii, cerinte, dorinte ce nu-mi apartin.

Vreau doar sa fiu eu..

Marturisesc , chiar daca este haos in jurul meu.. de acum este despre mine si le fac in ritmul meu, in felul meu.

Marturisesc faptul ca invat din nou sa ma aleg pe mine si sa fac ca totul sa fie doar despre mine.

Viata mea, procesul meu, vindecarea mea, evolutia mea, suferinta mea, lacrimi zambete, ras.. toate sunt doar ale mele si totul este doar despre mine..

[usandthebigworld]

“We try to hide our feelings but we forget our eyes speak.”

— Unknown

[usandthebigworld]

Gări, orașe , două vieți și doi neînțeleși

Timișoara

Eram pe peron , amândoi , după multă vreme . Zâmbeai larg până la urechi și aveai sclipici în ochi. M-ai sărutat și strâns în brațe la pieptul tău. N-aș fi vrut să-mi mai dai drumul. Eram fericiți să ne vedem după multe mesaje, poze, declarații . Mi-ai luat trolerul în grabă să mergem către mașină de parcă ne aștepta o nouă viață în portbagaj.

Te uitai la mine de parcă nu eram reală și te atingeam să mă simți ca sunt acolo, atunci cu tine. Parcă era un vis devenit realitate..

Acasă mă aștepta o surpriză în baie și te vedeam cum te frămânți nerăbdător , de cum voi reacționa , de ce voi spune… Cum puteam reacționa când orice gest micuț contează enorm în sufletul meu ? Cum puteam reacționa când viața nu prea a fost ușoară cu mine?

Chiar dacă eram obosiți nu puteam să nu ne arătăm cat de mult ne-am dorit, ne-am așteptat , ne-am întrebat : oare cum o să fie? Eu după 10 ore de mers cu trenul, tu venind din Germania, nimic nu te-a oprit ca a doua zi să sărim în mașină și să plecam spre granița. O altă surpriză pe care nu aș fi ghicit-o niciodată cu joculețul nostru cald-rece. Noi doi în mașină și Gorgon City pe fundal , ținându-ne de mână. Eram eclipsată de tot, de drum, de noi, de peisaje și toate treceau pe lângă tine de parcă tu vei rămâne mereu acolo. Era nelipsit părul tău creț, ochelarii de soare și zâmbetul ăla plin de aventură ce ascundea multe.

Soare, temperaturi ridicate, somn. Am dormit atât de profund unul în brațele celuilalt fără să ne mișcăm ca nu cumva să ne deranjăm, să ne întrerupem visele.

Ne-am întors acasă și te-ai întors la muncă . Cât erai plecat, îți admiram orașul, peisajele, citeam și te așteptam.

Stăteam în pat întinsă și răsfoiam o carte , ai deschis ușa, mi-ai zâmbit la fel ca pe peron și te-ai pus lângă mine gata să te odihnești în brațele mele. Ai adormit la pieptul meu atât de liniștit incat nici nu a mai contat că erai îmbrăcat cu hainele de muncă, n-ai mai avut răbdare.

Era vremea să plec..

Eram pe peron, ne frământam , nu prea ne vorbeam, credeam că o să ne vedem pentru ultima oară. Te-am întrebat la ce te gândești și m-ai suprins zicând : “oare ce putem face în București?” . Atunci mi-ai dat speranță. Mi-ai urcat bagajul în tren și te mai sărutam rapid în ușa trenului și tu pe mine. Stăteam lipită cu fața de geam și tu te uitai după mine.. Mi-ai dat drumul dar parcă nu ai fi vrut să o faci. Parcă ai simțit ca mă pierzi și ai vrut repede să mă recuperezi..

București

Am întârziat la gară să te iau , m-am urcat pe pragul mașinii și îți făceam cu mâna ca să mă vezi. M-am dat jos și săream de fericire că vedeam că ne apropiam din nou unul de celălalt. Mi-a fost dor să-ți văd fața, să mă joc în părul tău creț , să te mângâi pe spate și să mă ascund în brațele tale.

Am recuperat timpul în care nu ne-am simțit, nu ne-am sărutat și mângâiat.

Am plecat să descoperim împreună Bucureștiul care niciodată nu doarme . Am mers la Balkon unde poți vedea și auzi zgomotul - Calea Victoriei . Aveai din nou sclipici în ochi. Îmi povesteai de excursia cu părinții tăi , pizza cât colacul de la wc , de mamaia și tataia și prietenul de pe tir. Mi-ai dat puțin din gustul amintirilor tale frumoase.

Ne-am plimbat din bar în bar și am degustat vinuri, beri, unul pe celălalt . Te jucai cu picioarele mele reci pe sub masă , cu palmele mele , le mutai dintr-o parte într-alta a mâinilor tale ca să mi le încălzești. Erai atât de tandru, iubitor, ne uitam unul la celălalt și parcă doar ochii își vorbeau.

Vin, bere, stand-up la Comics, nachos nasol și somn. Puteam să fiu în orice margine a patului că tu erai după mine să mă cauți , să mă simți. Incercam să-mi țin echilibrul să nu cad, să nu te trezesc.. mi se părea că mă voiai și în somn, că ți-e bine..

A fost scurt.. ai plecat..

Ne-am luat rămas bun și ne-am mai luat încă o dată în brațe.. nu te-aș fi lăsat să pleci, dacă știam ca nu o să mai existe “oare ce putem face în orașul ăla?” . Te-aș fi mușcat de buza atât de tare ca să mă simți tot drumul spre casă și pentru totdeauna..

Ne-am împărtășit amintiri, gânduri, sentimente, ne-am motivat , ne-am apreciat, am râs unul de celălalt , ne tachinam și ne făceam planuri. Plănuiam să ne plimbăm prin pădure cu bicicletele, să călătorim în țări străine , dar nu când să ne revedem..

Oare ar fi fost vreodată momentul în care să mă întrebi dacă vreau să fiu iubita ta ca la Bonțida și să ștergi acel EC, să nu mai fiu doar iubita ta de festival ..? Oare ți-ai fi ascultat vreodată inima și toate vocile care-ți provoacă anxietate să devină sunet de fundal?

Cum era posibil ca un bărbat care să-și exprime sentimentele, să-mi arate ce înseamnă să fii răsfățată , ce e pasiunea și siguranța , care zâmbea până la urechi și avea sclipici în ochi când mă vedea după mult timp , care mă înghesuia în marginea patului numai să fie mai aproape de mine, care merita să fie iubit și să iubească din nou… Cum era posibil să-mi dea un sărut care s-a simțit ca o promisiune că ne vom revedea, că o să fie bine, că mă dorește și de fapt să fie de rămas bun.. ?

Oare cum ar fi dacă ne-am revedea după atâta timp? Tot vei mai avea sclipici în ochi .. ?

[usandthebigworld]

Cum ar fi?

Cum ar fi să ai o pace infinită, un timp nelimitat, o iubire eternă, o priveliște nemărginită? Să te bucuri de fiecare răsărit și apus, orice floare parfumată, orice zâmbet , orice privire..

Cum ar fi doar să trăiești și atât?

[usandthebigworld]

Doar un pit stop...

La 10 ore de București , într-un oraș frumos, cu o arhitectura unică și liniștit… Am venit să fur și să vindec inima unui bărbat, crezând că o să simtă ce simt și eu; crezând că o să vadă ce eforturi cu mine fac, să trăiesc în prezent , să nu mai mint și să găsesc mereu un lucru pozitiv în fiecare zi… mi se zice că sunt copil, că sunt prea optimistă , dar nimeni nu știe că sunt așa doar să nu înnebunesc , să nu mă las învinsă de anxietate , singurătate, tristețea pe care o port în suflet, de nesperanța de a fi iubită cu adevărat de cineva.. să nu regret că nu am trăit orice moment si experiență și să nu trăiesc intr-o stare de letargie totală..

Here we go again ..

Un pit stop în viața unui bărbat , în căutarea vindecării și fericirii.. dar niciodată nu am să pot fi destinația finală… vindec, dau speranța, curaj și pleacă mai departe în călătorie… Cum de sunt un copil atât de matur încât m-aș bucura dacă ar da nas în nas cu fericirea, chiar dacă nu sunt eu cea care-i aparține? Măcar de am trăi prezentul împreuna, fără să ne gândim la viitor, la trecut , doar să existăm , să ne simțim , să ne atingem și să ne contopim , de parcă nu ar exista ziua de mâine, de poimâine , de peste un an.. De ce nu pot accepta pur și simplu că nu-mi aparțin unele lupte? Între bine și rău , între a simți și a refuza frumosul, între iubire și ură, între depresie și fericire? Pe mine cine m-ar putea vindeca? Cine ar putea să facă același lucru? Cine ar putea să-și lase egoismul și trecutul în spate doar pentru a se bucura de prezent , de mine, de arta mea?..

Respect prezentul, trăirile și toate sentimentele fiecăruia, dar nimeni nu le poate accepta pe ale mele, zicându-mi că sunt nebună.. Ca trăiesc într-un vis creat și mărginit de ziduri înalte ca nimic să nu-mi poată ruina tot ce am construit : liniștea, pacea, iubirea, curajul… Oare visul ăsta este de fapt singurătatea? Că nu mai pot crede că mă poate face un bărbat fericită decât propria persoană?.. că nu mai pot să-mi pun sufletul in mâinile cuiva și să simt siguranță și nu anxietate? Să fac asta și să fiu liniștită în fața imprevizibilului, hazardului , că oriunde as păși în necunoscut m-aș simți la fel de încrezătoare și iubită la brațul unui bărbat?

Sunt un pit stop fără taxă de intrare, fără limită de staționare, țin ușile larg deschise neînfricată , ca o bibleotecă plină de cărți și romane despre paradoxul vieții mele : persoanele potrivite - momentul nepotrivit; pregătită sa iubească - nepregătit sa-și lase trecutul , pregătită sa aparțină cuiva - încuiat in propria lui minte și suferință… Sunt jumătatea de măsură din fiecare aventură, sunt siguranța bărbaților și ei anxietatea mea , sunt Ioana… un copil , o optimistă îndrăzneață în fața suferinței și vieții pline de hazard și necunoscut.. un pit stop inclusiv în viața mea..

M-am îndrăgostit de un bărbat și de un oraș…iar, în final am rămas în inima și brațele orașului ..

[usandthebigworld]

Aprind lumanarile, dau drumul la apa fierbinte si astept...

Astept ca apa sa ma cuprinda usor usor , sa ma tina in brate, sa ma incalzeasca, sa nu ma mai simt atat de singura...

Stau in cada, imi aprind o tigara si ascult...

Ascult gandurile, muzica, apa, cum inspir si expir, fara a avea un scop, un final...

As vrea sa stau un infinit , sa plutesc, sa fiu una cu apa, iar grijile mele sa se imprastie odata cu valurile, cu rasaritul, cu apusul.. 

Vreau sa levitez, sa stau cat mai aproape de cer, sa ma pierd printre nori, printre stele.. sa vad lumea ca pe niste puncte umblatoare , care dispar cu cat ma indepartez mai tare.. 

Am obosit.. 

Sa traiesc acelasi film pe replay, incercand sa dau contur unui zambet, unei sperante ca va fi mai bine, va fi altfel, va fi frumos.. 

Sa ma las purtata si raspurtata de vant.. sa mi recunosc sensibilitatea, iubirea, sentimentele , vulnerabilitatea si sa nu mai fug..  

Acelasi final..

Eu - goala, singura, in cada, vulnerabila... obosita.. regretandu-mi tot si toate.. ca ma chinui sa raman nemiscata, neclintita ca nimeni sa nu mai poata sa ma raneasca...

Si totodata-mi regret ca fac asta -  inec sentimente ce imi aduc aminte ca traiesc, ca exist, ca sunt.. 

Cu ce pret? 

Traim intr-un carusel care ne invarte, ne ameteste, acum vedem lumea de sus si in 2 secunde disparem.. fugim.. uitam.. 

INEXISTENTI.

[usandthebigworld]

19.09.2022

Mă doare, mă macină, mă lovește continuu, din nou și din nou. Fără aer, fără cuvinte, fără reacție, doar o profundă dezamăgire, ce-mi face inima să zvâcnească , să explodeze, să ardă... 

Cenușă, moarte, praf, nimic.

 Nemișcată, dar tremur pe interior, mă zbat, alerg și încerc să stau in continuare nemișcată, să nu dau satisfacție, să nu arăt vulnerabilitate, sensibilitate, pentru că aceste lucruri m-au adus aici... 

Întuneric, prăpastie, răsărit, apus.. Unde sunt? Unde mă aflu? Ce aud? 

E atât de liniște și totodată atât de mult zgomot în creier, suflet, inimă, mușchi..

Explodez.

Să urlu, să ma audă, să vadă, să simtă ce simt și eu.. Încăperi pline de oameni, mă izbesc dintr-unul într-altul , mă aruncă, mă aduc, mă ridică, mă prăbușesc.. 

Toți apar, dispar, ca o lumină epileptică și nu mai înțeleg când e zi, când e noapte, pe cine văd, pe cine nu, unde sunt , cum mă simt.. 

E haos într-un glob plin de liniște . Se fisurează ca o pânză de păianjăn, speră să nu se spargă, încearcă să calmeze haosul , să vorbească, să-l îndure... 

Acum, aici, tic-tac, tic-tac, nu mai suport, moarte, viață, puls, nemișcat... Ce dracu înseamna ?

Sunt atât de multe lucruri spuse, nespuse , răzbunate, nerăzbunate. Ce fac? Unde sunt?

Ajutor.. 

Atât de mult venin în suflet, iar în creier depresie, plouă.. mai mult zgomot , mai puține răspunsuri. De ce? Ce? Cât? Când? Unde? 

De ce?

Mă epuizează ... râd, plâng, alerg, stau, nemișcată, goală..

Am obosit..

De tot, toate, toți și ei de mine..

[usandthebigworld]

Soarele și luna

Cad stele în lipsa ta, Dorințe neîmplinite Și mii de speranțe sunt zdrobite, Precum inima mea. Soarele a plecat..departe, Iar luna nu mai are parte, De o mica alinare, De o dulce mângâiere.. Și luna ,plânge de dor Când aude viori, Cântând atât de doritor.. Oh, Doamne! Îi dă numai fiori.. Speră să se întoarcă, Să se răzgândească, Iar dacă nu.. Măcar inima să i-o aducă..

[usandthebigworld]

Nu inteleg cum unii s.au costumat de Halloween. Singurul lucru in care ar fi trebuit sa se costumeze era in oamenii care au murit arsi in Colectiv. Sa aiba masti topite, haine arse si pielea desfigurata. A trecut un an și nu multi si.au dat seama ca a trecut un fuckin an de cand au murit in iadul din colectiv. In iadul in care se straduiau sa nu se sufoce, in care se straduiau sa supraviețuiască calcati in picioare. Doamne, asa am ajuns? Au murit niste oameni care puteau sa ne schimbe tara, sa o scoata din rahatul in care se afla. Anul trecut in zilele astea, plangeam si imi doream mai bine sa mor eu decat atatea persoane. Cand ii auzeam pe unii ca fac misto pe seama lor, ma gandeam : " V-ati pus macar o secunda in locul parintilor lor? V-ati gandit ce suferinta cumplitaaa au simtit? Cat stres au avut cand isi cautau copiii pe niste amarate de liste? Si cand au aflat raspunsul unii au rulat de durere, pentru ca toata inima lor a fost arsa precum copiii lor. " Nimeni din cei pe care ii auzeam, nu s.au gandit o secunda, o secunda.. m.au facut sa cred ca suntem o societate fără suflet.. si gasim sa facem orice gluma proasta pe orice tema doar ca sa vada lumea ca existam. Ba, au murit peste 50 de oameni. Numarati.i pe degete si dati.va seama ca nu aveti nici macar atatea degete. Ganditi.va la fiecare inima care a încetat sa mai bata. Chiar atat de indiferenti sunteti? Anul trecut plangeam , anul asta , plang din nou.. au murit niste oameni si chiar daca nu i.am cunoscut... i.am iubit..

[usandthebigworld]

Clepsidra vieții..

Ajungi să devii imun. Toate dezamăgirile nu le mai simți, nu mai simți durerea pe care cândva o simțeai cumplit. Ești captiv într-o clepsidră, iar nimeni nu poate sparge sticla, să curgă timpul petrecut în durere și suferință. Pierzi timpul rămas gândindu-te la ce ai făcut așa rău încât toată lumea să te rănească, doar prin simplul fapt că ți-ai dorit un strop de iubire. Când nisipul timpului se termină, viața întoarce clepsidra, zguduindu-te mai tare, aruncându-ți tot praful în ochi, îngropându-te în durerea ce tocmai trecuse.. Viața-i nedreaptă, te lovește din nou și din nou, fără să-i pese dacă mai reziști, dacă mai poți, dacă-ți mai dorești ceva. Te aruncă dintr-o parte în alta, iar tu tot ce faci e să te târâi înapoi în partea din care tocmai te-a aruncat, sperând să nu o mai facă, sperând să te lase să-ți culegi bucățile rămase din inima ta.. E cumplit să treacă timpul și nici măcar nu știi pe unde mergi, pe unde calci. E cumplit să realizezi că noua ta casă e clepsidra..

[usandthebigworld]

Cât timp mai ai de suferit? Cât timp mai trebuie să-ți distrugi orice vis? Cât timp mai trebuie să trăiești cu speranța? Cât timp... De ce trebuie să mă întorc de unde am plecat? De acolo de jos, de la 0.. M-am întors înapoi la fata pierdută, abandonată, rănită, prefăcută în pulbere de stele... Care își dă sufletul pentru o persoană, un suflet curat și sincer.. care iubește sincer... Cum poate să mai fie dacă a absorbit picături de otravă? ... decât otrăvit? De durerea cumplită ce o chinuie neîncetat.. căreia ii scot demonii la suprafață.. care o epuizează nu numai psihic și fizic.. ajungând o umbră conturată.. ajungând o chestie umblătoare, neînțeleasă, nedorită... nici de propriul contur..

[usandthebigworld]

Nu esti victima nimanui. Esti victima propriei minti.

[usandthebigworld]