#suferința

[confesiunianonime]

Salut. Acum 9 ani v-am trimis o confesiune, încercând să-mi articulez suferința. Azi, vă mai trimit încă una pentru a celebra aproape un deceniu trecut în care m-am chinuit, dar am supraviețuit. Sunteți frumoși, trăiți după voia voastră, vă veți găsi alinări. 💕

#confesiunianonime

[aliennasaprincess]

Naționalismul roman e pe o parte bazat în faptul ca dpdv istoric am suferit mult ca popor, ceea ce e ridicol pt ca 1. suferința nu justifică sovinismul fata de alte grupuri 2. nu vreau sa fac olimpiada opresiunii dar în alte zone ale lumi s-a suferit inimaginabil mai mult decât în România gen calmați-vă

[alexandrudan]

Purtăm măști în fiecare zi.

🥹Oricât de autentici încercăm să fim, oricât de mult ne străduim să ne conectăm la emoțiile noastre, oricât de onești ne ducem traiul, oricât de mult exprimăm, când vine vorba de a ne proteja în fața durerii, cu toții avem măștile noastre. Și e absolut normal.

Cum ar fi să dăm o voce acelei suferințe? În loc de masca imunității la rănire, să punem în cuvinte ceea ce ne rănește...

😫 Când cineva drag pleacă pentru o perioadă sau intervine chiar despărțirea, activăm masca independenței. Câtă putere răzbate deodată din noi, câte lucruri putem face singuri, deodată. Ne simțim mai capabili, mai energici, mai motivați, preluăm răspunderi pe care altfel nu le-am fi preluat, ca femei devenim "bărbate", ca "bărbați" ne înecăm amarul în negare: suntem bine și fără celălalt, nu-i așa? Nu, nu suntem bine deloc. Nu, nu suntem independenți deloc. Nu, nu suntem atât de puternici și de neatins. Dar e mult mai acceptabil să ne punem masca puterii și a competenței, decât să fim vulnerabili, în nevoie, depinzând de cineva care a plecat. Să simțim rana abandonului nu e ușor, dar dacă ne dăm voie să ne uităm în noi, o să găsim și sursa suferinței, o să ne amintim abandonuri antice și dureroase, cu mame sau tați absenți și o să putem alina partea aceea de copil rănit. Cum ar fi să o putem crește, usor-ușor? Pentru asta...trebuie întâi să o acceptăm. Și pentru asta...trebuie să scoatem masca imunității la rănire.

Când cel drag ne jignește sau agresează, ori pur și simplu nu ne înțelege, nu ne oferă empatie, sprijin... Ori punem masca victimei, ori răspundem la fel sau mai agresiv, pentru a deveni noi înșine agresori. Uneori plecăm și ne simțim în control abandonând. Dar ne-am înțeles și exprimat oare suferința? Sau doar am fugit de ea, punând măștile de apărare, pentru a nu durea atât de rău? Cum ar fi să exprimăm ceea ce simțim și să nu mai permitem abuzuri? Cum ar fi să ne protejăm autenticitatea, nu doar răbdând, tăcând, atacând sau plecând, ci EXPRIMÂND cine suntem și ce simțim?

Da, purtăm măști zi de zi. Pentru că altfel...cine ne-ar putea iubi, atât de răniți și în nevoie?

[ioana-emilia]

ceva ce nu-mi aparține

              Cum poate să te doară ceva ce nu-ți aparține? Să-ți sfâșie fiecare bucățică din piept în atât de multe părți încât să nu știi dacă erau într-adevăr ale tale sau nici acelea nu ți-au aparținut vreodată?

Într-un final îmi regăsesc câteva grame de putere pentru a-mi deschide ochii și a mă ridica de pe podeaua neînsuflețită ce mi-a amorțit corpul, storcându-mă de durerea pe care o simțeam cu câteva minute în urmă. În timp ce mă culegeam încet de pe jos, încercam să derulez la nesfârșit ultimele minute trăite, astfel încât să înțeleg ce tocmai se întâmplase. Cu pași mărunți, îmbătați de anxietatea ce zăcea în fiecare particulă de aer existentă în încăpere, m-am îndreptat spre oglindă. Secundele parcurse până la oglinda ce stă cuminte suspendată pe peretele din antreu, păreau o eternitate. Pașii împiedicați de care eram atât mândră că reușeam să-i am, m-au dus la destinația dorită, postându-mă în fața obiectului la care așteptam cu disperare să ajung.

              Îmi ridic încet privirea pentru a analiza reflexia care mi se proiectează în micuța oglindă. Vedeam un corp fragil, asemeni unui bibelou de porțelan ce stă pe un sfert de poliță fiind gata ca la atingerea cu solul să se împrăștie în mii de cioburi, ce, reasamblate, nu vor mai forma niciodată un întreg. Îmi urc privirea sper chip. Buzele și fața erau umflate de la lacrimile vărsate, iar ochii...ochii cuprindeau o nuanță de verde sticlos. Un verde ce te duce cu gândul la primăvară, la renaștere. La ideea că totul va avea să fie bine și că viața, în sfârșit, a prins un curs înfloritor. Însă pentru mine nu avea decât o însemnătate, anume pierderea conștiinței, a rațiunii în detrimentul vulnerabilității și a lașității. Cum mă priveam pierdută, filmul incomplet al întâmplărilor din dimineața aceasta se derula în ochii mei. Mă revedeam zăcând pe jos, într-o baltă de lacrimi ce nu se opreau. Simțeam că mă doare ceva ce nu-mi aparține, în fapt mă durea sufletul, dar eram sigură că nu era al meu. Încercam, cu toată forța de care dispuneam, să-mi provoc singură alte dureri fizice și în același timp să-mi deschid toracele ca să pot prinde în pumn toată neliniștea și suferința pe care acesta le cuprindea.

-De ce trebuie să mă doară ceva ce nu-mi aparține? Ceva ce nu e al meu de drept și nu va fi vreodată ? – întrebam liniștea istovitoare ce-mi inundase casa.

[un-suflet-anonim]

Nu mă întreba cum mă numesc,

ce urăsc sau ce iubesc,

Nu mă întreba cum mă deosebesc

de oamenii lași care rănesc

fără temere,fără reținere,

Nu zdrobesc inimii,și nu rup artere

de sânge,de sentimente,

pline de durere.

Nu mă întreba ce hram port,

Când eu pentru mine-s și otravă și antidot,

și liniște și zgomot,și duc

în mine un război neîncetat,

neîntrerupt,în continuu repetat,

cu mine însumi,

Zbătându-mă între umbre și lumini,

între întuneric și oboseli

de lupte,de supraviețuire,

într-o lume fără miros și culoare,

între ură și dezgustare,

între orgolii și onoare,

între lăcomie și valoare.

Nu mă întreba nimic despre iubirea,

trădările,suferința și durerea

care mi-au devenit temelie,piatră cu piatră,

Și mi-au lăsat crăpături în inimă,fisură după fisură,

Iar lacrimile,picătură după picătură,

Mi-au spălat inima,rană după rană,

Și mi-au fost când pansament,când hrană.

@un-suflet-anonim

[scrierileuneifetetimide]

“Aerul înghețat îi mușca delicat obrajii, iar respirația i se transforma într-un abur dens, ca un nor efemer. Începutul friguros al zilei era marcat de cele -8°C ce îi închega sângele, abia ținând-o vie în corpul acela micuț și firav. Era asemenea unui pui de om, cu ochii mari ațintiți pe ferestrele aburite de la case, dar în comparație cu acesta, ea vărsa șiroase de lacrimi pe obrajii albi ca laptele. Dacă nu erau nasul și ochii roșiatici, ai fi spus că e o stafie în carne și oase. Suspina adânc, cu mici sughițuri urmate de o pauză lungă de oftat. În urma lacrimilor prelinse, ai fi fost curios să găsești mecanismul acestui organism; un corp înghețat care nu avea suficientă energie de a produce căldură, dar înzestrat cu atâta persistență în lăcrimare.

Se pare că durerea nu ține cont de nimic. Atacă orice, oricât și oriunde, chiar și cele mai fragile suflete, mai ales ele, am murmurat tăcut în sinea mea. Trebuia să reacționez cumva în fața acestei mici făpturi, dar îmi era teamă să nu o rănesc și mai mult. Voiam să o îmbrățișez, însă știam sigur că m-ar fi respins, căci nu de acest lucru avea nevoie. De ce au oamenii nevoie atunci când plâng? mi-am șoptit în minte...când plâng, mi-am repetat imitându-i senzația cutremurătoare de frig.

—Plângi, doamna mea! Numai prin plâns te poți elibera de durerea sufletului tău, i-am transmis într-un final.

Niciodată nu am fost de acord cu oamenii care îi cereau să înceteze a plânge, iar eu n-aveam să fiu unul din ei. Dacă voia să plângă, s-o facă, oriunde, oricând și oricum. Nu am lăsat suferința exterioară să o macine în interior, ci să luptă cu ea, iar apoi să se odihnească, adunându-și întregul șiroi de apă într-un bibelou, ca amintire, ca maturizare, ca creștere. Să plângi, asta o făcea om.

Iar ea a continuat să plângă.”

[anotheroneidk]

Toamna asta s a atașat atât de mult de noi încât nu vrea să plece.

Plouă de zile întregi, prin asta ne spune cum suferă deoarece trebuie să lase loc unui nou capitol.

Oare cat îi va lua până va înțelege că trebuie să meargă înainte?

Ne lasă reci, aruncă câte un val de frig, sa i simțim suferința.

Dar viața e doar un ciclu al schimbării, trebuie sa înțelegem, sa acceptăm, să ne obișnuim.

[unsimplubaiatnecunoscut]

Suferința poate fi călău și învățător în același timp, ai grijă ce înveți din ea.

@unsimplubaiatnecunoscut

[iubesc-tacerea-ta]

Dă-mi suferința ta și-am să ți-o fac viață

#therapy

[cuemotie]

Ma uit la noi si pot sa îmi văd toată suferinta oglindindu-se in suferința ta chiar daca nu vorbești despre ea. Nu suntem atât de diferiți, nu!?

[nebunulcusentimente]

Și cum să fac să mă bucur acum de fericire când în tot acest timp am ales suferința?

@nebunulcusentimente

[theblogdiana]

Și când văd că totuși ceva bun am lăsat în urmă, toată suferința trăită se uită.

[toxicsoulsblog]

Cat de usor imi vine sa scriu aici… aici pot fi eu, pot scrie orice, efectiv orice durere, orice nebunie, aici imi pot varsa sufletul fara ca nimeni sa mi spuna “ hai nu mai suferi, nu mai fi trista, toate trec, de ce mai suferi si tu acum…”

Aici pot sa ti scriu sau sa scriu despre tine, aici pot sa mi imaginez ca ma intelegi, ca mi intelegi suferința si starile prin care trec. Aici nu poti sa mă judeci, aici esti in lumea mea si totul e mai bine. Aici nu ma poti rani, aici doar ma asculti, fara cuvinte urate, fara priviri reci.

Cred ca s au facut două saptamani de la despartire, pare ca a trecut mai mult. Pare ca ma chinui sa mi distrag atentia, astept mai mereu dimineata ca sa merg la munca si sa mi bat capul cu ce am de facut acolo, mai nou astept sa ma stresez din cauza muncii, chestia asta mi distrage atenția de la gandurile cu tine.

Trece o zi, trec doua si tot asa sa treaca si anul asta si urmatorii, astept sa îmbătrânesc, astept sa mi treaca timpul… Dmn cat de dramatică sunt.

Arunc aici fel si fel de cuvinte, încep propoziții care nu se leagă intre ele.

Ce fac acum? Stau pe terasa si fumez o tigara, afara ploua, e frig, e urat, e ora 23:49, eu pe terasa cu o patura si in pijamale, cu un pachet de tigari aproape pe terminate, fumez mult, din ce in ce mai mult…

Of, depresia! Boală netratata

[8-august-ganduri]

Au trecut 3 luni jumătate de la momentul în care l-am pierdut pe vechiul eu: posesiv, fricos, leneș, nedoritor de mai mult, blocat într-o iubire oarbă.

După 3 luni jumate în care nu am mai scris nimic aici, revin cu un tweet.

Știu că nimeni nu-mi citește blog-ul, și nici nu-mi trebuie asta, ceea ce e aici e pentru mine și pentru viitorul meu eu. Vreau să citesc aceste rânduri peste câțiva ani și să râd de durerea, suferința și prostia de care sufeream.

Am 20 de ani, viața abia începe. La 20 de ani pot să spun că abia acum începe viața de adult. Responsabilități, viitor, relații.

Pe o altă parte, la vârsta asta am foarte multă libertate. Nu sunt legat de un job anume, de un program anume, de un loc anume sau de ajutorul financiar din partea familiei.

Sunt liber să plec oriunde în lume. Însă, problema se află pe undeva la gestionarea finanțelor, planificare în principal.

Trebuie să-mi pun la punct viața și să observ în ce direcție mă îndrept. Să notez asta.

Pentru că alergând fără direcție te vei învârti în cerc.

20 Octombrie 2023 - 1:30 AM

[fragmentedinumbre]

mă chinui să țin templul ăsta în picioare

dar uneori pare că vrea să devină o ruină

și l-aș lăsa să moară

chiar sub ochii mei

chiar sub ochii tăi

să moară și să curme suferința

a tot ce ar putea urma după...

[un-suflet-anonim]

Dacă n-ai umblat o zi în pantofii mei, nu încerca tu să îmi explici cum să-mi trăiesc viața, nu-mi spune ce decizii să iau, și nu-mi spune că după furtună iese soarele, și că viața este roz în orice moment indiferent de situație.

După furtună, cei ca mine, își înnumără rănile și cicatricile.

După furtună, cei ca mine, după ce își șterg lacrimile, își înghit toată amărăciunea, neputința, nedreptatea și suferința.

Pentru cei ca mine, care se zbat să supraviețuiască într-o lume degradantă, viața nu e roz, e în nuanțe de gri, iar uneori simți că vrei să renunți la tot și de tot.

Dar totuși, mai mergi încă puțin, și încă puțin, și încă puțin, și încă puțin.

@un-suflet-anonim