#propriile

[confesiunianonime]

Are gust dulce-acrișor ideea că îmi doresc să mor dar nu o să fac nimic în sensul ăsta fiindcă nu vreau să-mi rănesc apropiații, așa că aștept o moarte naturală. Deși, nu fac abuz de substanțe, nu beau și nu fumez. Like, ce cred că o să se întâmple? Cade un copac pe mine? Dă mașina peste mine? Apocalipsa zombie? În pandemie nici n-am avut covid, it's embarrassing at this point ngl =)))))))) în fiecare dimineață-s gen "ok, here we go again. i love this game". În finee, sper să aveți o viață faină voi ăștia care v-o doriți - și cei care nu: Vă înțeleg, e nașpa să fii aici împotriva voinței tale, dar partea puțin consolatoare e că zilnic poți să mai ai parte de bomboana aia care-ți place sau poate vloggerul tău preferat a mai postat ceva, sau, poate te bucură puțin că în sfârșit e soare iar și vine primăvara. Sau abia aștepți următorul film Marvel, sau 1 mai. Câteodată chestiile astea mici mă fac să continui, sper să găsești și tu propriile motivații! Merită să trăiești? Nu-s convinsă. Merită să te străduiești tu pentru tine să te bucuri puțin de existență? Da. La urma urmei, totul e în capul tău. Dorința de a trăi și de a muri sunt laturi ale aceleiași monede, câteodată trebuie doar să-ți amintești să o mai întorci. :)

#confesiunianonime

[decembrie-18]

~Încerci să scoți la lumină sufletul întunecat al oamenilor în speranța că vei reuși astfel să-ți ascunzi propriile zone întunecate.

[tootyde]

“ Tu îți ferești privirea, fiindcă îți este teamă să vezi propriile dorințe oglindite în ochii mei. “

“Pasiunea mea” -Anna Tyboleyn

[tigara-si-cafea]

Copilul din mine.

Mă îndrept spre vârsta de 30 de ani și deși sunt recunoscătoare pentru faptul că încă sunt și exist, am momente în care mă îngrozesc propriile mele gânduri. Am impresia că am rămas în urmă, ca și un copil care se oprește din drum ca să își lege șireturile care i s-au desfăcut. Un copil pierdut, confuz și apăsat de o povară imaginară. Un copil iubit care a avut mereu prea multe frici. Un copil care a vrut să se integreze în ceva măreț, astăzi adultul care alege să se extragă din majoritate. Un copil plăpând care voia să înțeleagă prea multe, astăzi adultul măcinat de propriile-și enigme.

[inabusire]

Ai peticit golurile și-ai tras de tine, ai stors sevă să umezești măcar din când în când propriile-ți buze, însă lăcomia te-a măcinat mereu pe dinăuntru. Când nu era nimeni, îți ziceai că te descurci și așa, că n-ai nevoie, deși te-afundai în frig și brumă.

Îmi lipsește sălbăticia, curajul de-a sfida, de-a mă manifesta. Anxietatea și efectele virtualului mi-au proiectat mental sute de ochi care să cântărească fiecare vorbă, fiecare gest. Ne băgăm de bunăvoie în cuști și nu ne deranjează. Atât timp cât lumea aprobă, orice zgardă e simpatică. Slăbiți emoțional, apatici, judecăm lumea-n valori monetare. Când s-o termina, oare, presiunea asta psihică, oboseala asta invazivă; când s-o naște o nouă speranță, când or avea iarăși timpurile gust.

Mi-e teamă de clipa-n care nimic nu mă va mai revolta. Până și scrisul a devenit un soi de efort, nu mai am răbdare să răscolesc în mine și să reciclez trăiri.

Ai fi vrut să trăiești un pic mai altfel. Poate mai nesăbuită, fără să iei totul atât de adânc, dar să-ți plesnească plămânii de viață și plăcere, să-ți tresalte inima și să trăiești mereu și mereu ca și cum nimic nu s-ar putea epuiza. N-am cu cine.

Strâng din dinți și tac.

[un-suflet-anonim]

Și iarăși teama, ne-ntunecă privirea,

Ne face să ne tremure sufletul și rațiunea,

Ne sfâșie curajul și ni-l distruge,

În timp ce ne înecăm cu propriile cuvinte.

Și iarăși teama, ne pune-ntr-una piedici,

Și naște-n mintea noastră voci,

Ce ne transformă-n lași și în fricoși.

@un-suflet-anonim

[elene-madeleine]

De ar fi și oamenii precum acuarelele: plini de viata, transparenți, curgând după propriile lor reguli în loc să încerce să imite și cel mai mic detaliu precum uleiul sau să își piardă din strălucire odată cu trecerea timpului ca și acrilicele.

[recluziune]

"Totul e posibil și nimic nu se întâmplă... Afară, peste acoperișuri, aud vibrând strigătele rândunicilor. Dar sunt atât de nefericită încât nu reușesc să mă încânte. Uneori nu îmi explic teoria eșecului, spațiu intermediar care nu rimează cu nimic. E ciudat să vrei de la ceilalți ceea ce nu pot să ofere. E ciudat și să stai așa, așteptând, iar și iar, fără să știi ce să faci. Și seara să te culci spunându-ți că mâine chiar că ar fi bine să treci la altceva. Să uiți (deobicei ceva ce nici măcar nu trebuia să cunoști). Și să începi din nou, seara când te întorci acasă, singură în liniște, să începi din nou să-ți spui că, realmente, trebuie să se sfârșească...

Dar de ce să-ți impui o asemenea osândă, asemenea pedepse? De ce să fii mereu a doua? Doar a doua? (o opțiune pentru toată lumea). Un pic/ foarte sătulă de situații de rahat. La ce servesc ele? Nu aș fi în stare decât de asta? Patinez, nu înaintez. Știu că unele din comportamentele mele, unele dintre fricile mele vin din neîmpăcarea visului cu realitatea. Dar mie îmi place inconsecvența mea (la fel de mult cum o detest pe a ta). Cum ai putea, fără să te mai comporți ca un fluture aflat în voia vântului, să rămâi acel fluture? Fără să fii lipit mereu îndărătul unui geam, cu aripile desfăcute? (un fluture care a hotărât să zboare cu propriile aripi și care a renunțat să mai creadă că vântul îi este amic).

Dincolo de toate, în ciuda obligațiilor de la care nu te poți deroga, lucrul de care mă tem e pierderea (iluziei) libertății mele. Ideea de a pleca când vreau, fără să fiu legată de nimic, mă bucură, mă poartă, mă eliberează. Încerc să împac totul... acest sentiment permanent de nesiguranță și obligațiile mele de adult."

"Dependența afectivă", Sylvie Tenenbaum

[unsimplubaiatnecunoscut]

Într-o lume plină de norme și constrângeri, fiți liberi să vă definiți propriile limite și să vă urmați visele.

@unsimplubaiatnecunoscut

[confesiunianonime]

Am lasat un om sa ma foloseasca pentru propriile placeri, doar pentru ca m-am indragostit de el…

Am 26 de ani si nu am avut parte de iubire prea multa pana acum, asa ca am cazut in plasa lui… sa nu fiti ca mine!

#confesiunianonime

[theblogdiana]

De ce ai avea nevoie de altcineva pentru a te simți bine? De ce tu nu îți ești de ajuns? Aa, pentru că nu îți suporți propriile greșeli și propria vină poate!

[spiritul-lumii]

acasă era o grădină împânzită de buruieni invadatoare, otrăvitoare

gândurile lor — lasouri cotropitoare

cine s-ar fi gândit că m-aş mai putea elibera vreodată?

de sugrumările voastre, de fiarele internalizate, de cătuşe zdrențuroase, de propriile furii ṣi angoase care au dospit peste vârstele poluate?

corpuri de vipere zvelte mi se încolăceau peste încheieturi

mă trezeam cu brațele zvâcnind, un tropot muscular intensiv

şi visul încă țipător care mă smucea

în tiparul recurent al persecuțiilor onirice

[am-tastat-aici]

Cred ca una dintre cele mai dificile ,dar importante lecții ale tranziției de la adolescența la maturitate este să înveți să trăiești independent,pe baza propriilor standarde,și nu pe alții.Stabilește ce fel de viață vrei să trăiești și construiește-ți propriile valori pe baza cărora poți lua propriile decizii

[un-suflet-anonim]

Disperarea este abisul întunecat în care mintea umană desenează propriile născociri.

@un-suflet-anonim

[aripi-de-hartie]

Care e cel mai important lucru pe care l-ai facut pentru tine?

Cu siguranță cel mai bun a fost să învăț să nu-mi mai pese de ce spun ceilalți, indiferent că e un străin sau cineva foarte apropiat.

Fiecare își apără propriile interese și tu trebuie să ți le aperi pe ale tale.

[tuturica]

Copiii din vise

Dragă Lily,

Trebuie să știi că îmi lipsești. Mă gândesc cum ți-ai dansat valsul, cum ți-ai luat viața în propriile mâini. O să încerc să nu te uit. Deoarece oamenii normali uită și rar își amintesc. Nu știu unde ești, deci las scrisoarea în vânt, într-un vânt care poate să ajungă la tine și să îți citească vorbele mele. Ai fost mereu lângă mine și mi se frânge inima când știu că ești singură. Creația și însăși creatorul... Mi-ai dat speranță. Mai ținut în viață ... și acum mă lași să mă sting, precum lumânarea de pe noptieră. Continui să dorm, nu mai am pentru ce mă trezii...Vreau să știu un lucru: De ce ai plecat ?  

P.S: De ce m-ai lăsat visând?

                                                                                           Un umil scriitor  cu mintea goală

                              ***

   Lumea uită. Lumea uită și rar își mai amintește. Dar Lily nu știe asta. Are un suflet prea pur să afle, să descopere întunericul. În cele mai negre momente, oricine poate găsi fericirea, dar trebuie să ne amintim să lăsăm loc  luminii. Lily e prea naivă. Lily e prea...diferită. E un fluture care încă nu și-a deschis aripile. Cu ochii ei albaștri limpezi, cu pielea ei fină ca roua, ca o prințesă din povești, te vrăjește. Acest copil stă în fața unui birou la care scria un autor, cel mai creativ dintre toți pe care îi cunoștea fata. E un om trecut prin viață. Cel puțin așa își arată ridurile ca niște raze de soare în jurul ochilor osteniți, aproape închiși.  El visa. Refuză să doarmă într-un pat. Cea mai bună pernă e o carte, deoarece îți șoptește noaptea povești. Această persoană misterioasă de pe scaunul de lângă masă e prietenul lui Lily, Charles. Îi citește poezii cu glasul lui mieros și îi dezvăluie lumi nemaivăzute. Asta o ține în viață. Omul de la birou e familia lui Lily. O iubește și o îngrijește pe copilă, o face fericită. Cel ce scrie la birou e totul pentru Lily.

-Charles? grăi fata cu glasul ei gingaș. Îmi spui o poveste?

-Noi trăim o poveste deja draga mea, mormăii bărbatul. Mintea unui om e complicată. Când ai intrat prea adânc, nu mai poți ieșii... Tu ești gândul meu Lily. Pentru tine ies din vise. Pentru tine intru în realitate.

Copila se întoarse spre Charles .

-Dar atunci cum îți mai amintești dacă trăiești sau visezi?

-Nu o fac.

                                                                              ***

Ochii roșii și grei se deschid în fața unei lumini orbitoare. Peisajul în care se află e greu de distins, încețoșat. O voce îi strigă numele repetat:

-Charles! Charles!

Persoana din pat nu avea un nume. O cunoștea dar nu o mai văzuse, cel puțin nu aici, nu acum. Un déjà-vu. Era ciudat. Cuvintele erau blocate undeva adânc în gândirea lui. Nu putea rosti nimic. Era întemnițat în propriul corp.

Era o cameră rece și tristă. Timpul trecea și stătea. Trecea ca vântul când ,,Charles” încerca să înțeleagă unde se află. De ce nu se află acasă la biroul său? Trecea cu atâta greutate, uneori chiar se oprea, când își auzea inima bătând greoi. Glasul lui a fost eliberat pentru a zice un cuvânt de care nevoie. Sufletul lui ținea de simplul cuvânt:

-L..Lily...?

                                                                                   ***

-Tata...! strigă un glas bine cunoscut.

Charles avea puterea să își dezlipească pleoapele. Era întins pe podea. Dar nu era aceeași. Lily...

-Tata!

-Da fata mea? răspunse el într-un final, trezit din acel somn profund și ciudat.

-Visai? Zise fata cu un glas tremurând, aproape de lacrimi.

Charles se gândea la tot ce s-a întâmplat, la expresia persoanei de pe pat. Nu... Nu a visat. Era diferit. Prea diferit ca să fie un vis. Poți ajunge la un moment la care să te întrebi ce e un vis? Sau să te îndoiești de realitate...

-Lily, visezi?

-Nu. răspunde fata cu o urmă de îndurerare.

-Trăiești?

-Nu. plânge fata, goala asemeni unei fantome.

-Atunci? întreabă Charles nedumerit.

-Tu mi-ai dat viață. Tu mi-ai spus că mintea omului e complicată. Tu ești acel om. Visezi ,chiar de ai vrea să trăiești. Ești doar Tu...

Fata începea ușor să dispară. Se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

Pe fața lui Charles se vedea un râu de lacrimi. Și a plâns... Și a plâns... A plâns până propria lui durere a început să îl amuze. Până când toate gândurile sale au prins aripi. Doar o foaie a mai rămas. Chiar dacă trebuia să rămână o carte. A început să facă ce știa mai bine. S-a dus la birou și a început să scrie:

Dragă Lily,

O să încerc să nu te uit. Deoarece oamenii normali uită și rar își amintesc.

De ce m-ai lăsat să mor?

P:S: De ce m-ai lăsat visând?

În noapte strălucea o lumină. O lumină orbitoare. Îți lua vederea și îți dădea una mai bună. În care poți să zărești fericirea în orice. Scăldat de aceea lumină, cerul se oglindește în mare. Un cer pustiu. Nu se arăta nici o stea. Doar Luna dansa pe cer. În noapte căutai pe cerul gol o urmă de viață. Lumină cerească dădea viață, o împrăștia pe tot văzduhul. Luna știa că se plimbă printre vise...

                                ***

În noapte, Jack se întinde în pat. Nu putea să închidă ochii. Ceva misterios îl ținea treaz. O rază în subconștientul lui. Palatul lunii strălucea și se arăta în fața ferestrei lui. Cu ultimele lui puteri, se duse la geam să o vadă pe regina nopții. Vântul deschise draperiile. Jack era  tras de Lună, de luciul ei, de magia ei. Luna se deschise în fața lui și el o ascultă. Nu știa însă că intra într-un labirint fără sfârșit.

Băiatul merse pe un coridor cu mii de uși. Toate erau încuiate. Nu își putea imagina că Luna are atâtea secrete. În capăt se afla o ușă crăpată. Era aproape deschisă. Înăuntru era un simplu birou cu o scrisoare pe el, un pat și o noptieră. Jack se apropie de masă și când o atinge, literele se șterg. A rămas cu o simplă foaie de hârtie. Pe fereastra minusculă, se vedea un șir de lini aurii pe cer. Mereu le vedea, noaptea. Căpătau diferite forme, cât mai ciudate, parcă le putea schimba. Când se gândea la un ceas, stelele erau legate de aceea fâșie de lumină și se forma un ceasornic. Jack deschise fereastra și atinse pulberea strălucitoare. Odată ce o prinse, Băiatul începea ușor să dispară. Se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

Se trezi într-o încăpere neagră precum cerneala fără uși, fără ieșiri. A stat acolo poate o oră poate un an.... până când a auzit o voce fredonând într-un colț. Era o copilă cu ochi albaștri limpezi, cu pielea ei fină ca roua, ca o prințesă din povești.

  -Cine ești ? întrebă Jack.

  -Eu sunt Lily.

Visa in simplitatea izbitoare a ei, în gândurile cerului, în alinările sufletului... Lily visa, dar cine o imagina pe ea? Jack simțea că îl apasă anii, că ar fi trăit mai mult decât o viață, că vedea amintiri adânc ascunse în mintea lui, la fel de adânci precum întunericul în care se afla. Nu era singurul. Lily știa deja, știa mai multe decât el. Poate persoana din fața lui are trupul unei copile, dar are un suflet mult mai bătrân.

-Câte vise ai apucat să trăiești? întreabă acel cineva din fața lui.

Vocea ei era vântul, negura, lumina. Prea adâncă pentru un copil, dar totuși avea un licăr în glas.

-Cum adică? Răspunse băiatul.

-Nu vorbi de parcă nu ai ști! Iar eu credeam că sunt singura...

-Ce e locul ăsta?

- Deci chiar e adevărat? zise ea cu lacrimi sărate.

Tot ce se simțea în acel loc e plânsul lui Lily.

-Și mai am amintiri, care ard, ard de prea mult timp...Tu ai fost ales... Sau mai bine zis tu ai acceptat, exact ca mine.

-Ce să accept? Ce caut eu aici?

-Îți pui întrebarea greșită băiete... Ce e locul astă? Așa arată cerul... Cel puțin eu nu am mai văzut o stea de mult...

-Unde e Luna? Unde sunt acele fâșii de lumină?

-Luna a făcut asta. Eu nu am fost suficient... Sunt un copil de vise. La fel și tu. Noi suntem obligați să trăim visele oamenilor. Tu ești tânăr. Nu ști ce e un vis. Ai noroc.

-De cât timp stai aici ?

Lily râse cu atâta ușurință, parcă nu ar avea nici o pe lume.

-Aici nu există timp! Dacă vorbim despre cum se mișcă orarul pe ceas, a trecut un secol, poate două...

-Dar trebuie să mă întorc! Spuse Jack.

-Nu mai poți... E imposibil... Ai dispărut, lumea a uitat de tine...

-I-Imposibil? Dar nu se poate! Nu ai spus  că suntem din vise? Nu putem să plecăm din gândurile oamenilor?

-Crezi că nu am încercat?! Plânse Lily.

O bufnitură sparge liniștea undeva în acel întuneric infinit...

-Închide ochii! Repede! strigă fata.

-De ce?

Și în întunericul nopții apăru lumina purificatoare a realității care îți arată calea spre viața mai frumoasă în lumea veșnică a viselor.         

                             

Negură. Astă este primul lucru pe care mi-l amintesc. Era întuneric, frig și frica mă cuprindea. Dar apoi... apoi am văzut Luna. Era atât de mare, atât de luminoasă. Părea să alunge durerea departe. Și când a făcut-o... Nu m-am mai speriat. De ce am fost acolo și ce am fost menit să fac, nu am știut niciodată, iar o parte din mine se întreabă dacă voi face vreodată.

Lily era lângă el când s-a trezit din somn. Era întins pe o podea rece, o răcoare pe care o cunoștea. Mai fusese în acest loc, dar acum e schimbat.

-Trezește-te! strigă fata.

Jack se ridică în picioare și văzând chipul lui Lily realiză ce se întâmplă:

-Tu ai mai fost aici...

-Nu cu mult timp în urmă... Cel mai lung vis l-am trăit aici. Aproape am ajuns să cred-...

O tăcere apăsătoare se așeză peste gândurile lor.

-Aproape am ajuns să cred că Luna m-a eliberat! zise fata cu ochii roșii de plâns.

-Aici am deschis eu ochii. Aici Luna mi-a vorbit... răspunse Jack.

Lily se întoarse spre băiat și acesta o lăsă să se odihnească pe umărul lui...

Pe obrajii lor curgeau lacrimi purificatoare, lacrimi de curaj...

-Ști ce doare cel mai tare? Să vezi oameni alături de care ai creat amintiri transformându-se ușor în amintiri... spuse Lily.

Aceștia se duseră ușor lângă patul din încăpere și își închiseră ochii...

Ochii roșii și grei se deschid în fața unei lumini orbitoare. Peisajul în care se află e greu de distins, încețoșat. Jack dispăruse de lângă ea și în partea cealaltă a patului îl putea zării pe Charles cu ochii închiși:

-Charles! Charles! strigă ea.

-L-Lily...? spuse el în timp ce se evaporă în aer. În fumul lumânării de pe noptieră. În parfumul florilor din vază.

În noapte, Jack se întinde în pat. În timp ce admiră Luna, se întreabă dacă vrea să viseze... Iar în acel moment închise ochii...

                     Cel mai bine e să lăsăm istoria să se repete.... Dacă nu uităm să ne trezim...