#dorința

[tootyde]

“ Tu îți ferești privirea, fiindcă îți este teamă să vezi propriile dorințe oglindite în ochii mei. “

“Pasiunea mea” -Anna Tyboleyn

[i-used-to-be-a-dreamer]

tot despre tine

Energia se simte.

Când nu e, se simte lipsă, se simte că ceva nu e complet, se simte dor și tristețe și nevoie și pasiune care n-are unde să se ducă. Se simte spirit trist și mâini uscate. Se simte ca și cum n-o să mai fie niciodată și asta de îndoaie. Apoi încet, încet, începe să se simtă vag ca ceva ce ai uitat și dacă nu te concentrezi prea mult, se simte ca și cum totul e bine.

Când e? Când e se simte ca o explozie de sentimente într-un corp care n-a mai simțit de mult. Se simte o durere în muşchii feței de la atâta râs, zâmbit și voie bună. Se simte ca o melancolie că o să plece iar. Se simte ca vinovăție, neputință, dorință.

Dacă s-ar putea picta dorința ar fi plină de roșu şi portocaliu. Ar fi un haos pe Hârtie ca și cum culorile se contopesc într-o eternă căutare a ceva ce n-o să fie. Dorința nu se termină niciodată. Că n-ar mai fi dorință.

[stancuprint-blog]

Stancu Print: Dezvăluirea celor mai bune și mai relevante informații din industria de imprimare foto din România.

[viatainpasidecuvinte]

Nu e greu sa găsești pe cineva care să vrea să fie lângă tine. E greu sa găsești pe cineva care sa te iubească și să își dorească să îți arate asta în fiecare zi.

În iubire e vorba de continuitate, de perseverență, de "neindiferenta".

În iubire e nevoie de flori de nu mă uita când mergi la serviciu sau la bere cu băieții. De gesturi mici care întrețin sentimente imense. De flori aduse seara fără motiv sau prepararea cinei când celalalt ajunge acasă.

În iubire nu se lasă pe mâine. Știi de ce ? Pentru ca acest mâine devine alt mâine și tot așa până ori vine prea târziu ori deloc.

În iubire e vorba de timp acordat celuilalt care cu trecerea anilor se micșorează și duce spre nimic. Știi, timpul ăla pe care îl acorzi la inceput când faci de toate cu persoana aia în perfecta conexiune de orice natură. Când îi explici tot ce faci în fiecare minut doar pentru a păstra conversația vie. Eh, asta e continuitatea. Indiferent de schimbările din viata, timpul acordat celuilalt întotdeauna va conta.

În iubire e vorba de pasiune, de dorința, de aceeași linie de start de la care sa plecați împreună în același timp.

Pentru ca e greu sa pastrezi iubirea daca simți lucruri în timp diferit.

[confesiunianonime]

Are gust dulce-acrișor ideea că îmi doresc să mor dar nu o să fac nimic în sensul ăsta fiindcă nu vreau să-mi rănesc apropiații, așa că aștept o moarte naturală. Deși, nu fac abuz de substanțe, nu beau și nu fumez. Like, ce cred că o să se întâmple? Cade un copac pe mine? Dă mașina peste mine? Apocalipsa zombie? În pandemie nici n-am avut covid, it's embarrassing at this point ngl =)))))))) în fiecare dimineață-s gen "ok, here we go again. i love this game". În finee, sper să aveți o viață faină voi ăștia care v-o doriți - și cei care nu: Vă înțeleg, e nașpa să fii aici împotriva voinței tale, dar partea puțin consolatoare e că zilnic poți să mai ai parte de bomboana aia care-ți place sau poate vloggerul tău preferat a mai postat ceva, sau, poate te bucură puțin că în sfârșit e soare iar și vine primăvara. Sau abia aștepți următorul film Marvel, sau 1 mai. Câteodată chestiile astea mici mă fac să continui, sper să găsești și tu propriile motivații! Merită să trăiești? Nu-s convinsă. Merită să te străduiești tu pentru tine să te bucuri puțin de existență? Da. La urma urmei, totul e în capul tău. Dorința de a trăi și de a muri sunt laturi ale aceleiași monede, câteodată trebuie doar să-ți amintești să o mai întorci. :)

#confesiunianonime

[iubesc-tacerea-ta]

Respiră prin mine dorința de tine

#therapy

[inabusire]

Îmi lipsesc orizontul tău, scăpările tale, fricile tale subjugate, ochii tăi ațintiți.

Îmi lipsesc eu mie, să fiu mai vie, mai altfel, nu atât de devorată de neîmpliniri și neajunsuri;

.

E atât de vie uneori, în mine, pornirea animalică care-mi cere sânge și sfâșiere. E atât de aprigă dorința. Trăiesc învăluită de himere. Mă hrănesc din iluzii și senzații.

Există o eu ce răcnește după noi experiențe, după noi gusturi, dar pare că sunt condamnată să trăiesc același tip de rană, să jinduiesc aceeași durere.

.

Și ochii-s blegi, m-aplec mergând - nu știu când am uitat ce rost mai are să încerci, ce-l înalță pe om, ce fel e zâmbetul curat, nestăvilit. Te tot întrebi, privind în gol, unde-i culoarea unor clipe, de ce-ți zvâcnesc rănile, de ce te roade frica... nu mai e vorba despre unde să pleci, ce zări noi s-atingi, ci cum s-aprinzi bezna din tine.

.

Să nu uit. Și când mă năpădește, să pot privi spre mine, să mă pot ierta; să recunosc că mi-e frică, că trupul meu strânge în cutele lui grămezi de suferință. Îmi lipsește asumarea, că trebuie să frângi un lucru-n două și să mergi mai departe, să-ndrăznești să accepți că sunt lucruri pe care... și tu le-ai vrut.

[autopsiedeganduri]

Pleoapele îmi erau plumburii, iar ceața se așternea deasupra pământului precum un voal de mătase. Luminile stradale începeau să se asemene unor licurici, iar ochii mei începeau să devină înșelători, la fel și celelalte simțuri. Țineam volanul cu degetele încleștate, asigurându-mă că somnul nu are să mă fure încă. Destinația îmi era necunoscută, însă știam ce avea să mă aștepte. Cu fiecare minut mă aflam mai aproape de ea, și puteam parcă să o simt, de parcă nu ar fi fost întâia oară când o vedeam. Mă las purtat de reverii, iar cutia de metal în care mă aflam se leagănă brusc în stânga și în dreapta. Îmi scutur capul și reduc viteza. Drumul îl știam, îl mai parcursesem de atât de multe ori, însă oboseala îmi îngreuna fiecare mișcare. Nu eram un om credincios, dar înaintasem o rugăciune printre buze, care era menită să ajungă la urechile oricărei zeități avea să mă asculte:”Te rog lasă-mă să ajung la ea, să o strâng măcar o dată în brațe, iar apoi pot să mor fericit.”

Înaintam grăbit, încercând să scurtez multitudinea de curbe, ignorând din răsputeri asemănarea izbitoare cu un carusel pe care o căpătase brusc drumul. Brusc munții nu mă mai sugrumă, lumina orbitoare a orașului străpungând-mă până în orbitele ochilor. Mai aveam atât de puțin și puțin a fost într-adevăr. Parchez în primul loc pe care îl zăresc liber și oftez prelung. O parte din mine și-ar fi dorit să o găsească la scară, așteptând să mă vadă la fel de mult precum așteptam și eu. O sun și realizez că am trezit-o din somn, dar izbutește să mă îndrume către scara blocului ei. Sun la interfon, îmi răspunde, dar nu mă așteaptă, nici în capul scărilor, nici în pragul ușii. Nimeresc ușa ei și pătrund în apartamentul întunecat, aproape împiedicându-mă. Intru în cameră și mă așez pe canapea, la picioarele ei, iar ea continuă să doarmă. Dacă ar fi fost altcineva, aș fi luat-o ca pe un afront, aș fi făcut un întreg scandal și probabil că, deși răpus de oboseală, m-aș fi întors în mașină și aș fi plecat. Acela trebuia să fie semnul meu “Nu se bucură că ești aici. Ești un intrus și așa vei rămâne.” îmi șoptea constant mintea, dar nu mă puteam mișca din loc. Stăteam pe întuneric și o ascultam cum respiră, așa cum am ascultat-o nenumărate nopți atunci când adormea la telefon. Am încercat delicat să o trezesc, deși îmi doream să se odihnească, îmi doream totodată să pot să o strâng în brațe.

Am întrebat-o unde este baia și m-am ridicat, tot pe întuneric, să o caut. Ajuns într-un final în fața oglinzii ei, mă blamam cumplit. Ochii mei căprui, brăzdați de cearcăne, mă cercetau aspru. “De ce nu pleci? Este cât se poate de clar că nu ești dorit aici.” mă mustra iarăși mintea mea. Mă spăl pe mâini și pe față și mă bucur când văd primele raze ale soarelui luminând încăperile străine mie. Ies pe coridor și aproape că mă rătăcesc iarăși, dar reușesc cumva să îmi găsesc calea înapoi spre ea. Mă întind lângă ea, dar nu aveam loc amândoi, așa că o cuprind cu o mână, mă agăț de ea ca să nu cad și cumva o caut prin așternut, prin perne. “De ce te temi atât de tare de femeia aceasta?” ma gândeam în timp ce încercam să o trezesc, să o fac să realizeze că sunt acolo. Căutam un soi de validare? Nu neapărat, dar știam în sinea mea că dacă ea ar fi venit, eu aș fi așteptat-o și mi-aș fi petrecut fiecare secundă alături de ea. Greșeam eu să simt așa? Pusesem eu prea multă presiune? În fond, o vedeam pentru prima oară? Dar cum puteam să spun că o văd pentru prima oară? Ne petreceam fiecare moment împreuna, chiar și așa de la distanță, ne cunoșteam unul pe celălalt mai bine decât oricine.

Într-un final se trezește, dar nu bucuria venirii mele o ridică de pe canapea, ci nevoia de cofeină. O urmez în bucătărie și nici nu îndrăznesc să mă așez undeva până nu îmi indică ea. Voiam să o am aproape, dar eram singur în dorința mea. Nu puteam să nu mă gândesc că poate îi eram respingător, că poate voia să mă îndepărteze în sfârșit prin acțiunile ei, că poate nici nu își dorise cu adevărat să vin. Ne-am băut cafeaua împreună, am fumat, am încercat să îi dau spațiu să își facă rutina, dar părea mult mai îndrăgostită de propriul telefon decât de mine. Totuși nu puteam să nu o observ. Încercam să nu mă uit într-atât de insistent, dar simțeam nevoia să o memorez așa cum era în acea dimineață, cu părul ciufulit, ochii încă tulburi de după somn, cu halatul ei roz, atât de rece și intangibilă și poate că acolo greșisem. Poate că ar fi trebuit să o cobor chiar atunci de pe piedestalul pe care tot eu i-l construisem, poate că greșeala mea fusese că nu m-am iubit pe mine înainte să o iubesc pe ea și de aceea am fost mereu nimic în ochii ei. Mi-aș fi dorit să îi citesc gândurile, să pot cumva să știu cu claritate că temerile mele erau nefondate. Ea nu avea să mi le alunge niciodată.

Și totuși am ales să o cer în acea zi. Poate că pentru ea nu a fost nimic profund, nimic special, dar eu simțeam cu toată ființa mea să îmi leg destinul de al ei. Mă așteptam, luni mai târziu să îmi regret gestul, să mă blamez că m-am grăbit, dar cum mă puteam blama, atunci când eu fusesem atât de sigur? Cum să fi alungat acel sentiment de liniște pe care îl dobândisem alături de ea. Sentiment ce nicio altă femeie nu mă mai făcuse să îl simt până atunci și nici de atunci. Cum puteam eu să îmi neg atât de brutal sentimentele și să fi plecat așa cum am venit? O parte din mine regretă că nu am luat-o cu mine. Am fi putut să fugim împreună undeva. Poate povestea noastră ar fi avut alt final, ori poate că finalul era același, ba chiar mai trist. Dar ce poate fi mai trist decât faptul că acum nu o mai am în viața mea? Că femeia căreia sunt atât de pregătit să îi ofer tot ce reprezint, ar prefera orice altceva? Încă aștept să se întoarcă. Încă aștept. Și n-ar fi nevoie de un gest măreț din partea ei, nu ar fi nevoie de scuze, ori de cine știe ce sacrificii, doar să se întoarcă și să nu mai plece.

Încep totuși să cred că nu se va întâmpla, că toată această iubire mă va consuma și mă va arde până nu va rămâne decât scrum în urma mea, că oricât aș iubi-o de mult, nu suplinește nimic altceva, iar eu nu sunt decât un om ce nu are nicio putere asupra ei, nu că mi-aș dori să am. Nu pot decât să o aștept și să o rememorez noapte după noapte, blocat în acest purgatoriu al proprie-i iubiri, pășind de mult pragul nebuniei, așteptând în van cu ușa ferecată în urma mea. Devotamentul meu este deopotrivă admirabil și condamnabil, dar altfel nu am să știu nicicând să fiu.

În lipsa ei privesc răsăritul și mă rog să se îndure soarta de mine, iar poate dacă adorm, am s-o întâlnesc în vise.

[pffmimi]

șovăiam

între a ți spune să pleci de tot din calea inimii mele

că furtuni grele și bătălii amare îmi stau în cale zi de zi

că doar când închid ochii și ți rostesc numele ca să mi aud vocea spunând ceva frumos

doar când deschid ochii și mintea răsună a tine ca o alarmă pe care niciodată nu poți să o oprești

doar când, în mijlocul zilei, pustie printre atâția oamenii, lângă mine e doar amintirea ta

doar arunci te iubesc mai mult

sunt binecuvântată cu blestemul de a-ți știi numele

și cu dorința de a l purta și eu

într-o zi de tine mă vor lega doar regretele, căci nici amintiri noi nu avem

regret că nu te am iubit mai mult, a dat inima mea lovită tot ce a putut

regret că nu te am făcut să zâmbești, pentru că după chipul tău luminat s au făcut cele cerești

regret că dacă ai spune că știi cât de mult te iubesc

as zice ca

minți

~pf~

[arhitectul]

vreau să te învăț ce-i așteptarea, ce-i dorul și ce-s gândurile care se acumulează în tine atunci când mă vrei, dar nu-s acolo. și toate aceste energii vor crește în tine, iar când va fi momentul în care sunt în fața ta, vei simți că vrei să mă devorezi, că vrei să mă sfâșii cu unghiile și să-mi lași urme de dinți peste tot. vreau să te învăț cum poți iubi dorința, așteptarea și neajunsul, iar atunci când o să ai tot, cum să mă iubești, astfel încât toate energiile acumulate în mine să mă facă să te vreau ca pe nimeni alta, să te fac a mea și să te vindec în timp ce-mi duc mâna în părul tău și-ți scot energiile negative afară doar cu o atingere de buze după ureche. vreau să-mi tremuri în brațe și să te liniștești de tot acest zbucium ce-ți seceră puterea de-a mai visa.

@arhitectul

[am-tastat-aici]

Te obișnuiești cu persoana respectivă,vocea lui,modul de comunicare,fraze,obiceiuri.Ce este iubirea?

De avea încredere în mâinile lui ca și cum ar fi ale tale?Este să iubești pe cineva mai mult decât pe tine însuți?Este dorința de a distruge intreaga lume pentru a salva o singură persoană?

…

[doar-o-pustoaica]

—“ am să te aștept, chiar dacă știu că nu ai să mai vii, dar poate într-o altă viață o să îți fiu dorința..”

@doar-o-pustoaica

[sinsandthoughts]

Mă topesc când o ating, mă relaxează, mă aprinde, mă strânge, mi-e drag; toate în același timp. Din toate câte îmi aparțin, brațele se zbat cel mai tare. Pentru că o doresc așa de tare, să o cuprindă, să o iubească cu fiecare fibră si cu fiecare părticică de țesut, încât clachează. Și după ce o ating și ea dispare din locul în care ne aflam amândoi, mă mângâi cu parfumul ce mi-a rămas pe buricele degetelor. Îmi mângâi fața cu ele, buzele, pleoapele, fruntea, ca și cum ar fi mir sfințit.

Dorința atât de arzătoare este că mă străbat toți fiorii, toate frigurile, toate arsurile și furnicăturile joacă pe pielea mea, țopăind în ritmuri latine și divagând spre un rock metalic. Iubesc trupul acestei femei. Dar doar trupul. Reacționez atât de bine chimic cu porii ei, cu mireasma ei și cu vibrațiile ce le emană vocea ei. Sunt îndrăgostită de acest trup. Acum ca m-am spalat pe mâini, simt că am omorât-o. Nu mai sunt dependentă.

[lady-in-blacks-blog]

În adâncul tăcerii, în umbra gândurilor,

Un suflet tulburat și-a pierdut zborul,

A simțit că bunătatea și iubirea nu au ajutat,

Și azi, nimic nu mai e la fel, totul s-a schimbat.

Rece și indiferentă, o carapace s-a născut,

Durerea și dezamăgirea în el s-au adunat.

Cât de multe speranțe s-au risipit în vânt,

Iar viața, parcă grea, pare un război constant.

Dar într-un colț al sufletului zăcea o grijă,

Dorința de fericire, o lumină efemeră.

Căci într-adevăr, există lucruri mai importante,

Ce îți pot aduce bucurii și zâmbiri briliante.

Să iubești înseamnă a căuta în strălucirea vieții,

Acrobații ale sentimentelor, armonii și frumusețe,

Chiar dacă uneori poarta lacrimilor e deschisă,

Să iubești aduce în suflet speranță nemăsurată.

Deci nu renunța, căci a iubi e o artă fină,

O călătorie a inimii, plină de lumină divină.

Pentru ca un suflet să înflorească din adâncuri,

Trebuie să iubească, să dăruie, să înalțe ziduri.

Iubirea nu e mereu ușoară și nu dă întotdeauna,

Dar cu răbdare și încredere vei găsi clipa cea bună.

Când viața te va surprinde cu un zâmbet sincer,

Vei simți cum fericirea crește în adâncul tău sincer.

Așa că nu te îndepărta de lumina iubirii tale,

Deschide-ți sufletul și lasă-l să răspândească fericire.

Căci rând pe rând, speranțele vor reveni,

Și în timp, vei regăsi ale tale iubiri în veșnicie.

[inabusire]

Ce pierdere de vreme, totuși, o viață în care nu iubești. Ce searbădă e o viață în care nu simți pasiunea, dorința, dragostea; în care nu arzi de dor, de nerăbdare și chiar și de frică; în care gândurile tale n-au jind și țintă. Ce fel privim în urmă, cu gurile neatinse, cu speranțele suspendate, exersând resemnarea. Cu timpul, privirile se uită, iar vocea rămâne un ecou spart, mărturie a tot ce-a fost și nu mai e; suntem musafiri în viețile altora, schimbând lacăte, lăsând urme pe covoare și pahare murdare. Când soarele se-ascunde, lăsând în urmă umbre sângerii, contemplu ce-a mai rămas: haine răvășite, o țigară pe pervaz, o privire aruncată în golul dintre blocuri, sunetul din depărtare al unui tren plecând spre alte locuri; aș vrea să pot spune că nu mi-e frică, dar sunt îngrozită. Și totuși...

[rockgirl05]

“Cel mai frumos lucru pe care îl poți simți la o persoană este dorința de a te avea. Dorința de a te vedea, nevoia de a fi acolo. Cel mai frumos lucru este să te simți important pentru cineva, să simți că ești persoana care i-a făcut viața mai bună.”