#martha bibescu

[steliosagapitos]

            - The Mogoșoaia Palace of Ilfov in Romania. -

            ~ “Mogoșoaia Palace, historical building in the town of Mogoșoaia, Ilfov county, Muntenia, Romania, located about 15 km from the centre of Bucharest. The complex contains the building itself, its courtyard with the watch tower, the cuhnia (kitchen), the guest house, the ice house and the vault of the Bibescu family, as well as the ‘Saint Gheorghe’ church located near the walls of the courtyard.     The Mogoșoaia Palace was in the possession of the Brâncoveanu family for approximately 119 years, then passing into the ownership of the Bibescu family. The palace was built until 1702 by Constantin Brâncoveanu in the Brâncoven style, a style previously used in another voivode's palace, built by him in Potlogi. The work was finished on September 20, 1702, according to the inscription on the east side of the palace. The date of the start of construction is not known, but it is known that Brâncoveanu started buying land in the area in 1681.

The Brâncovens after the death of the ruler (1714-1832).

    After 1714, when Constantin Brâncoveanu was executed in Constantinople together with his sons, all the family's wealth was confiscated by the Ottomans and the palace was turned into an inn. Redeemed by the ruler Ștefan Cantacuzino, it then returned to the great ban Constantin Brâncoveanu, the ruler's grandson, and remained in the family's possession until the beginning of the 19th century. The palace was devastated by the Ottomans during the Russian-Turkish war of 1768-1774, because the great ban Nicolae Brâncoveanu had sided with the Russians in the conflict. Another destruction of the palace took place on the occasion of the revolution of 1821 when the last descendant of the Brâncoven family, Grigore Brâncoveanu, fled to Brașov and the building was occupied by the Pandi.

Residence of the Bibescu family.

      After Grigore's death in 1832, the Mogoșoaia property was inherited by his adopted daughter, Zoe Mavrocordat, and through her marriage to the ruler Gheorghe Bibescu, concluded in 1826, it passed into his family. The palace was renovated between 1860–1880 by Nicolae Bibescu, who also built the family vault in the palace park, and the nearby Elchingen villa. The palace was still administered by the Bibescu family who, however, moved to the new villa and the old building remained uninhabited. This until 1911, when Maria-Nicole Darvari sold the palace to her cousin George-Valentin Bibescu, who gave it as a wedding present to his wife, Martha.

The era of Martha Bibescu (1912-45).

    Martha Bibescu took care of renovating the palace starting in 1912. During the First World War, the renovation works were hampered by further destruction suffered as a result of the German bombings. During the German occupation of Bucharest and southern Romania, Princess Martha Bibescu remained in the capital, taking care of Queen Maria's hospital and living in the palace for a while. Returning to the country after she had gone to London, being accused of collaborating with the German troops, Martha Bibescu resumed the renovation works after 1920, spending a large part of the wealth collected from the books she wrote. Thus, the palace was re-inaugurated in 1927, with some interior works continuing, however, until 1935. While it was owned by Marthea Bibescu, the palace was visited by personalities such as August von Mackensen, Charles de Gaulle, Marcel Proust, Nicolae Iorga, King Alfonso XIII of Spain, King Carol I of Romania, Queen Maria of Romania, King Ferdinand I of Romania or Winston Churchill. During the Second World War, the palace was a meeting place for allied diplomats, being, for a few months, rented to the Swiss legation in Romania.

Under the communist regime (1945-89).

       After March 6, 1945, the estate was forcibly nationalised by the communist government, Martha Bibescu obtaining from the authorities the declaration of the palace as a historical monument, which she still owned. However, the princess left the country for good in September 1945, leaving the palace to her daughter Valentina and her husband, Dimitrie Ghika-Comănești, son of Eugen Ghica-Comănești.       In 1949, the palace was also nationalised, Valentina and Dimitrie Ghika-Comănești were arrested. By 1957, the building was ravaged and ransacked, the art collections stolen and dismantled. It was only in 1957 that the palace became the seat of the feudal section of the National Art Museum, being restored starting in 1977.

After 1990.

    Currently, the Mogoșoaia Palace houses the Brâncoveneasc Art Museum and is an important tourist attraction. Starting from 2010, the legal heirs of Marthea Bibescu, who live in Great Britain, are fighting in court for the recovery of the complex, or if necessary for obtaining adequate compensation.” ~

[suetravelblog]

Mogoșoaia Palace Bucharest Romania

Mogoșoaia Palace Bucharest Romania

Former Mogosoaia Kitchen Yesterday, I toured Mogoșoaia Palace, a Romanian cultural landmark complete with lush gardens and a lake. It was a half-day tour with a small group – the guide, a driver, a German family – mother, father, son, and me. There’s a vast amount of Romanian history associated with this fascinating palace, more than I’ve covered in this post. I’ve learned to book half-day tours…

[annalaurendet70]

Crown Princess Marie of Romania with Princess Martha Bibescu

📌 Empress Alexandra Feodorovna of Russia was a maternal first cousin of Marie.

📌 Tsar Nicholas ll of Russia was a maternal first cousin of Marie.

📌 Marie's mother was born Grand Duchess Maria Alexandrovna Romanova of Russia.

📌 Martha was at one time engaged secretly to Crown Prince Ferdinand of Romania (Marie's husband)

📌 In 1914 she was in the entourage to meet Tsar Nicholas II of Russia and his family on their state visit to Constanza,Romania.Invited by Marie.

[laivinduroriginal]

Historia Rediviva: Mari spioni români Aceasta lume misterioasă a spionajului a incitat imaginația oamenilor secole la rând. Tuturor ne vine în minte seria de filme James Bond, dar, oricât am încerca să credem ce se întâmplă în aceste filme, ele rămân doar ficțiune. Haideți să facem împreună o incursiune în misterioasa lume a celor mai mari spioni români ai secolului al XX-lea. Sursă: Historia Rediviva

[stejarmasiv]

Toaca cheamă la rugăciune prin cântecul ei! Citesc o carte despre România de demult, publicată prin 1938 de către Martha Bibescu. Cartea (IZVOR, Țara Sălciilor) ne apropie foarte mult de poveștile bunicilor noștri, de tradiția țărănească, de felul în care îmbinau bătrânii vrăjitoria cu credința. Ne duce la origini, la muncile câmpului, la lucratul lemnului. Îndeletnicirile fetelor sunt asemănate cu cele ale prințeselor, ele mânuiau lâna, fusul și suveica precum Elena din Troia. De sărbători își puneau aur pe veșminte, precum fetele de împărat. Iar la vremea măritișului, în biserică, toate poartă cunună de împărăteasă. Doar cununa ne-a rămas. Cum de ne-am îndepărtat de meștesugurile astea frumoase?

Există mai multe legende privind apariția toacei, în aproape toate, Noe a fost cel care a primit porunca să facă o toacă din lemn de trei coți lungime, un cot și jumatate lățime și un ciocan din același lemn. În această toacă, Noe trebuia să bată de trei ori pe zi, dimineața devreme, la prânz și seara, după apusul soarelui. Vestea lumii ceva sau chema animalele în arcă, depinde care legendă alegi să o crezi. După ce creştinismul a devenit o religie recunoscută în Imperiul Roman, în secolul al IV-lea, începutul slujbelor bisericeşti a început să fie anunţat cu ajutorul trâmbiţelor sau al unor clopoţei. În mănăstiri, un monah sau monahie anume desemnat bătea în uşa fiecărui călugăr sau călugăriţă cu un ciocănel de lemn pentru a-i trezi şi/sau pentru a-i chema la rugăciune. Toaca a apărut undeva prin secolul al VI-lea sau mai devreme, clopotele fiind introduse mai târziu, înlocuind bătaia în uşă. [sursa]

Toaca este un obiect liturgic confecționat din lemn, dar putem întâlni și toacă din metal care va fi întotdeauna fixă (tochiță). Toaca din lemn poate să fie mare (fixă) sau mică (mobilă). Toaca mobilă e adesea o scândură lungă de 2-3 m, lată de 20 cm, și este purtată de către călugări sau călugărițe care o țin de mijloc cu mâna stânga, iar cu cea dreapta bat în ea cu un ciocănaș. Toaca mobilă se bate cu o singură mână, toaca fixă se bate cu ambele mâini (fiind susținută).

Construcţia toacelor este un proces dificil, pentru care este nevoie de mâna unor meşteri pricepuţi. Lemnul pentru toacă trebuie să fie al unui copac puternic, fag sau paltin, fără prea multe noduri. Iar făurirea ei se face în taină și cu rugăciune, că așa-și lucrează artiștii lemnul, mulțumindu-i că participă alături de ei în procesul creației.

toaca din lemn

stravopoleos.ro toaca-in-saptamana-luminata-2010

calugarita cu toaca

doxologia.ro concurs_toaca_harlau_foto_tudorel_rusu_16_copy

revista satul toaca

Cu drag și dor de pace și autentic!

Toaca – cântecul lemnului care te liniștește Toaca cheamă la rugăciune prin cântecul ei! Citesc o carte despre România de demult, publicată prin 1938 de către Martha Bibescu.

[radioclasic]

Lentila de contact cu Stelian Tanase - Martha Bibescu și colonelul Thomson

Lentila de contact cu Stelian Tanase – Martha Bibescu și colonelul Thomson

Vineri, 05 martie, de la ora 12:00, vă invităm la o nouă ediție a emisiunii Lentila de contact. Martha Bibescu s-a stins la Paris, în 1973, la 28 noiembrie (n. 28 ianuarie 1886). Se spune că a avut nenumărați amanți, culeși din lumea aristocratică. Era bârfită, deșteaptă, snoabă, chiar mitomană, se spunea, extrem de mondenă. Făcea caz de imaginarele ei origini bizantine. În primul sfert al…

[giuseppefenocchio]

Giovanni Boldini "Ritratto di Martha Bibescu" 1911 https://www.instagram.com/p/CJ3IiGAFgKF/?igshid=1o434m7yawhwm

[turistprinro]

Așezat la granița Subcarpaților Prahovei cu Munții Baiului, pe faimosul DN1, la doar 50 de kilometri de Ploiești, orașul Comarnic a fost locul unde și-au găsit sălașul pentru o perioadă de timp Nicolae Grigorescu, Ion Luca Caragiale și Martha Bibescu, aceasta din urmă fiind atât de îndrăgostită de aceste meleaguri încât a construit aici un castel care-i poartă numele. Castelul se află la Posada, localitate componentă a orașului Comarnic, la ora actuală fiind construcția care găzduiește Muzeul Cinegetic Posada.

Pensiunea Comarnic, Comarnic, județul Prahova

Țin minte că era început de vară când am ales să vizitez Comarnicul, abia plouase și atmosfera era foarte liniștită și curată, ca după ploaie. Am ales ca loc de petrecere a nopții Pensiunea Comarnic, undeva mai sus decât DN1, tocmai pentru a evita forfota și aglomerația cu care ne-am obișnuit cu toții.

Clădirea pensiunii se vede chiar de la intrarea pe stradă. O clădire mare, impunătoare cu balcoane pe fiecare etaj.

Curtea Pensiunii Comarnic, Comarnic, județul Prahova

Am parcat mașina în parcarea Pensiunii Comarnic și am urcat câteva trepte până să intru în locația propriu zisă. Pe partea stângă un foișor spațios cu grătarul alături, iar pe partea dreaptă un loc de joacă pentru copii. În interior, chiar în fața intrării, recepția cochetă și frumos aranjată își întâmpină oaspeții.

Recepția Pensiunii Comarnic, Comarnic, județul Prahova

Imediat după recepție, un restaurant cu circuit închis, spațios, cu ferestre mari care te lasă să vezi frumusețea împrejurimilor, poate găzdui cu lejeritate 50 de persoane. La cerere, fiind restaurant cu circuit închis, doar pentru cei cazați la pensiune, se pot servi toate cele trei mese ale zilei sau se pot organiza evenimente private. Specificul restaurantului Pensiunii Comarnic este tradițional românesc. Un mic separeu dotat cu măsuțe joase se regăsește imediat în dreapta restaurantului.

Restaurantul Pensiunii Comarnic, Comarnic, județul Prahova

Camerele pensiunii sunt spațioase și pot caza până la 28 de persoane. Cele 10 camere sunt structurate în camere duble și garsoniere. Garsonierele, la cerere, contra cost, permit adăugarea unui pat suplimentar. Spațiul generos, 25 de metri pătrați pentru camerele duble și 50 de metri pătrați pentru garsoniere, este completat într-o manieră foarte elegantă de balcoane care permit admirarea peisajului oferit de munții Baiului.

Cameră în Pensiunea Comarnic, Comarnic, județul Prahova

Atât camerele duble cât și garsonierele sunt dotate cu tot ceea ce este necesar pentru a petrece câteva zile având confortul asigurat. Astfel, nu lipsește uscătorul de păr și accesoriile necesare pentru toaletă. Camerele sunt foarte curate și aerisite, așternuturile albe, cu un miros plăcut de proaspăt.

Cameră în Pensiunea Comarnic, Comarnic, județul Prahova

  La ultimul etaj se găsește o sală de conferințe multifuncțională care pe parcursul timpului a găzduit foarte multe campionate de șah, prezentări sau workshop-uri. Capacitatea sălii de conferințe este de 40 de locuri, aceasta putând fi transformată în funcție de necesități. Accesul la internet se face prin conexiune wireless care are acoperire pe toată suprafața pensiunii.

Sala de conferințe a Pensiunii Comarnic, Comarnic, județul Prahova

În concluzie, Pensiunea Comarnic reprezintă locația potrivită pentru organizarea unor evenimente private sau de firmă de talie medie, organizarea unor tabere sau workshop-uri sau pur și simplu pentru a petrece câteva zile de relaxare la poalele munților Baiului. Este locul unde ești întâmpinat cu zâmbetul pe buze, este un loc foarte îngrijit și ospitalier, este locul unde te poți caza în condiții mai mult decât decente având la dispoziție toate utilitățile necesare pentru un sejur ne neuitat.

Articol scris de Adrian Satmaru

Fotografii de Adrian Satmaru

  Pensiunea Comarnic, Comarnic, județul Pra Așezat la granița Subcarpaților Prahovei cu Munții Baiului, pe faimosul DN1, la doar 50 de kilometri de…

[rudyroth79]

Vineri, 5 mai 2017, la ora 16.00, la Centrul Socio-Cultural ”Jean Louis Calderon” din București (str. Jean Louis Calderon nr. 39, sector 2) va avea loc lansarea volumelor ”Trecea un cântec peste veacuri”, antologie de poezie franceză (selecţie de poeme şi traducere în limba română de Paula Romanescu) și ”Et si l’amour avait raison?”, selecție din lirica originală a Paulei Romanescu, ambele apărute la Editura Tipo Moldova. Prezintă: George Corbu.

Antologia de poezia franceză cuprinde traduceri din Guillaume Apollinaire, Louis Aragon, Felix Arvers, Aliette Audra, Henri Bachou, Georges Bataille, Charles Baudelaire, Pierre Bearn, Joachim Du Bellay, Yves Bonnefoy, Georges Brassens, Jacques Brel, Paul Celan, André Chénier, Paul Claudel, Jean Cocteau, Pierre Corneille, Robert Desnos, Paul  Éluard, Benjamine Fondane (Barbu Fundoianu), Théophile Gautier, Iulia Hașdeu, Victor Hugo, Jean de La Fontaine, François de Malherbe, Stéphane Mallarmé, Henri Michaud, Molière, Gérard de Nerval, Anna de Noailles, Charles d’Orléans, Charles Péguy, Jacques Prévert, Sully Prudhomme, Henri de Regnier, Arthur Rimbaud, Pierre de Ronsard, Léopold Sédar Senghor,  Jules Supervielle, Tristan Tzara, Elena Văcărescu, Paul Valéry, Emile Verhaeren, Paul Verlaine, Boris Vian, Alfred de Vigny, Voltaire, Ilarie Voronca ș.a., aforisme de Martha Bibescu, Constantin Brâncuși, Emil Cioran.

”[…] Pe vremea când, copil îndrăgostit de hărţi şi stampe cum am fost, transcriam într-un «jurnal» frânturi de poeme descoperite în acea foarte de folos zăbavă care-mi era cetitul cărţilor, nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că acela va fi fost grăuntele primei mele antologii, azvârlit în câmpul fertil al tăcerii, în aşteptarea vremii de cules. Mă mulţumeam cu bucuria fără nume de a mai fi adăugat micilor mele comori de gând o frumuseţe nouă. Uneori nu păstram dintr-un poem decât un vers, o frântură de zicere ca un tăiş de fulger pe care-ai vrea să-l prinzi în palmă, nebănuindu-i dulcea arsură. Împărţeam cu cei de-o cale spre împlinire într-un mâine al vieţii de adult (vai, cât de grăbiţi copiii să devină oameni mari de ani, ignorând capcana de a se trezi bătrâni chiar fără a fi fost vreodată adulţi!) noua bogăţie şi, prin acest gest simplu am înţeles că a dărui frumuseţe înseamnă a te îmbogăţi, îmbogăţindu-i şi pe ceilalţi.

Aceasta mi-a fost porunca: Să realizez din iubire de cuvânt prezenta antologie în limba română. 

Cuvintele ard uneori. Chiar sângeră. Alteori capătă adâncimi în care, de te afunzi, «dai de stele-n apă», cum zice lancrămeanul poet din Valea Frumoasei. Dar numai astfel sufletul se preschimbă-n armonie, bucuria în lumină şi lacrima în cânt.

Selectând şi traducând poeme din literatura franceză, apărute de prin secolul al paisprezecelea până în zilele noastre, am vrut prin aceasta să aduc un omagiu culturii unei ţări de la care au luat lumină de-a lungul timpului şi «ai noştri tineri» care vor fi învăţat pe la Paris nu doar «la gât cravatei cum se face nodul», ci şi cum se poate înnobila prin cunoaştere mintea şi sufletul omenesc.

Dacă nu am ocolit nici poeţi anonimi din nu se mai ştie care timp, nici poeţi-interpreţi de muzică dintre cei care s-au impus în conştiinţa publicului şi care au fost percepuţi de cititori drept creatori de poezie adevărată – Brel, Brassens, Ferré –, cum aş fi putut ocoli pe acei poeţi români sau trăitori un timp în România, cărora limba română le-a rămas patria din suflet şi, care au adus prin scrisul lor în limba  franceză o contribuţie deloc neglijabilă ba chiar de o excepţională originalitate şi valoare – Emil Cioran, Gherasim Luca, Iulia Hașdeu, Anna de Noailles (prinţesă Brâncoveanu), Paul Celan, Martha Bibesco, Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane), Elena Văcărescu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca dar şi un Brâncuşi, acest sculptor de aforisme şi poet al pietrei, al lemnului, al metalului…

Am credinţa că doar astfel «sporim a lumii taină» ori de câte ori un poem care va fi traversat veacurile se amestecă în cântul nostru luminându-ne cu o frumuseţe nouă.” – Paula Romanescu, ”Mărturie”, prefață la vol. ”Trecea un cântec peste veacuri”.

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Ilustrații coperți: Adina Romanescu

Arhur Rimbaud

Cel ce-odihneşte-n vad (Le dormeur du val)

E un vad de verdeaţă unde un râu subţire Cântă aninând prin ierburi de-argint străluminări, Unde un soare mândru îşi cerne peste fire Din crestele muntoase luminile din zări.

Un soldat tânăr doarme cu gura-ntredeschisă, Cu capul gol, cu ceafa scăldată-n reci undiri, Doarme întins în iarbă sub bolta necuprinsă, Palid în patu-i verde sub ploaia de lumini.

Doarme şi gladiole picioarele-i cuprind, Surâde-n somn cum face copilul suferind. Leagănă-l cu blândeţe, natură, îi e frig.

Întreaga-nmiresmare nu-l tulbură ca alt’ dată, Tihnit doarme sub soare cu mâna aşezată Pe piept; în coasta-i dreaptă două răni se deschid.

Traducere de Paula Romanescu

Paula Romanescu

Je n’aime pas les statues

Je n’aime pas les statues, Néron non plus d’ailleurs ; Il les décapita Puis sa tête roula Et le jeu continue: Un tyran est tombé De son socle rougi, L’oiseau dans la forêt Chante et l’herbe refleurit.

Un nouveau jour se lève, D’autres pas sur la grève, Et moi je rêve D’un Paradis perdu Au goût de bonheur.

Je n’aime pas les statues: La vie non plus d’ailleurs.

Știri: Dublă lansare de carte Paula Romanescu (5 mai 2017, București) Vineri, 5 mai 2017, la ora 16.00, la Centrul Socio-Cultural ”Jean Louis Calderon” din București (str. Jean Louis Calderon nr.

[steliosagapitos]

           The Manor Of Marthe Bibesco/Martha Bibescu, Of Bucharest In Romania.

[kateellawolf]

La mulți ani, Martha Bibescu!

Eu sunt a ta Catherine-Paris. Eu sunt o mică tu. Spui: ,,Dragostea trebuie făcută pentru a nu ne mai gândi la ea." Martha, fac dragoste și tot mă gândesc. E adevărat, nu mai râvnesc ca o însetată, dar mintea e-ntotdeauna pe același făgaș tulburător. Sufăr. Sufăr discret, fără lacrimi și fără durere. Sufăr sofisticat, și numai Voltaire ar fi putut identifica această boală prețioasă pe care reginele o au. Dar mie ce regat mi s-a dat? Niciunul. Mă simt deposedată de iluzii balzaciene, dostoievskiene, eminesciene, shakespeariene. Mi se desface gura ca să arunce cuvinte idioate. Nu mai știu să vorbesc, să mă exprim. Trăiesc și mă roade gândul tiran că nu-mi convine viața asta. Îmi doresc, din nou, îmi doresc ceva. Sunt, ca întotdeauna, nemulțumită. Mi-e greu să respir. Mi-e urât afară din camera mea. La capul patului e plin de cărți vechi, de trandafiri uscați, de animale de pluș, de bijuterii. Draperiile sângerii, plapuma verde regal, pernele albe, pereții albi, ușa albă, veioza albă, luna de afară albă... Trece o salvare prin acest cartier îngust. Mereu sunt mașini pe stradă. București plin de oameni și gândaci. Plin de oameni-gândaci. E timpul să citesc cursul doamnei Berlogea. O seară bună, Martha!

[stiri-noi]

„În interbelic, moravurile sexuale erau foarte stricte doar înainte de căsătorie“ - Adevărul

[pangeanews]

“Rilke era bruscamente diventato per me un dolore strano”. L’ultimo viaggio a Parigi del poeta (con l’uomo che ne codificò la risata)

Il 1925, per Rainer Maria Rilke, è l’anno del congedo. Dal 7 gennaio al 18 agosto il poeta è a Parigi, contornato dall’aura del genio angelico: il Malte, quel romanzo del 1910 che scardina le forme e sonda l’enigma dell’arte, esce in una parziale versione francese. Nei salotti parigini dominati dall’avvenente Martha Bibescu, eternata da Giovanni Boldini, quasi intoccabile, Rilke è trattato come un gioiello raro. Dopo gli anni della reclusione a Muzot – ricerca stilita della parola perfetta – e l’esito esatto delle Elegie e dei Sonetti, il poeta può riconciliarsi con il mondo. E lasciarlo.

*

Per lo più, il poeta, quasi diafano, istoriato nel diamante, sta al falò di rari amici. Sprofonda nell’amore per Blandine Klossowska, che “vedrà quasi ogni giorno”, cerca Catherine Pozzi, la poetessa orfica e notturna, legata a Paul Valéry. La Pozzi – la cui opera, postuma, attirerà Cristina Campo, che la innesta, tra Katherine Mansfield, Simone Weil, la Dickinson, Anna Achmatova e Virginia Woolf, in un riservato club di ‘sante’ – è malata, rosa dalla setticemia. L’incontro con Rilke è perciò fugace, lei lo ricorda – nonostante lo stretto epistolario che li lega dal 1924 – con aristocratica asprezza: “Venne da me come se fossi stata la grande avventura, la messaggera del cielo”.

*

Rilke traduce Valéry, in aprile si ammala, e luglio André Gide parte per il Congo. Da ora in poi ogni saluto è un addio, ogni partenza ha l’inevitabile del sempre. Un anno dopo, nel settembre del 1926, ad Anthy, l’ultimo incontro con Valéry. In una immagine che celebra l’incontro, il francese è di fianco al suo viso, scolpito da Henri Vallette, guarda in alto; Rilke guarda qualcosa, oltre il fotografo, e ghigna, sorride. “Non l’avevo mai visto in così buona salute e allegro. Dopo la colazione fummo lasciati soli. Per due o tre ore, con un tempo bellissimo sotto gli alberi del grande parco fra cespugli e rami dove scintillava l’acqua, parlammo ininterrottamente”, ricorda Valéry. Poi, l’addio, “Rilke era bruscamente diventato per me un dolore strano, un male inatteso dopo una dolcezza e un’intimità immediata”.

*

È strano pensare a Rilke, un poeta che sembra sapere tutto dell’uomo, di angelica indifferenza verso i fatti transitori del corpo, che ride. Un uomo, in effetti, ha anatomizzato la risata di Rilke, la ha studiata per ricavarne, forse, una direzione al vivere: “si mise a ridere come sapeva soltanto lui, con quella sua particolare sonora risata di fanciullo, indimenticabile per chi l’abbia udita, soprattutto perché quando rideva egli non chiudeva o stringeva gli occhi come si fa di solito, ma li spalancava e ti guardava in faccia con aria interrogativa e con gli occhi sereni, quegli occhi che per lo più sotto le gravi palpebre erano pensosi o addirittura malinconici”. Quando ride, Rilke è totalmente coinvolto nella risata, precipita.

*

L’uomo che ha dissezionato la risata di Rilke si chiama Carl Jacob Burckhardt, diplomatico di lusso, amico di Hugo von Hoffmannsthal, poi Presidente della Croce Rossa Internazionale e ambasciatore a Parigi. Quel giorno, Burckhardt, poco più che trentenne, in carriera, impiegato alla Bibliothèque Nationale in Parigi, è dal barbiere. La scena è patetica. Cassiera, commesso e rasabarba sono attorno a un tizio, gli urlano contro. Il tizio, fresco di rasatura, indifeso, non ha i soldi per pagare, o meglio, ha dimenticato il portafogli in albergo. “Contro quella grandine di rimbrotti la reazione dell’uomo, messo evidentemente alle strette, era molto debole e lamentosa e pareva venisse da un altro mondo con un tono di sofferenza lontana e nello stesso tempo con un timbro forestiero, leggermente slavo”. Quelli della barberia non ci stanno: è la solita scusa di chi non vuole tirare fuori i soldi. “Scusate… ve lo prometto… potete telefonare per accertarvi… io sono… sono… il poeta Rainer Maria Rilke”, fa l’omino, subito attaccato al muro, “E chi la conosce?”. Il poeta tentenna a dirsi poeta, è creatura di altri mondi, e quando lo ammette, gli latrano in faccia. A risolvere l’imbarazzo, Burckhardt, che si alza, paga per lui. Aveva conosciuto Rilke qualche mese prima. Rilke si siede. Esplode in una risata. Lo invita a passeggiare per le vie di Parigi.

*

C.J. Burckhardt racconta il suo incontro con Rilke, tenue testimonianza dell’ultimo viaggio parigino del poeta, in un libro fragile, delizioso, pubblicato per la prima volta nel 1944, tradotto nel 1948 come Incontro con Rilke dall’immenso Ervino Pocar – a cui dobbiamo la traduzione dei massimi libri di Thomas Mann e di Franz Kafka, di Hermann Hesse, di Knut Hamsun e di decine di altri – per Cederna, in un migliaio di copie numerate. Il testo, a cura di Antonio Gnoli, fu recuperato da Sellerio nel 1990, con lo stesso titolo. Infine, fu Bompiani, variando – titolo: Una mattina in libreria. Incontro con Rilke – a pubblicare il pamphlet, nel 2005. Ora, è sparito dai cataloghi editoriali.

*

La passeggiata tra Burckhardt e il poeta, in affanno – “Il mio corpo mi consente assai poco di quel che il mio spirito vorrebbe” – si schianta su una libreria. È una di quelle librerie autentiche, “dove vendono libri usati”, priva della depravazione del mercanteggio: un antro – “entrammo nello stretto e buio negozio dove i libri erano accatastati da una parte e dall’altra fino al soffitto” – guidato da “un vecchietto” con “occhiali a stringinaso” e “due occhi scuri, buoni e attenti”. Sembra di fare ingresso nella libreria antiquaria di Carlo Corrado Coriandoli, quello della Storia infinita – e in effetti Rilke, traslucido, sembra un drago tra i libri, una creatura neppure umana. Il dialogo tra i tre viene esaltato da un quarto, entrato poco dopo. Si tratta di Lucien Herr, mitico bibliotecario dell’École Normale Supérieure, amico di Paul Nizan e di Charles Péguy, mente della Terza Repubblica, schieratosi, insieme a Zola, per Dreyfus nel fatidico affaire. Morirà l’anno dopo, Herr, come Rilke. Burckhardt, ascoltandoli parlare, di poesia francese e tedesca, va in estro: “Apparve chiaro come esistano frontiere ben diverse da quelle che furono tracciate dalla storia degli stati e dalle varie lingue, come esista qualcosa che è comune ad alcuni di noi fin dall’antichità, una schietta gioconda conoscenza della profondità, consistente nel fatto che ogni cosa ha un significato unico e non molteplice e come nel perpetuo fluire ci sia quella costante che risulta dai rapporti umani sempre uguali nelle infinite unione e relazioni”. Sfinito dall’utopia, Burckhardt sogna un’Europa dai confini poetici. La discussione tra i quattro si protrae, tanto che il libraio ordina, alla signora dell’osteria di fianco, di allestire il pranzo nel suo negozio, scostando i libri, a piramidi. Sappiamo anche cosa mangiarono: “pollastra, poulet de Bresse, con contorni” annaffiato da “un litro di vino della Champagne”. Seguirà, caffè e “vecchia grappa di Borgogna”.

*

La pretesa è quella, da un singolo, casuale, episodio, di poter risalire all’intero destino. Ciò dipende dall’autenticità dell’uomo. Perché mi affanno a inseguire le tracce di Rilke? Non conta l’altezza del poeta – non esistono misurazioni in merito – ma ciò di cui quel poeta è emblema. Qualche mese prima del viaggio a Parigi, Rilke scrive la poesia Per il Barone Helmuth Lucius von Stoeden. Pare una chiusura definitiva.

Come la natura abbandona gli esseri all’azzardo del loro piacere oscuro e nessuno ne protegge fra le zolle e i rami: così anche noi cari non siamo al fondo antico del nostro essere; ci osa. Ma noi, ancor più che la pianta o la bestia, secondiamo l’azzardo; lo vogliamo; osiamo talvolta (e non per nostro fine) più di quanto osi la vita…

Nell’azzardo e nell’osare oltre ogni tentativo di salvezza è il crisma dell’uomo, che sfinisce l’angelo. “È che siamo senza riparo”, dice poco dopo Rilke. E irreparabili. In Rilke c’è qualcosa che se inseguito, ricapitolato, come si riporta il fuoco nell’apice di cielo da cui è giunto, porta all’origine della parola, al primo. (d.b.)

L'articolo “Rilke era bruscamente diventato per me un dolore strano”. L’ultimo viaggio a Parigi del poeta (con l’uomo che ne codificò la risata) proviene da Pangea.

from pangea.news https://ift.tt/2sZ7J9U

[msostiz]

Boldini y Madame de Florian

Boldini y Madame de Florian

Ayer estuve viendo una exposición de Boldini (y la pintura española de su época) en la que vi cuadros que desconocía pintados como decía una mujer a mi lado, «así como chis, chis, chis» para referise a la minucia de los detalles. A mí me ha gustado mucho Boldini, por asunto más literraios que pinctóricos: sus retratos de Robert de Montesquiou, Martha Bibescu –la autora de Le perroquet vert…–,…

[julia-kalman]

Revista Secolul XX: Nr. 4 / 1968

Revista Secolul XX: Nr. 4 / 1968

CORNELIA ȘTEFĂNESCU: Cu Martha Bibescu despre Marcel Proust și prietenii săi români.

  ”Biograful englez al lui Marcel Proust, G.D. Painter, semnalează prezența scriitorului în vila Bassaraba a Brâncovenilor, încă în 1893, dată la care a fost prezentat Annei de Noailles, pe atunci foarte tânără. Ea l-a inspirat pe Proust în Jean Santeuil, pentru personajul vicontesei Gaspard de Revillon. Vizitele…

[olimobro]

oferta noua publicata de pe http://olimob.ro/properties/martha-bibescu-vila-individuala-langa-palatul-mogosoaia/

Martha Bibescu vila individuala langa Palatul Mogosoaia

Palatul, Parcul si Lacul Mogosoaia sunt principalele atractii ale celei mai apropiate zone limitrofe din nordul Bucurestiului. Practic zona Mogosoaia face parte, de mai multi ani, din zona rezidentiala de nord a Capitalei. Este un loc usor accesibil din si catre oras, cu o infrastructura din ce in