#istoria picturii

[cydrone-studios]

Piesa de Altar Kabbalistico-Alchimică din Bad Teinach

Piesa de altar kabbalistico-alchimică dintr-o mică biserică din orașul Bad Teinach, lângă Calw, în Germania, este, cred eu, de cea mai mare valoare ezoterică. Am în prezent puține informații despre istoria sa exterioară, deși este datat în 1673 și pare să fi fost pregătit la instigarea prințesei Antonia (1613-1679), așa că mă voi concentra în acest articol asupra simbolismului picturii. Panoul…

[crindoro]

curente-artistice-in-pictura

curente-artistice-in-pictura! Sunt, de asemenea, în seturile de culoare după numere.

Curente în artele vizuale! De asemenea, sunt vândute pe pânze pictate după număr.

Pictura este o formă de artă plastică care folosește culoarea și pensula pentru a crea reprezentări bidimensionale ale lumii din jurul nostru. Scopul este de a obține o aranjare vizuală plăcută a elementelor (cum ar fi forme, culori, texturi și modele) care împreună constituie un tot artistic.

Când vorbim despre aspectele formale, tehnice și filozofice care definesc un anumit curent artistic, vorbim despre o convenție care s-a stabilit de-a lungul timpului și se reflectă într-o serie de opere de artă din aceeași perioadă. Aceste curente estetice nu sunt exclusiviste pentru nicio perioadă de timp din istoria artei.

Tendințele în artele vizuale:

Termenul de „manierism” este folosit pentru a descrie mișcarea creativă care a avut loc după apogeul Renașterii, dar înainte de apariția perioadelor baroc și clasicism. Prerafaeliții, cunoscuți și sub numele de Frăția Prerafaeliților, au fost un grup de artiști, poeți și critici de artă englezi care au fost influențați de un stil de artă care a apărut în Italia în jurul anului 1520. John Everett Millais, Dante Gabriel Rossetti și William Holman Hunt l-a format pentru a revoluționa lumea artei. Ca o reacție la artiștii care i-au urmat pe Rafael și Michelangelo, cunoscuți ca manieriști, pe care ei i-au văzut ca fiind angajați în „reproducție mecanică”, simboliștii au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o mișcare creativă și literară distinctă. Atât naturalismul, cât și parnasanismul au fost contestați de acest lucru. A fost o respingere împotriva idealurilor de realism, obiectivism și mișcarea impresionistă ascendentă. Artiștii simboliști au preferat lucrările bazate pe fantezie și imaginație decât portretul concret căutat de celelalte două școli.

Ca răspuns împotriva romantismului, realismul a apărut în Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Arta care este realistă încearcă să descrie cu exactitate viața reală. Impresionismul - a apărut, inițial, în pictură și, mai târziu, în muzică, în principal în Franța, și este emblematic pentru o mișcare în care artiștii s-au concentrat pe înfățișarea vieții de zi cu zi și au subliniat relația puternică dintre oameni și mediul lor social. Acest curent reprezintă linia de demarcație dintre academicismul clasic și avangarda modernistă. Un grup de tineri artiști întorc spatele subiectelor tradiționale (istorice, anecdotice, mitologice) în favoarea unei abordări inovatoare a picturii care implică transpunerea directă a sentimentelor vizuale efemere pe care artiștii le au în fața unui subiect pe un suport. Semnul distinctiv al acestei școli este o îndepărtare de clarobscurul tradițional și liniile de contur în favoarea unui stil atmosferic în care sunt pictate chiar și umbrele. Această mișcare a fost o lovitură de stat împotriva canonului academic stabilit, iar susținătorii ei au inclus artiști precum Georges Seurat și Paul Signac. Menită să furnizeze dovezi empirice pentru descoperirile impresionismului în ceea ce privește culoarea și iluminarea, „Arta naivă” se referă la munca artiștilor care nu au primit o pregătire formală în arte, dar au venit cu propria lor viziune și tehnici unice de exprimare a acesteia pe pânză. Termenul „copilăresc” este folosit pentru a descrie acest stil de pictură, deoarece este simplu de realizat. Arta naosului are un mod de a transforma chiar și cele mai banale lucruri în narațiuni interesante. Una dintre cele mai dezbinate mișcări artistice din istorie, cubismul urmărește să simplifice viața adultă, în același timp sporind-o cu o atmosferă însorită și lipsită de griji. Introdus de Picasso și Braque în Franța în 1907, a câștigat rapid popularitate acolo. Înclinația lui Cezanne pentru geometrizarea formei și a artei primitive, în special în sculpturile sale cu negrii africani, a oferit combustibilul abordării lor. Cubismul a fost considerat pe scară largă de către istoricii și criticii de artă ca fiind cea mai timpurie formă de realism în artele vizuale. Fiecare artist de astăzi are oportunitatea de a obține o înțelegere mai profundă a lumii, vizând-o prin prisma lui sau ei unică, ceea ce înseamnă că imitarea lucrărilor artistice este un lucru al trecutului. Artiștii care au urmat acest stil au respins cu fermitate orice încercare de a copia pur și simplu natura și, în schimb, au căutat să-și prezinte propriile interpretări unice ale subiectului.

Expresionismul exemplifica răspunsul organic al unui grup de pictori germani împotriva academicismului și a tradițiilor estetice riguroase, precum și a autoritarismului celui de-al treilea Reich. Revolta artiștilor a pledat pentru o expresie artistică neîngrădită și a subliniat conținutul mai presus de formă. Acest lucru a condus la o operă de artă uluitoare din punct de vedere cromatic și revoluționară din punct de vedere estetic;

[rudyroth79]

Știri: Premieră expozițională la Muzeul Storck: „Carol Popp de Szathmári, desenator și acuarelist” (6 august–18 octombrie 2020) Muzeul Municipiului București vă invită să vizitați, începând de joi, 6 august 2020, expoziția tematică Carol Popp de Szathmári, desenator și acuarelist…

[the-bcritic-stuff]

400 de secole de pictură în 400 de secunde

400 de secole de pictură în 400 de secunde

Istoria artei din paleolitic până în mileniul 3 despre autor

Nu am dorit o colecție de capodopere (deși, involuntar, cuprinde multe), nici o selecție a celor mai reprezentativi artiști (am lăsat pe dinafară pe câțiva dintre preferații mei, începând cu Dürer și Cézanne). Am încercat să conturez această foarte scurtă istorie a picturii prin lucrări reprezentative pentru…

[kalashnicov7]

“Mona Lisa” de Leonardo da Vinci

Mona Lisa – cunoscută și sub numele de “Gioconda” – este o pictură celebră a artistului italian Leonardo da Vinci, realizată între anii 1503 – 1506, în timpul Renașterii, la Florența (Italia). Această pictură reprezintă o femeie cu expresie gînditoare și un surîs enigmatic, abia schițat.

Ambiguitatea expresiei faciale, monumentalitatea compozitiei, modelarea subtila a formelor si atmosfera iluzorie sunt calitati inedite ce au contribuit la fascinatia si studierea continua a acestei lucrari. Mona Lisa este cea mai renumita opera din istoria picturii si este si cea mai recognoscibila (cel mai usor de recunoscut) pictura din lume. Putine alte tablouri celebre au fost atat de mult reproduse, discutate si caricaturizate ca Mona Lisa. In prezent, tabloul este expus la Muzeul Luvrudin Paris, fiind atractia principala pentru orice vizitator.

Mona Lisa este o pictura in ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 cm x 53 cm. Caracteristica principala a portretului este surasul enigmatic. O alta caracteristica interesanta este ca fundalul nu este uniform, partea din stanga este evident la un nivel mai jos decat in dreapta.

[caterinamiaun-blog]

Claude Achille Debussy și curentul impresionist

Claude Debussy (1862-1918) compozitor francez, este cel mai influent reprezentant al impresionismului muzical, creatorul unui stil neordinar, inovativ, cu o finisare tehnică şi cu un aer de natură poetică. Debussy a fost promotorul impresionismului, curent de o mare importanță în cultura muzicală. Compozitorul  a contribuit la dezvoltarea unor noi procedee de limbaj muzical – din dorința de a crea un nou stil, care ar purifica muzica franceză prin etosul tradițional. Născut ca o reacţie împotriva torentului emoţional postromantic care se manifesta prin exces în materie de expresie, pe când  impresionismul urmărea redarea unor impresii particulare şi fixarea a tot ceea ce era subtil, creând o estetică proprie. Impresionismul - curent apărut în Franța  în ultimele decenii ale sec.XIX, care mai târziu s-a propagat în alte țări, cum ar fi Germania, Italia, Rusia și practic toate țările Europei. Impresionismul de fapt este asemenea unei replici la curentul romantic. Inițial această mișcare se manifestă în domeniul  picturii și a literaturii, mai târziu și în muzică.   Din punct de vedere artistic, impresionismul se consideră una din cele mai atractive perioade din istoria artei moderne, astfel fiind cel mai apreciat curent de către publicul larg. Acest curent are ca scop reproducerea obiectivă a realității vizuale, ceea ce ține de efectele efemere ale luminii și culorilor. Pentru prima dată, termenul de impresionism a fost folosit de Louis Leroy, critic de artă al timpului, în articolul satiric, ,,Expoziția impresioniștilor”, publicat în Le Charivari  pe 25 aprilie 1874.  Louis Leroy pornește  de la titlul tabloului – peisaj al lui Claude Monet: ,,Impression, soleil levant”. Impresionismul vine cu noi mijloace de expresie, cu abordarea unor tehnici și subiecte noi,în centrul lui aflându-se o altă problematică, și anume natura este cea care se situează în prim-plan. În impresionism se pot evidenția 2 perioade: pleinairismul și impresionismul propriu – zis. În literatură impresionismul apare în literatura de limbă germană. Într-un mod special el se manifestă între 1890 și 1910. Acest curent se manifestă ca o replică dată naturalismului, care era considerat exagerat și neartistic. Spre deosebire de orientarea filozofică a naturalismului, impresionismul dimpotrivă nu acceptă nici o teorie științifico-realistă și materialistă. În impresionism mijloacele naturaliste sunt depășite astfel folosindu-se de cele de stil senzuale. În muzică preluarea termenului de impresionism a avut loc din pictura franceză și a apărut la sfârșitul anilor ’80- începutul anilor ’90. Acest curent a modificat concepția clasicilor față de melodie, ritm, formă. La baza impresionismului muzical este transmiterea stării emoționale a sufletului care apare în urma impresiilor create față de un tablou sau un alt obiect al percepției. Compozitorii pledează mai mult pentru transparență, contur imprecis al formei, un limbaj armonic neobișnuit, pulverizarea dinamică și timbrală. Impreisonismul este un fenomen artistic specific național francez, de o foarte mare importanță. Printre reprezentanții cei mai de vază numim pe Claude Debussy, Maurice Ravel și Ernest Fanelli. Claude Debussy o figură marcantă ce ilustrează muzica franceză la răscrucea secolelor al XIX-lea și al XX-lea și activa în calitate de compozitor, pianist și critic muzical.  Debussy a promovat impresionismul cu ajutorul noilor contribuții ce țin de dezvoltarea diferitor procedee de limbaj. El readuce pitorescul, analiza sufletească și portretistica vechilor creații franceze într-un limbaj impresionist.  Scopul creației lui Debussy era de a reda plastic, realist, impresii din viața înconjurătoare. El tindea spre a transmite cât mai sugestiv simțurile, încercând să le transmită în cât mai multă muzică, din cât mai puține note. Debussy încerca să vadă în toate lucrurile frumusețe. Claude Debussy se baza pe trăirile interioare ale artistului, pe frumusețile din natură, redarea farmecului momentului. Muzica lui, prin natura ei, provoacă, nu atât o arhitectură sonoră, cât mai ales o stare de sugestie, pe care capacitățile intuitive ale auditorilor, de o mare importanță pentru simțirea poeticii muzicale debussyste, o descoperă prin audieri repetate. Debussy a creat melodia impresionistă, ce se deosebește prin delicatețea și plasticitatea nuanțelor și în același timp prin neclaritatea și nedeterminarea lor. În melodia lui, trecerile lente domină asupra desenului, mișcarea asupra cristalizării. Unele din cele mai importante calități sunt firavitatea și capriciile. Claude Debussy se consideră un pianist de mare valoare al vremii sale. Ca rezultat al acestei pasiuni față de acest instrument el a dedicat acestui instrument pagini nemuritoare, care sunt înscrise în patrimoniul muzicii universale. Pianul reprezintă pentru Debussy glasul direct al cugetului său creator și al năzuințelor sale de mărturisire a sensibilității și a impresiilor trăite. El cânta la pian minunat. Meritul său în interpretare consta nu atât în virtuozitate, cât în rafinament. Stilul său pianistic evidențiază rafinamentul și complexitatea lumii sonore, redată magistral prin jocul clapelor, subtilizate prin jocul pedalelor, care reprezenta de fapt o adevărată artă.   Literatura pianistică debussyană atinge un maximum al frecvenței în lumea concertului. Debussy a avut un auz foarte sensibil, prin utilizarea oricărui acord el încerca să redea cu precizie nuanța de culoare a acestuia. Anume aceste nuanțe, fac din muzica lui un fenomen aparte, unic. Creația sa pianistică cuprinde o mulțime de lucrări, pornind de la piesa Pentru pian până la Studii. Din creațiile ce țin de perioada tinereții, se pot enumera Rapsodie (1878), Dans țigănesc, Visare, Vals romantic, Nocturnă, Tarantela styriană, Două arabescuri și două suite cu factură clasică-romantică, însă tindea și spre lărgire a tiparelor tradiționale. În 1903, Debussy începe să compună la seria lucrărilor de maturitate pentru pian. Dintre acestea evidențiem lucrările Pour le piano - Preludii, Sarabanda, Toccata. Pour le piano îl prezintă pe Debussy mai neobișnuit, dinamic, strălucitor, un Debussy al amploarei și al stilului lapidar. Lucrările Stampe, Insula veselă, Imaginile, Colțul copiilor  și cele două volume de Preludii și cele de Studii, marchează stilul nou de scriere al lui Debussy. În ultimul plan Debussy pune tehnica, chiar dacă majoritatea lucrărilor sale este dificilă din punct de vedere tehnic. Digitația, folosirea revoluționară a pedalei, sonorități noi, reprezentau în acea vreme o mare dificultate pentru pianiști. Tonurile și acordurile pluteau în aer, melodiile ,,țâșneau” printre blocuri de armonii suspendate. Creația pentru pian al lui Debussy reprezintă de fapt niște impresii, la fel ca și cele de pe pânzele pictorilor impresioniști. Aceste impresii nu au dezvoltare, deoarece se referă la o singură idee, privesc prin ea și o țintuiesc pe partitură. Din punct de vedere armonic, muzica lui Debussy încalcă toate regulile. Unicul imbold după care se conducea compozitorul era auzul său fin. Acordurile deobicei nu erau rezolvate, ci constituiau un scop în sine. Ele tind să se elibereze de funcționalitate tonală. În repertoriul pianiștilor, cele 24 de preludii ale lui Debussy, aranjate în 2 volume ocupă un loc aparte. Aceste lucrări se caracterizează prin succesiunile ritmice utilizate, prin spontaneitate, prin libertate de comunicare. Toate preludiile reprezintă un tot întreg, lipsite de oricare urme de asamblaj sau de meșteșug combinard. Fiecare preludiu prezintă un aport nou, folosit ca necesitate a exprimării sonore expresive. Ambele volume de preludii fac parte din perioada de cristalizare a măiestriei debussyene, de epurare structurală, de cizelare strictă a liniei, de evoluție spre expresivitatea sobră și cuprinzătoare. În concluzie putem spune că creația pianistică  a lui Claude Debussy reprezintă un aport considerabil în dezvoltarea muzicii și în crearea noului stil, tipic lui Debusy.

Ecaterina Miaun, an.III muzicologie, AMTAP

[bogdantigan]

From yesterday, @thenest.edcentre //incepem un program de studiu care se ocupa cu studiul picturii si bazele pentru istoria artelor. Clubul se adreseaza copiilor intre 3-18 ani. Grupele de lucru vor fi impartite pe varste si interes, pentru mai multe informatii va asteptam sa ne contactati! Cursurile vor fi predate in engleză. /// we are starting a new program studying painting and art history for kids 3-18. Working groups will be divided by age and interest, contact us for more info (at The Nest - Centre) https://www.instagram.com/p/CiPW-LpLDr7/?igshid=NGJjMDIxMWI=

[centrulculturalreduta2019]

Manuela Ivan,prezentă la Târgul ,,POVEȘTI MEȘTEȘUGĂREȘTI din Brașovul medieval’’

Centrul Cultural Reduta și Consiliul Județean Brașov în parteneriat cu Primăria Municipiului Brașov și cu Asociația Creatorilor de Artă Tradițională și Contemporană din Brașov vă invită în perioada 12-15 august 2022 în Piața Sfatului, la prima ediție a Târgului ,,POVEȘTI MEȘTEȘUGĂREȘTI din Brașovul medieval’’.

Vor fi prezenți peste 20 de meșteri populari din județul Brașov și din țară. Aceștia vor aduce în atenția vizitatorilor, meșteșuguri din vechime, care se practică și astăzi, precum pielărit, cusături, pictură pe lemn, pictură pe sticlă, împletituri din sfoară, împletituri din foi de porumb, sculptură, modelaj în lut, olărit, împăslit, ceramică. Cei mici vor descoperi la acest târg și turtă dulce.

Astăzi despre pictura pe lemn și despre Manuela Ivan, meșter popular. 

Pictura pe lemn

Pictura pe lemn apare pe teritoriul Europei încă din secolul al XV-lea, aceasta regăsindu-se și pe teritoriul României, începând cu secolul al XVI-lea. Pictura pe lemn, specifică sașilor din Transilvania,  apare inițial într-o formă rudimentară, ca și completare a sculpturii de pe diferite piese de mobilier, cu precădere lăzi. Având ca apogeu secolul al XVIII-lea, pictura pe lemn începe să își piardă din interes, astfel că spre sfârșitul secolului al XIX-lea întră într-o perioadă de declin.

Țara Bârsei, fiind situată la granița dintre etnia sașilor și cea a maghiarilor, prezintă a bogată varietate de picturi pe lemn, putându-se astfel deosebi mai multe tipologii de pictură. 

În Brașov a existat un centru de pictură a lăzilor brașovene, cunoscute și recunoscute în toată țară dar și peste hotare pentru unicitatea lor în punct de vedere al decorării. 

Este vorba de lăzi de transport a mărfurilor ce erau comecializate la târguri, decorate cu elemente frumoase de feronerie și având pictate pe frontul lăzii, draperii și ciucuri. 

În zona Bran a fost, de asemenea, un centru de pictură  la Șimon, unde meșterii au învățat arta picturii de la sașii din Brașov, ulterior, desăvârșindu-și propriul stil de pictură, românesc, specific zonei Bran. Aici apare binecunoscuta creangă cu flori de măr.

De asemenea, în Zona Săcele, ceangăii au dezvoltat propriul stil de pictură, care se deosebește de cel al sașilor, cât și de cel al românilor care au pictat în Țara Bârsei, prin culorile folosite, și prin modul de a reprezenta diferite flori, specifice acestui tip de pictură.

Mobilierul pictat săsesc, considerat astăzi o creaţie artistică deosebită, a fost iniţial realizat de meşterii breslaşi din ateliere de tâmplărie şi dulgherie, dezvoltate în special în marile oraşe precum Sighişoara, Sibiu, Mediaş, Braşov, Cluj şi Bistriţa.

Manuela Ivan, a fost atrasă de când era mică, de pictură, fiind  impresionată de mobilierul pictat tradițional din Transilvania.  La început s-a documentat în acest domeniu, a citit cărți, a abordat muzee  de unde a obținut informații prețioase și a fost ucenică într-un atelier de pictură din Brașov, unde a fost ucenică timp de trei ani.

A învățat tehnica picturii pe lemn și a aflat multe informații despre mobilierul pictat din punct de vedere etnografic, cât și istoric. 

Practică acest meșteșug de peste 5 ani și lucrează pe comandă piese mari de mobilier, lăzi de zestre, blidare, armăroaie etc.

Are o colaborare foarte bună atât cu Muzeul de Etnografie din Brașov, cât și cu Muzeul Astra din Sibiu în cadrul unor proiecte. Realizează ateliere de pictură pe lemn în stil tradițional pentru copii și adulți.

,,Prin ceea ce fac, încerc să readuc în atenția publicului, vechea pictură de pe mobilier. Este nevoie să ne cunoaștem rădăcinile, tradițiile, așa cum au fost ele. Este important să ne cunoaștem istoria. În urma unor ani de studiu, de cercetări pe cont propriu, pot spune că am ajuns să cunosc principalele stiluri de pictură pe lemn din zona Transilvaniei, iar ceea ce îmi doresc este să transmit mai departe oamenilor frumusețea mobilierului pictat, așa cum era el odată, fără a interveni asupra culorilor sau motivelor.’’

Deoarece suntem într-o permanentă evoluție și schimbare, iar o ladă de zestre nu își mai găsește locul în orice casă, Manuela Ivan încearcă să adapteze pictura veche pe piese noi de mobilier care au utilitate în orice casă. 

Acestea ar fi: lăzi de zestre micuțe - gen masă de cafea, rafturi de bucătărie, ceasuri, noptiere, băncuțe etc.

Vă invităm la Târgul ,,POVEȘTI MEȘTEȘUGĂREȘTI din Brașovul medieval’’ organizat în Piața Sfatului din Brașov, în perioada 12-15  august pentru a afla mai multe despre lăzile de zestre și despre frumusețea mobilierului pictat și pentru a sta de vorbă cu Manuela Ivan, meșter popular. 

Text și foto: Asociația Creatorilor de Artă Tradițională și Contemporană din Brașov  

[centrulreduta2019]

Manuela Ivan expune la Centrul Cultural Reduta

În cadrul Expoziției ŢARA BÂRSEI - Spațiu meşteşugăresc multicultural, 13 meșteri și artizani din județul Brașov  își  vor expune lucrările. 

Vernisajul va avea loc în data de 4 martie, ora 13.00, în foaierul Centrului Cultural ,,Reduta". 

Expoziția va fi găzduită din 2 martie până în 10 mai 2021 și este organizată de către Serviciul Cultură Tradițională din cadrul Centrului Cultural Reduta în colaborare cu Asociaţia Creatorilor de Artă Contemporană şi Tradiţională Braşov. 

Pictura pe lemn

Pictura pe lemn apare pe teritoriul Europei încă din secolul al XV-lea, aceasta regăsindu-se și pe teritoriul României, începând cu secolul al XVI-lea. Pictura pe lemn, specifică sașilor din Transilvania,  apare inițial într-o formă rudimentară, ca și completare a sculpturii de pe diferite piese de mobilier, cu precădere lăzi. Având ca apogeu secolul al XVIII-lea, pictura pe lemn începe să își piardă din interes, astfel că spre sfârșitul secolului al XIX-lea întră într-o perioadă de declin.

Țara Bârsei, fiind situată la granița dintre etnia sașilor și cea a maghiarilor, prezintă a bogată varietate de picturi pe lemn, putându-se astfel deosebi mai multe tipologii de pictură. În Brașov a existat un centru de pictură a lăzilor brașovene, cunoscute și recunoscute în toată țară dar și peste hotare pentru unicitatea lor în punct de vedere al decorării. Este vorba de lăzi de transport a mărfurilor ce erau comecializate la târguri, decorate cu elemente frumoase de feronerie și având pictate pe frontul lăzii, draperii și ciucuri. În zona Bran a fost, de asemenea, un centru de pictură  la Șimon, unde meșterii au învățat arta picturii de la sașii din Brașov, ulterior, desăvârșindu-și propriul stil de pictură, românesc, specific zonei Bran. Aici apare binecunoscuta creangă cu flori de măr.

De asemenea, în Zona Săcele, ceangăii au dezvoltat propriul stil de pictură, care se deosebește de cel al sașilor, cât și de cel al românilor care au pictat în Țara Bârsei, prin culorile folosite, și prin modul de a reprezenta diferite flori, specifice acestui tip de pictură.

Mobilierul pictat săsesc, considerat astăzi o creaţie artistică deosebită, a fost iniţial realizat de meşterii breslaşi din ateliere de tâmplărie şi dulgherie, dezvoltate în special în marile oraşe precum Sighişoara, Sibiu, Mediaş, Braşov, Cluj şi Bistriţa.

Manuela Ivan

Date de contact: https://www.facebook.com/manuela.ivan.mobilier.pictat

tel: 0726 107 080 

Totul a început din pasiune pentru mobilierul pictat vechi. Fiind atrasă de mică de pictură, am fost impresionată de mobilierul pictat tradițional din Transilvania și am început să mă documentez în acest domeniu. Am vizitat foarte multe muzee, am citit cărți, am abordat muzee care m-au ajutat cu multe informații prețioase, ca mai apoi să am marea șansă să învăț să pictez în cadrul unui atelier de pictură din Brașov, unde am fost ucenica timp de 3 ani. Aici, pe lângă tehnica picturii pe lemn, am aflat foarte multe informații despre mobilierul pictat din punct de vedere etnografic, cât și istoric. Apoi, am continuat studiul pe cont propriu.

După cei 3 ani de ucenicie, m-am dedicat întru-totul picturii pe lemn, astfel că în prezent practic acest meșteșug de peste 5 ani.

Lucrez pe comandă piese mari de mobilier, lăzi de zestre, blidare, armăroaie etc.

Colaborez cu Muzeul de Etnografie din Brașov și cu Muzeul Astra din Sibiu în cadrul a diferite proiecte. Realizez ateliere de pictură pe lemn în stil tradițional atât cu copii, cât și cu adulți.

 Prin ceea ce fac, încerc să readuc în atenția publicului, vechea pictură de pe mobilier. Este nevoie să ne cunoaștem rădăcinile, tradițiile, așa cum au fost ele. Este important să ne cunoaștem istoria. În urma unor ani de studiu, de cercetări pe cont propriu, pot spune că am ajuns să cunosc principalele stiluri de pictură pe lemn din zona Transilvaniei, iar ceea ce îmi doresc este să transmit mai departe oamenilor frumusețea mobilierului pictat, așa cum era el odată, fără a interveni asupra culorilor sau motivelor.

Deoarece suntem într-o permanentă evoluție, schimbare, deoarece o ladă de zestre nu își mai găsește locul în orice casă, încerc să adaptez pictura veche pe piese noi de mobilier, care au utilitate în orice casă, cum ar fi: lăzi de zestre micuțe - gen masă de cafea, rafturi de bucătărie, ceasuri, noptiere, băncuțe etc.

[ioanamihalcea]

momentul care m-a facut sa-mi placa arta si alte descoperiri

niciodata n-am fost o amatoare de arta sub forma de pictura si sculptura, am fost mai mult pasionata de muzica, arhitectura, fotografie si tot ce mai include arta in forma ei extinsa. am crescut cu multe albume de pictura in casa, carti de arta, cu nașul meu care era sculptor amator si o persoana etern indragostita de pictura. deci, acces la ele as fi avut. doar ca n-am avut nici o chemare. orele de desen mi se pareau o corvoada, niciodata nu ma relaxa sa pictez sau sa desenez, dimpotriva. de cate ori trebuia sa fac asta la scoala as fi preferat sa rezolv 5 probleme de matematica. nici asta nu-mi placea, dar as fi ales raul mai mic. ma faceam deseori ca am uitat acasa punga cu blocul de desen si acuarelele, special ca sa nu fiu nevoita sa particip la ora. mi se mai scadea nota, dar nu ma afecta prea mult.

van gogh versus plimbare, a no-brainer

crescand, nu prea am simtit nevoia sa vizitez muzee, mai ales cand plecam in vacante si apareau mai multe variante de petrecere a timpului liber in acest mod. imi amintesc si acum cand am fost la munchen, iar prietena mea ioana a preferat sa mearga la muzeu sa vada creatiile lui van gogh in loc sa se plimbe prin oras. mi se parea de neconceput. am refuzat politicos si m-am plimbat prin oras singura, bifand cateva obiective turistice. nu intelegeam de ce ai alege sa te plimbi printr-o cladire si sa vezi tablouri pe care le poti vedea la fel de bine si pe net sau in albume, in loc sa iei pulsul orasului si sa simti cu adevarat ce inseamna tara, locul respectiv.

mi-am pastrat opinia (sunt incapatanata de fel, chiar si cand persist in prostie :))) ) mult timp. dar, dupa vreo doi ani, aveam sa ma razgandesc brusc.

momentul

eram la milano pentru prima data. cu 2 luni inainte am cautat obiective turistice si chestii de vazut prin oras. pe toate site-urile era mentionata ‘cina cea de taina’. de neratat, in opinia majoritatii. am cantarit bine situatia. era intr-o zona din milano pe care nu intentionam s-o vizitez, trebuia sa merg pe jos sau sa schimb mai multe mijloace de transport… pana la urma am zis ok, am auzit de 'cina’ de cand eram mica. hai s-o facem si p-asta. la o saptamana de cand mi-am cumparat bilet (foto jos, mine), nu mai gaseai tichete de intrare nicaieri pentru weekendul respectiv. nici pentru saptamana respectiva. asta m-a pus pe ganduri. ori e ceva deosebit, ori e unul dintre lucrurile alea pe care le face toata lumea pentru ca e la moda sa te lauzi ca ai fost acolo. pana la urma cred ca e putin din ambele :))

a venit ziua cand trebuia sa merg la santa maria delle grazie (foto jos, via wikipedia), biserica-manastire in a carei fosta sala de mese este pictata creatia lui da vinci. era incredibil de cald si am mers pe jos vreo 15 minute pana am gasit (thanks, google maps!) o constructie care pe dinafara nu lasa deloc sa se intrevada faptul ca gazduia una dintre cele mai mari capodopere ale tuturor timpurilor. mai tarziu aveam sa aflu ca de cele mai multe ori asa se intampla :)

o experienta nemaiintalnita

probabil ati fost deja sa o vedeti, dar eu voi descrie totusi cum a fost din punctul meu de vedere.

deci. am intrat si am asteptat sa se faca ora la care era programat grupul meu. un ghid ne-a facut semn sa inaintam prin niste usi automate, intr-un fel de gradina interioara. am mers pe una dintre laturi spre o alta usa automata. ne-am oprit, ca sa se adune toata lumea. vreo 20 de oameni. usile erau actionate doar de ghidul respectiv si nimeni nu trecea mai departe pe cont propriu. am intrat apoi intr-un hol. in fata mea, alta usa automata. ne-am adunat, apoi a urmat 'asaltul’ final. ultima usa.

tot ritualul asta te face sa te simti… intr-un fel. apar emotiile. creste treptat adrenalina. totul e foarte organizat si chiar iti da senzatia ca urmeaza sa ai o experienta nemaiintalnita. inclusiv efectul aerului conditionat, care, pentru pastrarea picturii murale la o calitate cat mai buna, trebuie sa fie la o temperatura cat mai scazuta. inima iti bate puternic si respiri un aer care te racoreste, dar intr-un fel iti si taie rasuflarea. asta e exact senzatia pe care o simti cand se deschide ultimul rand de usi. n-ai voie sa vorbesti tare, preferabil deloc, n-ai voie sa faci poze. toata lumea sta pe bancutele special amenajate si se uita la un perete inalt, luminat puternic, pe care se afla poate cea mai importanta pictura murala a tuturor timpurilor. are cam 5 pe 9 metri. te poti apropia pana la o anumita distanta, semnalizata cu panouri si alarme, pentru a o vedea mai de aproape si a citi detaliile scrise in majoritatea limbilor de circulatie internationala. sunt explicate personajele din pictura si importanta ei in istoria artei si a civilizatiei.

faptul ca ai acces limitat la ea si ca trebuie sa treci prin acest ritual pentru a o vedea cu ochii tai contribuie la fascinatia incredibila pe care o exercita asupra vizitatorului.

timpul petrecut acolo e de 15 minute, apoi esti anuntat la megafon ca trebuie sa parasesti incaperea. iti raman doua minute sa admiri creatia de pe peretele opus, o fresca a lui giovanni donato da montorfano - 'rastignirea’ (’crocifissione di Cristo’), extrem de bine realizata. singura ei problema este ca imparte camera cu opera lui da vinci, astfel ca putine persoane o apreciaza la adevarata valoare.

parasesti incaperea prin alt loc decat cel in care ai intrat, iar in spatele tau apare urmatorul grup de vizitatori. daca ai timp, le poti urmari reactiile cand dau cu ochii de 'cina cea de taina’. la fel ca tine, sunt uluiti si coplesiti. schimbul se face intr-o liniste desavarsita. iesi intr-o piateta chiar in laterala intrarii principale in biserica. e ca un cerc care se inchide perfect. poti sta pe banca pentru a te gandi la ce ai vazut. multi chiar fac asta, inclusiv eu, pentru ca e, intr-adevar, o experienta.

dupa ce analizezi un pic ce ai vazut si incerci sa memorezi cat mai bine fiecare lucru care ti-a placut, deh, daca nu poti face poze…, te indrepti spre iesire. 

that new york feel

zona in care se afla santa maria delle grazie este superba si merita vizitata, desi initial am crezut ca nu e asa. mi se pare ca seamana un pic cu new york-ul (foto jos, mine), datorita copacilor inalti si a blocurilor cu scari in stil american. 

imi amintesc perfect cum am pornit la pas pe corso magenta (ce nume frumos de strada!) si am ajuns la o alta biserica ce merita vazuta, san maurizio al monastero maggiore (foto jos, mine). 

apoi am luat tramvaiul spre urmatorul obiectiv turistic. nu mai stiu care era. de fapt, nu prea mai stiu deloc ce am vazut dupa :)) eram sub efectul da vinci. 

apropo, sa mergi cu tramvaiul in milano (foto jos, mine) are un farmec aparte. nu stiu de ce, de obicei nu sunt fana (ati vazut tramvaiele din bucuresti? :))) poate d-aia!), dar acolo e cu totul altceva. 

una dintre reclamele mele preferate e filmata in milano (si melodia are locul asigurat in playlistul meu, franco bastelli - ‘il tuo mondo’):

alte descoperiri

anyway. cand am ajuns la hotel si m-am gandit mai bine la ce vazusem, mi-am dat seama ca ceva in conceptia mea despre arta s-a schimbat definitiv. poate sunt snoaba, pentru ca abia dupa ce am vazut o capodopera am simtit nevoia sa vad mai mult, poate pur si simplu acolo a fost declicul.

am vizitat apoi vaticanul, unde am vazut capela sixtina. cu siguranta merita o postare separata, dar vreau sa o mentionez si aici, pentru ca am fost cel putin la fel de impresionata ca atunci cand am vazut 'cina cea de taina’. la fel si dupa amiaza petrecuta la muzeul leopold din viena, unde am vazut o expozitie cu schiele, emin si klimt si m-am simtit efectiv ca si cum as fi fost intr-un alt univers timp de cateva ore. cand am iesit mi-a fost dificil sa ma readaptez la realitate imediat. asta nu prea are legatura cu arta, dar tot in viena am petrecut jumatate de zi la muzeul de istorie naturala, unde am intrat initial pentru ca ploua, apoi nu imi mai venea sa ies. mai putin din zona de insecte, unde era sa sparg geamul usii la cat de repede am parasit zona. insecte, ew, stay away from me.

living and dying

a urmat o experienta fascinanta la british museum, unde expozitia 'pharmacopoeia - cradle to grave’ mi-a schimbat mult viziunea asupra vietii (foto jos, mine). ma gandesc mereu la ea:

again, merita o viitoare postare separata, dar, in cateva cuvinte, e vorba de o instalatie de 14 metri, ca o vitrina orizontala, care spune povestea vietii unui barbat si a unei femei prin poze si obiecte personale importante, dar mai ales prin medicamentele (peste 14.000 de fiecare, reprezentand media / persoana in UK de-a lungul vietii) care sunt asezate pe centru, intr-o forma artistica. as vrea sa explic mai clar cat de mult m-a impresionat, dar e ceva ce trebuie vazut si simtit. te face sa o asociezi cu multe experiente, ale tale sau ale persoanelor din jurul tau, te duce intr-o zona foarte personala. asa ca a trebuit ca atunci cand am revenit in oras, dupa un an, sa o vad pentru a doua oara si dupa inca un an pentru a treia oara, ca sa o inteleg si mai bine. este extrem de complexa. de altfel, tot muzeul e fabulos. inclusiv cafeneaua :D si unde mai pui ca in anglia majoritatea muzeelor sunt gratuite. tot in londra, la national gallery, am vazut cateva dintre capodoperele lui van gogh. finally!

viva la... liberté

la galleria borghese din roma am mers special pentru a vedea sculpturile lui bernini. in paris am ajuns doar la luvru, unde am facut un tur de forta pentru ca trebuia sa prind trenul, si am vazut mona lisa (not impressed), cateva sculpturi celebre (venus din milo, victoria din samotrace), dar si pictura pentru care am mers de fapt acolo, delacroix - ‘la liberté guidant le peuple’ (foto jos, mine), care este uriasa, fixata intr-o superba rama aurie si agatata pe un perete visiniu, care nu fac decat sa scoata foarte mult in evidenta maretia operei. am alergat pe culoare pentru ca era tarziu, voiam neaparat sa o vad si era departe de celelalte pe care le bifasem, am intrebat un angajat al muzeului unde o gasesc si am oprit cu frana, ca-n desenele animate, fix in fata ei. am privit-o vreo 5 minute fara sa ma misc, chiar m-a impresionat. am vazut-o de atatea ori pe coperta albumului coldplay, 'viva la vida’, dar varianta de pe cd nu se poate compara cu realitatea, evident :)) da, sunt genul de persoana care se duce sa vada live o pictura pentru ca era pe coperta unui album :))) #superficiala

cam astea au fost momentele care mi-au schimbat iremediabil opinia despre arta. acum imi pare rau ca nu am fost la muzeul din munchen cand am avut ocazia, dar pentru fiecare lucru exista un timp. probabil daca m-as fi dus atunci n-as fi luat foarte in serios momentul si n-ar fi avut acelasi impact pe care l-a avut 'cina cea de taina’, de unde a pornit de fapt totul. am mai vazut-o o data de atunci si m-am simtit la fel de coplesita de importanta ei, de senzatia pe care ti-o da, avand in minte toate controversele, teoriile pe care le-a creat si diferenta pe care a facut-o in lumea artei si asupra civilizatiei in general.

cat de talentat trebui sa fii ca oamenii sa discute despre operele tale la secole distanta si sa se inghesuie sa le vada! trebuie sa fii cu adevarat special. nu doar sa marchezi o era, dar si sa ii determini pe oamenii obisnuiti (si reticenti, ca mine), prin creatia ta, sa isi deschida mintea si sa descopere cat de frumoasa este de fapt arta. so… thanks, da vinci! you’re pretty cool.

[turistprinro]

Supranumită „Catedrala Carpaților”

Dositei, Patriarhul Ierusalimulul a numit mânăstirea zidită la 1695 de marele spătar Mihai Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin „Mănăstirea Buceagul”. Spătarul Cantacuzino a numit-o Mănăstirea Sinaia, în „actul de fondațiune”:

„Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”.

Biserica Mânăstirii Sinaia

Spătarul Mihai Cantacuzino, împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim și Nazaret) și a ajuns la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. La întoarcerea în Țara Românească, s-a hotărât să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai.

La început, mănăstirea a adăpostit doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care și-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari și a unor chilii suplimentare. Noile construcții (ceea ce se numește astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija starețului Ioasaf și Paisie. Datorită poziției sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turcești și austriece, care au distrus parțial mănăstirea.

  Trei sute de ani de istorie sunt între pereții Mănăstirii Sinaia. Și pentru că istoria se împletește cu spiritualitatea, Mânăstirea Sinaia adăpostește un muzeu de artă. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectură caracteristică Țării Românești. Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornate cu motive florale și vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). Bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos și altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei încăperi pe cea de a patra, sub forma unei camere deschise susținută de coloane, pridvorul.

Imagine din Biserica veche a Mânăstirii Sinaia

Portalul bisericii este deosebit de impozant, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, și în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găsește stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino – vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor și naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viața Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viața Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei și al militarilor) și a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Românești). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul Mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulți dintre ei fiind adoptați), de prima și a doua soție, precum și de alți membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Șerban, Constantin Șerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Șerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap și cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), și alții. Pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reușit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al „milei creștine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într-un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: Iubește și miluiește pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav și sărac și adăpostește în casa ta pe cel oropsit. De remarcat și faptul că el este cel care a construit primul spital în Țara Românească – Spitalul Colțea, în București, și că toată viața sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica și spitalul Colțea, Biserica Fundenii Doamnei din București, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat.

Curtea Mânăstirii Sinaia

Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeași perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor și reședințelor episcopale sau mitropolitane unde se desfășoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum și pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creștinismului. În cea ce privește mesajul dogmatic și istoric al picturii se cuvine menționată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găsește cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorința de a fi îngropat la mănăstirea unde s-a însănătoșit. Alături de sarcofagul său se găsește bustul celei de-a doua soții, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Cavoul lui Tache Ionescu

Așezată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1842-1846 prin străduința călugărilor care locuiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parțial reconstruită între anii 1893-1903 și renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase românești, o biserică cu ziduri groase și contraforți puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească. Un brâu de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unității Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, precum și a celor trei principate românești, Transilvania, Moldova și Țara Românească, unite într-o singură țară: România.

Tabloul votiv din biserica mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfințit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofițer, mâna stângă sprijinind-o pe o coloana de piatră căreia îi lipsește un colț (aluzie la regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia și Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ținând de mână pe Principesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

În biserica nouă există una din cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul și cu fir de aur și mătase colorată pe pânza de bumbac. Confecționarea acestuia a durat trei ani (1897-1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul U.N.E.S.C.O.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal și emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), și cel al reginei Elisabeta având încrustate inițialele E.D. (Elisabeta Doamna).

Prin grija Regelui Carol I, biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică și mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată. Familia regală a locuit în timpul vacanțelor la Sinaia, la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la castel, când s-au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii s-au amenajat în aceste spații (vechi reședințe regale) un muzeu religios care funcționează și astăzi și care a fost primul muzeu religios românesc.

  Muzeul mănăstirii conține obiecte de cult, prima Biblie tradusă și tipărită în romănă la București (prin grija domnitorului Șerban Cantacuzino, în 1688) și o superbă colecție de icoane.

La Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ștefan cel Mare (care se găsește pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu brațe egale și care se găsește deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu brațe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (de inspirație barocă, cu mai multe brațe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) și soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniței).

Imagine din Biserica veche a Mânăstirii Sinaia

În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluții de trei secole, ea păstrează totuși o unitate remarcabilă.

Fiind prima construcție în această zonă, ea reprezintă și certificatul de naștere al orașului Sinaia, oraș care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900. În ultimii ani au fost realizate lucrări de restaurare ale bisericii vechi a mănăstirii (restaurarea picturii, repararea acoperișului etc.).

Mănăstirea Sinaia, supranumită „Catedrala Carpaților”, este situată într-un cadru natural feeric și reprezintă identitatea istorică a orașului.

Mănăstirea Sinaia, județul Prahova Supranumită „Catedrala Carpaților” Dositei, Patriarhul Ierusalimulul a numit mânăstirea zidită la 1695 de…

[barsand]

Interviu cu pictorul Cornel Bârsan, despre vidul spiritual al omului modern

Până nu demult, pictura Maestrului Cornel Bârsan îmi era necunoscută, cu o singură excepţie: admirasem anul trecut, în colecţia lui Alexandru Nagy din Köln, un tablou de proporţii reduse, însă de o puternică intensitate emotivă. Or, expoziţia pariziană de anul acesta mi-a dovedit că arta pictorului Bârsan poate fi şi monumentală, însă, în primul rând, extrem de complexă, cu o cromatică şi o tematică variate şi o emoţie a mesajului care, de fiecare dată, se transmite.

Cornel Bârsan se afirmă în pictura contemporană ca un expresionist latin, puţin diferit de şcoala nordică a lui Ensor, Munch, Soutine sau Kokoschka. Însă trăirea sa interioară este aproape la fel de intensă şi exteriorizarea sentimentelor la fel de directă şi de violentă. Bârsan este un observator revoltat al comediei umane, al tristei noastre condiţii actuale, de o anxioasă singurătate şi un profund vid spiritual. Ca şi Rouault, Bârsan este profund creştin. Păcatul, promiscuitatea, nedreptatea îl rănesc şi îl revoltă.

Pentru a înţelege mai bine arta şi mesajul pictorului, i-am solicitat un interviu pe marginea acestei expoziţii. (“Déclaration d’imperfection” – Espace Miromesnil, 12 rue Miromesnil, 75008 Paris, 15-30 iunie 2006)

Cornel Barsan cele trei gratii

Cornel Barsan pictorul

Cornel Barsan Elle et lui

Cornel Barsan fiul omului

Cornel Barsan fratii zidul plangerii

L’artiste Cornel Barsan

– Maestre Bârsan, vă mulţumesc pentru a fi acceptat acest interviu pe marginea unor idei pe care aş dori să le susţineţi sau să le refutaţi, idei axate pe ultima Dvs. expoziţie. Am remarcat în pânzele Dvs. o explozie de culori “expresioniste”, aş spune, întrucât am observat o preferinţă comună pentru aceleaşi culori, fundamentale sau complementare, şi la alţi pictori ai genului. Care sunt acestea în cazul Dvs. şi ce simbolistică au?

– Domnule Negrescu-Suţu, în pictură totul se dezvoltă matematic şi spiritual, cel puţin eu nu am cum să evit aceasta, iar rezultatul se traduce printr’o suită de culori juxtapuse şi suprapuse într’o ierarhie determinată. Dintru startul consacrării mele pe calea picturii, am înţeles că această materie numită “culoare” are, ca să spun aşa, o “personalitate” specială: este vorba de un potenţial pe care-l numesc de “autoaprindere”; e nevoie doar de un impuls sensibil pentru ca această materie să devină un “perpetuum mobile”.

Din fericire, acest pact tacit cu culoarea m-a eliberat de asimilarea cu orice preţ a unei teorii cu titlul infailibil de “singura”, “unica”; din întreg noianul de teorii care aproape au fost impuse cu de-a sila prin şcoli, am rămas cu câteva noţiuni ştiinţifice, de bun simţ. Există totuşi pentru mine un punct de vedere despre noţiunea de culoare, la care ţin în mod deosebit şi care îi aparţine lui Leonardo: în linii mari, el enumera culorile care există în natură şi dădea exemple de combinaţii între ele. Pentru mine, doar aceasta este totul, fără “fundamentale” şi fără “complementare” impuse de vrerea unora; de-a lungul timpului am învăţat într’adevăr că acestea există, însă mai niciodată aceleaşi, ci ele vor fi diferite dela artist la artist.

În acest sens s’au comis multe orori din istoria artei, aplicându-se în şcoli cu orice preţ teorii obligatorii, în care pictorii nu au voie să iasă din aceste grile “ştiinţifice”. Aşa se explică şi numărul enorm de artişti care ies de pe băncile şcolilor de artă: se aplică grila şi gata şi statutul de artist; nu este de mirare că arta se îndreaptă azi spre video şi instalaţii.

Pentru a schiţa şi mai bine punctul meu de vedere, pot spune că lucrările mele îşi găsesc “fundamentalele” lor proprii, în funcţie de ce vreau să exprim, cu o analiză mentală prealabilă îndelungată; când sunt gata de lucru, mă eliberez de aceste căutări şi mă lupt cu suprafaţa dată, încercând să dau libertate de expresie culorilor şi favorizându-le propriul potenţial.

– Am remarcat în pânzele Dvs. puternica intensitate a expresiei şi a emoţiei pe care reuşiţi să o transmiteţi. Oamenii nu mai au nevoie uneori nici de veşminte, poate chiar nici de piele. În alergătorul figurat în “Fuga”, acest ciudat triptic voit neterminat, se poate recunoaşte orice om modern, dar şi opusul său, aflându-se şi unul şi altul într’o perpetuă cursă, aparent lipsită de orice motivaţie. Vă rog să ne spuneţi mai mult despre acest tablou, foarte remarcat de public.

– Personajul meu din “Fuga” îşi caută identitatea undeva mortificată. Această idee mă preocupă de mult timp: individualitatea exacerbată a gladiatorului modern, în care acesta oferă spectacolul grotesc impus de existenţă şi tot el ovaţionează învingătorul-învins din el. Aceasta se cheamă în limbaj modern “libertate” şi în pânza mea “Omul liber” nu se mai supune noţiunilor de bine şi de rău, el chiar crede că a “născut” Universul. După finalizarea lucrării m-am înspăimântat de conţinutul atât de tragic al mesajului şi m-am decis să “ataşez” o rază de speranţă: am construit un cadru cu două porţi deschise, în aşa fel încât Omul meu din “Fuga” nu mai este singur, ci are în faţă Privitorul.

– Aş dori să ştiu dacă Dvs. consideraţi că omul modern de astăzi, nemaiputând accede la scara unor valori cardinale, tinde să se substituie el însuşi acestor valori, căutând să-şi creeze un nou sistem valoric pentru uzul său personal ? Aceasta ar însemna o negare a valorilor, prin respingerea lor, ceea ce îl poate conduce pe omul modern, pe termen mai îndelungat, la negarea de sine însuşi, lucru de care el nu pare a fi conştient.

– Domnule Suţu, parţial, această idee am dezvoltat-o în “Fuga”, însă aş mai putea adăuga că oamenii, în general, se admiră foarte mult pe ei înşişi, iar aceasta exclude ideea negării de sine; doar sfinţii aveau acest curaj al “negării de sine” în sensul că se considerau ai Cerului şi se identificau cu Persoana Mântuitorului. Există, cred, chiar în afara unei credinţe religioase declarate, un “instinct de conservare” al speciei umane, care aşează în timp lucrurile la locul lor. Aşadar, un spirit, să-i spunem distructiv, nu va avea decât cel mult veleităţi ciclice.

– Stimate Domnule Bârsan, să revenim deci la latura spirituală a creaţiei Dvs., cu puternice rădăcini în spaţiul nostru creştin-ortodox de la porţile Orientului. Există sau pot exista şi alte influenţe religioase în arta Dvs. în afara spiritualităţii creştine?

– Sunt atent la orice tip de spiritualitate umană; este o bogăţie la care îmi dau frâu liber tentaţiei şi nu pot să nu observ că miliarde de oameni au o altă credinţă religioasă decât mine. Eu am datoria de a respecta opţiunea altora şi, de ce nu, de a învăţa din experienţa lor. Este adevărat că nu am nicio influenţă religioasă diferită de cea creştină în pânzele mele, însă opţiunea pentru creştinism este o alegere intimă, iar atenţia spre alte culturi îmi dă libertatea de a înţelege umanitatea în ansamblul ei. Trebuie să recunosc totuşi că fără Învaţăturile Mântuitorului nu aş putea să asimilez “limbajul” Umanităţii.

– Pot oare exista graniţe bine definite între realitate şi iluzie ? După părerea mea nu, şi omul modern nici nu are nevoie de vreo graniţă senzorială, întrucât aceasta i-ar îngreuna şi mai mult condiţia actuală, care este mai degrabă plată decât spirituală. În mod paradoxal, el a devenit din stăpân al creaţiei sale tehnologice, sclavul acesteia, şi aceasta deoarece a pierdut contactul cu sacralitatea, deşi el pare mulţumit de prozaismul noii sale condiţii. Credeţi că omul modern mai are astăzi nevoie de spiritualitate, în diversele sale forme de manifestare?

– “Memento mori!”, iată graniţa de care omul modern are nevoie, deşi Dvs. afirmaţi cu dreptate că aceasta i-ar îngreuna condiţia. Cred că este nevoie de o conştientizare a propriei condiţii omeneşti şi evident că nimănui nu-i convine să afle că există o frontieră care nu depinde de voinţa sa, însă fatalitatea nu-l va ocoli. Geniul uman a închipuit un întreg univers al uneltei, o lume separată parcă, iar astăzi aceasta a dus la o psihoză a memoriei colective: o lume care nu mai crede că sfârşitul ei poate fi inevitabil; numai că de aici ea ne apare în fapt ca o trambulină spre Cer.

Astăzi, totul pare să se supună, să se transforme la comandă, totul este sofisticat şi totuşi uşor de înlocuit, aşadar iată că s’a instaurat pe Pământ noul paradis împietrit al Dumnezeului-Unealtă. Şi totuşi, cu tot acest nou “paradis” instaurat, fiinţele se nasc, trăiesc şi mor. Oare omul modern mai vede sau mai bine zis mai simte aceasta? Există însă, poate chiar în clipa aceasta, cineva, un “om modern” chiar, care îşi plânge morţii, iar el este viu. Deci, “Memento mori!”

– Domnule Bârsan, pictura, care este este o poesie sau o muzică tăcută, poate avea substanţă şi duh, inteligenţă vie şi sensibilitate, în fine, poate depăşi cadrul simplei reprezentări, printr’o gamă de trăiri, dintre care face parte şi trăirea onirică. După mine, cea expresionistă diferă fundamental de cea suprarealistă, atât prin substanţă cât şi prin mesaj. Care este, nu importanţa, ci necesitatea acestei trăiri în creaţia Dvs.?

– Eu mă feresc în general de categorisiri ale senzaţiilor, ale trăirilor; apoi, pentru mine “expresionist” înseamnă ceva, iar pentru “critică” înseamnă altceva. Lumea operează cu noţiunile culturale dirijate şi impuse de critică, ar trebui să dezvoltăm separat acest aspect, iar pentru mine, o trăire “onirică” înseamnă momentul când îmi “văd” lucrarea gata înainte de a o începe.

– Un fost coleg de studii plecat timpuriu dintre noi, în 1991, la numai patruzeci şi unu de ani, expresionistul Mircea Ciobanu, o mare pierdere pentru pictura contemporană, expunea în 1984 la galeria Katiei Granoff din Place Beauveau, la doi paşi de locul unde ne aflăm acum. Forţa artei lui, îmi spunea Ciobanu, atunci în plin succes, consta în concentrarea energiei sale absolute pe fiecare centimetru pătrat ce urma să-l picteze. O formulare inspirată, trebuie să recunosc. Exilat în Elveţia, pictorul revendica, precum Dvs., o apartenenţă la universalitate, pe care a căutat-o mai întâi în el însuşi, înlăuntrul fiinţei sale artistice. După ce a găsit-o, acest alchimist al emoţiilor şi al culorilor a plecat din Ţară pe drumul fără de întoarcere (la data aceea) al Exilului. Astăzi lucrurile s’au schimbat, însă credeţi că un artist de talia Dvs., cu un persistent mesaj metafizic deseori profetic, cel puţin aşa l-am înţeles eu, poate el, trăind la noi, în România, să se afirme pe plan mondial, cu aceleaşi şanse ca omologul său din Occident, şi dacă nu din ce cauze?

– Declaram mai devreme, referitor la expresionism, că eu văd întrucâtva diferit această noţiune: pe Mircea Ciobanu nu-l percep ca expresionist, ci ca un “protestant” al clasicismului, o nuanţă pentru mine care vorbeşte despre gândirea şi percepţia artistului, nu despre aparenţă. Observaţi că toţi expresioniştii, în ciuda elanului dramatic, în mod paradoxal caricaturizează formele, le contorsionează, iar dacă am face abstracţie de conflictul dramatic al culorilor, unele forme în acest fel devenite sunt chiar ilare, contrazicând însuşi conţinutul mesajului. În faţa “Strigătului” lui Munch, eu n’am putut niciodată să mă abţin a surâde la vizionarea personajului care, să-mi fie cu iertare, nu are nici pe departe vreo dramă, ba e chiar amuzant în grotescul lui.

Ciobanu avea o prea adâncă gravitate interioară pentru a trata imaginea într’o modalitate ca aceasta; puteţi observa o “construcţie” clasică, studiată a compoziţiilor, însă manifestate patetic, ca în concertele lui Ceaikovski. Este ca şi cum aţi vedea permanent un cord deschis care se află în plină activitate. Istoric vorbind, exilul său este de înţeles: un asemenea temperament avea nevoie de întindere, pentru a-şi interpreta concertele în toata lumea; şi mai concertează şi astăzi.

Dacă am pornit cu acest exemplu, al lui Mircea Ciobanu, în credinţa că vom găsi un răspuns la necesitatea sau nu a unui “exil”, probabil al unui artist român în zilele noastre, eu cred că nu aici este răspunsul. În acest moment se poate vorbi de o “Artă oficială”, în care statul investeşte, şi despre o “Artă-cultură”, pe cale de dispariţie.

Desigur, întotdeauna a existat o artă “oficială”, însă niciodată atât de exclusivistă şi de agresivă: decretarea “experimentului” ca artă unică şi totalizatoare ne aminteşte de “stalinizare”. Dacă un artist iese la testul-grilă ca “experimentalist”, va fi cu siguranţă vlăstarul de soi al naţiunii, iar statul trebuie să investească programatic în acţiunile sale. În România nu se mai pune problema exilului, deoarece politica culturală este aliniată clonat după politica artei contemporane europene şi este impusă cu de-a sila prin toate mijloacele mass-media.

Artişti ca Baba sau Ciobanu sunt consideraţi “epigoni” de critica artei contemporane româneşti. De altfel, puteţi observa această politică în achiziţiile Muzeului de Artă contemporană din Bucureşti. Avangardismul a ajuns un factor de oprimare şi de discriminare – este o realitate la care oamenii nu au acces, cu aceasta sunt bombardaţi zilnic prin toate formele, iar artistul care vrea să facă altceva este considerat “depăşit”, “retrograd” sau. “epigon”.

Dacă vizitaţi galeriile “de prestigiu” pariziene, veţi descoperi creaţiile “originale”, pline de “bâlbâielile” stângace ale camerelor de filmat, cuie poleite înfipte în cartoane şi modelaje din răşini sintetice cu pretenţii cinice: acesta este şi viitorul deja dictat al Bucureştiului. Eu unul continui să cred că un obiect de artă cuprinde un act de cultură; este adevărat că este nevoie şi de talent, de vocaţie pentru aceasta, iar artişti autentici nu sunt mulţi. Pentru asemenea artişti, din nefericire, existenţa le va fi un veşnic exil.

– Domnule Bârsan, în 1989, în momentul aşa-zisei “Revoluţii”, aveaţi vârsta de 24 ani. Aţi trăit deci din plin perioada nesfârşitei tranziţii, perioadă în care v-aţi format ca artist. Care este astăzi, după un deceniu şi jumătate, impresia ce v-a rămas? Mă refer aici la structurile menite să asigure formarea şi promovarea unui artist independent, trăind în afara constrângerilor proletcultiste sau ceauşiste de tristă amintire.

– Domnule Negrescu-Suţu, după cum spuneam, structurile actuale nu mai au caracter ceauşist, ci caracter “european”, adică unidirecţional: cine îmbrăţişează această doctrină va fi poate “omul zilei”, fie el în România chiar; cine nu, nu va exista, oriunde ar fi în Europa. O expoziţie personală este dificil de organizat la Paris din multe motive; la vernisajul expoziţiei mele mi-aş fi dorit ca Ambasada României, deci ambasada ţării mele, prin serviciul său cultural, să fie cumva prezentă; evident că nu s’a obosit nimeni să se deplaseze, deşi aţi putut observa amploarea acţiunii mele: nu am expus de mântuială cinci pânze pe pereţi! Însă cine nu se înscrie în programul-grilă nu merită nicio atenţie, aici avem de-a face cu un exclusivism feroce. Eu am avut şansa de a mă putea forma lângă un “Magister”, ca pe vremea lui Rembrandt, şi ţin minte că în ziua în care m-am mutat într’un atelier lângă atelierul lui, asta se întâmpla imediat după revoluţie, acesta m-a întâmpinat cu o carte în mână, spunându-mi: “De aici ai de învăţat, nu de la mine!” Această carte era Sfânta Scriptură.

– Revin la o altă afirmaţie a pictorului Ciobanu, care, împărţind pictorii în figurativi şi non-figurativi, afirma că aceştia din urma riscă, sub influenţa de netăgăduit a succesului, adăugam eu, să se asemene în final Creatorului, ceea ce el califica drept o moarte subită, o sinucidere. Consideraţi afirmaţia lui Ciobanu veridică pe plan metafizic sau doar o excentricitate lingvistică?

– Această afirmaţie nu este întâmplătoare, în momentul în care în arta plastică se disputau cele două tendinţe: figurativ – non figurativ. Astăzi, această dispută s’a stins aproape, fie pentru faptul că pictura este considerată de către “oficiali” ca o artă depăşită, fie pentru faptul că elanul abstracţionist s’a mai potolit şi sunt căutări în alte direcţii. Desigur, Ciobanu se referea la pretenţiile metafizice ale abstracţioniştilor atunci când susţineau că ei crează cu adevărat, că au descoperit forme noi şi sunt aidoma unor Creatori care fac totul ex nihilo. Spiritual vorbind, încorsetarea într’un sistem închis nu poate să ducă decât la autosufocarea omului şi aici Mircea Ciobanu avea dreptate.

– Percepţia estetică a omului modern este astăzi puternic atrofiată, în mare parte datorită progresului tehnologic, care este în sine o acţiune utilă, însă nu exclusivă. Dacă omul modern a abandonat esenţa pentru aparenţă, după cum cu justeţe spuneaţi într’un alt interviu, el nu mai poate avea, în consecinţă, nimic valoros de comunicat, de transmis. Acest lucru se vede clar astăzi, chiar fără a fi vizionar. Însă omul modern are totuşi nevoie de o viaţă de cuplu, de familie, în afara calculatorului, viaţă pe care o caută cu puţine şanse de a o găsi, fiind lipsit din start de reperele spirituale de care ar avea nevoie. Unde poate el găsi astăzi aceste repere? Mă refer aici la tabloul “El şi Ea”, unul dintre cele mai remarcate de amatorii şi cunoscătorii de artă.

– În mod cert, percepţia estetică actuală mi se pare profund deviată; omul modern nu mai are nevoie să participe la obiectul de artă într’un fel sau altul, începând dela creaţie şi până la asimilare, achiziţie, el “consumă” pur şi simplu un produs care are şi instrucţiuni de folosire. În cazul plasticii, el va găsi ce trebuie sau ce are voie să vadă în revistele de “specialitate”, în galeriile celebre, la televiziune etc. Totul se distribuie cu tot cu comentarii, nici măcar nu mai trebuie să-şi bată capul să înţeleagă singur ceva. Visul tuturor pare să fie îmburghezirea mentală şi eficacitatea maximă a unei întreprinderi umane.

[contextly_auto_sidebar]

În “El şi Ea”, a dispărut totul, au dispărut hainele, maşinile, casele; au rămas cei doi, în goliciunea lor desfăşurată pe orizontală şi pe verticală: El gândeşte, Ea aşteaptă, de aici începe totul, poate chiar şi izgonirea din Rai. Chiar şi în ultima consecinţă, când totul a dispărut de lângă el, cu tot ceea ce a construit, omul va găsi, dacă va căuta, o fiinţă lângă el, pentru a scrie istoria. Iată un reper valabil pentru toţi oamenii, indiferent de Dumnezeul în care ei cred.

– Vă mulţumesc, Domnule Bârsan, pentru plăcerea acestei discuţii. Vă doresc mult succes în continuare, în speranţa că Omul modern, odată ce va dobândi noi repere, nu va mai considera Arta ca un produs de consumaţie, ci va căuta să o înţeleagă, mai mult chiar, va simţi nevoia acestei căutări. Expoziţia pariziană de anul acesta a fost un real şi binemeritat succes, pe care vi-l doresc şi acasă, în România, cât mai curând. Până atunci, vă dau întâlnire anul viitor, în aceeaşi galerie pariziană, spre a continua această pasionantă discuţie, sperând că, de această dată, tonul ei va avea totuşi o nuanţă ceva mai optimistă.

Consemnat de Radu Negrescu-Suţu Publicat si distribuit de Altermedia, http://ro.altermedia.info Sursa: http://www.nettime.org/Lists-Archives/nettime-ro-0608/msg00033.html

Interviu cu pictorul Cornel Bârsan Interviu cu pictorul Cornel Bârsan, despre vidul spiritual al omului modern Până nu demult, pictura Maestrului Cornel Bârsan îmi era necunoscută, cu o singură excepţie: admirasem anul trecut, în colecţia lui Alexandru Nagy din Köln, un tablou de proporţii reduse, însă de o puternică intensitate emotivă.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2iIiwdK

Corespondenta din SUA : Eveniment fotografic

De curând, a avut loc un eveniment care merită consemnat. AFIAP din România, care este o ramură a FIAP (Fédération Internationale de l’Art Photographique), cu sediul în Elveţia, a organizat International Salon of Photographic Art, unde cei mai buni fotografi români şi străini, participanţi la competiţie în anul 2016, au fost premiaţi. Premiile au purtat marca FIAP şi AAFR. Evenimentul a avut loc în sălile elegante ale Observatorului Astronomic din Bucureşti, recent renovat. M-a atras ideea de a vedea la lucru, cum se spune, Elita fotografilor din România, în primul rând, deşi surpriza a fost să văd mai mult fotografii aparţinând unor străini decât români. Din 36 de lucrări expuse, toate la aceeaşi dimensiune şi pe trepiede de lemn, doar 13 aparţineau românilor. Dar medalia pentru cel mai bun artist a fost acordată lui Sebastian Vasiu (România). Prezentările, strigările şi înmânarea premiilor au aparţinut sufletului acestui Salon, d-lui Eugen Negrea, preşedintele AFIAP. Au mai luat medalii de aur Djordje Vukicevic (Serbia) şi Efstratios Tsoulellis (Grecia), la secţiunea Color. La secţiunea Monochrome, aur a mai luat, pe lângă Vasiu, nord-irlandezul Judy Boyle. Au mai fost şi medalii de argint şi bronz. Iar toţi expozanţii au primit câte o menţiune onorifică, dar în lipsă în cazul artiştilor străini, care erau de pe tot pământul: India, Polonia, Hong Kong, Ungaria, Argentina, Bulgaria, Vietnam, Italia, Sri Lanka, Anglia, Finlanda, Korea, Arabia Saudită sau Israel. Iată avantajul de a aparţine unei Asociaţii Internaţionale!

Sebastian Vasiu a fost prezent cu o fotografie monocromă, numită By the river, un expresiv peisaj mioritic, cu râu, căpiţe şi cai, luat de pe un deal. De altfel, toate fotografiile expuse aveau o singură direcţie, să fie pline de expresivitate, de poezie, de elemente artistice. Însă, tehnic, erau naturaliste, fotografii pe bază de instantaneu sau prin descoperirea unui peisaj sau portret cât mai interesante, dar fără ca artistul să fi contribuit într-un fel la crearea acelui peisaj sau portret din cadru. Meritul lui este că l-a găsit în realitate. Foarte puţine fotografii ne-au dat impresia că autorii lor s-au folosit de regie în cadru, cum spun cineaştii, adică nu am văzut compoziţii, decoruri lucrate sau unghiulaţii insolite. O încercare în acest sens poate fi lucrarea Strigăt de Laura Stoica, însă aici avem un colaj, căci portretul unei femei care strigă, aflată într-o ramă, e suprapus peste un peisaj decorativ.

Aşadar, maniera de a fotografia este clasică, pe bază de spontaneitate şi fotografiere directă, fără creaţii de studio sau laborator. Tehnica plein air. Sursa de lumină principală era dată de natură, de soare sau de stele, fiindcă au existat şi fotografii nocturne. Tot ansamblul era însă interesant, crea o atmosferă estetică plăcută, însă pe linia clasică, totul cuminte şi disciplinat, nimic şocant, nici o deviere de la regula impusă probabil de concurs. Deci inovaţie în cadrul regulilor, în cadrul ramei impuse de competiţie. Am fi vrut, desigur, să vedem şi altă latură a artiştilor, capacitatea lor de a lucra pe suprafeţe mari, dar mai ales de a crea poze artistice din imaginaţie, cum ar fi fotografia abstractă. Nici o poză nu era o compoziţie complexă, adică nu avea regie în cadru.

Majoritatea artiştilor fotografi din America, unde arta fotografiei este regină în galeriile newyorkeze, loc pe care îl frecventez asiduu în ultimii ani, concep în studio o fotografie după un scenariu. O fotografie este ca un mic film, dar mai importantă decât filmul, fiindcă filmul are şansa de a mişca imaginea, de a o face mobilă, de a surprinde obiectul din mai multe ipostaze. Ceea ce poate fi şi un handicap, fiindcă o destramă. Pe când fotografia trebuie să esenţializeze totul, să surprindă într-o imagine caracteristică un întreg complex. Fotografia este o artă foarte specială, în ciuda popularităţii ei, care o face să pară simplă, la îndemâna oricui. Nu este aşa. Arta fotografei constă în abilitatea de a capta detaliul semnificativ din realitate. Iar acest nucleu de bază a fost mult augmentat cu valenţe noi, în funcţie de evoluţia tehnicii, a materialelor şi mai ales de tendinţa spre sincretism a artei, care a impus genul art installation. Fotografia face parte prin definiţie din această evoluţie. Să ne gândim numai că ea a apărut ca o nevoie a omului de a se imortaliza pe sine, înlocuind portretul plastic, concurând arta de şevalet, dar şi anticipând mişcarea imaginii, adică filmul. Are deci calităţi cu totul excepţionale. Iar noua tendinţă în arta fotografică, aşa cum rezultă din expoziţiile americane, este realizarea fotografică a unei picturi cinematografice. Fotografia competiţională trebuie să aibă şi picturalitate, dar să sugereze şi mişcare sau o ambianţă cinematografică.

De altfel, filmul american datorează totul fotografiei, aşa cum am avut ocazia să arăt în cronicile şi cărţile mele, în special în FINE ARTS IN AMERICA. Aici aş indica celor ce caută performanţa, articolul „Uimitoarea artă a fotografiei”, uşor de găsit pe internet. Iar pentru cei ce doresc să afle ce înseamnă şcoala fotografică din America, le recomand textul despre International Center of Photography.

Aşadar, fotografia, ca artă, depăşeşte simpla înregistrare, pe care azi, datorită tehnicilor digitale, cum ar fi selfie, o poate realiza oricine, căci se referă la sinea unui individ, de unde şi self-portrait, adică autoportret. Dar self mai înseamnă şi automat. Ceea ce trădează faptul că aparatul este cel care acţionează singur, e făcut să te ajute fără să-ţi baţi capul. E suficient să mergeţi într-un loc ca Times Square, de pildă, sau pe o faleză precum Coney Island, şi veţi vedea că toată lumea face poze, cu mic cu mare fotografiază şi se fotografiază în draci. Prin urmare, artistul fotograf, care a fost eliminat de la nunţi şi botezuri, sursa de câştig a fotografului român, mai are azi un adversar, această concurenţă consumistă, în care toată lumea face poze.

Fotografia a ajuns să facă parte din poşeta personală a fiecăruia, aşa cum ar fi un ruj de buze, un pix sau un card. A devenit indispensabilă, congeneră vieţii cotidiene. Însă nimeni dintre aceste milioane de fotografi amatori nu ajunge într-o galerie dacă nu depăşeşte stadiul de înregistrare primară, al cărei succes se datorează construcţiei aparatului de fotografiat, nu omului, creativităţii sale. O fotografie într-o galerie înseamnă un eveniment nou în istoria artei fotografice, ea indică stadiul la care au ajuns artiştii fotografi ai lumii.

Am vizitat numeroase studiouri ale artiştilor fotografi. Ei concep o fotografie ca pe un scenariu de film, cum am spus, ca pe o poveste, cu un personaj adesea celebru, în relaţie cu obiectele. Am comentat nu o dată albume de artă în care subiectul este vedeta, precum Lady Gaga, realizat de fotograful personal al cântăreţei, Terry Richardson, sau ultimul album al lui Kate Moss, care este şi un excelent fotograf, cum am putut constata când i-am văzut expoziţia de la Danziger Projects Gallery. De regulă, artistul se concentrează pe o idee sau pe o temă, cum ar fi, de pildă, copiii şi natura, aşa cum face genialul Ruud van Empel, care alătură copii de rase diferite, armonizându-i în decoruri naturale exotice, realizând o lume magică. Sau tema poduri, podurile lumii, cum a făcut Deirdre Allinson. Ea călătoreşte în toată lumea şi fotografiază poduri. Sau la MEMORIAL, locul unde a avut loc tragedia turnurilor gemene, am văzut un album dedicat câinilor care au ajutat la salvarea de vieţi omeneşti. Ceva fantastic, de neimaginat! Fiindcă în America, trebuie să o spun clar, cea mai apreciată este fotografia-document. La alte forme de expresie fotografia are concurenţă serioasă, dar la fotografia-document estre imbatabilă. Nimic nu poate reda mai bine, mai dramatic, mai autentic şi deci mai convingător războiul civil din America, de pildă, din timpul luptei lui Marin Luther King, ca documentul fotografic, aşa cum am putut vedea într-o expoziţie de neuitat a lui Charles Moore, un faimos fotograf, la Steven Kasher Gallery. Nu-l pot alătura decât altei notorietăţi mondiale, Robert Capa, cel care a generat leagănul experimental al artei fotografice, International Center of Photography, unde îngemănarea dintre fotografie, pictură şi sculptură este la ea acasă.

Mereu am scris despre expoziţiile fotografice şi plastice din New York cu gândul la artiştii români, să le fiu de folos, fiindcă handicapul lor, în pofida talentului generos, este lipsa de informaţie, lipsa de cultură. Or azi, nu poţi concura în acest domeniu fără cultură. Ea face diferenţa.

Şi mă gândesc la tendinţa cea mai importantă în arta fotografică americană actuală, competiţia cu istoria picturii. Am văzut încercări fantastice de a transpune în fotografie, prin sofisticate tehnici digitale, la dimensiuni uriaşe, operele lui Dürer, Leonardo, Bruegel, Vermeer, Rembrandt sau Van Gogh. Este o nouă viaţă care i se dă artei plastice mondiale, fiindcă totul s-a făcut, dar se reface şi se face altfel. Este un mare câştig estetic. Efectele sunt formidabile, fiindcă bătălia este cu calitatea, de a nu cădea în kitsch. Graniţa dintre calitate şi kitsch este ca aceea dintre adevăr şi minciună, adică un lat de palmă, aşa cum spune un proverb românesc. A nu cădea în kitsch este o performanţă, iar acest lucru se datorează culturii artistului.

Durerea mea este că artiştii români, plasticieni şi fotografi, foarte talentaţi, nu sunt racordaţi la nivelul artei mondiale, de aceea le şi lipseşte viziunea, proiectele de amploare. Am căutat să-i ajut pe unii, să le favorizez expoziţii la New York, dar ei au eşuat datorită unei boli speciale la români, descurcăreala, ciubucul, aranjamentele de culise. La marea performanţă se ajunge fără obsesia celebrităţii şi a banului! Fotografia este un limbaj fără graniţe. E o şansă imensă să fii racordat la universal fără obstacolul limbii, pe care îl are un scriitor. Însă condiţia sine qua non este calitatea materialelor pe care fixezi imaginea. Toţi vor să fie originali, dar arta fotografică sau picturală e pe bază de materie. Fantezia se brodează numai pe suport material.

Artiştii cu care am discutat la Salonul Fotografic Internaţional de la Bucureşti erau complet dezinformaţi. Ei nu ştiu nimic din ce de întâmplă dincolo de gardul lor. Nici unul nu a auzit de un titan ca Alfred Stieglitz, de pildă, artistul fotograf care i-a organizat lui Brâncuşi prima personală la New York, în 1910. Dar de prietenul său, Man Ray ? Dar de alt mare fotograf, tot prieten cu Brâncuşi, Edward Steichen, cel care i-a achiziţionat primele lucrări? Nu mai vorbesc de artişti contemporani, titani şi ei, ca Andy Warhol, Robert Mapplethorpe sau Cindy Sherman. Poate exagerez, dar eu nu am cunoscut artişti fotografi români care să depăşească ceea ce 90 la sută dintre noi pot face. Din cei 10 la sută neobişnuiţi, nu reuşesc să pătrundă în galeriile internaţionale decât 2 la sută şi poate nici atât.

Competiţia este nemiloasă. Concurenţa este fantastică. Din 1500 de galerii câte are New York-ul, peste 500 expun artă fotografică. Şi sunt artişti din toată lumea. Şi ca să intri în competiţie trebuie să vezi, înainte de toate, ce fac ei. Cu ceea ce am văzut la Salonul de acasă, artiştii nu au nici o şansă să fie invitaţi acolo să expună. Ei trebuie să-şi plătească expoziţiile, dar până la acest pas, ar trebui să convingă guvernul să-i ajute să aibă condiţii de lucru, studiouri în primul rând. Şi materiale de calitate. Altfel… Dar poate că viitorul mă va contrazice.

  Grid Modorcea

[rudyroth79]

Fecioara Maria în iconografie și pictură

Fecioara Maria în iconografie și pictură

Frescă din catacombele Priscilla, Roma, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus și un profet, începutul secolului al III-lea d. Hr. Probabil cea mai veche imagine picturală a Fecioarei

Icoana Maicii Domnului din Vladimir, posibil pictată de Sfântul Evanghelist Luca

Icoana Făcătoare de Minuni de la Mânăstirea Adam, com. Drăguşeni, jud. Galaţi

Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului…

[kalashnicov7]

“Cina cea de Taină”  de Leonardo da Vinci

“Cina cea de Taină” este o pictura murala a lui Leonardo da Vinci, realizata in secolul al 15-lea. Aceasta opera este una din cele mai celebre picturi din istoria universala a artelor si se gaseste in biserica dominicana “Santa Maria delle Grazie” din Milano. Opera masoara 460 cm x 880 cm si a fost executata in tempera si ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos.

Pictura reprezinta scena biblica a Ultimei Cine a Domnului Iisus Hristos, asa cum este descrisa in Evanghelia dupa Ioan (13:21), redand reactiile diferite ale Apostolilor Sai, dupa ce Iisus anuntase ca unul dintre discipolii Sai Il va trada. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atat de precis si complet construite, incat ar putea fi desprinse pentru a figura ca niste portrete independente, desi integrarea lor in ansamblu este perfecta.