#cu cărți

[the--chaos]

Nichita Stănescu - " Îndoirea luminii"

[as01an7-blog]

Black Friday 2024: Oferte imbatabile la Libris – Cărți esențiale pentru cititori

Black Friday este momentul perfect pentru a adăuga titluri noi în biblioteca ta, iar Libris vine cu oferte de nerefuzat! Două dintre cele mai vândute cărți din 2024 sunt “Furia” de Alex Michaelides și “Pacea care a pus capăt păcii” de David Fromkin, ambele disponibile acum la prețuri reduse. “Furia” – Alex Michaelides Dacă ești fan al thrillerelor psihologice, “Furia” nu poate lipsi din lista…

[skeysesil]

@vladvodashitposts

Fănel al Moldovei in a single quote

[renataroshu]

Zburătorii și Fasolele OUT NOW

CUMPĂRĂ AICI (mai scump cu livrare oriunde) sau AICI (mai ieftin cu livrare doar în România)

Zburătorii și Fasolele este primul volum dintr-o serie de cărți de fantezie, aventură, mister și umor, potrivit cititorilor cu vârstele între 12 și 20 de ani (deși eu am 28 și ptiu ptiu ptiu parcă nu m-am plictisit s-o scriu).

SINOPSIS: La 13 ani, Wendy e brusc trimisă din Londra în Transilvania, în orăşelul natal al mamei ei. Wendy are așadar ocazia să-și exploreze jumătatea necunoscută a originii: un mediu rural, o limbă nouă, un bunic bizar, și doisprezece feluri de magie. Deși îi lipsește tatăl ei, Wendy e determinată să participe în cultura „zburătorilor”. Își activează magia - teleportarea - ceea ce vine cu atât oportunităţi cât și risc. Wendy descoperă nu doar regulile și istoria Zborului, dar și planul misterios orchestrat de către familia de la conducere.

Cartea include:

Ilustrații color cu hărți și alte schițe ✔

Adolescenți cu puteri magice în funcție de zodie ✔

Referințe la folclorul și cultura românească ✔

Estetică rurală și de orășel de munte ✔

O canapea plutitoare ✔

Fugit prin pădure noaptea ✔

Personaje cu traume emoționale ✔

Personaje de etnie romă ✔

Personaje LGBT (deși e zero romanță în volumul ăsta așa că nu vă bazați pe detalii!) ✔

[oldsardens]

Ion Theodorescu-Sion - Composition with Vase and Books (Compoziție cu vază și cărți)

[anotheroneidk]

Tu ai iubi un om ca tine?

Am citit undeva întrebarea asta și mi-a rămas în cap.

Sunt argumente pro și contra, părți pozitive, dar și negative. Cum are toată lumea, nu? Dar cât poți să accepți? Cât poți să te bucuri? Asta depinde de fiecare.

Cu siguranță mi-aș dori să fiu iubită de un om ca mine. Oh, Doamne, cât mi-aș dori asta! Să fiu iubită, dorită cu fiecare celulă a corpului. Să mi se arate gesturi mici, de apreciere (care nu sunt mici deloc), să mi se acorde cât de mult timp, să mi se facă surprize (plăcute, desigur), să mi se arate prin fiecare gest că se gândește la mine, da fie acolo la bine și la greu.. cum să nu ți dorești o iubire așa? Care să vină din suflet? Fără vreun interes?Poate am văzut prea multe filme sau am citit prea multe cărți.. Doar scriind parcă mă apasă un gol un suflet... Deoarece lipsa ei a creat un crater uriaș care apasă tot mai tare și mai tare la mine în torace.

Oare ar putea cineva să acopere golul ăla vreodată? Ar reuși cineva?

Că la câte părți negative am... cred că nici pisicile nu mă vor suporta la bătrânețe, își vor lua bobițele și vor fugi în lume. ("Antireclama")

Pentru a ajunge să iubești pe cineva, trebuie întâi să l cunoști. Și cum să o faci când omul ăla îți pune ziduri, ziduri și iar ziduri? Nu pot lăsa pe cineva să se apropie prea tare, până acum mi s a demonstrat că asta înseamnă doar că urmează o altă cicatrice pe suflet; o mică bucurie pe moment și nimic mai mult. Dar eu simt că n aș avea loc nici măcar de o altă cicatrice.. așa că.. răspunsul mi-l dau încă din primul argument.

Cum să se apropie cineva când la cel mai mic semn că ceva nu e bine eu deja am bagajele făcute să mă distanțez, să plec?

Cum să se apropie cineva când la mine sunt puse gândurile negative înainte?

Apoi trebuie să ți și pese, dar cum să se întâmple asta când celor de până acum le-a pasat doar cât să obțină ceva. Sau au mimat suficient de bine până au obținut ce și-au dorit. S au mulțumit ca au obținut ce au vrut, eu nu am fost importantă și nici nu sunt (pentru alții). Egoism din partea lor sau eu prea naivă?

Încep să cred că poate nu vreau să fiu iubită la câte piedici pun, ori doar trăiesc într-o continuă frică. Firca care îmi pune mie piedici.

Ironic.

[lovedaiana17]

Sufletele care nu mor niciodată

Crăciun fericit lor în cimitire și peste tot în ceruri

Ne părăsesc, ca frunzele care cad toamna, dar rămân înrădăcinate în țara amintirilor. Nu sunt niciodată plecați cu adevărat, doar dispar din vedere, dar mereu prezente în inimile noastre.

Cei care ne-au iubit, încă o fac, chiar și dincolo de viață. Timpul nu șterge afecțiunea, ci o afectează mai adânc în suflet. Vorbele lor amabile, gesturile de afecțiune, sunt ca niște picturi de neșters în mintea noastră.

În lacrimile ce curg, le găsim reflexia, căci fiecare picătură poartă cu ea o bucățică din dragostea lor. Lacrimile sunt cuvintele mute ale inimii, limbajul absenței ce șoptește dorul unei ultime îmbrățișări.

Dragostea lor este ca un râu calm care curge sub suprafața vieții, hrănindu-ne sufletele. Este melodia tăcută care ne însoțește în nopțile singuratice și ne încălzește în cele mai reci zile.

În amintire, în ecoul râsului lor, în mângâierea vântului ce pare atingerea lor, îi regăsim. Sunt acolo, între paginile unei cărți iubite, în parfumul trandafirilor pe care i-au crescut, în melodia unui cântec pe care l-au cântat cu noi.

Și cum le căutăm printre stele, știm că sunt deja acolo, în infinit, zâmbind gestului nostru. Ne părăsesc, dar nu pleacă niciodată cu adevărat. Sunt parte din noi, țesute în firele invizibile ale iubirii, și ne vor călăuzi mereu pe drumul vieții. În ziua de Crăciun, vor sta lângă noi.

[i-used-to-be-a-dreamer]

Te caut în continuu.  Te caut prin telefon, pe tot felul de rețele de socializare.  Te caut cu privirea prin mulțimea de oameni și te caut atunci când străzile sunt goale, Te caut în cărți și uneori te găsesc în muzică, Te caut pe cer și te caut în stele, Și cel mai adesea te caut visele mele.

Iar când te găsesc mă trezesc dimineața un pic mai veselă, Dar și un pic mai tristă.

Ar trebuii să mă opresc.

[tabita]

simt nevoia să mă destăinuiesc. am atât de mult adevăr în mine încât simt că mă sufoc sub povara eliberării care pare să nu mai vină. mi se sfărâmă oasele, organele se strivesc unele pe altele încercând (și eșuând) să facă mai mult loc, dar momentul sufocării se apropie cu pași repezi - simt asta, cunosc asta. chiar și așa, tot ce se pare că pot face e să mai inspir odată, să mai expir câte o minciună atât de amară încât mă lasă fără suflare pentru zile întregi după aceea. se tot vorbește despre înșelătorie - întotdeauna în relație cu cei din jur, niciodată față de propria persoană. cum ar fi ca într-o zi să te trezești după o viață în care te-ai uitat în oglindă adresându-ți cuvintele pe care ți le-au spus alții despre tine, (ne)crezându-le, asumându-ți o viață pe care știi că nu o trăiești și nu o vei trăi niciodată, și lăsând să se scurgă din tine toată deznădejdea acumulată atâta vreme? izvoare de rușine, incertitudine, mii de tragedii transformate în orori față de cine ți-ai fi dorit să fi putut fii, dar în care nu ai reușit să te modelezi vreodată, constelații întregi de eșecuri care astăzi îți sunt dezvăluite sub forma unor cicatrici menite să te descrie ca „doroteea” - ce nume potrivit pentru a rezuma tragedia căderii (dor). simt că mi se topește inima de dor. simt că întreaga mea existență va rămâne umbrită de greutatea dorului pentru ceva ce am simțit, dar știu că nu voi avea niciodată. mi se dizolvă pielea, oasele mi se frâng, părul în plină cădere, ochii încețoșați deși încă lucizi. te văd, te aud, te miros, te ating din când în când să mă asigur că ești încă aici, că mă aflu încă aici. doroteea. inima încă îmi mai bate, dar nu o mai simt. uneori am impresia că dacă mi s-ar opri respirația, nici nu mi-aș da seama. și uneori, în privegherile nopților mele, privesc pe fereastră și observ cum lumina îmbracă încet, încet orizontul. aud păsările făcându-și declarații de dragoste pe care cu toții le putem auzi. uneori mi se strânge inima atât de mult încât am impresia că aș putea să o iau și să o presez între paginile unei cărți demult uitate (nu te-am uitat niciodată) și să o las acolo, în speranța că într-o zi îi va rămâne suvenir unui străin care o va recunoaște și o va păstra la el, alături de carte. nu am nevoie să fiu văzută, mă mulțumesc cu liniștea dintre pagini, dar mi-aș dori să fiu recunoscută și aleasă pentru simplul fapt că o parte din mine, cât ar fi ea de mică și lipsită de viață, va fi valoroasă pentru cineva, cândva. păstrează-mi inima presată între paginile cărții tale. poate, din când în când, mă vei lua în micile tale aventuri cu tine. nu ca să mă citești, darămite cartea, dar ca să ai o companie de drum oriunde te-ai afla. păstrează-mi inima presată între paginile cărții tale. poate într-o zi îți vei alege citatul favorit pentru că inima mea a rămas acolo. adevărul îmi fracturează sufletul. cum ar putea ceva imaterial să sufere alterări la nivel fizic? adevărul mă dezbracă de carcasa umană și mă împinge într-o mare a necunoscutului. să fie oare acesta un fel de suicid celest? eternitatea nu a arătat niciodată mai cumplită decât atât. eu nu am arătat niciodată mai răvășită decât acum. caut o carte. poate mă caut într-o carte. poate că într-o zi voi găsi cartea potrivită în care să îmi presez inima. poate că într-o zi îmi vei găsi inima presată într-o carte și o vei păstra. poate că într-o zi, citatul tău favorit va fi marcat de inima mea. poate că într-o zi inima mea se va transforma într-o înșiruire de cuvinte care îmi vor elibera adevărul. poate că însuși trupul meu va deveni coperta cărții. poate că mă vei lua cu tine în micile tale aventuri drept companie, iar inima mea presată va marca citatul tău favorit care va fi dragostea mea pentru tine.

[pffmimi]

se aude un ecou, al unui vieții mele erou.

e aici cu mine sau poate e doar umbra lui ce încearcă să-mi alunge din suspine?

e din paginile rupte ale unei cărți, oricum pierdute,

el e pentru ei "nume uitate", nerostite ca blestemate.

se simte viu azi în sufletul lui pustiu,

trec pe acolo și mă închin, la altare las mărăcini.

ei nu se usucă, la noi e totul în simțire,

bolovan din stâncă, dragoste din iubire.

e singur pe lume, nu îmi știe a spune decât azi pe nume

îl iubesc chiar dacă mâine nu mai există,

căci nu prezența lui mă face să îl iubesc, ci a lui lipsă.

mi a venit de multe ori să i spun "pleacă"

doar ca să știu că nu o să se întoarcă,

la un tablou ce avea culori acum odată.

gol în gol ne privit.

ce-i în suflet?

e doar venin,

dar de unde eu vin,

asta îmi spune doar că ne iubim.

~pf~

[28octombrie-toamnadinsufletulmeu]

"Mai ții minte povestea bătrânei care a primit o ladă cu pere coapte?

În fiecare zi mânca para care se strica, lăsându-le pe cele bune pentru mâine.Iar următoarea zi se strica altă pară și ea din nou o mânca pe aceea. A continuat să facă așa zi de zi, până când s-au terminat perele.

În cele din urmă, bătrâna nu a gustat nici o pară bună…

O poveste plină de adevăr, tristă și moralizatoare. Credem că trebuie să mai răbdăm un pic, să mai adunăm puțini bani, să mai economisim ceva și să mai îndurăm niște limitări. Iar apoi…dar, nu există niciun „APOI”! Există aici și acum!

De unde vine această convingere că fericirea trebuie câștigată sau meritată? Dobândită? Așteptată?

Ce să aștepți? Bătrânețea? Neputința? Lipsa completă de dorință? Sfârșitul?

Ieri am stat de vorbă cu o vecină . O întreb: „Ce ești atât de tristă?” Ea a oftat îngândurată, a zâmbit trist și mi-a răspuns: ”Nu am reușit să clipesc, că viața a trecut…” . Desigur, am început să o liniștesc, la care ea a rostit o frază care, de fapt, m-a făcut să scriu această postare. „Mă tot gândeam – voi câștiga bani, voi construi o casă, vor crește copiii și voi începe să trăiesc pentru mine. Îmi voi face o tunsoare la modă și voi purta doar rochii. Mereu am umblat în pantaloni, dar visam la rochii. Dar pantalonii sunt comozi…”„Copiii au crescut, casa este construită, bani avem, dar… încă mai port blugi. Și am aceeași coafură – o coadă prostească în vârful capului.”

Îmi doream să o înveselesc cumva: „Și care-i problema? Mergi la coafor! Cumpără-ți o rochie la modă!”

Ea a zâmbit obosită: „Nu vreau. Am obosit. Înțelegi, realitatea nu a fost pe măsura așteptărilor. În această agitație continuă, nici nu am observat cum am îmbătrânit.”...

Odată am citit o zicală frumoasă: „Drumul numit „MAI TÂRZIU ” duce către o țară numită „NICIODATĂ ”.

Trăiește aici și acum!

Nu va exista o a doua viață!

Mănâncă și bea din cele mai frumoase tacâmuri,poartă rochii elegante, încalță pantofii preferați! Citește cărți, călătorește!

Și cel mai important – nu lăsa pe mai târziu ceea ce poti face acum!

Iubește la maxim!❤️❤️

Îmbrățișează-ți, sărută-ți familia ,fii generos cu dragostea. 🩶💙🩶

Toate acestea te vor face un om FERICIT, pentru că, la final, CU TOȚII VOM DEVENI O POVESTE! ❤

#Postare preluata

[luvsirenne]

9teen

iar mi-a picat the mirror în cărți

aşa că am facut lucrul care îl face orice teenage girl:

am deschis pinterest şi am început să salvez

poze etichetate cu pink coquette bows vw

carți de jane austen sau chiar the virgin suicides

marc jacobs for LV fetish pumps

vintage cherry cola flowers

lana del rey şi regina george

că-s aşa feminine şi eu sunt foarte feminină

şi ştiu că aşa sunt eu, că sunt o fată ca oricare alta

şi respir ca oricare alta

şi vorbesc ca oricare alta...

iar am crize existențiale regizate fără buget

şi iar țin pe noptieră

vreo 3 carți pe care îmi propun să le citesc

(sau recitesc, gen plath)

iar stau trântită pe pat şi încolăcită

cu genunchii până la gură

şi iar scriu vent poetry

pe care cel mai probabil o să o dau uitării

şi poate că vreau să mă gândesc la un el

sau poate chiar o fac

şi mă stresez că peste 2 zile iar am examen

şi deja sunt la capătul puterilor

de ce scriu poeme aşa de mainstream?

poate că trebuie să mă apuc şi eu de chestii mai serioase

gen be serious how the fuck do you expect your work to be published

dar nu-mi prea pasă ce a zis, îi analizez propoziția din punct de vedere sintactic

mă ține ocupată

ca apoi să vin să vărs acasă

o grămadă de cuvinte cu şi fără sens

dar poate asta înseamnă să fii

a girl in your late teens

dar cred că poate totusi nu mă potrivesc chiar aşa bine în ramă

[officialromaniantranslatiuni]

Okay question (nu sunt bună la scrisul Românei dar o-să încerc) (probably half and half sorry)

Scriu o carte care e situată într-un univers alternativ de al nostru unde toate țările au alte nume (Franța este sur-la-clefe, Germania este gottwald, etc). Am un personaj care devine din România. Cum îți pare dacă numesc țara de România "Dacia"? Postul tău despre dacia m-a amintit de acest situație

Îmi pare rău, nu pot să scriu bine în română. Cred ca trebuie să citesc mai multe cărți dar sunt greu de citit ca limba e atâta de "thick" gen și foarte poetică cu multe cuvinte care nu le știu 😭

I love it! Incepusem si eu sa scriu ceva de genul acum vreo 7 ani (Jesus... 7 ani on hiatus...).

Keep Dacia or alter the name just a bit to for safety reasons 🤷🏼‍��️

[inabusire]

Avea obișnuința să scruteze detaliile care întotdeauna trădau mândrii și frici. Timorată, se retrăgea în penumbră, obsedată să privească și să înțeleagă ce anume ascunde fiecare sub pâcla de ipotetică perfecțiune. Cu timpul, începuse să sesizeze impostura, să simtă atunci când ideile unora nu erau ideile lor, ci o mediocră reciclare a unor articole și cărți citite, să vadă frustrările celorlalți proiectate în gesturi reci, insensibile, în drămuirea blândeții; părea că fiecare se ascunde de ceilalți și de sine, iar în creierii nopții nimeni nu recunoaștea evidențele - oamenii adormeau și se trezeau cu aceeași iluzorie vanitate ce-i urnea din loc: ei aveau un scop, existența lor nu putea fi neimportantă, ar fi fost o maximă indolență a unui zeu să le insufle viață și-apoi să-i lase slobozi. Dacă-i dezbrăcai de senzația că ei înseamnă ceva, rămâneau doar niște ființe rahitice, dezorientate și agresive, obsedate să îngurgiteze cât mai multe iluzii dătătoare de liniște. S-a obișnuit să nu trăiască prin ea, să nu se simtă reală, să se refugieze în spații mentale în care trăia oroare controlată, testând limitele minții tulburi care nu rareori parcă se scurtcircuita, refuzând să mai proiecteze orice fel de imagine. În genul acela de clipe parcă s-ar fi scurs energia ei vitală printr-un canal de deșeuri, în urmă rămânând o carcasă văduvită de forțele ei, cu suflu anemic și privire tălâmbă - nimic n-o străpungea îndeajuns de tare încât să simtă iarăși.

E un prag pe care simți la un moment dat, în viață, că nu poți să-l treci. Că e ceva ce nu înțelegi. Că ajungi să strângi în jurul tău visuri și imagini adolescentine, speranțe și gesturi, așteptări și sacrificii, că le-așezi la picioarele tale și-ncepi să realizezi că nu mai ai ce face cu ele. Că ceva trebuie redesenat, reinventat, că pe harta minții tale trebuie s-apară noi puncte și noi idei - și totuși ele nu se ivesc. Că nu mai știi unde-ar trebui să-ți găsești noua hrană, inspirația, de-unde s-astâmperi o sete chinuitoare, o imperioasă nevoie de redresare.

[p-l-u-t-o-n-i-s]

Noiembrie, 2023

Heal!

Ce clișeic! Toată lumea vorbește despre această vindecare, Huh? Toată lumea pare să știe ce trebuie sa faci, cum trebuie sa faci și tot bullshit-ul ăsta... când ei de fapt nu știu. Cum te simți de fapt după ce te vindeci? Care sunt sentimentele ce te încearcă cel mai des? Ei bine... Eu pot spune din experiență că după ce te vindeci, ești trist! Te simți singur, al nimănui, nimic nu mai e la fel față de cum era altă dată când erai vindecat/ă.

Totul e diferit și e normal! E un nou inceput, cunoști oameni noi, te dezvolți, evoluezi, îți dai seama că de fapt aveai nevoie de acea cicatrice pentru a te propulsa cu câțiva pași înainte față de unde erai.

Și cel mai frumos e când redescoperi oamenii, când realizezi că standardele tale au crescut, că îți dorești mai mult decât distracție și copilărie. Îți dorești stabilitate, îți dorești să nu mai pierzi timp, sa te dedici cuiva întru-totul și să știi că și acea persoană se va dedica în egală măsură ție.

Îți rămâne să speri. Sa speri că vei atinge ceea ce îți dorești. Că cineva îți va atinge standardele și că se va apropia de tot ce vrei tu de la viață.

Nu mai știi să vorbești cu alți oameni, tot ce faci e stângaci, tot ce spui parcă nu are sens... și totuși speri... speri că va duce situația în direcția pe care o vrei și că va ieși totul cum visezi.

Te știam de ceva vreme...

Știam ce faci, ce haine porți,

Știam că ai avut probleme

Ca tot de rău-ți pica la cărți.

Stiam că merge totul bine

Că ești voioasă, fericită

Și mă uitam cu jind la tine

Chiar de-am aflat că ești rănită!

Purtam oca de ceva vreme.

Te admiram, visând lucid

Găseam in lacrimi și blesteme

Pe al tău nume strălucind.

A fost ușor de controlat,

Eu pentru tine nu eram.

Nu m-am oprit din admirat

Vedeam o "tu", mereu pe geam.

Apoi, de când te-am reîntâlnit,

Ceva parcă s-a rupt în mine!

Cum te-am văzut gingaș zâmbind,

Am zis că ceva nu-i de bine!

Și-ai fost acolo. Tu erai!

Râvnita pată de culoare!

Un chip prea blând, cum vezi in rai,

De-ntrece razele de soare.

Și am căzut, n-am rezistat!

Plăpând, deși solid din fire...

M-am dus cu capul secerat

Precum un miel către jertfire.

Și oare cine-ar fi putut,

Sa stea drept stană-n fața ta?

Să nu cadă-ntr-un hău abrupt

Sărind direct către a uita?

Tu nu mi-ai fost, nici n-aveai cum!

Eu am tânjit, naiv din fire,

Cu inima-mi făcută scrum

Priveam cum alții-ajung la tine.

Și-a venit ziua când sunt aici,

Te-am revăzut, ardeam de dor!

Trag un rucsac umplut de frici,

Dacă tânjesc prea arzător?

Curaj nu am să-ți zic ceva,

Mă las ghidat de cântul mării

Și sper că-ți va șopti cândva,

Că eu-ți sunt glasul alinării!

[aqualumiere]

m-ai aflat cu o balanță de bijutier dinainte ea însăşi o bijuterie, printre cărți, hârtii și trandafiri sălbatici încercam să aflu puterea unui surâs dimineața cu hainele abia înflorite — Ioana Ieronim, Scenă de gen