#toată o zână

[tabita]

simt nevoia să mă destăinuiesc. am atât de mult adevăr în mine încât simt că mă sufoc sub povara eliberării care pare să nu mai vină. mi se sfărâmă oasele, organele se strivesc unele pe altele încercând (și eșuând) să facă mai mult loc, dar momentul sufocării se apropie cu pași repezi - simt asta, cunosc asta. chiar și așa, tot ce se pare că pot face e să mai inspir odată, să mai expir câte o minciună atât de amară încât mă lasă fără suflare pentru zile întregi după aceea. se tot vorbește despre înșelătorie - întotdeauna în relație cu cei din jur, niciodată față de propria persoană. cum ar fi ca într-o zi să te trezești după o viață în care te-ai uitat în oglindă adresându-ți cuvintele pe care ți le-au spus alții despre tine, (ne)crezându-le, asumându-ți o viață pe care știi că nu o trăiești și nu o vei trăi niciodată, și lăsând să se scurgă din tine toată deznădejdea acumulată atâta vreme? izvoare de rușine, incertitudine, mii de tragedii transformate în orori față de cine ți-ai fi dorit să fi putut fii, dar în care nu ai reușit să te modelezi vreodată, constelații întregi de eșecuri care astăzi îți sunt dezvăluite sub forma unor cicatrici menite să te descrie ca „doroteea” - ce nume potrivit pentru a rezuma tragedia căderii (dor). simt că mi se topește inima de dor. simt că întreaga mea existență va rămâne umbrită de greutatea dorului pentru ceva ce am simțit, dar știu că nu voi avea niciodată. mi se dizolvă pielea, oasele mi se frâng, părul în plină cădere, ochii încețoșați deși încă lucizi. te văd, te aud, te miros, te ating din când în când să mă asigur că ești încă aici, că mă aflu încă aici. doroteea. inima încă îmi mai bate, dar nu o mai simt. uneori am impresia că dacă mi s-ar opri respirația, nici nu mi-aș da seama. și uneori, în privegherile nopților mele, privesc pe fereastră și observ cum lumina îmbracă încet, încet orizontul. aud păsările făcându-și declarații de dragoste pe care cu toții le putem auzi. uneori mi se strânge inima atât de mult încât am impresia că aș putea să o iau și să o presez între paginile unei cărți demult uitate (nu te-am uitat niciodată) și să o las acolo, în speranța că într-o zi îi va rămâne suvenir unui străin care o va recunoaște și o va păstra la el, alături de carte. nu am nevoie să fiu văzută, mă mulțumesc cu liniștea dintre pagini, dar mi-aș dori să fiu recunoscută și aleasă pentru simplul fapt că o parte din mine, cât ar fi ea de mică și lipsită de viață, va fi valoroasă pentru cineva, cândva. păstrează-mi inima presată între paginile cărții tale. poate, din când în când, mă vei lua în micile tale aventuri cu tine. nu ca să mă citești, darămite cartea, dar ca să ai o companie de drum oriunde te-ai afla. păstrează-mi inima presată între paginile cărții tale. poate într-o zi îți vei alege citatul favorit pentru că inima mea a rămas acolo. adevărul îmi fracturează sufletul. cum ar putea ceva imaterial să sufere alterări la nivel fizic? adevărul mă dezbracă de carcasa umană și mă împinge într-o mare a necunoscutului. să fie oare acesta un fel de suicid celest? eternitatea nu a arătat niciodată mai cumplită decât atât. eu nu am arătat niciodată mai răvășită decât acum. caut o carte. poate mă caut într-o carte. poate că într-o zi voi găsi cartea potrivită în care să îmi presez inima. poate că într-o zi îmi vei găsi inima presată într-o carte și o vei păstra. poate că într-o zi, citatul tău favorit va fi marcat de inima mea. poate că într-o zi inima mea se va transforma într-o înșiruire de cuvinte care îmi vor elibera adevărul. poate că însuși trupul meu va deveni coperta cărții. poate că mă vei lua cu tine în micile tale aventuri drept companie, iar inima mea presată va marca citatul tău favorit care va fi dragostea mea pentru tine.

[edufinonline]

Permite universului să-ți ofere ceea ce ai nevoie, nu ceea ce îți dorești Nu trata universul ca o zână magică, care îndeplinește toate capriciile noastre… Nu toată lumea crede în legea atracției.

[barsand]

Poezie de Zaharia Bârsan

Poezie de Zaharia Bârsan

Am să fur în noaptea asta Stelele strălucitoare,- Să mi le ‘npletesc în raze Şi să-ţi fac o cingătoare.

Să-i şoptesc în taină lunei De mijloc să ţi-o acaţe, De mijloc când te-oi cuprinde Cerul tot să-l iau în braţe…

Lună, spune-mi, dragă lună, Ce mai face ea acu? — «Doarme, toată lumea doarme. Haide, culcă-te şi tu!»

—Doarme?… Lună, dar cum doarme? Ca o zână din poveşti?… — «Cum să doarmă ? Cum se…

[tabita]

[tabita]

e 2:03 dimineața. patul în care mă aflu este propriul meu avion prăbușit, o masă de vise spulberate, căzute din zbor într-o cușcă eternă de praf ucigător. firicele de vânt adie ocazional prin geamul larg deschis la viață, la paradis, și nimeni altu' scuipă în urechile mele scrisori. îmi găsesc cu dificultate cuvintele. în ultima vreme doar asta am putut să fac. mă îngrozesc. mi-e frică să nu cumva să îmi rup și ultima sfoară care mă leagă de realitate, de societate, prin simplul fapt că mi-o doresc prea mult ca să-mi permit să o realizez. nu știu ce fac. nu știu ce scriu aici. de mult nu mi-am mai putut înțelege gândurile.

[tabita]

Câteodată bătăile constante ale inimii încep să urle în mine ca și când ar vrea să dea pe dinafară, ca și când tot trupul ar fi de fapt o rană deschisă ce nu se oprește din a vărsa sânge afară din ea și a păta toate lucrurile cu care intră în contact.

Când voi rămâne fără sânge de oferit, fără esență, care îmi va fi scopul atunci?