#cronica literară leviathan.ro | Explore Tumblr Posts and Blogs

rudyroth79 · 5 years

Text

Premierele, fie că e vorba de opere în concert sau de prime audiții în România, au devenit obișnuință în programul Festivalului Internațional „George Enescu” iar ediția 2019 nu face excepție. După ce în 2015 am ascultat, pentru prima oară la noi, Wozzeck de Alban Berg, operă de referință a secolului al XX-lea, în ediția de față am fost spectatori privilegiați la trei opere în concert în premieră în România, toate, titluri atrăgătoare: Die Frau ohne Shatten de Richard Strauss (4 septembrie), Peter Grimes de Benjamin Britten (15 septembrie), Moses und Aron de Arnold Schönberg (20 septembrie). Spun ”spectatori” pentru că aceste reprezentații din festival nu mai sunt, începând cu ediția 2017, doar audiții în concert ale partiturilor respective, ci au și o componentă vizuală prin proiecții multimedia, care suplinesc într-o măsură absența elementelor scenice specifice teatrului liric. Desigur, nu e chiar un spectacol, dar încercarea de ”traducere” vizuală este și ea de luat în considerare, înscriindu-se în curentul mai general din regia de teatru (și de operă) contemporană, dorința de a face cât mai explicită desfășurarea dramatică prin imagini (fotografii, film), adăugate sau chiar înlocuind mijloacele scenice tradiționale. Poate fi și o modă, dar trăim în epoca imaginii și cel puțin o categorie de spectatori se pare că are nevoie de această formă pentru a-și face accesibilă ficțiunea teatrală. Alții, desigur, o consideră tautologică, chiar ridicolă; unii, dintre cei veniți să asculte muzica, s-ar putea simți deranjați, trebuind să urmărească ecranul pe care se derulează nu numai libretul, ci și imagini plastice, compoziții animate etc. Dar e mult de discutat în această privință…

La începutul festivalului am urmărit Femeia fără umbră de Richard Strauss într-o versiune excepțională, avându-l la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Berlin pe Vladimir Jurowski, cu o garnitură de soliști foarte buni, Corul Radio Berlin (dirijor: Benjamin Goodson), Corul de Copii al Radiodifuziunii Române (dirijor: Răzvan Rădos) și proiecții multimedia de Carmen Lidia Vidu.

Costum de Alfred Roller pentru rolul Doica la premiera absolută a operei ”Die Frau ohne Shatten”, 10 octombrie 1919, Viena

Deși este considerată de unii comentatori – de altfel, citând spusele compozitorului – cea mai importantă lucrare a lui Richard Strauss, Die Frau ohne Shatten, a cărei premieră absolută a avut loc în urmă cu 100 de ani, în 10 octombrie 1919, la Viena, este o raritate și pe afișele teatrelor lirice din lume. Opera pe un libret de Hugo von Hofmannsthal (după basmul Inimă de piatră de Wilhelm Hauff și Convorbirile unor emigranți germani de Goethe) este puțin frecventată tocmai din cauza greutății de a o monta și de a o cânta: 20 de personaje și o partitură orchestrală pentru 164 de instrumente (este una dintre cele mai complicate partituri ale lui Strauss, solicitând o suită parcă infinită de culori timbrale, cu multă percuție și multe instrumente de suflat pe scenă), și de-ar fi numai atât… Intuiam în prezentarea generală a actualei ediții a Festivalului că acest concert va fi fără îndoială un moment de vârf. Nu am fost contrazis deloc. Poemul dramatic al lui Hugo von Hofmannstahl este în sine o creație remarcabilă, topind sugestii mitologice și simboluri din Vechiul Testament, legende medievale germane, motive literare (oglinda, dublul, umbra) tratate convingător din punct de vedere teatral, iar muzica lui Richard Strauss, de o frumusețe unică. Cele trei ore și jumătate cât durează această operă nu te obosesc nici o clipă. Am ascultat cinci soliști (rolurile principale) de marcă, cu voci foarte potrivite pentru partiturile interpretate: sopranele Ricarda Merbeth (Soția boiangiului) și Anne Schwanewilms (Împărăteasa), mezzosoprana Ildikó Komlósi (Doica), bas-baritonul Thomas Mayer (Barak, boiangiul), tenorul Torsen Kerl (Împăratul), coruri și o orchestră admirabile. Vladimir Jurowski, unul dintre marii dirijori de astăzi, cu un repertoriu impresionant, a dovedit o dată în plus știința construcției pe spații largi și totodată aplecarea migăloasă asupra detaliilor, mai ales a celor de ordin stilistic. Are o precizie aproape geometrică în gestul dirijoral, rigoare dublată de eleganță, dar și o energie pe care o transmite eficient muzicienilor.

Versiunea de la București a operei Femeia fără umbră va rămâne fără îndoială una dintre cele mai bune interpretări ale lucrării lui Richard Strauss.

”Lumina literară și artistică”, 22 septembrie 2019

Vezi: www.festivalenescu.ro

Fotografii din Festival: https://www.facebook.com/pg/enescu.festival/photos/?ref=page_internal

Asociația Culturală Leviathan, editor al site-ului Leviathan.ro și al revistei culturale trimestriale ”Leviathan”, este partener media al Festivalului Internațional ”George Enescu”. Pe acest site publicăm detalii despre programul fiecărei zile a festivalului și transmisiile tv și radio (în direct sau înregistrate), despre muzicienii invitați, comentarii, fotografii, cronici, articole de sinteză.

Arhiva rubricii Festivalul Internațional George Enescu 2019

Vezi și: revista trimestrială ”Leviathan”, anul I, nr. 1, octombrie –decembrie 2018 și anul II, nr. 3, iulie – septembrie 2019, click aici.

Arhiva rubricii Concursul Internațional George Enescu 2018

Arhiva rubricii Festivalul Internațional George Enescu 2017

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Musica

”Femeia fără umbră” de Richard Strauss în viziunea lui Vladimir Jurowski – cronică muzicală de Costin Tuchilă Premierele, fie că e vorba de opere în concert sau de prime audiții în România, au devenit obișnuință în programul Festivalului Internațional „George Enescu” iar ediția 2019 nu face excepție.

#București #Costin Tuchilă #cultură #Die Frau Ohne Schatten #eveniment #Festivalul Enescu 2019 #ficţiune #istorie #muzică clasică #muzică de operă #Richard Strauss #teatru #Vladimir Jurowski

0 notes

rudyroth79 · 5 years

Text

”Bolnavul închipuit” este ultima piesă scrisă de Molière, cântecul lui de lebădă. La a patra reprezentație a piesei dramaturgul, care juca rolul titular, a suferit – pe scenă – o hemoragie și în cursul nopții s-a stins. S-a scris mult despre acest episod tragic și s-a presupus că scriitorul suferea de tuberculoză. Ultima monografie dedicată lui Molière, scrisă de un foarte mare specialist de azi în literatura franceză a secolului al XVII-lea, susține că Molière era sănătos și că moartea lui a surprins pe toată lumea, ca un lucru cu totul neașteptat. Argumentele lui Georges Forestier sunt dintre cele mai concludente.

”Bolnavul închipuit” a fost scrisă ca o comedie-balet, în genul pe care Molière îl inventase împreună cu Lully și care îl încântase pe regele Ludovic al XIV-lea. Numai că monarhul între timp îl luase sub protecția lui pe compozitor, în curs de convertire la genul operei, care mai înainte nu fusese agreat în Franța, și dramaturgul nu a mai avut posibilitatea să prezinte ”Bolnavul”, așa cum intenționase, la Curte, așa că l-a prezentat, cu muzica – strălucită – a lui Marc-Antoine Charpentier, la Paris, la Teatrul Palais-Royal.

De-a lungul vremurilor această piesă a fost adesea interpretată – cu totul greșit – ca fiind portretul unui ipohondru, și atât. Or, comedia lui Molière este mult mai mult decât numai atât; ea este o dezbatere despre sentimentul profund omenesc al fricii de moarte, este o dezbatere despre relația – foarte complexă – dintre natură și știință, dintre forțele uneia și forțele celeilalte, e o piesă filosofică și poetică, despre înfruntarea dintre muritori și neant; asta n-o împiedică să fie foarte veselă, chiar și atunci când veselia ei e întunecată. Iar ”Regele moare” al lui Eugen Ionescu nu face decât să dezvolte, în secolul XX, motivele ”Bolnavului închipuit” de la 1673.

Dacă un spectacol atinge, fie și numai pentru câteva clipe, nervul piesei, dacă el parvine să mă emoționeze, fie și numai pentru câteva clipe, nu șovăi să-l elogiez, chiar dacă am văzut în el și destule imperfecțiuni. De astă dată, după ce-am văzut ”Bolnavul închipuit” la Habima, îmi e cu neputință să fac așa ceva – spectacolul ăsta mi s-a părut o totală eroare de la un cap la altul.

Există o superbă traducere a piesei făcută de Nathan Alterman, care era un poet adevărat. Tălmăcirea lui are parfum și are savoare. Există și o traducere făcută de Yehoshua Sobol, mai puțin colorată; Sobol nu e poet, dar e un dramaturg versat, care știe ce înseamnă un ping-pong de replici. Ambelor traduceri le-a fost preferată traducerea ”modernă” a lui Eli Bijaui, care e plată, incoloră, inodoră și insipidă.

Regizorul Ilan Ronen, care de-obicei știe ce pune în scenă și lucrează în adecvare cu textul, a fost de astă dată copleșit de ambiguitățile piesei și de propria ambiție de a fi in. Montarea lui începe cu cadre filmate, care-l prezintă pe interpretul rolului titular, Yaakov Cohen, pe coridoarele Spitalului Ichilov, aflat în centrul orașului Tel Aviv; suntem informați că actorul este îndrăgostit de acest spital, că e obsedat de medicină, de investigații medicale sofisticate și de cele mai recente produse ale industriei farmaceutice. Suntem, așadar, în miezul interpretării – false, precum am afirmat mai înainte – a personajului central al comediei ca fiind un ipohondru și-atât. Să trecem peste ciudățenia unei iubiri exaltate pentru Spitalul Ichilov; chiar și cei întru totul conștienți că Ichilov este una dintre cele mai fiabile instituții de acest fel din Israel nu se duc să rătăcească acolo pe coridoare numai din pornire sentimentală.

Admițând chiar că Yaakov Cohen, actor cunoscut și comedian îndrăgit, e un ipohondru înveterat, faptul că suferă de aceeași scrânteală cu aceea de care suferă eroul lui Molière încă nu constituie un motiv pentru ca el să devină interpretul ideal al acestui rol. Cu toate astea, el se trezește distribuit în rolul lui Argan, și, în consecință, debitează un număr de considerații de trei parale despre faptul că s-a pomenit distribuit în acest rol, pe care nu-i vine să-l refuze, deși are aprehensiuni superstițioase în legătură cu eventualitatea de a-l accepta (știe că autorul a murit după a patra reprezentație a comediei). Iată-l deci invitat, și venind la o primă lectură a textului.

Pe scena care continuă și prelungește – de altminteri cu mult simț estetic – arhitectura de cărămidă neagră a portalului scenei, inclusiv ferestruicile luminate cu inscripția ”Ieșire” (pe unul dintre pereți e reprodus chiar tabloul electric al scenei) sunt risipite mese și scaune (scenografia – Svetlana Berger), și uite că începe prima lectură a piesei, după ce s-au deschis în pereți niște dulapuri pline de medicamente ca dulapurile de farmacie; acestea se vor înmulți mai târziu în cursul spectacolului. Era de așteptat că regizorul nu va parveni să pună în scenă tot spectacolul în aberanta regulă de joc potrivit căruia acesta nu e decât o repetiție a piesei; principiul regizoral nerod e curând abandonat, după cum și costumele, la început toate moderne, se completează tot mai mult, pe măsură ce avansează acțiunea, cu elemente de epocă, până când devin costume de epocă din creștet până în tălpi (Elena Kelrich).

Din când în când textul dramaturgului este întrerupt de considerații ale lui Yaakov Cohen în spiritul celor emise la începutul spectacolului, adică tot de trei parale. Contrastul dintre aceste considerații și ceea ce a scris Molière, chiar și în traducerea lui Bijaui, este izbitor și greu de îndurat. Proza unei capodopere absolute nu se lasă amestecată cu comperaj de estradă.

Trec peste diverse invenții regizorale exasperante (clistirele supradimensionate, sau cadoul pe care-l aduce Thomas Diafoirus lui Angélique – macheta jumătății superioare a unui trup omenesc, din care se extrag, ca niște crenvurști, mațele), ca să mă opresc la faptul că regizorul a suprimat din piesă încântătoarea scenă a lui Argan cu fetița lui cea mică Louison, dar a introdus un personaj pe care Molière nu l-a prevăzut, și anume pe Molière însuși, cu înfățișarea unui tinerel care se zbânțuie cât poate, emițând vorbiri pe care autorul ”Mizantropului” nu le-ar fi putut imagina nici dacă ar fi suferit de delirium tremens. Și nu suferea!

Aș vrea să fie limpede pentru cititorii mei: nu mă revoltă adaosurile astea, considerate în sine; ceea ce mă revoltă e că ele distrug echilibrul dramaturgic al originalului – oricâte interludii muzicale și dansante și-ar fi dorit Molière pentru ”Bolnavul închipuit”, ele sunt complet separate de istoria lui Argan, iar piesa propriu-zisă este construită perfect, de un dramaturg care știa să clădească solid o piesă de teatru, cel puțin cât Ilan Ronen și colaboratorii lui.

În spectacol apar patru voinici, despre care am crezut la început că sunt muncitori de scenă solicitați să ajute la mutările diverselor elemente scenografice dintr-un loc într-altul, până când am înțeles că ei reprezintă un fel de cor care susține, cântând și dansând, personajele principale. Au toți mai mult chichirez decât personajele principale ale comediei. Faimoasa ceremonie prin care Argan este uns doctor în medicină, celebra scenă care încheie comedia, este suprimată din spectacol, în schimb este adăugat un soi de epilog în care se aduc elogii artei teatrului, ceea ce, desigur, e în spiritul operei lui Molière, dar se află, ca ținută literară, la antipodul acestei opere.

Ce am văzut eu era, mi s-a spus, duminică, a doua reprezentație a spectacolului, a cărui premieră avusese loc în joia de dinainte. Bineînțeles, nu erau programe de sală. Am primit un jalnic flyer, în care actorii sunt trecuți toți la grămadă. Poate că a fost mai bine așa: sunt în echipa Teatrului Național Habima, știu asta prea bine, foarte mulți actori buni și foarte buni; oare cum s-a făcut că în distribuția ”Bolnavului închipuit”, cu excepția lui Yaakov Cohen, o stea a trupei, erau numai actori lipsiți de sare și de piper, lipsiți cu desăvârșire de farmec și capabili să practice numai clișee răs-știute și răsuflate? Am recunoscut într-un rol important un actor bun și serios, care era, de astă dată, cu totul lipsit de convingere și cu totul ezitant. Nu am nimic împotrivă ca amorezul din piesă să fie supraponderal, bărbații supraponderali au drept la dragoste ca toți ceilalți, și nu sunt amanți mai puțin buni decât bărbații trași ca prin inel, iar cel din spectacol nu era lipsit de haz, dar costumul pe care îl purta la ultima apariție – o fustanea tivită cu pompoane sferice – îl făcea perfect hidos.

Da, în jocul lui Yaakov Cohen se putea desluși că, într-un alt spectacol, într-o altă regie (și, eventual, cu alți parteneri) ar fi putut – cine știe? – să aducă în scenă adevărul deplin al lui Argan, cel care, de fapt, nu e un bolnav închipuit, cât un om ca toți oamenii, căruia îi displace să se știe muritor. Îi place cuiva?

Fapt e, nu neg, că există în jocul actorului o sugestie care exprimă exact conținutul figurii create de Molière, numai că, din păcate, sugestia asta nu e dusă pînă la capăt: Argan e un tiran domestic, îi place să se răsfețe, să se arate suferind, pentru ca să fie ascultat și servit de toată lumea.

Publicul acestei sinistre producții s-a amuzat copios, râdea tot timpul și a aplaudat frenetic ceea ce eu consideram că nu-i decât o priveliște penibilă și rușinoasă. Ce-mi rămâne de făcut, în răspăr cu gustul public? Să fiu mai îngăduitor cu nepriceperea plătitorilor de bilete?

Nu pot! NU POT! Acestui public nepricepător Teatrul Național nu-i oferă o imagine cultă a geniului lui Molière, ci o imagine distorsionată ca în oglinzi deformante. Imaginile din aceste oglinzi pot stârni râsul, dar, în cazul oglinzilor, oricine se privește în ele știe că nu arată așa cum îl reflectă oglinzile și nu-și pierde respectul față de sine. Distorsiunile din spectacolul Teatrului Național vor împiedica, poate pentru totdeauna, un public nevinovat să știe de ce Molière, cu toate că farsa era o componentă funciară a dramaturgiei lui, a fost un geniu, și nu un fabricant de sketchuri pentru șușanele de estradă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Bolnavul închipuit” de Molière, la Teatrul Național Habima din Tel Aviv – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu ”Bolnavul închipuit” este ultima piesă scrisă de Molière, cântecul lui de lebădă. La a patra reprezentație a piesei dramaturgul, care juca rolul titular, a suferit – pe scenă – o hemoragie și în cursul nopții s-a stins.

#cronica de teatru leviathan.ro #cultură #Gheorghe Miletineanu #Israel #istorie #Molière #societas #teatru #Teatrul Național Habima

0 notes

rudyroth79 · 5 years

Text

Motti Lerner, care s-a născut în 1949, e un reputat dramaturg și scenarist israelian. A studiat matematică și fizică la Universitatea din Ierusalim, apoi teatru tot acolo, iar pe urmă a participat la diferite ateliere de creație în Anglia și la San Francisco. Între 1978 și 1984 a fost secretar literar la Teatrul Khan de la Ierusalim. A început să scrie în 1984 și s-a mutat la Tel Aviv, unde a predat dramaturgie la școli de teatru; ulterior a predat și la școli din Statele Unite. Piesele lui, ”Kastner”, ”Suferințele lui Messiah” și ”Pollard” l-au situat printre autorii dramatici cei mai importanți din Israel, cu piese de acut interes politic și foarte bine scrise. Piesa lui Lerner, ”Asasinarea lui Itzhak” tratează subiectul asasinării lui Itzhak Rabin; piesa n-a fost reprezentată în Israel, sub cuvânt că ar avea un caracter antisemit (!). A fost jucată însă, ca și alte piese controversate ale dramaturgului, în Europa și în Statele Unite. Așa se face că, în pofida talentului și a reputației lui, dramaturgul e mai cunoscut în lume decât în țara lui de baștină. Când m-am hotărât să văd la Habima ”Cauza decesului – necunoscută”, o piesă care se inspiră din romanul lui Omri Assenheim, ”Să prinzi un ucigaș”, mi-am închipuit că n-am să văd textul cel mai reprezentativ al dramaturgului, dar m-am lăsat îmboldit de niște alte motive; unul dintre ele a fost că autorul romanului e un cunoscut jurnalist, colaborator permanent al emisiunii de televiziune ”Fapte”, dedicată, foarte critic, celor mai acute fapte autentice din realitatea socială a țării, o emisiune care se bucură de mare audiență.

Premiera a avut loc pe 3 martie 2019, trei săptămâni și jumătate înainte de premiera spectacolului ”Recurs” de la Teatrul Ghesher, spectacol despre care am comis câteva însemnări publicate recent de către Leviathan. Intrarea în repertoriu, în acest moment al stagiunii, la două teatre importante ale țării, a două piese polițiste mi se pare semnificativă – nici Teatrul Național, nici Teatrul Ghesher, care se vrea ”de artă”, nu pot supraviețui numai cu repertoriu grav sau cu comedie înaltă, fără felurite montări comerciale – musical-uri etc. Și vă rog să nu-mi răspundeți că și la Londra, și la Berlin, și la Paris, și la Moscova marile teatre sunt constrânse la anumite compromisuri repertoriale, fiindcă, de regulă, proporția între repertoriul de înaltă ținută și compromisuri e, pe câte știu, în toate locurile menționate mai rezonabilă decât la Tel Aviv, iar compromisurile se situează și ele, de regulă, la un nivel mai înalt.

La o lună și jumătate după premieră, la spectacolul Teatrului Național Habima nu erau caiete-program. Am primit – gratuit, firește – un fluturaș, cu numele realizatorilor spectacolului, actorii fiind trecuți toți la grămadă.

Dacă e să credem povestea tipărită foarte succint pe fluturaș și s-o coroborăm cu ce se poate afla de pe Internet, istoria spectacolului ăstuia – ”Cauza decesului – necunoscută” – este, pe scurt, următoarea:

Cândva în anul 2009, Omri Assenheim se ducea să-și ia copilul de la grădiniță și, în așteptarea acestuia, a auzit întîmplător conversația a două femei care comentau decesul suspect al unei a treia femei în kibbutzul unde trăiau. Dialogul i-a stîrnit lui Assenheim curiozitatea și el, jurnalist de investigație, a început să cerceteze, de bunăvoie și nesilit de nimeni, misteriosul deces. A ieșit la iveală destul de repede că răposata era a treia soție a unui anumit Shimon Cooper, a cărui primă nevastă murise, în împrejurări relativ asemănătoare, cu 15 ani mai înainte. După ani de investigații s-a putut dovedi că și prima, și a treia soție a numitului Cooper fuseseră asasinate de soțul lor, pe care începuseră să-l incomodeze. La capătul procesului intentat criminalului, acesta a primit două condamnări la închisoare pe viață – a doua lui soție s-a salvat divorțând la timp în condiții avantajoase pentru odioasa ei jumătate.

Omri Assenheim a povestit istoria într-o carte; relatarea lui n-a entuziasmat peste măsură, pe câte înțeleg, critica literară, care i-a imputat, înainte de orice, ținuta excesiv de ziaristică. Motti Lerner a dramatizat cartea lui Assenheim, iar distinsul regizor al Teatrului Național Habima, Hanan Snir, a adaptat dramatizarea (păi, cum altfel, în zilele noastre?!) și a pus în scenă versiunea adaptată; de ce a avut nevoie de o adaptare dacă punea în scenă textul unui contemporan în viață e mai presus de priceperea mea.

Eran Atzmon a imaginat un decor simplu și elegant – interiorul unei săli de tribunal dreptunghiulare, cu scaune instalate de-a lungul unor practicabile de jur împrejur, despărțite de patrulaterul din centrul scenei prin niște bariere metalice, prevăzute fiecare cu intrări comode dinspre practicabile către suprafața principală de joc; sala de tribunal e mărginită de niște panouri de lemn într-o culoare brună caldă, cu chenare de lumină – e și asta o fixație scenografică modernă, de efect; la mijloc, o canapea, o masă, câteva scaune sunt suficiente pentru a sugera diferitele interioare în care se petrece acțiunea pe care o reconstituie, prin scurte flash-back-uri, procesul de două ori ucigașului, dedesubtul unor tuburi fluorescente instalate deasupra scenei pe mai multe coloane dispuse perpendicular pe rampă (luminile, precise și coerente – Meir Alon). Pe peretele care se înalță frontal față de publicul spectator al teatrului se proiectează la începutul și la sfârșitul spectacolului niște scurte texte lămuritoare, așa cum se obișnuiește în filme de acțiune cu detectivi. Costumele imaginate de Ruth Miller sunt, mai toate, sobre, și portretizează, caracterizează cu tact personajele dramei. Ilustrația muzicală (Yossi Ben Nun) e, permiteți-mi clișeul, ”la obiect”, cu câteva accente drrrramatice de tot în momente de vârf ale acțiunii.

Și-i-i?

Spectatorii sunt invitați să urmărească timp de două ore (inclusiv o pauză) tehnicile de care s-a slujit un psihopat ca să lichideze două ființe omenești, două femei care l-au iubit și i s-au devotat, nenorocind și o a treia, care a devenit, din dragoste pentru el, complice la ultima lui crimă. Către finalul spectacolului ei, spectatorii, sunt invitați să realizeze că, de fapt, acest monstru nu s-a dat înapoi nici de la a-și omorî propria mamă, care l-a crescut singură și s-a sacrificat pentru el, și n-a încetat să creadă că fiul ei e un om de treabă. În versiunea propusă de spectacol această mamă realizează într-un târziu cât de mult s-a înșelat și, acceptând ca fiul s-o omoare, săvârșește, în fond, o sinucidere. Numai că asasinarea mamei nu poate fi dovedită, așa că o a treia condamnare la închisoare pe viață abjectul personaj nu mai poate primi.

Și în ce constă esențialul tehnicilor de care s-a servit această bestie ca să înșele atâta lume timp de atâția ani? Personajul e mitoman, e un caz morbid de mitomanie. El invocă neostenit, ca un personaj din piesa lui Murray Shisgal, ”Amooor”, ”un iad de copilărie frustrată”, fiindcă a crescut fără tată. El toarnă în dreapta și în stânga minciuni gogonate, se dă drept agent al Mossad-ului etc. E foarte de mirare că e crezut, fiindcă toate minciunile lui frizează absurdul.

Piesa sugerează foarte apăsat că personajul central este motivat de interese materiale, fiindcă nu muncește nicăieri, nici nu vrea să muncească și trăiește din ce-i asigură mama, și apoi nevestele, iar, într-una din căsnicii, socrul. Dar ideea asta nu e dusă până la capăt, combinația maladivă a apucăturilor de pește cu un intens apetit sexual nu capătă în text, și nici în spectacol, o expresie limpede și deplină.

Victimele acestui ucigaș sunt toate – și ăsta e singurul fapt din sinistra lui poveste, și singurul adevăr omenesc într-adevăr adevărat din piesa lui Motti Lerner – femei singure trecute de prima tinerețe, divorțate, cu copii etc., adică ființe care, în singurătatea lor dezolantă, luptându-se din răsputeri cu greutățile vieții, caută ceva care să semene cu dragostea și un sprijin, dar care, fatalmente, dau toate peste un escroc sentimental; acesta se lasă cu nerușinare întreținut și răsfățat. E singurul aspect realmente relevant sub raport social și sub raport psihologic, al poveștii lui Cooper.

Regizorul și-a alcătuit o distribuție alcătuită din zece actori, între care două capete de afiș ale teatrului, a inventat un număr de elocvente leit-motive de mișcare – toate operațiunile de seducție ale ucigașului sunt marcate prin câte un tango înfierbântat și fierbinte cu partenerele respective (mișcarea – Tut Moller); toate luările de contact, prin conversații telefonice, cu aceste partenere sunt marcate prin repetarea aceleiași mizanscene; sfârșitul acestor partenere e și el marcat prin repetarea unei anumite ieșiri a fiecăreia din spațiul scenic (înmormântarea uneia dintre victime e marcată printr-un grăitor cortegiu funebru); asasinul se folosește sistematic, în dialogurile sale cu partenerele, de un telefon mobil, prin care vorbește cu un glas fabricat anume în acest scop, în mizanscene care se repetă… Și delectează publicul prin previzibilitatea lor.

Și actorii? Pe lângă faptul – care pe mine personal mă revoltă principial din ce în ce mai tare, pe măsură ce fenomenul se extinde și devine normă – că actorii au nevoie într-una din sălile mici ale Teatrului Național de penibilele neck-uri, pentru ca să-și menajeze glasurile (întrebat ce i se cere unui actor ca să fie tragedian, marele Salvini a răspuns, după cum se știe: ”Voce, voce și încă o dată voce!”), nu pot să nu constat că nu numai capetele de afiș ale teatrului dispun de meșteșug, ci și ceilalți interpreți ai montării știu meserie și-și practică mai mult decât onest meseria. Pe alocuri chiar cu mult talent. Realizatorii spectacolului meșteșugăresc toți cu mult meșteșug; toate cusăturile sunt cu ață albă, dar împunsăturile de ac sunt foarte îndemânatice, foarte elegante, de-a dreptul de broderie.

Două ore inclusiv o pauză (prezența antractului e o raritate în zilele noastre, poate să treacă aproape drept o inovație regizorală!) publicul e constrâns să urmărească aventurile unui asasin, ale unui ”ucigaș în serie” și să ia notă de procedeele de care s-a ajutat acesta în înfăptuirea crimelor lui. Că e vorba de un asasin, publicul știe, practic, din prima clipă. Oare de ce trebuie eu, stimat Teatru Național, să urmăresc această oroare timp de două ceasuri (inclusiv pauza)? Piesa nici măcar nu e centrată pe eforturile jurnalistului de investigație și apoi ale poliției, de a dezvălui cumplitul adevăr, ea e centrată pe infamia eroului principal, care nu e înfățișată ca infamie, ci ca o șmecherie primitivă, dar extrem de eficace. Și nu pun la socoteală că, mai ales în prima parte a spectacolului, e izbitor că trucurile ucigașului provoacă în public ilaritate, îl fac pe ucigaș aproape simpatic – e stilat, nu lipsit de șarm, de ce să nu profite de impresia favorabilă pe care o produce? Pare să fie într-adevăr iubitor de copii, cel puțin atâta veme cât copiii (are patru din prima căsnicie, plus cei vitregi din căsătoriile ulterioare) nu-i încurcă socotelile.

Marele atu al teatrului în această întreprindere discutabilă, alibi-ul pe care îl exploatează ea, e că povestea e adevărată, autentică, ”luată din viață”. Pe asta se bizuie publicitatea pe care o face teatrul acestei antreprize. La urma urmei, și piesa ”Cadavrul viu” a lui Lev Tolstoi se bazează pe o istorie autentică de tribunal și romanul aceluiași, ”Învierea” , se bazează pe o istorie autentică de tribunal. Numai că Tolstoi a știut să vadă în senzaționalele povești despre care a scris ceea ce e relevant în ele pentru întreaga lume, și asta nu numai pentru epoca lui… De, nu toți putem fi Lev Tolstoi!

La nici două luni de la premieră, sala nu era plină-plină; am remarcat câțiva spectatori plecând agasați acasă în timpul antractului (!); nici aplauzele de la sfârșit nu mi s-au părut entuziaste; nu-mi rămâne decât să sper că spectacolul ăsta va fi scos de pe afiș cât de curând – e făcut ”la meserie”, dar e insalubru.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”O nouă piesă de Motti Lerner la Habima” de Gheorghe Miletineanu Motti Lerner, care s-a născut în 1949, e un reputat dramaturg și scenarist israelian. A studiat matematică și fizică la Universitatea din Ierusalim, apoi teatru tot acolo, iar pe urmă a participat la diferite ateliere de creație în Anglia și la San Francisco.

#cronica de teatru leviathan.ro #cultură #Gheorghe Miletineanu #Israel #istorie #români de pretutindeni #societas #teatru #Teatrul Național Habima #Tel Aviv

0 notes

rudyroth79 · 6 years

Text

90 de ani de la inaugurarea ”Cronicii literare” radio

Astăzi, sâmbătă, 23 martie 2019, se împlinesc 90 de ani (1929) de când criticul şi istoricul literar Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) inaugura, la Radiodifuziunea Română, emisiunea ”Cronica literară”. Perpessicius a susținut cronica literară la postul public de radio până în 1947, cu unele întreruperi.

În 2015, Editura Casa Radioa publicat, în colecția ”Biblioteca Radio”, într-o ediție…

View On WordPress

#București #cărți #cronica literara radio #cultură #Editura Casa Radio #ficţiune #istorie #Perpessicius #Radio România #Valeriu Râpeanu

0 notes

rudyroth79 · 6 years

Text

Nathan Alterman (1910 – 1970) – poet, traducător, dramaturg, jurnalist – a fost una dintre cele mai importante și mai atrăgătoare personalități ale culturii israeliene. Spirit luminat, a lăsat în urma lui câteva minunate volume de poezii (între care ”Stele afară”, ”Bucuria săracilor”, ”Poemele molimelor”), numeroase traduceri exemplare, care, după mine, n-au îmbătrânit (pentru ”Fedra” lui Racine și pentru ”Nevestele vesele din Windsor” de Shakespeare a fost distins cu Premiul Cernihovski în 1946, iar pentru tălmăcirile din opera lui Molière, cu același premiu în 1967), câteva piese de teatru (între care ”Kineret”, ”Regina Esther” și ”Teorema lui Pitagora”). În 1947 a primit Premiul Ruppin, în 1957 i-a fost decernat prestigiosul Premiu Bialik pentru literatură, în 1968 – ca o încununare, Premiul Israel pentru literatură. Alterman a fost un poet foarte popular – multe din versurile lui au devenit cântece știute de toată lumea.

Nathan Alterman

”Hanul stafiilor” a fost încredințat Teatrului Cameri în 1959, dar premiera lui absolută a avut loc acolo abia în 1962. E considerat un text clasic în dramaturgia israeliană. Marile teatre subvenționate par a se feri de el, fiindcă e un text deosebit de dificil, deosebit de pretențios, dar el revine frecvent în repertoriile școlilor de teatru.

Ce este acest ”Han al stafiilor”? E un amplu poem dramatic, povestea unui tânăr, Hananel, care-și părăsește iubita, pe Naomi, ca să-și realizeze vocația de violonist; în împlinirea acestei vocații, a acestei meniri, Hananel vede sensul vieții lui; și ca violonist el se și afirmă și dobândește celebritate; sărmana Naomi trudește din greu ani și ani de zile, respingând adoratori agresivi și așteptând întoarcerea făgăduită a iubitului ei; când el, într-un târziu, se întoarce, cei doi constată îndurerați că pentru fericire personală n-a mai rămas loc în viața nici unuia dintre ei, această fericire a fost sacrificată pe altarul artei slujite cu credință de înzestratul muzician. ”Hanul stafiilor” – într-o explicitare cam brutală, dar nu inexactă a metaforei – este lumea artei, universul iluzoriu în care trăiește artistul justificându-și existența și jertfind de dragul lui valori neprețuite ale celor apropiați și chiar valori neprețuite ale lui însuși.

Exegeți eminenți au deslușit în piesa lui Alterman motive faustice; pentru mine Naomi este Solveig, în nesfârșita ei așteptare a unui Peer Gynt, care, străbătând lumea, trăiește o peripeție după alta și nu contenește să se îmbete cu fantasme, fiindcă asta e chemarea lui în această lume, în timp ce singura iubire adevărată a vieții lui se ofilește, aproape uitată, acasă. A fost sugerată de către comentatori ideea că în ”Hanul stafiilor”, Alterman a strecurat și ceva autobiografic; e o idee plauzibilă.

Textul poemului dramatic e de o rară frumusețe literară, e însă lung și stufos; el se țese dintr-o multitudine de metafore care se întrepătrund și se suprapun, niciodată perfect univoce. Pe Hananel îl conduce spre triumf în cariera lui artistică personajul numit Falitul, devenit Impresar. Cei doi sunt urmăriți în hanul stafiilor de un Flașnetar însoțit de un maimuțoi și de un papagal (în spectacolul de la Teatrul Khan papagalul a fost suprimat) – flașneta nu e și ea un instrument muzical? Ajutoarele Flașnetarului nu împart bilețele în care e proorocit viitorul cui vrea să-l afle de la Flașnetar? Hangița, patroana lăcașului strigoilor, al universului artei, e o femeie ispititoare, care însă, îmbătrânind, regretă frivolitățile și deșertăciunile tinereții ei. Și așa mai departe.

Teatrul Khan din Ierusalim, cu grija lui știută pentru promovarea dramaturgiei clasice naționale, a înscris ”Hanul stafiilor” în repertoriul său, o opțiune dintre cele mai fericite.

Scenografia spectacolului a fost realizată de Adam Keller. E simplă și ingenioasă. Și se înscrie perfect în arhitectura neobișuită a sălii teatrului. Scena e înconjurată de perdele lucioase dintr-o folie de material plastic negru opac. Pe un practicabil nu foarte înalt circulă – pe rotile, silențios – niște podiumuri mai mici, care apar când e nevoie și dispar când sunt de prisos. Din practicabil e detașabilă o fâșie care se transformă, săltată pe practicabil, într-o banchetă prelungă, lăsând în locul ei o trapă foarte utilă în anumite scene. Partea din față a practicabilului, răsturnată, se transformă în bănci. În partea stângă și în partea dreaptă a practicabilului se află două fâșii care pot funcționa ca un covor rulant; actorii pot păși pe ele îndelung în direcția publicului fără ca, de fapt, să se clintească din loc.

Spectacolul a fost pus în scenă de Shir Goldberg, regizor permanent al teatrului. Ea pare să se fi consacrat clasicilor literaturii naționale – este autoarea mai multor dramatizări după Sh. I. Agnon. Ca să aducă ”Hanul stafiilor” la dimensiuni posibile în zilele noastre pe o scenă, ea a trebuit să scurteze în mod drastic poemul lui Alterman. O mare parte dintre tăieturile întreprinse de regizoare sunt binevenite, fiindcă înlesnesc publicului înțelegerea imediată a acțiunii piesei. Unele mi s-au părut excesive. Există în text un superb monolog al eroinei, construit pe leit-motivul ”Vino odată”; textul de spectacol a păstrat o referire la acest monolog, dar monologul însuși a fost suprimat. E drept că pentru a-l păstra în spectacol ar fi fost necesară în rol o tragediană. Suzanna Papian e o ingenuă dulce, foarte drăgălașă, foarte sensibilă, dar nu e o tragediană.

În poemul lui Alterman, Hananel se întoarce la Naomi după doisprezece ani de peregrinări, conform făgăduielii pe care i-a făcut-o, și asta deși Naomi l-a iertat de obligația de a-și îndeplini promisiunea. Shir Goldberg propune, dacă am înțeles eu bine, un alt final pentru această iubire ratată: Hananel nu o mai găsește în coliba lor pe Naomi – ea a trecut între timp în lumea celor drepți, și el imaginează doar desfășurarea unui posibil dialog cu ea și eventualele ei replici în cursul unei asemenea reîntâlniri; imaginația îi inspiră lui Hananel replicile iubitei lui așa cum le-a scris Alterman pentru o iubită care se află realmente în scenă; interpretul lui Hananel joacă așadar în această teribilă scenă ambele roluri, și pe al lui, și pe al ei, cea dispărută. Ariel Wolf e un june prim întru totul convingător, plin de energie și de farmec, dar versiunea sfâșietoare cutezător propusă de regizoare pentru această scenă finală cerea un tragedian veritabil, și asta Wolf nu e.

Scurtând și prelucrând poemul lui Alterman, regizoarea i-a adăugat versuri ale autorului care nu fac parte din piesă. Zicerea versurilor e în spectacol, din păcate, imperfectă, nici actorii, nici îndrumătoarea vorbirii lor scenice (Anat Zamshtaigman) nu par a ști că metrul versurilor trebuie neapărat respectat în rostirea lor pe scenă.

Rolul Hangiței, creat la premiera absolută de Hanna Maron, una dintre marile doamne ale teatrului israelian, este interpretat la Ierusalim, cu foarte mult talent și cu o subtilă știință a caracterizării personajului, prin mijloace actoricești laconice, de către Irit Pashtan. Nu m-a încântat peruca ei fancy și am urât rochia ei de lamé auriu (costume – Tal Kilshon), dar jocul actriței e minunat, nuanțat cu deosebită finețe.

Interpreții spectacolului nu sunt foarte numeroși, fiecare dintre ei joacă două, ba chiar trei roluri și toți (Nir Ron, Or Lombroso, Yehoyachin Friedlander, Shahar Netz, Dudu Ben-Zeev, Itay Shor) joacă devotați în mod exemplar, cu admirabilă profesionalitate, concepției regizorale asupra piesei, concepție care însă, uneori, sărăcește rolurile de culoare specifică. Am regretat, de pildă, că, în rolul melomanului împătimat – monologul acestuia e una dintre cele mai tulburătoare invenții ale poetului dramaturg – Aryeh Tcherner s-a mulțumit să sugereze pitorescul personajului, care nu poate trăi fără abonament la Filarmonică, măcar că abonamentul lui e în ultimul rând al sălii, și nici măcar n-a încercat să sugereze tragicul acestui iubitor de muzică adevărat, pentru care arta nu e un divertisment snob, ci o necesitate sufletească, a cărei satisfacere se obține cu mari sacrificii, făcute fără ezitare.

Banda sonoră a spectacolului alătură, cam de-a valma pentru gustul meu, muzică originală (Shlomi Bertonov), un concert pentru vioară de Prokofiev și jazz ca muzică de fond în anumite momente.

Sunt în spectacol câteva soluții discutabile. Nu pot înțelege, de pildă, de ce a trebuit plasată una dintre scene într-o saună (la Alterman scena se petrece într-o crâșmă); ca să nu atenteze la pudoarea publică, regizoarea și Tal Kilshon, autoarea costumelor, n-au adus în scenă actorii în costumația firească a cui se află într-o baie de aburi, iar costumația decentă în care ei apar e, după mine, perfect ridicolă: bărbați în izmene și cu prosoape aruncate peste vestoane negre, între care se ivește la un moment dat Hangița în halat de baie alb. De altfel, sunt și alte detalii misterioase în costumele spectacolului – la prima apariție Hangița intră cu poalele detestabilei rochii de lamé ridicate în brâu, de ce oare? În culmea gloriei, Hananel circulă purtând pe umăr, peste fracul lui de concert, ceva ce pare să fie o blană, o coadă de vulpe… Care să-i fie sensul?

Nu pot să nu notez în treacăt că regizoarea manifestă slăbiciune pentru acțiuni scenice paralele – pentru ca publicul să vadă cum trudește Naomi până la istovire în timp ce Hananel face carieră, iubita lui traversează spațiul de multe ori, cocârjată sub niște imenși saci din plastic negru și astfel abate atenția auditoriului de la dialogurile care se poartă în același timp în prim-plan.

Sunt în spectacol și câteva momente foarte emoționante, și pline de miez. Unul dintre ele este, în mod neașteptat, moartea Maimuțoiului (Yaniv Segal). În lipsa lui Hananel, Fiul cămătarului a vrut s-o aibă pe Naomi și ea l-a respins; reîntâlnindu-se cu Hananel, Fiul cămătarului îndreaptă asupra violonistului un pistol, iar Maimuțoiul, ajutorul credincios al Flașnetarului, sare să-l apere pe Hananel de atentator și e nimerit de glonțul destinat de acesta rivalului său. Songul Hangiței despre trecerea neiertătoare a anilor e și el, interpretat de Irit Pashtan, unul dintre momentele mișcătoare ale spectacolului.

Dar, din păcate, nu sunt deloc convins că, oricâte ar fi soluțiile fericite, și de efect, din montare, ea izbutește să descifreze cu adevărat, în profunzime, piesa; sunt conștient că misiunea pe care și-a asumat-o regizoarea era neobișnuit de grea; n-aș spune însă că spectacolul, în ansamblu, îți strânge inima și te face să regreți, cu durere, că prețul succesului în artă și al fericirii de a trăi în artă, prețul pentru care, ca să-l poată plăti, artistul trebuie să fie egoist și plin de cruzime, este nefericirea celor apropiați și neîmplinirea lui însuși ca om.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Hanul stafiilor” de Nathan Alterman – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu Nathan Alterman (1910 – 1970) – poet, traducător, dramaturg, jurnalist – a fost una dintre cele mai importante și mai atrăgătoare personalități ale culturii israeliene.

#cronica de teatru leviathan.ro #cultură #Diaspora #Fedra #flașnetă #Gheorghe Miletineanu #Israel #Nathan Alterman #Peer Gynt #Racine #Solveig #teatru #Teatrul Khan Ierusallim

0 notes