tokka-blog - Tumblr blog

[tokka-blog]

Wonder s-a întrebat mereu cum arată lumea de fapt. Înca de mic copil, Wonder a fost singuratic; dacă te uitai pe geam și vedeai un grup de copii jucându-se, nu puteai să nu-l observi pe băiatul acela cârlionțat, cu privirea parcă un pic pierdută, un pic arzătoare, care stătea ascuns într-un colț, desenând cu creta pe asfalt.

„Probabil desenează un șotron”, te gândeai tu curioasă, „sau o casă și niște flori lângă, pentru că de obicei asta fac copii de 6-7”, după care oftai in treacăt, inchideai geamul si te desparțeai de lumea lui Wonder. La un moment dat însă, auzeai un plânset de copil, acela pe care îl auzeai aproape zilnic la orele după-amiezii. Mereu l-ai ignorat, dar astazi aveai de gand sa afli ce se intampla. De data aceasta, te grăbești și iesi rapid-rapid din bucatarie, fara sa te intereseze de mâncarea de pe foc, privirea ta indreptandu-se spre geamul pe care l-ai închis mai devreme.

Pe aleea din spatele blocului, întregul Univers părea a-și fi pus stop. Nu era nimeni care cutreiera strada,  nu era niciun lătrat de cățel, iar frunzele copacilor stăteau nețintite, ascultătoare, fără sa fie mișcate de vânt. Tot ce se putea observa era un desen imens de pe asfalt, colorat in toate felurile si chipurile, peste care cădeau armonic la un interval de cateva secunde lacrimile unui baietel care statea deasupra lui, in genunchi.

 Cine știe ce a patit bietul copil?Nu puteai  fi asa nepasatoare, asa ca ti-ai luat rapid adidasii in picioare si te-ai dus sa vezi ce a patit. Desenul, care era acum mai aproape de ochii tai, era urmatorul : jumătate de asfalt înfățisa o furtună teribila, cu fulgere și trăsnete, cu mașini care goneau prin trafic pentru a ajunge mai repede acasă și cu copaci care cadeau peste străzi, iar cealaltă jumătate dezvăluia un cer senin, cu o natură mult mai prietenoasă.

Nu părea nimic trist, totuși, așa ca te-ai apropiat incet de micuț si l-ai intrebat : „De ce plângi?”. S-au întors atunci spre tine doi ochi albaștri nestemați, care străluceau înlăcramați.

 „Nu pot să văd”- a șoptit incet baiatul. Nu ai inteles ce voia sa zica, nu era orb, a putut desena si se observa ca putea sa vada.

„Nu pot să văd lumea”, a continuat el, „Nu pot să o vad asa cum ar trebui sa o vad. Când imi fac prieteni sau cand cunosc oameni, pot sa inteleg personalitatile lor: pot sa percep partile lor bune sau rele, asta am desenat si pe asfalt: o lume fericită si una dezastruoasă. Pot sa le aud vocile, pot sa inteleg ce vor sa spuna, pot chiar sa ii aud si cand ma uit la ei sa ii vad; asa cum pot sa aud atat furtuna, cat si ciripitul păsărilor atunci cand e soare. Dar când ma intorc cu spatele - cand ma intorc cu spatele, totul devine un abis. Iar cand ma intorc inapoi spre ei, pot din nou sa ii vad, dar nu pot sa ii recunosc, de parca nu i-as fi vazut niciodata. Ochii, nasul, gura si trasaturile fetei fiecaruia dintre ei mi se par necunoscute. Înțeleg ca formeaza un intreg, dar mi se par anoste, asa mi se par la toate lumea. Ca sa recunosc pe cineva, ma pot orienta dupa obisnuinta: știu ca atunci cand imi vad grupul de prieteni, Alex e mereu cel care e in verde, iar Denisa e cea cu parul scurt si cu vocea mai pitigaiata. Chiar daca am desenat lumea aici cu creta, simt ca e incompleta. As vrea sa imi desenez prietenii in ea, dar nu pot, pentru ca mai mult de cateva linii, nu as putea sa le desenez fețele, e ca și cum nu pot sa mi le imaginez”.

Prosopagnozia este o tulburare neurologica caracterizata prin incapacitatea de a recunoaște fețele; nu are legătură cu disfuncție de memorie, pierderi de memorie, afectarea vederii, sau dizabilități de învățare. Ea este considerată a fi rezultatul unor anomalii, fiind afectata o parte din creier care pare să coordoneze sistemele neuronale, care controlează percepția facială și memoria, poate fi moștenită genetic sau poate rezulta in urma unui accident cerebral sau a unor leziuni cerebrale.

 Așa cum este si cazul lui Wonder din povestea noastră, prosopagnozicii nu reusesc uneori sa recunoasca o fata familiara sau confunda chiar o persoana necunoscuta cu una pe care ar putea sa o cunoasca. Persoanele care au prosopagnozie au un deficit sever in ceea ce priveste recunoasterea chipurilor chiar si in cazul familiei, iar acest lucru se intampla in fiecare zi. Totusi, s-au dezvoltat strategii, asa cum am precizat in poveste, pentru recunoasterea persoanelor dupa coafura, imbracaminte etc.

Incep cu aceasta postare o noua serie care sper sa va placa, in care voi vorbi despre diverse afectiuni/sindroame care mie mi se par foarte interesante si consider ca e foarte fain sa aflati chestii noi intr-un mod cumva interactiv, fara sa fiti pusi sa le memorati. Eu zic ca, la finalul acestei serii, veti ajunge sa apreciati viata mai mult:). Voi ce spuneti? 

 Text : Aletheia

Grafica: Diana

[tokka-blog]

O noapte cumplită

     Era o noapte teribilă de vară. Încă de la amiază, o mulțime de nori mari și cenușii se instalaseră pe cerul care nu demult fusese senin. Acum, o furtună teribilă se manifesta deasupra mării neliniștite, ale cărei valuri deveneau din ce în ce mai mari și mai periculoase. Tuna încontinuu, iar fulgerele nu întârziau să apară. Vaporul care plecase doar cu câteva ore înainte se afla acum în mijlocul oceanului, înstrăinat de lumea reală, încercând să se lupte cu vremea dezastruoasă și neprevăzută. Nu avea la bord prea multe persoane, însă reușea totuși să reziste ploii puternice care nu se mai oprea. Doi tineri încercau din răsputeri să o conducă mai departe, fiind amândoi lipsiți de puteri și transpirați. Nici nu știau de ce, cu câteva ore în urmă, acceptaseră să plece în această călătorie primejdioasă. 

     În același timp, pe punte, la o anumită distanță de ei, se putea observa chipul palid al unei fete dezorientate și triste, care, în ciuda vremii rele ce făcea ravagii în jurul ei, stătea liniștită și tăcută, uitându-se în gol. O chema Rachel. Era acoperită cu o pătură subțire și roșie și tremura puțin de frig. Avea părul negru, ochii căprui, iar cearcănele nu i se vedeau de machiajul pe care și-l făcuse cu ceva timp în urmă. Buzele îi erau roșii ca sângele, întrucât și le mușca încontinuu. La un moment dat, se apucă să plângă încet, însă, nu după mult timp, deja sughița și ofta. Înafară de zgomotul furtunii, al fulgerelor și al vocilor celor doi marinari, nu se mai auzea nimic. Rachel porni să se plimbe pe punte. Pășea încet și armonios, aflându-se într-o stare de melancolie profundă. Mai mult, începu să-i fie și mai frig, însă nu la asta îi stătea mintea acum. Se gândea la cu totul altceva și nu îi venea să creadă că ea chiar se afla, aproape singură, pe un vapor care mergea spre o destinație oarecare. Era supărată și dezamăgită. Nu așa își imaginase că se vor petrece lucrurile. Fix acum un an, sărbătorise împreună cu Derek 6 ani de căsnicie. Era fericită și împlinită, alături de bărbatul perfect, cu care avea o fiică nemaipomenită. 

     Pentru câteva clipe, Rachel își reveni din starea de visare și se uită la apa mării care nu voia să se linișteașcă. Ploua fără încetare, însă ei nu îi păsa. Tot ceea ce simțea era tristețe amarnică. Era cuprinsă în totalitate de acest sentiment și nu credea că va mai putea scăpa vreodată de el. Începu să se gândească la ultimele cuvinte pe care i le adresase lui Derek, la ultima discuție pe care o avuseseră și la cum îi spusese să aibă grijă de el, dar și de Amber. Ținea minte că se sărutase profund cu el înainte ca ei să plece și că de-abia îi dăduse drumul din brațe fetei sale. Nu știa și nici nu avea de unde să știe că acestea aveau să fie ultimele momente petrecute alături de ei. Ca asta, seara respectivă cuprinsese o serie de evenimente care i-au scăpat de sub control. Numai că atunci ele au fost, până la un punct, pline de aventură și beatitudine.

     Acum plângea mult. Lacrimile sale i se scurgeau repede din ochi și, la scurt timp după, ajungeau ori pe lemnul vaporului, ori în apa mării. În același timp, ochii deja o usturau, iar machiajul îi intra în ochi. Era cuprinsă de un sentiment de dor puternic. Nici nu știa cum reușise să supraviețuiască singură până acum. Cine ar fii crezut că acea noapte urma să fie ultima din viața ei plină de momente frumoase? Cine și-ar fii închipuit că peste numai câteva ore urma să se termine totul, că numai o fracțiune de secundă îi poate lua de lângă ea oamenii cei mai de preț din viața sa?

     Se gândea la cât de ferciți puteau să fie acum. Amber era fetița ei, singurul ei copil, care îi făcea zilele mai fericite și mai luminoase. O iubea și o prețuia nespus de mult. Murise împreună cu tatăl său în acea noapte care la început părea să fie perfectă. Rachel nu înțelegea de ce tocmai ei i s-au putut întâmpla toate acestea și se tot întreba de ce soțul ei nu o ascultase atunci când ea i-a spus să aibă grijă. El o asigurase că mai făcuse drumul până la magazin de nenumarate ori, dar Rachel tot insistase. Ceea ce a urmat după a fost un adevarat coșmar. Ținea minte că, la ora 21:00 fix, soneria i-a sunat, dar în locul lui Derek și a lui Amber, în fața ușii stăteau doi polițiști care i-au dat cumplita veste. 

     Gândinu-se la toate astea, simțea că nu mai putea. Atâtea amintiri o depănau și își dorea așa de tare ca ei doi să fie acum lângă ea... Însă acest lucru nu era posibil. Derek fusese omul care mereu era la locul potrivit, în momentul potrivit. Împreună traiseră atâtea momente prețioase... Trecuse ceva timp de cand îl pierduse, dar ea încă mai era îndrăgostită de el și parcă îl aștepta să se întoarcă înapoi la ea.

     Având ochii în continuare înlăcrimați, Rachel se opri din plâns. Zgomotul provocat de furtună părea să nu mai fie atât de puternic și glasul marinarilor nu se mai auzea. Vaporul înainta, chiar mai repede decât înainte, iar ea se îndeparta din ce în ce mai mult de locul în care a avut parte de cele mai frumoase amintiri și unde acum Richard și Amber erau înmormântați. Se spune că fiecare om are puterea să treacă peste absolut orice în viață, dar Rachel pur și simplu se simțea lipsită de puteri. În ziua când și-a condus soțul și fiica pe ultimul drum, multe persoane au venit să-i spună condoleanțe și să-și exprime părerile de rău. Dar majoritatea nu erau decât niște cunoștiințe. Numai ea știa cât de mult îi iubea. Avea o legătură specială față de Derek și Amber și nu putea trece peste. Nu putea trăi fără ei. Căzu dintr-o dată în genunchi și rămase așa pentru o lungă perioadă. 

     Între timp, furtuna se potoli aproape de tot și doar câteva picături mai cădeau acum din cerul înnorat.

Sursă foto: www.youtube.com

[tokka-blog]

    Perspectiva nu are o definitie irevocabila, deoarece, precum arta in general, acesta este un subiect privit intr-un mod subiectiv. Acest concept de “perspectiva” a plecat de la faptul ca, artistii, ca noi toti, traiesc intr-o lume tridimensioanala, iar atunci cand compun un desen, au nevoie de o “unealta” pentru a transpune realitatea intr-un spatiu bidimensional.

   Istoria perspectivei a inceput acum 15000 ani, cand oamenii au intuit in desenele lor adancimea si ideea de spatiu. De exemplu, pe o gravura de os, un artist necunoscut, a ilustrat un animal cu picoarele din spate mai mici si coarnele mai mari, astfel s-a creat iluzia adancimii. In antichitate, perspectiva era cunoscuta sub numele de “Scenografica”. Alte aparitii precedente reprezinta anumite peisaje chinezesti, unde liniile sunt mentinute paralel, fiind deseori intrerupte de alte elemente. In secolul al XIV-lea, a aparut “stiinta perspectivei”. Primul studiu asupra acestui subiect a fost facut de catre Filippo Brunelleschi(1377-1446), care a pus bazele arhitecturii renascentise. Masaccio a fost primul care a aplicat principiile arhitecturii in pictura. Piero della Francesca, un alt nume major in acest domeniu, a fost prima persoana care a introdus un plan transparent intre om si obiect, aceasta fiind singura metoda pastrata pana in zilele noastre de a desena in perspectiva.

   Un maestru ce trebuie reamintit este Leonardo da Vinci, care a scris in “Tratatul despre pictura” despre perspectiva. Acesta arata ca “Pictura este arta de a reprezenta obiectele din spatiu pe un tablou, pastrand aparenta lor. Ea este liniara sau aeriana, dupa cum se ocupa de forme si coloratie”.

   Un alt studiu ce merge mana in mana cu perspectiva reprezinta teoria umbrelor.

 Text: Irina si Rebeca

Foto: Irina

[tokka-blog]

„Nici nu mai conta.”

Îmbrăcat într-un costum scump, închis la culoare, având părul răvășit din cauza propriei transpirații și a agitației din cazinoul în care se afla de ore bune, Samael stătea pe pervazul larg din marmură și se uita, cu o tristețe specifică alcoolicilor, pe geamul ce bătea spre mare. Cheltuise pe băutură, numai în seara asta, mai mult decât cheltuise pe hainele pe care le purta în momentul de față. Dar, până la urmă, ce conta? De când ea nu mai era, banii, timpul, probabil că nici viața în sine nu mai contau.

Bărbatul, cuprins de o ușoară, foarte delicată amețeală – la naiba cu metabolismul ăsta, nici să se îmbete ca să uite nu poate –, ținea un pahar de whiskey în mâna stângă, pe care îl înclina de pe o parte pe cealaltă, astfel încât lichidul arămiu se lovea ritmat de pereții de sticlă, mimând izbirea valurilor de pietrele ascuțite din apropierea malului mării. Întunecată, de gânduri și, până la urmă, de stele și de noapte, apa sărată înghițea orice amintire pe care-o primea, la fel cum el înghițea gură după gură de alcool, cu speranța că va putea lăsa totul în urmă. Apa sărată, ștergând orice urmă de pe faleză, orice dovadă temporară a unui sentiment atemporal, orice înseamna ea. Fiecare fir de nisip ajungea una cu marea, pierzându-se în tumultul de valuri cum se pierdeau gândurile lui Samael în toxicitatea whiskey-ului. De fapt, cum spera el să le piardă. La fel cum a pierdut-o și pe ea.

Era de parcă Universul îi râdea fix în față: nu degeaba o cunoscuse pe Chloe pe faleză și nu degeaba ăsta era și locul unde a trebuit să-și ia rămas bun – pe faleză. Cu cât momentele astea deveneau tot mai clare, cu atât încerca mai tare să le înece în alcool: amintiri, gânduri, ”ce-ar fi fost dacă”... Reumplea tot mai repede paharul, pe care-l dădea pe gât aproape instantaneu, însă nu poate fugi mereu de regretele sale, nu poate să le ascundă mereu în spatele focului din gâtul său și a ochilor umezi, căci sufletul nu i se încălzește de la o multitudine de sticle de băutură. Își amintea de cum arăta când o întâlnise prima dată și se întreba dacă nu cumva o supraestimase când o comparase cu un înger, însă apoi se împiedica în zâmbetul ei, iar sentimentele pe care le simțea când ochii ei se luminau erau prea bune ca să nu aibă o legătură cu ceea ce este divin. Sau era, căci nimic nu mai este divin de când ea nu mai este aici.

Altă gură fierbinte de whiskey. Inelul de pe degetul mijlociu, de care și-ar fi dorit să poată scăpa cu ușurința cu care a scăpat-o pe Chloe din brațe, se lovea pierdut de pahar. Încă o gură de alcool. Și încă una, de parcă astea l-ar lăsa să uite odată și-odată de momentul în care, într-un final, o ținea de mână, și mergeau de-a lungul falezei, moment care îl pune să se confrunte cu mult prea multe probleme în momentul ăsta, când deja încerca să își oprească mâinile din tremurat și fruntea din pulsat. Totuși era așa de frumoasă, iar zâmbetul ăla parcă... cu siguranță îl făcea să simtă cu totul altfel de sentimente, lucruri pe care nu le-a mai trăit până acum. Și nu le-a trăit nici prea mult, căci îndată ce-a avut-o, a și pierdut-o; își dorește să fi apucat să mai facă măcar un pas pe nisip cu ea de mână.  

Ce păcat că zâmbetul ei și ochii lor sclipitori nu erau decât o amintire, ce păcat că Samael nu mai poate ignora tăietura pe care o are de atâta timp în inimă, ce păcat că marea, parcă intenționat, ștergea tot, mai puțin amintirile cu ea! Parcă, la fel de intenționat, nici Chloe nu voia să iasă din mintea lui, oricât de încețoșată ar fi fost imaginea ei. În momentele astea, cu disperare realiza și Samael că ar da orice să recapete claritatea cu care-și amintește constant de chipul ei, că, în consecință, nu-și dorește să o uite pe ea. Că ar lăsa rana asta deschisă oricât de mult timp trebuie, doar ca să nu o piardă pentru a doua oară. Se agăța de mâna ei, de parcă ar fi vrut să o salveze, să o tragă lângă el și să o țină pentru totdeauna acolo, însă realitatea era că încerca să să tragă pe sine însuși afară din cercul vicios, înecat în alcool, în care se afla. Iar cercul ăsta vicios se repeta cu fiecare val ce se spărgea de țărm.

Nici nu mai conta. Altă gură de whiskey.

Text: Diana  Foto: Diana și Matei

Inspirație: „Lucifer” - serial produs de DC Entertainment, Warner Bros. Television, Jerry Bruckheimer Television

[tokka-blog]

A bugtastic day #2.

Cand incepi scoala cu ceva imprevizibil...

Chiar nu stiu cum a ajuns acel paianjen la mine in cada...,dar partea buna este ca a disparut fara sa trebuiasca sa fac ceva referitor la el...

Fun Fact: Paianjenii sunt niste nevertebrate care fac parte din ordinul  arahnide (ei predomina in mare parte) si prefera sa traiasca in zonele tropicale, in paduri, in pesteri, in regiuni montane si in locuintele umane si chiar in ape. Sunt remarcate pentru panza de matase cu care isi construiesc casa si cu care isi depoziteaza mancarea.  Cel mai mic paianjen este Patu digua si are 0,37 mm, iar cel mai mare este Theraphosa blondi care are 90 mm, inclusiv picioarele - 250 mm. Arahnofobia este frica “fara motiv” de paianjeni si de alte arahnide precum scorpionii. Tratamentul consta in expunerea la poze cu paianjeni sau la paianjenii insisi.

Daca v-a placut ceea ce am postat astazi va astept data viitoare cu un nou desen, cel mai probabil. Nu uitati sa accesati #cristiscontent pentru alte postari!!! Ne vedem in curand.

Grafica: Cristi.

[tokka-blog]

LOST UNDER THE LIGHTS

Mereu mi-au plăcut culorile. Toate. Felul in care fiecare dintre ele înnobilează cadrul cu un vibe diferit m-a fascinat mereu, pentru că mereu am apreciat diversitatea.

Hai să deviem un pic de la culori în sine și sa vă spun despre locuri : unele mai retrase, mai exotice, altele foarte turistice si aglomerate: mie imi plac toate și consider că toate au farmecul lor si merită văzute. Stau să mă gândesc acum : ce poate fi mai frumos decât un loc care reunește toate culorile, toate umbrele si luminile sufletești, un loc care te copleșește prin  stralucirea pe care o emana?

Gândiți-vă la un astfel de loc pe care l-ați văzut si rememorați toate amintirile frumoase de acolo. Pentru mine, in mod clar, un astfel de loc este negreșit Parisul. Se spune despre el ca este un oraș romantic, dar este mult mai mult de atat.

Am privit de multe ori cerul înstelat seara, dar parcă niciodată stelele nu mi-au părut mai coplesitoare decât în Paris, servind drept acoperiș al Turnului Eiffel. Aerul parizian are un iz special, fermecător, care mi-a condus pași prin tot orașul: îndrumându-mă să explorez fiecare colțisor si fiecare străduță boemă. Nu e loc in Paris, fie el hiper-cunoscut sau ascuns printre secretele tainice ale orașului, care să nu mă fi făcut sa ma gandesc ca as vrea sa il iau si sa il pun in buzunar; asa cum il pastrez in inima mea.

Îmi este greu sa mă gandesc la anumite detalii speciale având in vedere ca intregul ansamblu este uimitor, dar o sa încerc sa mentionez cateva. Sa incepem cu, firesc, cel mai important lucru: mâncarea. Evident, glumesc, dar chiar era pe placul meu. Mă trezeam in fiecare dimineata si colindam alaturi de parinte mei stradutele din jurul hotelului si ne asezam de fiecare data intr-un loc micut, parfumat, de obicei inconjurat de multe flori si multa fericire. Mâncam un croissant, beam un ceai sau o cafeluță, imi aranjam bereta pe cap, imi mai aplicam un strat de ruj roșu si ma pregateam sa ma pierd prin peisaj. Ce mi-a placut indeosebi la Paris este ca, desi aspectul general al orasului este unul foarte larg, cu strazi foarte intinse si multe cladiri mari, modernismul se imbina perfect cu cultura orasului, reusind sa creeze un loc foarte prietenos.

Vă spun drept, este magnific să te plimbi dimineata pe Champs Elysées, sa intri prin magazine si sa te comporti ca un adevarat turist, dupa amiaza sa descoperi profunzimile orasului si sa cutreieri stradutele mici, oprindu-te sa mai asculti cate un baiat sau o fata care cântă cu atata pasiune la chitara, iar seara sa privești turnul Eiffel si sa te simti, intr-un final, complet. Pentru ca eu asa m-am simtit. Parisul m-a facut sa ma simt cu adevarat infinită, m-a facut sa ma gandesc, cu lacrimi in ochi, ca ma bucur extrem de mult ca traiesc, ca am sansa sa vad asemenea locuri.

De multe ori ma plictisesc in unele muzee, mai precis in cele care nu imi inspira nimic. Dar muzeul Luvru, pe care sigur il stiti din poze, este cu  adevarat asa de spectaculos precum este descris. Iar asezarea lui este perfecta; iesi din muzeu, apoi te duci sa mananci un biscuite pe malul raului Sena. Parisul mi-a readus in fata ochilor o diversitate de oameni din diverse tari si culturi, o diversitate de locuri care mai de care mai colorate, mai traditionale sau mai moderne, mai ferite sau mai turistice, dar toate frumoase.

În ultima seara de stat in Paris, recunosc fara ezitare ca am plans. Ultima seara am petrecut-o in fata Turnului Eiffel. Pe strada paralela cu el, se afla un fel de loc de joaca, un carusel pentru copii, in care evident, m-am dat. Nu am fost niciodata genul care sa doreasca sa para neaparat mai mare decat este. A fi copil este unul dintre lucrurile pe care le-am adorat dintotdeauna si cu care m-am mândrit. Pentru ca stiu ca o sa ma simt copil mereu.

Anul acesta, de Crăciun, o sa merg in Paris din nou ( prima oara am fost in Aprilie), și de data aceasta promit ca o sa merg si in DisneyLand! Abia aștept sa fiu din nou primita de oras cu aceeasi caldura cu care am fost imbratisata si prima oara, abia astept sa intampin anotimpul sarbatorilor in fata turnului Eiffel.

Asa ca, daca aveti vreodata sansa sa mergeti in Paris, va recomand cu tot dragul. Desi am fost in multe locuri, Paris chiar s-a simtit ca o a doua casa.

[tokka-blog]

Grafician: Irina

[tokka-blog]

Ghid de calatorie prin Barcelona

Aeroportul este locul care a auzit mai multe declaratii de dragoste sincere decat capelele de casatorie. Locul magic unde visele mici prind aripi intr-o zi de vara tarzie.

De cand ma stiu ce mi-am dorit mai mult a fost sa aflu lucruri interesante din diferite domenii, iar cu timpul curiozitatea mea s-a transformat in dorinta de a calatori mai mult si mai mult pentru a descoperi. Asa am ajuns aici, in aeroport, pregatita sa ma imbarc spre Barcelona, minunatul oras spaniol.

Ca sa nu va plictisesc prea tare, mi se pare o idee buna sa trecem direct la obiectivele turistice. Ce-i drept, a fost a doua experienta a mea in capitala Cataluniei, dar am vazut unele detalii pe care nu toti le observa din prima.  Orice doritor care vrea sa viziteze orasul ar trebui sa urmeze urmatorul sfat: “purtati cea mai comoda incaltaminte”, deoarece la fiecare pas gasesti cate ceva care sa iti atraga atentia, care sa merite un scurt popas fie ca e un artist stradal, fie ca e un cantaret de la metrou sau o opera a marelui Gaudi.

Plimbarea prin Parc de Ciutadella este una obligatorie,  fantana centrala si palmierii ce o imprejmuiesc il fac unul dintre cele mai cautate parcuri din Europa. Nu departe , la capatul unei promenade lungi, se afla Arcul de Triumf, diferit de faimosul obiectiv din Franta prin arhitectura si culoarea sa atipica. Se poate ca, aflandu-te intr-o vacanta, o ora petrecuta intr-o piata sa nu para cea mai interesanta activitate. Totusi vorbim despre Mercat de la Boqueria, cea mai mare piata a Spaniei. Lucrul cel mai atractiv acolo este cu siguranta  multitudinea de dulciuri facute din martipan sau chiar fructele nemaintalnite, exotice. Toate iti vor fura privirea si nu poti pleca de acolo fara sa gusti ceva.

Operele lui Antoni Gaudi sunt atractile cele mai cautate ale Barcelonei. Casa Milla este cladirea a carei  fatade aduce mai degraba cu o stanca, motiv pentru care s-a si ales cu denumirea de La Pedra, care se traduce prin “cariera de piatra”. Casa Batllo, nu a fost construita de la zero de marele artist ci doar reproiectata si modificata in anul 1904. Sagrada Familia este simbolul Barcelonei fara doar si poate va va lasa cu gura cascata prin simbolurile create de Gaudi. Diferenta dintre interior si exterior este una foarte mare de aceea v-as recomanda sa o vizitati.

Am sa inchei prin a va prezenta cea mai frumoasa oprire din punctul meu de vedere, Parcul Guell. Vechi de peste 100 de ani este una din atractile orasului care nu trebuie ratata. Sutele de arbori care mai de care mai diferiti ofera parcului unicitate. Culorile micului muzeu din parc  dau viata zonei chiar si in zilele mohorate.

Sper ca v-am convins sa vizitati orasul, iar prima voastra oprire va fi capitala Cataluniei.

Text: Rebeca Foto: sursa

[tokka-blog]

SPEAK YOURSELF  

“No matter who you are, where are you from, your skin color, your gender identity-just speak yourself. Find your name, find your voice by speaking yourself.”

 As minti daca as fi debordant de pozitiva; as minti daca v-as spune ca totul o sa fie bine si ca de acum incolo o sa aveti parte numai de momente fericite.  Oricat de mult as vrea si intentionez sa va motivez, nu o sa folosesc niciodata minciuna in scopuri manipulative, iar in acest articol, pe care il puteti trata ca pe o simpla pagina a unui jurnal, totul este despre acceptarea si iubirea fata de propria persoana. Aceste lucruri se pot intampla doar daca constientizam trecutul ca fiind un factor formator in persoana pe care o reprezentam in momentul actual si daca invatam, invatam si iar invatam din fiecare lucru mic pe care il facem.

 Parasind limbajul extrem de formal, presupun ca exista cel putin cateva momente in viata voastra in care ati visat. Poate nu un vis maret, poate nu un vis care e greu de atins; nu, poate nu ati avut asemenea idealuri. Dar orice dorinta mica legata de viitorul apropiat e un vis. Am visat de atatea ori la cum va fi ziua de maine: am avut un black-out din realitate si m-am gandit pur si simplu la ce voi manca urmatoarea dimineata sau cum voi iesi cu prietenii dupa scoala. Aceste visuri micute sunt de fapt scopuri. Visurile mari le cladim pe parcursul experientelor prin care trecem, si  de aceea vreau sa va zic ca e ok, ca sunteti ok. Respirati linistiti si fiti fericiti. E ok daca simtiti ca nu va incadrati neaparat intr-un sablon din punct de vedere al meseriei, e ok daca va considerati, in general, un pic pierduti prin abisul vietii. Vor fi, intr-adevar, momente, multe momente in care se vor intampla lucruri care va vor lua prin surprindere in mod neplacut: zile in care veti spune ca nu veti reusi niciodata. Nu se va alege praful de viitorul vostru si de persoana voastra doar pentru ca aveti perioade de reculegere: pentru ca pana la urma asta sunt, perioade in care luati o pauza de la realitate si in care vreti doar atat : nimic. Nu o sa va propun sa va pastrati zambetul pe buze in fiecare situatie, asta nu ar corespunde realitatii, e normal sa injurati, sa va trageti de par  de nervi. Ce v-as propune e sa nu uitati ca aveti intotdeauna puterea de a zambi,  asa ca pastrati-va zambetul intr-un loc sigur, ca un  fel de putere ascunsa: e ok sa nu o folositi intotdeauna, dar nu o izolati in intuneric, pentru ca e ceea ce va face speciali.

 Nu va identificati cu greselile voastre, insa sunteti compusi din ele. Si mie, sincer, asta mi se pare frumos. Cu totii suntem un cumul al greselilor noastre, al lucrurilor bune pe care le facem, cu totii suntem o puzderie de  stele pe care o cladim incet-incet intr-o persoana. Praful acesta de stele se risipeste, se lasa uneori purtat de vant, dar nu isi pierde niciodata esenta: si uneori straluceste mai orbitor ca niciodata.

Cel mai frumos lucru mie mi se pare puterea DE A IUBI si puterea IUBIRII: sub toate formele ei. Ca sa emani iubire, trebuie sa incepi mai intai cu tine, change always begins with you! Nu te mai uita in oglinda gasindu-ti defecte, da, le ai! As putea spune ca nu le ai, dar asta ar insemna ca nu ai fi om; daca toata lumea ti-ar gasi, subiectiv, numai calitati, ar insemna ca esti perfect. Ar insemna ca nu mai ai ce sa inveti, ca nu mai ai ce sa parcurgi: ai deja fiecare gram de perfectiune care poate exista. Pai, atunci, care ar mai fi scopul vietii tale? Care ar mai fi VIATA ta?Cum ar arata visurile tale, daca tu nu ai avea nimic pe care sa-l imbunatastesti, nimic pe care sa-l „upgradezi”?Nu spune ca ar fi un paradis, pentru ca nu ar fi deloc asa. Unii oameni interpreteaza gresit definitia frumusetii si nu realizeaza ca e ceva subiectiv si constat ca se creeaza mereu discutii de genul: „ iti place de el? Dar e urat”. Nu, nu e urat, nu, nimeni si nimic nu poate fi considerat urat in absolut si uneori devine jignitor. In primul rand, si e o chestie pe care o sa o zic mereu, gusturile nu se pun sub semnul intrebarii. Ei, „ nu se discuta”. Ba se discuta, normal ca se discuta, doar asa ajungi sa cunosti mai bine o persoana: afli ce ii place si ce nu. Asta este firesc, dar nu esti in stare sa judeci parerile ei.

 Intr-un final, a te iubi si a te accepta in toate variantele de „eu” pe care le-ai reprezentat si pe care le vei adopta, nu inseamna ca e ceva gresit daca vrei sa faci o schimbare. Embrace yourself, re-do yourself, but be content with every change you make and be aware that every single „ you” you decide to become, is still beautiful, it still has flaws, and is still worth of love.

 Eu sunt Aletheia si imi place cel mai mult sa dansez si sa scriu. Nu e nimic fastuos si hiperbolizat, dar e ceea ce sunt eu si sunt mandra de asta. WHO are you ?

 https://youtu.be/oTe4f-bBEKg.

[tokka-blog]

Prima data la teatru

               Mă urcasem în troleibuz. Îmi găsisem un loc să mă aşez, mi-am scos cartea din ghiozdan şi am început să citesc. Eram pe drum spre Teatrul Metropolis pentru a vedea, alături de doamna profesoară de germană şi de o altă colegă, o piesă de teatru, evident, în germană.

               M-am oprit puţin din citit ca să mă uit la ceas, era ora 18:50. Am considerat că ar fi bine să mă asigur că merg la locaţia corectă, aşadar i-am dat mesaj colegei, întrebând-o dacă piesa era sau nu la Teatrul Metropolis. Aproximativ 5 minute mai târziu, aceasta mă sună:

               - Matei, mai ajungi la piesă?

               Eram extrem de confuz. Ceasul era 19 fără, iar eu ştiam sigur că piesa începe la 19:30.

               - Mai spune-mi, te rog, o dată: la ce oră începe piesa?

               - La 19, a răspuns.

               Eram aşa surprins că nu mai puteam să-mi adun vorbele. Am rugat-o, totuşi, să-i transmită scuzele mele doamnei profesoare şi i-am spus că mă voi strădui să ajung, fie că imi vor mai vinde bilet, fie că nu.

               Şi aşa, am coborât la prima staţie, am deschis telefonul şi... ce să vezi? Răspuns la mesajul meu de mai devreme „Nu, este la Teatrul Odeon“. Nu ştiam dacă mai are vreun rost, dar, chiar şi aşa, am început să caut Uber prin telefon. Aplicaţia, însă, nu era nicăieri. Am încercat să o instalez de 5 ori, însă “Eroare 309” apărea de fiecare dată, de parcă aveam cea mai mică idee ce însemna asta. Resemnat cu întârzierea, am început să merg spre staţie, ca să mă întorc acasă.

               În timp ce mergeam, un taxi liber se apropia. Nici nu m-am uitat care era tariful (deşi aveam un buget limitat, din care trebuia să-mi cumpar şi biletul) şi am făcut semn taximetristului.

               - La Teatrul Odeon, vă rog!

               Astfel, după 10 minute în care m-am uitat intens la aparatul de taxare, nu cumva să rămân fără cei 16 lei pentru bilet, am coborât din maşină, i-am mulţumit şoferului şi am luat-o la goană spre clădirea teatrului, fericit că mai aveam banii necesari şi doar 15 minute de spectacol pierdute.

               M-am uitat, însă, 5 minute in stânga şi în dreapta la programul Teatrului, piesa se numea “R.U.R.” şi mai avea încă o oră şi jumătate din spectacol. Însă, nu era nimeni la casă. Văzându-mă pierdut, o doamnă se apropie de mine şi îmi spune:

               - Cred că pe mine mă cauţi! Bilete din acelea reduse nu mai am, decât în lojă, la 32 de lei.

               Vai de mine şi de mine! Acum nu aveam nici bani să îmi iau bilet! Din fericire, doamna mi-a explicat unde să mă duc să-mi iau bilet redus, însă, în drumul meu, m-am gândit „Dar dacă mă duc până acolo, oare îmi mai dă bilet? Să nu merg degeaba măcar.“ şi am făcut stânga-mprejur, m-am dus din nou la vânzătoare şi am întrebat-o:

               -Doamnă, piesa mea a început acum aproape 30 de minute, dacă merg să-mi iau bilet, mă mai lăsaţi să intru?

               - La „R.U.R.“?

               - Da! Pot să dau fuga până la---

               - Intră pe aici! a zis, întrerupându-mi discursul agitat.

Am înaintat pe hol până am ajuns la o domnişoară care se ocupa cu plasarea publicului.

               - La ce piesă aveţi bilet? m-a întrebat.

               - La “R.U.R.”.

               - Aveţi bilet normal sau în lojă?

               Încercam să-mi găsesc cuvintele, nu aveam nicio idee ce să îi spun, însă, înainte să mă pot gândi la ceva, se aude din capătul holului:

               - Draga mea, la “R.U.R.” are bilet, in loja 17, spuse doamna de la casă.

               “Lojă?” mă gândesc eu în timp ce domnişoara mă conduce chiar la lojă!!

               Cu stângăcia oricărui elev de liceu întârziat care intră în clasă, m-am aşezat pe scaunul moale, cu o ruşine nemaiîntâlnită faţă de doamna de lângă mine, dichisită şi elegantă, probabil ajunsă la timp, în vreme ce eu nici nu mai ştiam cum mă cheamă.

               Am urmărit piesa (sau, mai bine zis, subtitrările ei) cu mare drag pentru cât mai rămăsese din ea, am ieşit pe treptele din faţa teatrului, am schimbat câteva vorbe şi cu profesoara de germană, după care, m-am dus spre staţia de autobuz mai victorios ca niciodată.

Text: Matei

Foto: sursa

[tokka-blog]

A bugtastic day.

Un scurt comic care prezinta o zi din viata mea vazuta prin ochii avatarului meu Jade. Acel gandac chiar ma luase prin surprindere si pot spune ca dupa ce a iesit pe sub usa am inceput sa rad ca m-am speriat atat de rau.

Fun fact: Sunt sanse foarte mari ca acel gandac sa fie o specie de miriapoda si chiar daca nu este tot o sa va spun niste informatii legate de ele. Miriapodele sunt niste nevertebrate cu un nr anormal de picioare care variaza intre 10 si aproximativ 750. Corpul lor este alungit si in functie de specie lungimea poate sa atinga chiar si 30 de centimetri.

Daca v-a placut ceea ce am postat astazi va astept data viitoare cu un nou desen, cel mai probabil. Nu uitati sa accesati #cristiscontent pentru alte postari!!! Ne vedem in curand.

Grafica: Cristi.

[tokka-blog]

                                      Recenzie de film

                  Mamma mia (2008) – un musical de exceptie

    “Mamma mia” este un film deosebit, incantator, care mi-a intrat in sange inca de la prima scena. Regizat de Phyllida Lloyd si distribuit de Universal Pictures, pelicula o are in prim plan pe Sophie Sheridan (Amanda Seyfried), o tanara de 20 ani care urmeaza sa se casatoreasca cu logodnicul sau, Sky (Dominic Cooper) pe magnifica insula greceasca Kalokairi, loc unde s-a si nascut si a copilarit. Ea a fost crescuta de mama sa, Donna (Meryl Streep) si are o singura dorinta, sa descopere cine este tatal sau pentru ca apoi acesta sa o duca la altar. Afland dintr-unul dintre jurnalele vechi gasite prin casa ca are trei posibili tati, Sophie ii invita pe acestia in numele mamei sale la nunta.

    De aici incepe o adevarata poveste surprinzatoare, creata cu ajutorul melodiilor celebrei formatii suedeze, Abba, care transforma acest film intr-o experienta de neuitat. Inca de la inceputul musical-ului se remarca buna prietenie dintre Sophie, Lisa si Aly, ultimele doua sosind pe insula pentru a participa la marele eveniment, dar si cea dintre Donna, Rosie si multi-divortata Tanya. Piesele “Honey, Honey” si “Money, money, money” sunt primele cantece care ne introduc in povestea filmului. Bucuria celor trei femei de a se revedea dupa mult timp este tulburata de aparitia celor trei barbati din viata Donnei, care simte ca o ia razna atunci cand ii observa, ea exprimandu-si sentimentele fata de revederea acestora chiar prin cantecul dupa care este numit musical-ul.

    “Mamma mia” este un film despre dragoste, comedie, drama, care transmite totodata spectatorului senzatia de curiozitate, caci nu stim cine este, de fapt, tatal lui Sophie. Pe parcursul peliculei, patrundem intr-un loc retras, linistit, unde Donna intretine un hotel de mai multi ani.

    Mi-a placut foarte mult atat tema, cat si ideea peliculei, dar mai ales atmosfera, care este foarte placuta, deoarece cuprinde o multime de momente de neuitat. Sophie isi petrece o mica parte din timpul sau pe barca lui Sam, Harry si Bill, cei trei posibili tati ai sai, care, alungati de pe insula de mama fetei, hotarasc totusi sa vina la nunta tinerei. De asemenea, m-a impresionat si relatia dintre Sophie si logodnicul sau, Sky, ce abia asteapta sa faca marele pas din viata lor, dragostea acestora fiind exprimata si prin melodia “Lay all your love on me”. Petrecerea ce precede ziua nuntii ma surpinde si ea, unde Donna, Rosie si Tanya, care in trecut au format o trupa, canta in fata celorlalte fete cunoscuta piesa “Super Trouper”. Incet, incet, Sam, Harry si Bill isi fac aparitia, iar totul se transforma intr-o seara de neuitat, dar ceea ce m-a socat a fost faptul ca fiecare dintre acestia ii afirma pe rand lui Sophie ca si-au dat seama ca sunt tatal ei, iar in ziua urmatoare o vor duce la altar.

     Ceea ce nu mi-a placut, insa, a fost faptul ca Sky este prea putin prezent. Avand in vedere ca el este logodnicul lui Sophie, consider ca relatia celor doi trebuia prezentata mai mult. De asemenea, as adauga mai multe scene acestui film, astfel incat durata lui sa fie mai mare.

    Nu in ultimul rand, se remarca actorii, care intra foarte bine in rolul personajelor. Bine cunoscuta actrita Amanda Seyfried, aflata pe la inceputul carierei, o interpreteaza superb pe Sophie, o tanara de 20 de ani care urmeaza sa se casatoreasca si care are o mare nelamurire, aceea ca nu stie cine este tatal ei.  Tanara actrita are o voce impecabila, fapt evidentiat in toate melodiile pe care le canta pe parcursul filmului.

    Pe de alta parte, o regasim pe faimoasa si mult indragita Maryl Streep, atat in statulul de actrita ce isi interpreteaza foarte bine rolul: o femeie care si-a crescut singura fata si care nu a mai avut vreo relatie cu vreun barbat de 20 de ani, cat si in statutul de cantareata, melodiile anilor ’70 fiind prezente in spiritul sau, intrucat le canta foarte bine. Donna, personajul ei, a trait aventura vietii sale cu trei barbati chiar pe insula unde are loc actiunea. Fiind parasita de Sam datorita faptului ca acesta avea o logodnica, ea a petrecut cateva nopti si cu Harry si Bill. Totusi, din acel moment aceasta ramane singura, iar prezenta neasteptata a celor trei chiar la nunta fiicei sale ii da mari batai de cap. Punctul culminant dintre relatia sa si unul dintre cei enumerati mai sus, Sam, are loc chiar inainte de nunta, cand Donna ii canta acestuia “The winner takes it all”.

    Totodata, finalul este de-a dreptul surprinzator, dar si imprevizibil, fiind conturat tot cu ajutorul melodiilor formatiei Abba. Trebuie, de asemenea, precizat ca aceste cantece ale anilor ’70 se potrivesc de minune cu subiectul filmului si urmaresc firul logic al sau, avand un important rol in prezentarea lui, transmitand spectatorului emotiile personajelor.

    Recomand cu cea mai mare caldura filmul “Mamma mia” tuturor persoanelor, indiferent de varsta, deoarece, din punctul meu de vedere, trebuie vazut de cat mai multa lume, datorita atat temei si subiectului indragit, cat si coloanei sonore, spiritul trupei Abba regasindu-se in acest musical.

    Asadar, daca vreti sa descoperiti ce se intampla pana la urma cu nunta lui Sophie, ori cine este, de fapt, tatal ei, sau sa aflati daca Donna va respinge in continuare orice barbat care intra in viata sa, sau daca doar sunteti fani ai trupei Abba, nu ezitati sa va uitati cat mai curand la musical-ul “Mamma Mia”.

Text: Robert Foto: sursa

[tokka-blog]

Foc şi Apă

Cald și rece. Vară şi iarnă. Cer senin şi ploaie. Alergi pe mal şi te scufunzi în ocean. Râzi şi plângi. Eşti înconjurat de lume şi singur. Iubeşti şi urăşti.

Manie şi depresie.

E dimineață. Te trezeşti. Oftezi. Razele soarelui, aurii şi jucăuşe,se strecoară printre jaluzele, însă pentru tine sunt orbitor de albe, precum luminile intimidante ale unui spital.

Părinții au plecat deja. E o linişte atât de sumbră încât te strâmbi de fiecare dată când scârție podeaua. Într-un ritm lent, îți faci treburile. Parcă eşti acolo şi nu eşti. Citeşti ultima lecție din caiet, dar nu ştii despre ce e vorba, nu ştii ce materie e. Eşti scufundat în apă, dar nu înoți. Curios, nici nu te îneci. Pluteşti. Eşti una cu abisul întunecat al linştii şi singurătāții, dar… eşti trist? Nu… de ce ai fi? Totul e bine.

Porneşti spre şcoală. Afară e înnorat şi plouă uşor. Ploaia e plăcută. Purifică pământul de otrava înabuşitoare a umanității, însă purificarea nu este permanentă, căci aceasta doar se ascunde pe sub umbrele, umbrele care la rândul lor acoperă, fără succes, priviri tăioase şi pline de ură.

Ajungi la şcoală. Din nou, eşti primul. Te duci uşor în banca ta şi aştepți. E linişte.

Apa în care te-ai adâncit nu te părăseşte, până când apare prima față cunoscută. Şi deodată, cerul s-a înseninat. Ploaia nici că a existat, ci doar ți-o închipuiai! Dintr-o dată, îți aminteşti de razele de aur şi de zambetele calde ale trecătorilor de pe drum. Cât despre colegul care tocmai a sosit, el are stele în ochi si zâmbetul precum perlele.

Te luminezi la față, zâmbeşti şi începi să povesteşti în timp ce alți colegi intră în clasă. Îi saluți, îi îmbrățişezi de parcă nu i-ai mai văzut de ani întregi şi vrei să cânți, să dansezi şi să alergi, parcă explodezi de energie şi te simți atât de… atât de… Nici nu ştii cum te simți. Bucuros? De ce ai fi bucuros? E doar o altă zi de şcoală, nimic spectaculos. Şi totuşi, parcă simți strălucirea soarelui şi jocul unei firave adieri în timp ce stai în vârful unui munte. Şi glumeşti toată ziua, şi nu eşti atent la ore, dar cui îi pasă? Colegii te bagă în seamă şi râzi cu ei. Eşti în centrul atenției şi asta e tot ce contează! Parcă ai fi una cu focul, atât de luminos şi cald, furi privirile oricui! Lumea e plină de culori vii, atât de intense şi sclipitoare, eşti înecat în lumina focului din sufletul tău. Poți face orice, eşti stăpân peste toate.

Eşti frumos! Eşti amuzant, eşti puternic, eşti deştept! Tragi o ocheadă prin caiet la oră şi dai răspunsul corect. Eşti cel mai bun! Faci o glumă pe seama profesorului şi toată clasa izbucneşte în râsete, te adoră! În pauză, colegii mai populari te invită la o țigară. O fată frumoasă îți face cu ochiul. Te bagi în vorbă cu toată lumea, râzi la orice, zâmbeşti larg şi cu sinceritate.

Şi apoi ultimul clopoțel zburdă pe la urechile tuturor şi expirați uşurați. Nimeni nu locuieşte în zona ta, aşa că te desparţi de grup.

Şi atunci te loveşte valul inevitabil şi spulberător al oceanului de întuneric, stingâdu-ți focul ce se credea a fi etern. Îl simți alene cum te acoperă, îți intră în ochi şi în urechi, în nas, în gură, îți atinge pieptul, genunchii… Te cuprinde din cap până în picioare şi nu poți face nimic să îl opreşti. Vrei să plângi, dar nu ai habar de ce. Nici nu ai puterea să o faci pentru că eşti atât de adâcit în singurătate, în abis, într-o ceațā neagra ce nu poate fi pătrunsă, parcă viața ți-a fost furată, smulsă cu cruzime, lăsându-ți corpul sa umble buimac. Cerul senin a fost doar o iluzie, o înşelăciune. Realizezi că ai greşit, că zâmbetele calde erau, aşa cum ai presupus de prima datā, doar priviri urâcioase. Dacā stai să te gândeşti, colegii erau mai degrabă enervați de simpla ta prezență. Te-ai băgat peste toți, n-ai lăsat pe nimeni să vorbeasca fără să faci un comentariu răutăcios. Săracul profesor! Cum ai îndrăznit să îi vorbeşti aşa…? Ura de sine, dezgustul pe care îl ai față de propria persoană te urmăreşte cu fiecare pas, în timp ce soarele apune, lăsând un cer de abanos şi lipsit de stele să se aşterne peste tine.Lumea îşi pierde culoarea din nou şi tu devii una cu apa.

Eşti un maniac şi un depresiv.

Nimeni nu te aude, nu te vede, dar nici tu nu vezi şi nu auzi nimic.

Toul e mort şi tu eşti la fel.

Cald şi rece. Zâmbet şi încruntare. Primăvară şi toamnă. Explorezi o pădure şi te întinzi în iarbă pe o câmpie. Viu şi mort.

Eşti foc şi apă.

Text: Adela

Grafica: Cristi

[tokka-blog]

De ce mate-info?

După un an de trezit la 7 ca să merg la meditații la mate de la 8 în frig și tristețe, plus stres de la profesori, părinți și prieteni cu glume ”inofensive”, pot spune că mă bucuram să arunc în celălalt colț de cameră culegerea aia scrisă de Smarandache și să las orice materie realistă în trecut. Eram hotărâtă să merg la arte, însă n-am intrat, căci am zis că ”eh, cum să nu trec eu fix proba de pictură?” -sike!- și atunci am decis că o să fac științe sociale la un liceu teoretic... dar mama și meditatoarea mea de mate mi-au ținut împreună un discurs de jumătate de oră după care am ajuns să trec mate-info prima opțiune.

Și așa m-am nimerit înconjurată fix de ce fugeam! Mate de 4 ori pe săptămână, fizică de 3 (?!?!?!), chimie și biologie de 2 ori pe săptămână și informatică, de care nici nu mă mai interesa dupa loviturile anterioare, din nou, de 4 ori pe săptămână. Sună minunat, nu?

Nici eu nu eram prea încântată la începutul anului, mi-am pus un scop să am una din cele mai mari medii din clasă ca să mă pot muta la socio, însă, pe parcurs, la vreo 3 luni după începerea clasei a noua, parcă mi-au trecut toate supărările și am realizat că mie chiar îmi place să mă chinui la liceu: învățat, cafea talpă ca să stau trează, voluntariate, și mai mult învățat, ieșiri, niște teme, citit și, din nou, învățat. Sună de parcă-s ultima tocilară, dar mie chiar îmi place să învăț și, după cum zic extratereștrii ca mine, consider că știința e cool! Cool e și profilul la care am ajuns, deși mi-au luat un car de ani și un car de crize de nervi să realizez asta, însă sunt aici ca voi să nu treceți prin dileme la fel de mari și ca să vă ghidez în lumea realiștilor; mai pe scurt, sunt aici ca să vă spun de ce mate-info e o alegere chiar bună, iar dacă o faceți sau nu rămâne deja la latitudinea voastră:

1.       Simți că n-ai timp de nimic, dar după o vreme, ajungi să fii dubios de organizat în ceea ce privește orice n-are legătură cu liceul;

Dezvolți un mecanism de supraviețuire bazat pe remindere și o agendă colorată în care îți notezi fiecare ieșire ca să nu uiți de ea și îți mai rogi prietenii să-ți amintească la ce oră ați spus că vă vedeți la Stay.

2.       Descoperi că te interesează niște chestii la care nici nu te-ai fi gândit pe parcursul gimnaziului;

Credeai vreodată că o să-ți placă să construiești roboței sau să susții idei care nici nu-s ale tale la concursuri de debate? Sau că o să gătești ca să scapi de stres înainte de a merge la liceu?

3.       Realizezi că meditațiile sunt recreative;

Mă duc la meditații la mate ca să beau un ceai și să fac exerciții fără să mă uit continuu la ceas, iar la workshop-urile de informatică mă duc din plăcere, nu că mă obliga profa ca să câștig renume liceului prin prezență.

4.       Devii imun la glumele cu ”Cola/Fanta/Sprite?”;

Cu toții ne iubim prietenii de la uman, dar trebuie să recunoaștem că, măcar o dată, ne-a scăpat și o ironie de genul ăsta.

5.       Înțelegi ce-i aia suferință de la o vârstă fragedă;

Ce-i aia să plângi că nu-ți iese media 10 la istorie? Ai auzit vreodată să te rogi să primești jumătate de punct la un exercițiu pentru care n-ai învățat nimic ca să nu rămâi corigent la biologie?!

6.       Și, ca să închei pe o notă mai serioasă, mate-info îți deschide mai multe oportunități (deși un dosar bun nu se bazează doar pe diplomă).

Dacă ești la fel de indecis cum eram eu la începutul liceului, chiar îți recomand să mergi la mate-info. Credeam eu că o să ajung să vreau să devin neurochirurg? Niciodată, sincer. Mă scârbea orice ținea de medicină acum vreo 2 ani, însă uite unde ne aflăm! Prietenii mei de la mate-info se fac arhitecți, jurnaliști, actori sau ingineri! Din (1) și (2) rezultă că profilul ăsta e fix o mare, mare ciorbă de pasiuni și profesii, gătită într-un ceaun de forma unei parabole, cu a>0.

  Text și grafică: Diana