#loc leonidas

[jasper-the-menace]

Tales of Chima as Text Posts, part 6

Can't forget more of the Crocs and the Lions.

[olivescales3]

With the reveal of an NB character in Ninjago, I feel that people are placing this theme on a pedestal because of this one single move of inclusion. Don't get me wrong— I'm glad that LEGO is including LGBTQIA+ identities into their themes, and I genuinely hope they continue doing so, but we're forgetting that they're investing a step forward into a theme that's always going two steps back.

I don't feel like pointing out the issues of Ninjago, especially because it's tiresome and it's not the point of this post, but I remember that there was an entire thread here on Tumblr about the problematic worldbuilding of Ninjago. I might write something about it as well, but it's unlikely.

Chima had a great amount of inclusion and diversity within its cast (though no canon LGBTQIA+ characters, unfortunately):

POC-equivalent characters (brown and blue crocodiles; vultures with tan and bright blue skin colors), of which a few of those are part of tribes that have a motif from predominantly white cultures (Longtooth and Lavertus, who are brown lions in a tribe with a roman motif; Ehboni, Eglor, who are black and dark blue respectively, alongside unnamed eagles of mixed origins [dark blue x white] in a tribe of greek motif, and even Ewald himself isn't white).

A majority of these characters are important to the plot and/or have reoccurring appearances;

Diversity in tribe lifestyles, with the Wolf Tribe being nomadic (and not going through the stereotype of nomadic traders).

Each vehicle in Chima follows the motif and lifestyle of their respective tribe. For example, crocodiles are ambush predators and require camouflage, thus their vehicles are heavily based on military vehicles, with camo colors and strong silhouettes;

Marginalized characters whose arcs actually end with them winning and gaining respect. The Ice Hunters vs. Phoenixes arc was an obvious allegory of colonization, and it ends with the Ice Hunters alive and thriving, while the Phoenixes (who started the war) lost and failed to 'educate' their enemies.

The Crawlers also have their arc finished with an anti-war and pro-diversity lesson, where Laval lends them Chi because it's not supposed to be earned, and instead is free for everyone, even though they had stolen all of Mount Cavora's Chi beforehand;

Characters whose appearance is distinctive and break barriers of ableism are not only present in Chima, but are also treated equally to other characters, without having their differences be a point, argument, or lesson. (Cragger with a blind eye, Crug with a prosthetic jaw, the Raven Tribe as a whole, Leonidas with distinctively shaped incisors and Longtooth with long canines).

However, the Rhinoceros Tribe is an unfortunate exception, as they're constantly depicted as dumb;

The Lion Tribe has a lot of diversity by itself, with lions having a variety of mane colors that represent hair colors in real life. Laval has red hair, Leonidas is ginger, Lavertus is blond, Lennox has brown hair;

Other cultural representations such as Dom de La Woosh being based on Brazilian carnivals;

There's Wonald, a vegan character;

My favorite fact of all: Chima and Chi are both real words who exist in multiple languages, and each of their meanings was instrumental to the interpretation we have in this theme. → Chi means: knowledge in japanese; water (literally) and source of life (figuratively) in chinese; god in igbo. Chima means "god knows all" in igbo → in LoC, the Phoenixes created Chi, which looks like water and is the source of life/knowledge in Chima, and they also sculpted Mount Cavora with each tribe's heads before they had even evolved.

All of this unfortunately flew over most people's heads, which is a bad thing, as all of the effort that was put on Chima's diversity was left unnoticed, but it is also a good thing at the same time, because everything was executed seamlessly and naturally, just like how people should view each other in real life (view one another without discrimination). However, this amount of care and thought put into adding a diverse cast of characters is probably not going to be seen again, in any lego theme or any story made by corporations/companies.

[johnpodlaski]

SOUTH VIETNAM’S THERMOPYLAE

The Spartan-like defense and tragedy of Xuan Loc, April 1975. After fighting for twelve straight days, the valiant stand at Xuan Loc by heavily outnumbered ARVN soldiers echoes the famed sacrifice of King Leonidas’ 300 Spartans facing Xerxes’ Persian masses at the Battle of Thermopylae in 480 B.C. Greece. The Persians then marched south and captured Athens. Read about the last major battle of…

[ionutdragu]

Tehnologie, îngrijire și reflecție - expoziția Places of Care la Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”

În perioada 26 septembrie – 12 octombrie 2024, Asociația Marginal vă invită la Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”, un loc simbolic pentru istoria tehnologiei din România, la  expoziția Places of Care, care explorează relația tot mai complexă dintre oameni și inovațiile tehnologice, provocându-ne să reflectăm asupra modului în care ne raportăm la un ecosistem artificial aproape invizibil,…

[smartseo4you]

Canalul Dunăre-București a fost dintotdeauna o dorință a mai multor generații de români. Ce a spus exploratorul Jacques Cousteau când a venit în România

New Post has been published on https://reporterliber.ro/canalul-dunare-bucuresti-a-fost-dintotdeauna-o-dorinta-a-mai-multor-generatii-de-romani-ce-a-spus-exploratorul-jacques-cousteau-cand-a-venit-in-romania/

Canalul Dunăre-București a fost dintotdeauna o dorință a mai multor generații de români. Ce a spus exploratorul Jacques Cousteau când a venit în România

  Cornel Marțincu, inginer și Director General IPTANA (fostul pilonul principal pentru dezvoltarea infrastructurii de transporturi din România), a explicat într-un limbaj tehnic și economic care este stadiul real al dezastrului al mult așteptatului proiect de infrastructură Canalul Dunăre -București.

În viziunea sa, acest proiect reprezintă o mare pată în istoria și imaginea României, deși în istorie el a fost o idee cunoscută și promovată încă de la epoca Alexandru Ioan Cuza, epoca prin care statul român a luat naștere pe cale naturală și jurisdicțională.

Ne-am bătut joc de bani

„Bătaie de joc, de bani, aceasta este concluzia evidentă la ceea ce s-a întâmplat în istoria recentă a proiectului Canalul Dunăre-București. Printre promotorii acestui mare proiect se numără Virgil Madgearu, un economist de referință pentru România care a susținut nota de fundamentare economică în Parlamentul României.

Al doilea promotor al proiectului este marele Dimitrie Leonida, inginerul cunoscut în istorie pentru electrificarea Bucureștiului. Dimitrie Leonida a susținut tehnic utilitatea realizării acestui canal.

Madgearu și Leonida au fost promotorii primului act pentru acest obiectiv de investiții. Din istorie cunoaștem că a venit războiul, apoi criza din anii 1933 și finanțarea nu a putut fi posibilă, însă ideea conectării Bucureștiului cu Dunărea a rămas”, povestește Marțincu.

Marile capitale ale lumii sunt conectate cu râurile care trec prin ele 

„De la Belgrad, Budapesta, Viena, toate sunt dezvoltate de-a lungul Dunării. Conectarea Bucureștiului cu Dunărea a fost dintotdeauna o dorință a mai multor generații de români. Conjunctura din anii 70 pentru acest proiect a fost extrem de favorabilă. Potopul din 1970 cu Argeșul care a ajuns la București a dat semnalul pentru ce trebuie să facem. Natura ne-a spus să amenajăm râul Argeș pentru a preveni inundațiile.

Un canal a venit ca o soluție și pentru inundații și pentru folosirea acestei ape. Bineînțeles că poate fi folosit. În primul rând, pentru navigație fluvială, apoi combaterea inundațiilor, pentru irigații (în stânga și dreapta Argeșului sunt terenuri Agricole, unule dintre cele mai fertile din România), producerea de energie electrică, verde (ba chiar orientarea este către două domenii producerea de energie verde și transporturi verzi – transportul pe apă fiind cel mai verde transport).

Nu vorbim despre un oraș mic din România ci despre inima economică a României. Relația Bucureștiului cu portul Constanța este intrinsecă. Putem lua în calcul și latura turistică a canalului. Cine nu ar vrea să se urce pe un vapor din București să plece în Delta Dunării, Viena. E o idee care supraviețuiește până astăzi.”

Astfel de proiecte nu se fac pentru 5-10 ani ci pentru sute de ani

„Anul 1990 reprezintă o ruptură totală în ceea ce privește programul de investiții. Destul de criticabilă decizia din acel moment pentru că întotdeauna când ajungi cu un proiect de investiții într-un anumit punct, respectiv la 60% din total, mai degrabă finalizezi decât să abandonezi. Toți acei bani sunt pierduți. În termeni economici vorbim de un cost scufundat.

În loc să continuăm dezvoltarea noi am transformat proiectul în groapa de gunoi a Bucureștiului. Șeful de proiect pentru această lucrare, Chiriac Avădanei, a avut ocazia să parcurgă canalul cu marele explorator francez Jacques Cousteau care dorea să vadă canalul pe care românii urmau să-l realizeze.

Ajungând în portul 1 decembrie (portul București cum se regăsește și astăzi în hărți) și văzând stadiul proiectului a zis: vezi continuarea pe Grup Infrastructura.

[writeblrfantasy]

AH i love that one with mahann so much he's so lovely :) thanks for the tag my guy!

all from the lover with five names

clap:

Finally, Augusta finishes the mourning song, and ducks her head. She appears to be praying.

Herra walks out and slowly claps, just as Augusta did for her that day she was shooting. “You’re very good,” she says. “Never heard anyone sing like that. Certainly not the theater pomps.”

Augusta’s freckled cheeks turn red at being caught, and she nods faintly, clearly lost in her own grief. For everything.

subtle:

Herra’s perfect emperor needs to have a firm grasp on responsibility, a willingness to fight for their kingdom and an understanding of what lies at stake if they don’t. leonidas’ heart begins to sink, thinking the time is nigh for him to leave again, but no. This is the before. He and Ricarda haven’t spent any nights together yet. There is hope yet. Leonidas is nothing but a master of his craft, and he will perform some subtle manipulation to turn this man into the emperor Leo knows he can be, if it kills him.

He doesn’t want to give up on Ricarda.

glow:

Ricarda smiles back, warm eyes tinged with gold and glowing. “I know what I said.” His hand drifts into Leo’s locs and grips, bringing his head closer. “Ricarda kept his diaries,” he whispers, their faces close enough for their breath to mingle, “that he shared only with Francesco himself. Just as I now share mine with you.”

pile:

“Aquad!” comes a jovial, pleased shout from the center of camp. Aquad brightens. At least someone is happy to see him.

“General,” he returns, clasping his hand. Lasilas is seated on a pile of empty supply crates, grinning. “Good battle, eh?”

“Good battle,” Lasilas agrees. “You did marvelously. That armor is truly special.”

tagging @ettawritesnstudies @abalonetea @ren-c-leyn with the words glass, shine, rust, and gold.

Manuscript Search/Word Find Tag VIII

thank you to @talesofsorrowandofruin and @laplumedemaureen for the tags!!! i'll do half and half of your words, so i'm finding cut, search, glasses, and family! These are all from Firebreathers :)

cut:

Her smile drifts a little lower, and she cocks her head. Doesn’t bring it up. Simply nods and claps my shoulder, and leads Andy and I inside as the cut across her nose stitches back together of its own accord, leaving a raw, red scar.

search:

I cross my legs on the tabletop and trace the cracks of shining blue that lace the walls, searching for a reply hidden among the subtle etchings countless others have carved into the bark.

glasses:

We enter into quiet just as calm as the outside world, made warmer with the glow of a hearth and the form of Mahann Meywin’s shoulders curling over the book in his lap. His glasses glint in the firelight, as he peers over their rims and gives us all a smile, deepening the wrinkles worn into the corners of his eyes. “Welcome home.”

family:

The soul garden is wide and open, facing the ocean. Facing the sky. Markstones are scattered, clustered in piles of family and friendship, paying homage not to bodies beneath, but memories of souls passed on to the Mother. To ashes scattered to the sea and the air and the land.

When I find the small, lonely pile of rocks I’m looking for, I take a seat in the grass and look at the stones before me. One large, jagged rock with grandma Lileya’s name etched and painted into the roughest side. A small, dark riverstone for Star, her name painted in white.

Two sides of the same stone, broken in half for Luka and Akari Timber. One worn by several more years of weather than the other, both names on their way to fading into grey obscurity.

I'll tag @writingamongther0ses, @writeblrfantasy, and @loopyhoopywrites!! As always, absolutely 0 pressure, and this doubles as an open tag!!

Your words are clap, subtle, glow, and pile!

[turistprinro]

Inedit în București

Am descoperit de curând, în București, Clubul Feroviar București. Și am descoperit că acest club este locul unde pasionații de modelismul feroviar pot învăța diverse lucruri legate de acest hobby. Au ocazia să cunoască și să aplice o multitudine de tehnici in timpul construcției modulelor. Mai multe despre acest club găsiți pe site-ul Clubul Feroviar București.

Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida“ are deschisă temporar expoziția cu machete de trenuri, organizată de Clubul Feroviar București. 

Expoziția are loc în primele 2 weekenduri din luna octombrie. Sunt prezentate machete de trenuri, clădiri feroviare, camioane, mașini și alte anexe, pe o dioramă funcțională, dar și în vitrine ca exponate statice la diverse scări.

Expoziția are loc în sala de expoziții temporare din cadrul Muzeului Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida“.

Muzeul Național Tehnic “Prof. Ing. Dimitrie Leonida“ este primul muzeu tehnic din România și a fost fondat în anul 1909 de inginerul Dimitrie Leonida, după modelul Muzeului Transportului din Berlin.

Mai multe informații pe pagina de facebook a Clubului Feroviar București

  Expoziție de Machete de Trenuri la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida Inedit în București Am descoperit de curând, în București, Clubul Feroviar București. Și am descoperit că acest club este locul unde pasionații de modelismul feroviar pot învăța diverse lucruri legate de acest hobby. 

[radioromania]

Rugul aprins, audiţie la Cluj-Napoca

(12 aprilie 2019)

Luni, 15 aprilie, de la ora 18:00, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în Aula Facultăţii de Teologie Ortodoxă, în prezenţa ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, are loc audiţia spectacolului Alexandru Codin Mironescu – Rugul Aprins: Calea întru lăuntrul inimii. Invitaţi speciali: Dan Puric, Ion Costin Manoliu şi Paul Yawer (Elveţia).

Teatrul Naţional Radiofonic – Radio România a realizat, în cadrul proiectului Biografii, memorii, două spectacole-document dedicate mişcării spiritual-culturale Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti: Lumina Rugului Aprins şi Alexandru Codin Mironescu - Rugul Aprins: Calea întru lăuntrul inimii. Scenariul: Ion-Costin Manoliu. Regia: Dan Puric. În distribuţie: Mihai Bica, Dan Puric, Constantin Codrescu, Ovidiu Cuncea, Mircea Constantinescu, Damian Victor Oancea, Gavril Pătru, Adrian Păduraru, Alexandru Nedelcu, Amalia Ciolan, Orodel Olaru, Beatrice Rubică, Mihai Cafriţa, Silviu Biriş, Petru Hadârcă, Ion-Costin Manoliu, Paul Simon Esperando. Muzica originală şi regia muzicală: Paul Simon Esperando.

Într-un moment de răscruce, la iniţiativa poetului Sandu Tudor – viitorul Ieromonah Daniil de la Rarău, începând din 1945, Mănăstirea Antim din Bucureşti a fost gazda unor întruniri duhovniceşti la care au participat, în anii 1945-1950, preoţi, călugări şi intelectuali de marcă: doctorul Vasile Voiculescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu, filosoful Anton Dumitriu, profesorul universitar Alexandru Mironescu, poetul Paul Sterian, arhitectul Constantin Joja, pictoriţa Olga Greceanu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, arhimandritul Vasile Vasilache – stareţul Mănăstirii Antim, ieromonahii Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, studenţii Andrei Scrima, Roman Braga, Leonida Plămădeală – viitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, Nicolae Bordaşiu şi alţii. Întâlnirea cu preotul rus Ivan Kulâghin – Ioan cel Străin, refugiat în România, a fost hotărâtoare pentru cei dornici să primească darul trăirii şi cunoaşterii isihaste.

În 1958, mulţi dintre membrii grupului Rugul Aprins au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de temniţă, pentru „culpa” de a fi mărturisitori ai credinţei creştine în vremea ateismului comunist.

Scenariul spectacolului Alexandru Codin Mironescu – Rugul Aprins: Calea întru lăuntrul inimii îl are ca personaj principal pe Alexandru Codin Mironescu, profesor universitar de chimie, romancier, poet şi publicist, personalitate emblematică a mişcării Rugul Aprins şi a fost structurat de mărturisirile şi cugetările duhovniceşti pe care le-a lăsat în cartea intitulată Floarea de Foc, scrisă după eliberarea sa din închisoarea de la Aiud, în 1963.

Serviciul  Comunicare  şi  Relaţii  Publice

Adăugat de Luciana Gingăraşu

[boheria]

Educație socialistă și libertarianism spontan

Firul meu narativ din această seară este mai încurcat decât de obicei.

Ploua tare când am ieșit în seara asta din Mega. Mi‑am deschis umbrela și m‑am strecurat cu greu printre băltoacele de la marginea trotuarului și mașinile parcate foarte aproape una de cealaltă. Pe când mi se conturau niște gânduri de bine pentru toți șoferii care nu lasă deloc loc pietonilor, mi‑am amintit de vremea când și eu parcam pe unde vedeam cu ochii. 

Au fost niște seri în care parcam în locuri greu imaginabile. Era o combinație de îndemânare și creativitate să găsesc un loc de parcare pe o rază destul de largă în jurul locuinței mele. Aș fi fost dispusă să plătesc un loc de parcare, dar nici de asta nu se punea problema. Toate erau luate de mult, fără speranțe de eliberare.

În universul perfect și perfect utopic în care profesorul meu de Comunicare Politică m‑a facut dacă nu să cred, măcar să visez, fiecare bucățică de lume aparține cuiva, totul este proprietate privată. Strada, trotuarul, parceluța de iarbă și copacul din fața blocului. În libertarianism, Statul cu S mare nu mai are rol decât legislativ și de executare al legilor. Rolul administrativ al comunității, satului sau orașului dispare.

În cazul de față asta înseamnă că trotuarul pe care parchează oamenii aiurea nu e administrat de primărie, care oricum are mult prea multe probleme mari de care nu se ocupă ca să se ocupe că sunt eu nevoită să‑mi ud tenișii de la Mega până acasă, ci e administrat de un privat, care ia bani pe parcarea aia și care, prin presiunea comunității, are un interes civic să facă lucrurile calumea, respectiv să elibereze un spațiu pentru traversatul pietonal.

Când orice chestiune care ține acum de administrația publică trece în privat, lucrurile sunt, în teorie, mult mai bine gestionate. Un business se bazează și pe reputația pe care și‑o creează. De aceea, ca să aibă succes, e nevoit să îndeplinească nevoile consumatorilor. Ba mai mult, e un domeniu mai mic de administrat, munca se face pe obiective și oamenii sunt nevoiți să își facă treaba ca să fie remunerați.

Așadar, ar fi nevoiți să găsească o soluție atât pentru cei care au nevoie să parcheze, cât și pentru pietoni. Sună frumos, nu?

Nu și dacă te‑ai uitat tot azi la un episod din Black Mirror. Ce este puternic scos în evidență e că mulțimile de oameni tind să ia decizii proaste. Nu toate, dar cele mai multe. Așa că, libertarianismul nostru utopic ar funcționa doar în condițiile în care nivelul de educație este suficient de ridicat încât peer pressure‑ul să fie, în general o decizie bună, nu?

Dar cum ajungi să trăiești într‑o societate în care majoritatea oamenilor să aibă o educație bună spre foarte bună și, indiferent de nivelul de IQ, să aibă discernământ să nu aleagă doar pentru sine sau influențați de campanii sexy de marketing înșelător? (ceea ce oricum facem cu toții, indiferent de iq?)

Well, educație gratuită?

Hopa.

Educația gratuită presupune un stat socialist, sub nicio formă unul în care plătești doar pentru că ai ieșit din casă.

Dar stai așa. Și noi avem educație gratuită.

Și cu toate astea, sărăcia îndeamnă la numere crescânde de abandon școlar. Ba chiar și cei care termină, cu bacul luat or ba, dovedesc nu de puține ori că iau decizii îndoielnice. Deci de fapt nici măcar nu e vorba de educație gratuită, cât de educație gratuită și calitativ��.

Problema mea să nu mai calc prin bălți în drum spre casă, cu sacoșele de cumpărături în mâini devine mult mai complicată decât mi‑aș fi imaginat.  

Așadar, dacă pentru niște probleme care țin de administrația locală ar fi mai bună o organizare de tip privat, pentru probleme fundamentale de stat, varianta socialistă, dar și ea, cu așteptări ușor elitiste (ce zic aici?) e de preferat.

În fond, copii care merg la școli montessori nu fac abandon școlar, decât dacă se visează Zuckenberg sau Richard Branson. Dar chiar și ei vor parca oriunde găsesc loc într‑un oraș lipsit de o opțiuni.

Așa că plecăm de la bază. Administrativ. Cum construim mai puțin și lăsăm loc și pentru celelalte nevoi pe care le avem?

Și iar îmi zboară gândul haotic.

Ai vizitat vreodată cartierul din Popești Leordeni? Dacă nu, do it, for your own experience. Mergeam printre blocurile și casele nou construite, pe străduțe fără trotuar pe care mașinile se strecoară cu greu printre oameni și mă simțeam ca în Vama Veche. Distanțele sunt mici, locurile de parcare și spațiul de manevră cu mașina aproape inexistente, iar oamenii, cei mai mulți, lucrează în oraș, unde ajung mai ușor cu metroul decât cu orice altceva.

Așteptam să văd marea în orice clipă la orizont. Totul e foarte compact. Ce se întâmplă? Oamenii care au salarii medii în București își pot permite un apartament cu Prima Casă, doar acolo. Sau aproape doar acolo, dar opțiunile sunt limitate.

Constructorii au făcut ce știu ei mai bine. Au profitat de spațiu la maxim, fără să ia în considerare absolut nicio altă nevoie nefacturabilă a oamenilor. Primăria și‑a primit probabil partea și nu a intervenit. Avem construcții unele lângă altele, legale sau mai puțin legale. Pline de oameni. Oameni care ar vrea să își parcheze mașina. Sau, mai simplu, să își plimbe câinele. Sau, mai simplu, să vadă cum arată un copac.

Nasol, ai zice? Da și.. nu chiar. Pentru că, fiind din aceeași pătură socială, comunitatea de acolo se încheagă mult mai bine și mai ușor decât aș putea eu închega o comunitate cu vecinii mei de bloc.

Când comunitatea comunică și acționează ca atare, apare o presiune la nivel administrativ. Drept urmare, doar la Dimitrie Leonida la metrou am văzut singura, unica, și nemaiîntâlnita stație de biciclete în incinta metroului. Oamenii pedalează până la metrou și acolo, paznicul clădirii se uită și după stația lor de biciclete.

O fostă colegă de muncă locuiește în cartier și, având un câine, suferea tare de lipsa spațiilor verzi. Dar ce să vezi? Când mindsetul este comun, lucrurile se întâmplă altfel. Așa a ieșit un proiect prin care o comunitate de oameni va cumpăra o parcelă de pământ pe care o vor transforma singuri singurei în parc. Ca să își plimbe copii, câinii și ce mai vor ei. Ca să aibă propria oază de verde printre atâtea clădiri. Fiind mulți oameni interesați, costul ajunge foarte mic de persoană. Ba mai mult, va fi un parc cu cheie, așa că doar plătitorii se vor bucura de el.

Un mic spațiu libertarian ia naștere în sudul extrem al Bucureștiului și nimeni nu știe de el. Probabil va apărea în curând cineva dispus să construiască o parcare pe mai multe niveluri, care va factura mai mult decât primăria, dar va asigura un serviciu de calitate celor (mulți) interesați.

Diferența se face clar la nivel de comunitate. Comunitate care poate influența deciziile primăriei sau care poate să‑și suflece mânecile și să‑și creeze singură condițiile de care are nevoie. Un libertarianism izolat într‑un stat socialist care stă.

Din păcate, e mai degrabă o excepție decât o regulă.

Ca să devină regulă ar trebui să fim cu toții activi civic și să ne dorim să schimbăm mai mult decât propria pătrățică. Iar ecuația educației încă n‑am deslușit‑o. Dar am o prietenă care știe mai multe, poate mă învață și pe mine. Până atunci, cred că am să‑mi iau o pereche de teniși care să nu fie din pânză ca să calc cu ei glorios prin toate bălțile.

[secretsofthegods]

Bătălia Țiglinei - un adevărat Termopile gălățean

Bătălia Țiglinei – un adevărat Termopile gălățean

Cu toții am admirat vitejia spartanilor lui Leonidas, mai ales fiind popularizată prin filmul „300”, neștiind că un episod asemănător a avut loc acum mai bine de un secol în orașul meu natal. În 1918, între 500 și 1500 de soldați români au învins 12.000 de ruși în cea mai controversată luptă din istoria României: bătălia pentru Galați, la poalele dealului Țiglina.

România a intrat în Primul…

[olivescales3]

Hello dearie!

🏳️‍🌈 - Is same-sex seen any different than other relationships in your world? How has your blorbo been affected by this?

🦄 - Got a blorbo that isn't human? Do share!

🍪 - Which blorbo would sell out their companions for sweets?

🏳️‍🌈- No, really. Same-sex Lion couples have been seen in real life, so of course there are going to be relationships like that in Chima, without negative reception. Sexuality isn't an issue in Chima, because it isn't a big part of their culture.

Though there aren't any canon couples in LOC (excluding parents), in TFLOC there are a few!

Longtooth and Leonidas are boyfriends. Cruz and Crumb (who are LOCOnline characters, but appear in TFLOC) are also a couple.

🦄- All of the Chima characters aren't human. There are no humans in Chima!

🍪- Razar. Though it would be accidental. He's not evil, he just doesn't know how trading works lol

[rudyroth79]

Opera Națională București prezintă premiera spectacolului ”Trubadurul” de Giuseppe Verdi. Regia, decorurile, costumele și luminile poartă semnătura lui Mario De Carlo. Asistent scenografie: Andreea Koch, Corul Operei Naționale București este pregătit de către Daniel Jinga. Asistent regie: Alex Nagy. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Iurie Florea.

Reprezentațiile cu titlu de premieră vor avea loc pe 22, 23 și 26 iunie 2019, începând cu ora 18.30.

”Trubadurul” lui Verdi este una dintre operele sale cele mai dramatice şi, surprinzător, accesibile publicului. Titlul a reprezentat încă de la premiera ce a avut loc la Roma, pe 19 ianuarie 1853, un succes de proporţii şi s-a păstrat de atunci în stagiunile tuturor marilor opere de pe mapamond, fapt ce validează încă o dată valoarea partiturii compozitorului italian, dar şi interesul publicului pentru această lucrare.

O poveste ce nu duce lipsă de personaje puternice în ambiţiile, dorințele şi pasiunile lor ce se înfruntă sau se dăruiesc cu nebunia tinereţii, a curajului sau a iubirii. Cu toate acestea, decorul acestor destine este împânzit de orgolii şi uneltiri de răzbunare, ce intensifică şi mai mult flacăra existenţei şi sentimentelor lor. O istorie de dragoste captivantă, născută la intersecția a două lumi: cea nobiliară și cea a nomazilor.

Verdi a preluat din subiectul istoric ce reflectă răscoalele antifeudale ale orașelor spaniole din secolul al XV-lea câteva aspecte focalizându-și intriga pe drama psihologică a personajelor principale. Doi frați, Contele de Luna și Manrico, trubadurul, furat de Azucena încă din fașă, împărtășesc o dragoste comună pentru Ducesa Leonora. Cu toate că cei doi nu cunosc secretul despărțirii lor. Leonora îl iubește pe trabadur, însă surprinși de Contele de Luna, duelul dintre cei doi este iminent. Leonora, neștiind deznodământul luptei, dar auzind zvonul că Manrico a fost ucis de gărzile contelui, își jură să se călugărească. Iubitul ei trubadur, care a scăpat cu viață, o caută la mănăstire pentru a fugi împreună. Armata Contelui de Luna asediază ascunzătoarea îndrăgostiților, iar bătrâna Azucena, căutându-și fiul în tabăra inamică, ajunge să fie prinsă și condamnată la moarte. Încercând să își salveze mama, Manrico este capturat și aruncat în închisoare. Disperată, Leonora îi promite Contelui că se va căsători cu el în schimbul libertății lui Manrico. Crezându-se învingător, Contele are o surpriză. Leonora preferă să se otrăvească și moare în brațele iubitului ei, dovedindu-i nemărginita fidelitate. Orbit de furie, contele o forțează pe Azucena să urmărească execuția lui Manrico. La sfârșit, bătrâna țigancă îl anunță că, de fapt, și-a ucis fratele.

Pentru toate cele trei titluri în regim de premieră, pe prima scenă lirică a țării vor evolua artiști invitați precum sopranele Cellia Costea (Leonora, 22 și 26 iunie) și Apollónia Egyed (Leonora, 23 iunie) mezzosoprana Andrada Roșu (Azucena) și tenorul Samuele Simoncini (Manrico). Distribuțiile complete, click aici.

Biletele se găsesc pe http://tickets.operanb.ro/ și la casa de bilete a Operei Naționale București (program luni – duminică între orele 10.00 – 13.00 și 14.00 – 19.00).

Sponsor oficial: Enel Green Power Sponsori: Aqua Carpatica, Zarea, Leonidas Parteneri: Artmark, Sansha Partener de tradiție: RFI România Parteneri media: Radio România Cultural, Radio România Muzical, Romantic FM, Gold FM, Radio Seven, Marea Dragoste, Observator Cultural, Ziarul Metropolis, Agerpres, Ziare.com, Business24, Raftul cu Idei, Leviathan, Magazinul Verde.

Comunicat al Operei Naționale București

Arhiva Opera Națională București

Știri: ”Trubadurul” de Verdi, reprezentații cu titlu de premieră pe scena Operei Naționale București (22, 23, 26 iunie 2019) Opera Națională București prezintă premiera spectacolului ”Trubadurul” de Giuseppe Verdi. Regia, decorurile, costumele și luminile poartă semnătura lui Mario De Carlo.

[stejarmasiv]

Scriu azi despre locații publice din Timișoara cu un sentiment asemănător unui ghid turistic, pentru că eu, un student al Timișoarei percep locațiile respective prin prisma amintirilor. Am un loc aparte-n suflet pentru Timișoara, acolo m-am descoperit ca om, acolo am evoluat de la stadiul de adolescent la cel de adult responsabil, iar cei 6 ani cât am avut flotant de Timișoara vor rămâne întipăriți în memoria mea cu un sentiment cald, aparte.

În Piața Unirii am fost de nenumărate ori, însă în vara lui 2018, ultima dată când am vizitat-o mi s-a arătat foarte diferit față de imaginile vechi pe care mi le aminteam. Schimbarea centrului istoric, cu clădiri vechi în spațiu preponderent pietonal m-a surprins plăcut și traseul întortocheat prin care mi-am condus familia cu povești vechi de 20 de ani m-a făcut să descopăr schimbări de neimaginat. Am regăsit foarte puține puncte de reper vechi, cunoscute.

Cafe Colț, un loc în care am fost de multe ori este încă tot acolo, dar vis-a-vis de ei puteți găsi prima dintre acele locații publice din Timișoara mobilată cu piese de excepție produse de noi. La Aerotravel Lufthansa City Center sunt 2 mese derivate din modelul de masă din cer Udine, cu dimensiunea de 360×90 cm, folosite ca front desk pentru clienții lor. Locația încă nu apare cu numele Aerotravel pe Google Maps, este o ocazie pentru un Local Guides să o aibă în portofoliu.

Lungimea mare a blaturilor a impus sprijinirea pe 3 picioare. Blaturile sunt finisate în nuanța Wheathered Oak, cu antichizare redusă a suprafețelor. Fiind o locație publică poate fi ușor găsită și acum, când știți, cei din Timișoara unde se pot vedea ușor produse fabricate de noi, poate asociați vizita la ei, cu o solicitare de ofertă pentru vacanța ce urmează. Biroul s-a deschis recent, în final de decembrie 2018. Adresa este Emanoil Ungureanu, Nr. 8, peste drum de Cafe Colț.

Imaginile de mai jos sunt calde, de ieri, le-am primit odată cu invitația de a le face o vizită, ceea ce intenționez cu siguranță. Sufletul mi se-ncălzește la gândul că după un schimb comercial se continuă comunicarea și o astfel de invitație arată că s-a depășit un prag protocolar.

Puțin mai departe, ca câteva sute de metri, găsiți Ciocolateria Leonidas, am publicat de vreo 3-4 ani un articol despre amenajarea de acolo. Mese din stejar masiv clasic, european, rotunde, echipate cu scaune Laura, tapițate. Finisaj pentru mese – English Antik, lac poliuretanic. Am găsit pe Google Maps locația și imagini cu interiorul ciocolateriei și mobilierul arată foarte bine, chiar dacă în domeniul HORECA durata de viață și exploatarea a unor mese se termină în jurul vârstei de 5 ani. Oricum, fiind din lemn masiv, pot fi ușor rașchetate și refinisate.

Ca urmare, 2 locații publice din Timișoara, aflate la distanță mică una de alta, în drumul celor care se plimbă pe pietonalul din spatele Operei pot fi ușor accesibile celor interesați să vadă pe viu mobila prezentată în catalogul online Mobel Amadeus.

Suntem un grup de fabrici din Maramureș și Satu Mare, producem serii pentru retaileri mari din vestul Europei, fără a dispune de magazine de prezentare. Prezența online de pe cele două domenii www.stejarmasiv.ro și www.mobelamadeus.ro sunt singurele prezențe comerciale în România. Mai există acolo produse fabricate de noi, dar nu sunt în locații publice din Timișoara, astfel încât accesul la locuințe rezidențiale nu este o soluție.

Aș putea include în această suită și piesele de la CargoSpeed Timișoara, din birouri, unde am livrat masa Porto și scaune model Quadrant, dar nu cred că locația este la fel de ușor accesibilă ca celelalte două prezentate mai sus.

Masa Porto 160×90 cm si scaun cu rama metalica Quadrant

Suntem încântați, chiar facem o treabă bună, ne place și primim un feedback pozitiv.

Locații publice din Timișoara mobilate de Mobel Amadeus Scriu azi despre locații publice din Timișoara cu un sentiment asemănător unui ghid turistic, pentru că eu, un student al Timișoarei percep locațiile respective prin prisma amintirilor.

[news24hrou]

Explozie urmată de incendiu într-un bloc din Piatra Neamț

O explozie urmată de un incendiu s-a produs, miercuri, la un bloc de locuinţe din municipiul Piatra-Neamţ, la etajul al treilea.

Potrivit corespondentei Europa FM, Catrinel Cojocaru, trei victime au fost transportate cu ambulanţele la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ.

Martorii susţin că ar fi cel puţin o femeie decedată.

De asemenea, locatari de la etajul patru au ieşit pe balcon şi ţin prosoape la nas pentru a nu inhala fumul.

Blocul în care a avut loc deflagraţia se află pe strada Dimitrie Leonida, la faţa locului fiind trimise mai multe toate echipajele de la ISU Neamţ, dar şi de la Poliţie.

https://ift.tt/2By1Tj5 https://ift.tt/2OXWqsF

[stiri-noi]

Metrorex închide stațiile de metrou "Dimitrie Leonida" și "Costin Georgian" - Realitatea

[mesagerulneamt]

Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz este echivalent cu un dezastru, care ar ”mătura” totul în cale, până la confluența cu Dunărea, unde, conform calculelor, unda de viitură ar măsura 5,42 metri și ar ajunge în 12 ore. Desigur, primul afectat ar fi Bicazul, însă, la Pângărați, unda ar avea 28 de metri, iar la Piatra Neamț, la Barajul Bâtca Doamnei – 19,5 metri.

This slideshow requires JavaScript.

”Dacă ar fi făcut dintr-o singură bucată, barajul s-ar putea rupe”, spune Constantin Marcu, unul din oamenii care a lucrat la construcție și, apoi, până în anul 2000, când s-a pensionat, la supravegherea modului în care se comportă. ”Barajul este făcut din 30 de blocuri, care se mișcă independent unul faţă de altul, stânga-dreapta, sus-jos și amonte-aval. Personalul care se ocupă cu urmărirea comportării construcțiilor hidrotehnice asta verifică. Există pendule directe și indirecte, înclinometre, clemă dilatometrică, foraje pentru a fi studiat nivelul pânzei freatice de sub baraj. Există o grămadă de aparatură în baraj, care arată ce se întâmplă în el, dar și sub el.

Dacă vrea Dumnezeu, poate să-l rupă sau să se deplaseze un munte și să se întâmple ceva. Totuși, barajul a fost proiectat să reziste la un cutremur cu magnitudinea de 9,5 grade pe scara Richter.

A fost făcut cu simț de răspundere”.

Barajul de la Izvorul Muntelui a fost construit în perioada 1950-1960, însă, în primii doi ani, s-a lucrat doar la amenajarea de șantier. Fabrica de ciment de la ieșirea din Bicaz, locuințele pentru muncitori, căminul cultural și spitalul au fost ridicate în aceeași perioadă. S-a muncit cu tehnologia rudimentară de atunci, s-au cofrat cu scândură toate galeriile, s-a săpat un tunel de 4,8 kilometri prin munte. Barajul are dimensiuni impresionante, este înalt de 127 de metri și este construit 30 de metri sub pâmânt, dar injecţiile de consolidare, cu lapte de ciment sub presiune, s-au făcut până la adâncimea de 100 de metri. De aceea, Constantin Marcu spune că ”mai este un baraj sub pământ”. El a lucrat chiar la injecţiile de consolidare, iar în 1961 a plecat, odată cu tot şantierul, la Argeş, la construcţia barajului de la Vidraru. Apoi a făcut armata şi, din 1964, când s-a întors, până în anul 2000, a lucrat numai la Bicaz, supraveghind toate aparatele care urmăresc deplasarea barajului și infiltrațiile.

”Normal, el se deplasează, orice pod, orice bloc se deplasează, orice construcție. Nu a fost niciodată o deplasarea a barajului în afara limitelor admise, încă nu s-a ajuns la maxim. Vorbim de milimetri, până în 2 centimetri, nu mai ştiu cât e maxim.

Cel mai periculos lucru ar fi fost ca apa din lac să treacă pe sub baraj şi să iasă în aval. Să ne gândim numai la un lucru: lacul plin are 9 atmosfere pe centimetrul pătrat; dacă apa s-ar infiltra dedesubt, ar fi 9 centimetri care ar ridica barajul.

Dimitrie Leonida a fost primul care a făcut un studiu și aici s-a construit primul baraj din țară. Nu erau specialiști, s-a lucrat cu brigadieri, cu militari, cu deținuți. În 1960, eu intram prin galerii, în timp ce, deasupra, încă se mai lucra. Prima dată s-a început cu excavatoare din astea vechi şi s-au făcut săpăturile pentru cei 30 de metri de construcţie de sub pământ. Pe urmă, s-au adus niște excavatoare mari, rusești, care aveau cupele de vreo 2 mc. S-a folosit dinamită pentru dislocare de rocă, până s-a ajuns la roca de bază, s-au făcut injecții pentru consolidarea rocii de bază. Şi versanţii sunt injectaţi, de jos până sus. Pe urmă, a început să se toarne, dar nu liniar, un bloc era mai sus, altul mai jos, au intrat 1,6 milioane de metri cubi de beton în total. S-a lucrat cu 3 macarele de 20 de tone, cu funicular, era un om pe căruț, cu un steguleț în mână şi el dădea semnalul unde să se toarne”.

* ”Oamenii morţi nu contau, dar cepurile rupte erau subiect de anchetată de Securitate”

Barajul de la Bicaz a fost primul construit în ţară şi, ca la orice pionierat, muncitorii – care nu erau calificaţi – au învăţat din mers. Au fost şi foarte multe accidente, au murit oameni, dar nimeni nu ştie numărul lor. Nu se consemnau nicăieri, nu se făceau anchete, pentru că asta ar fi presupus să se oprească lucrările. Or, la baraj s-a muncit continuu, cu oameni aduşi de la ţară, care nu ştiau decât să mânuiască lopata sau târnăcopul, cu brigadieri care munciseră la calea ferată Bumbeşti-Livezeni, cu deţinuţi… Toţi aveau un singur scop: să dea şantierul ”gata” cât mai repede.

Pe deasupra cablurilor de funicular, s-a făcut o instalaţie electrică, iar becurile de 1000 de waţi luminau ca ziua. Nu conta că-i iarnă sau vară, că plouă sau ninge, betonarea trebuia să meargă în continuare, 24 de ore din 24. Nimeni nu pierdea timpul, totul se făcea repede. Nu s-au oprit lucrările nici când a plouat, s-a răsturnat un mal și a omorât câțiva deținuți. În condiţiile astea, incidentele – când mai adormeau muncitorii, iar alţii, care nu-i vedeau la timp, începeau să toarne beton peste ei – erau detalii. Îi scoteau rapid din gropi, ei se schimbau ca să nu devină ”statui” şi se întorceau la treabă. Nu stătea nimeni la discuţii. De altfel, orice pierdere de timp şi orice incident puteau fi considerate tentative de sabotaj de către securiştii vigilenţi, care aveau şantierul în observaţie.

This slideshow requires JavaScript.

”Îmi amintesc că am fost liber câteva zile şi, când am venit în tură, mi-a cerut un coleg să-i dau un pacăr – o ţeavă prin care se turna lapte de ciment, sub presiune, în rocă”, povesteşte Constantin Marcu. ”De multe ori, ieşea cimentul prin alte foraje, că erau apropiate, şi, atunci, se închidea cu un dop de lemn. Băiatul care era cu mine i-a dat vecinului pacărul, iar el n-a putut să scoată un cep şi l-a rupt. Într-o zi, au venit nişte specialişti să vadă cum facem probele şi atunci am găsit dopul ăla rupt acolo, l-am scos, am rezolvat treaba, însă, imediat, am fost chemat la Securitate. M-au luat şi m-au chestionat ca pe un borfaş şi norocul meu mare a fost că, atunci când am spus despre ce a fost vorba, băiatul ăla a recunoscut că s-a rupt acolo cepul. Altfel făceam puşcărie pentru sabotaj. Era obiectiv strategic de importanţă 0 sau 1, noi nu ştiam exact în ce categorie este înscris. La vremea respectivă, în Bicaz erau 15.000 de oameni. De la tunelul care duce spre Stejaru, atelierele centrale, barăci, peste tot era un adevărat furnicar. Şi calea ferată Bicaz – Piatra Neamţ tot atunci a fost făcută. Era balastieră la Potoci şi aici era staţia de betoane, iar maşinile de 5 tone – cărăbuşi li se spunea -, aveau o cupă deasupra agăţată cu un cârlig. Se ridica acea cupă şi betonul curgea, jos, în buncăr. Trebuia să fii foarte atent cum treci strada din cauza cărăbuşilor, a maşinilor, de fapt. Mergeau pline încoace, goale încolo, era un du-te-vino continuu. Dar să ştiţi că era şi frumos”.

Astăzi, oricine se plimbă prin galeriile barajului, trăieşte o experienţă pe care o ţine minte. Bineînţeles, doar angajaţii – în frunte cu şeful, Bogdan Branişte – ştiu exact unde se află, în orice moment. Şi se descurcă şi pe întuneric, atunci când se întâmplă să mai fie câte o pană de curent. Oricum, toţi poartă lanterne de obicei şi parcurg, zilnic, kilometri întregi, de la un punct la altul, ca să verifice aparatele, amplasate în locurile în care măsurătorile sunt relevante.

This slideshow requires JavaScript.

În galerii miroase a sulf, de la apa infiltrată din pânza freatică, iar prin unele zone – a gaz metan, pentru că se produc mici acumulări. Există şi un lift, care iese sub stradă, dotat cu telefon fix, ca să poată fi anunţat mecanicul, în caz că se blochează cabina. În baraj nu este semnal pentru telefonie mobilă.

* ”Atunci n-a meritat, au fost mari tragedii”

Ca să poată fi construit barajul, s-au desfăcut satele. Cine a avut loc şi-a mutat casa pe deal. Cei care n-au mai încăput s-au dus prin alte părţi. Ca să-i încurajeze, statul le-a dat, la început, câte 100.000 de lei de familie, o sumă colosală pentru vremea aceea, când salariul unui director nu depăşea 2.000 de lei pe lună. Însă puţini au primit atâţia bani. După ce s-au mutat primii oameni, statul a revenit asupra deciziei şi n-a acordat mai mult de 18.000 de lei. Cu banii ăştia, abia se putea construi o casă mică, din lemn. Oamenii, însă, n-au avut de ales. Sate întregi au dispărut, iar mulţi bătrâni s-au stins cu zile. Unii venind mereu, pe marginea lacului, când era apa scăzută, şi uitându-se, ore în şir, spre pietrele de la fostele temelii ale caselor lor, care încă se vedeau. Vorbeau şoptit unii cu alţii şi arătau, cu mâna tremurândă, spre locul în care a fost beciul sau fântâna.

Biserica de la Hangu era un reper pentru sătenii din acea parte a lacului. Se vede şi acum, când scade lacul. Oamenii spun că a fost construită cu şine de cale ferată în loc de fier beton şi de aceea a rezistat la dinamitare. O altă biserică, din piatră, a fost desfăcută, şi mutată, bloc cu bloc, cu căruţele, la Izvorul Muntelui, în sat.

”Eu zic că, acum, barajul merită, atunci n-a meritat, au fost mari tragedii”, crede Constantin Marcu. ”Eu am fost la o reciclare la Cluj şi am văzut acolo un sat de moţi, de 100 de case, care a fost mutate. Au făcut, practic, Belişul nou, cu biserică şi casele tip, una lângă alta. Mi-a plăcut acolo. În afară de asta, toată amenajarea de şantier s-a făcut sub supravegherea judeţului. Când s-a terminat barajul, toate construcţiile au rămas staţiune climaterică. La noi, a rămas ruină. În Dodeni, sunt temelii de bărăci şi la ora actuală. Maică-mea n-a vrut nici în ruptul capului să se mute şi-a plecat în audienţă la Gheorgiu-Dej. N-a ajuns să discute cu el, dar şeful de cabinet a chemat-o la două-trei zile, să-i dea răspunsul. Asta vreau să subliniez: ce se stabilise şi ce s-a făcut de fapt. I-a spus aşa: «50 de metri de la şosea spre pădure, casele rămân acolo. Restul terenului, până sub deal, îl cedaţi pentru şantier. Când se termină barajul, şantierul este obligat să vă dea terenul înapoi, în starea în care l-a găsit».

Maică-mea nu s-a mutat şi încă două familii. Restul aveau copii la serviciu şi au fost şantajaţi că, dacă nu se mută, îi dă afară de la locul de muncă. Bunica lui Bogdan Branişte a fost una din cele care nu s-au mutut, însă s-a făcut închisoare în jurul casei ei, era colonia deţinuţilor. Până la urmă, a trebuit să plece”.

Tot efortul şi toate tragediile care au marcat construirea barajului au avut un singur scop: crearea unui stăvilar care să asigure alimentarea hidrocentralei de la Stejaru. Apa merge printr-un tunel, cu diametrul de 7 metri şi lungimea de 4,8 kilometri, care străbate muntele. S-a făcut odată cu barajul, tot cu tehnologia de atunci, mai mult la mână. Muncitorii au pornit din două părţi şi s-au întâlnit la mijloc. În prima carte scrisă, pe vremea Partidului Muncitoresc Român, despre construcţia barajului, se precizează că tunelul de aducţiune se numără printre cele mai mari tuneluri hidrotehnice din lume. S-au excavat 600.000 mc de sterile, s-au turnat 300.000 mc de beton, din care 126.000 mc beton armat, şi s-au făcut injecţii cu 1.500 tone de ciment.

”Barajul de la Izvorul Muntelui este un baraj cu regularizare anuală; eu pot regla debitul care pleacă în aval, indirect, prin hidrocentrala de la Stejaru, anual, faţă de un baraj cum este cel de la Piatra Neamţ, care poate face o regularizare din aceasta zilnică, adică debitul care afluieşte în barajul de la Piatra Neamţ trebuie transmis în aval în aceeaşi zi”, a declarat Cornel Melinte, directorul Hidroelectrica Sucursala Bistriţa. ”Barajul de la Izvorul Muntelui poate să preia volumul de primăvară datorat topirii zăpezilor, poate să preia volumul din ploile torenţiale şi, printr-un regim optim de funcţionare, atât din punct de vedere hidraulic, cât şi din punct de vedere energetic, putem face o variaţie de cotă de aşa fel încât să pot să produc energie electrică, dar şi să pot preveni acumularea de ape încât să nu ajungem la deversare. Deversarea înseamnă ca, pe acele goliri de suprafaţă, să trimit apa pe lângă hidrocentrală şi s-o regăsesc în lacul de la Pângăraţi. Faţă de momentul construirii, impactul pentru economia ţării este total diferit. La nivelul anilor ’60, hidrocentrala de la Stejaru asigura, de departe, stabilitatea sistemului energetic naţional. Actualmente, este un punct important, dar nu singurul şi nu cel mai important. De la Stejaru, apa care se uzinează intră succesiv în 3 lacuri cu acumulare zilnică, cu câte două hidroagregate fiecare: Pângăraţi, Vaduri şi Piatra Neamţ. Iar de la Piatra Neamţ , apa intră pe un şir de 6 hidrocentrale amplasate pe canale: Vânători, Roznov, Zăneşti, Costişa, Buhuşi şi Racova.

Există situaţii în care, din cauza unor ploi abundente, se poate ajunge – şi s-a ajuns de-a lungul timpului -, la deversări nedorite de nimeni.

Se folosește sistemul de alarmare, cu texte înregistrate, se spune exact momentul și cât se deversează. Dacă se deversează la captarea de lângă anexa Vânători, pe albia veche a Bistriței, se dă întâi un jet de alarmare, ca să vadă oamenii care sunt la păscut cu vitele că vine apa. Iar stațiile montate din sat în sat anunță că, în jumătate de oră, se va deversa, dar anunță și debitul. Oamenii cam știu că, dacă este debitul de 50 mc/s, apa e mai mare, spre deosebire de 15 mc/s, de exemplu”.

Despre scenariile, ipotetice şi teoretice, legate de avarierea barajului, directorul Cornel Melinte are o opinie clară: ”Acest baraj este un baraj de greutate foarte bine dimensionat şi riscul unei avarii majore este infim. Barajul pare o instalaţie simplă, dar personalul de acolo este obligat, conform legii şi conform atribuţiilor de serviciu, să facă nenumărate măsurători, care ne dau o imagine permanentă a evoluţiei barajului. Şi se dovedeşte, practic, o evoluţie foarte bună, nu doar bună”.

* ”Pentru două ţigări, militarul le dădea drumul să viziteze barajul”

În baraj, în toate galeriile, dispuse pe 4 nivele, este temperatură constantă. Personalul suferă mai mult vara, pentru că vine de la 30 de grade, de afară, şi, deodată, ajunge la 4 grade. E un şoc pentru organism. Iarna, însă, când sunt temperaturi negative, în baraj e bine. Mai complicat este cu orientarea, prin ”labirintul” de galerii. S-a întâmplat, de-a lungul anilor, ca oameni care au reuşit să intre să nu mai ştie pe unde să iasă. Acum s-a făcut gard, iar la poartă este pază armată, asigurată de o firmă privată.

”Întotdeauna am considerat că paza cea mai bună şi cea mai serioasă a fost paza întreprinderii”, spune Constantin Marcu. ”Omul se temea că, dacă dă drumul cuiva înăuntru, îşi pierde pâinea.

Când lucram eu, era pază militară, lăsam uşa deschisă şi mă trezeam cu oamenii înăuntru. Pentru două ţigări, militarul le dădea drumul să viziteze barajul. Era o problemă serioasă. Omul nu ştia, putea să calce undeva unde nu trebuie, să se accidenteze sau să moară şi răspundeam eu.

Acum s-au schimbat lucrurile în bine. De altfel, un astfel de obiectiv chiar trebuie păzit cu stricteţe. Va rămâne o mărturie a faptului că s-au construit baraje serioase în ţara asta. E adevărat, fără restricţii, dar şi fără să se mai construiască 50 de case pe lângă. Se luau probe, era laborator. Se luau calupuri de beton şi se făceau teste cu presiune; dacă nu era bun îl aruncau şi făcea altul. Iar fierul beton din interior este gros cât mâna”.

În baraj, sunt două seismografe, unul se poate citi pe hârtie, iar celălalt trasmite datele direct la Institutul Naţional de Fizica Pământului. Bineînţeles, aparatele înregistrează toate TIR-urile şi alte maşini grele, care trec pe baraj. Seismograful cu citire pe hârtie este adus din Germania, iar din 1977 merge continuu şi este verificat de 3 ori pe zi.

Pendulul, alt instrument important, este, de fapt, un fir, introdus într-o fantă, şi măsoară, pe două axe, înclinaţia blocului de beton stânga-dreapta şi amonte-aval. Aceiaşi parametri se pot măsura, le nevoie, şi manual. În tot barajul, sunt 5 astfel de pendule, pe diferite blocuri. La rândul lor, clemele dilatometrice măsoară cât se deplasează un bloc faţă de altul. Există 30 de rosturi, de la bază, până la stradă, care sunt verificate anual, pentru că au izolaţie de smoală, care se mai poate fisura.

Ultimul studiu, făcut la 50 de ani de la darea în exploatare a barajului, rezumă: ”Comportarea barajului, fără incidente sau accidente, confirmă calitatea foarte bună a lucrării şi încadrarea sa în parametrii de siguranţă avuţi în vedere la proiectare”.

Cristina MIRCEA

FOTO: Ștefan DAN

Barajul de la Bicaz se mișcă, dar nu se poate rupe Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz este echivalent cu un dezastru, care ar ”mătura” totul în cale, până la confluența cu Dunărea, unde, conform calculelor, unda de viitură ar măsura 5,42 metri și ar ajunge în 12 ore.