#Izvoru Muntelui

[turistprinro]

O frumusețe de basm este lacul de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistrița, în Carpații Orientali, la 4 km amonte de orașul Bicaz. Am petrecut trei zile de relaxare, plimbându-ne prin zonă, cunoscând oamenii locului și poveștile lor. Este Lacul Izvorul Muntelui (sau Lacul Bicaz) format după construirea între anii 1950 și 1960 a unui baraj care alimentează hidrocentrala de 210 MW construită în timpul regimului comunist.

Lacul are o formă alungită și o suprafață de 32,6 km². Pentru construcția barajului și amenajarea lacului 22 de sate din zonă au fost strămutate și peisajul natural a fost drastic schimbat, el fiind declarat rezervație naturală acvatică în anul 2000.

Lacul Izvorul Muntelui

Pe malul nord-estic al lacului trece șoseaua națională DN15, care leagă Piatra Neamț de Toplița. Direcția sa generală este de la N-V spre S-E, cu frecvente zone de extindere laterală, cea mai importantă fiind cea de pe râul Bistricioara, de aproximativ 3 km. Volumul maxim de apă este de 1.250 milioane m³, fiind al doilea lac artificial, ca mărime și al treilea ca înălțime, din România. Geologic amenajarea este situată în zona flișului Carpaților Orientali.

Lacul Izvorul Muntelui

Apa acumulată la Tașca este folosită atât pentru producerea de energie electrică în centrala hidroelectrică „Bicaz-Stejaru” cât și pentru alimentarea fabricii de ciment din localitate sau pentru alte cerințe din aval. Concepția acumulării permite, la nevoie, mărirea volumului acesteia la circa 31 milioane m3 prin înlocuirea digului longitudinal de la malul drept cu un dig transversal în frontul de retenție.

Lacul aparține categoriei lacurilor eutrofe – oligotrofe, având ca particularități specifice volumul și întinderea foarte mari, așezarea într-un areal montan cu altitudine medie, variații anuale de nivel de până la 25 – 30 m, existența unei stratificări termice datorate stagnării îndelungate a apei în cuveta lacului în prezența unor adâncimi mari și, denudarea periodică a unei mari suprafețe din areal (aproximativ) 1.500 ha, pe o durată de până la o jumătate de an.

  Zona are o climă montană, moderat de caldă (7÷7,5°C), cu ierni blânde (–4÷-5°C) și veri moderat de calde (16,5÷17°C), efecte ale particularităților legate de existența suprafeței mari de apă.

Jacques-Yves Cousteau (sursa: cinemagia.ro)

Pe malul de S-E al lacului de acumulare Izvorul Muntelui se găsește Stațiunea Biologică ”Petre Jitariu” Potoci- Neamț ce aparține de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Stațiunea a luat ființă, în anul 1957, ca răspuns la problemele de mediu generate de amenajarea complexului hidroenergetic, construirea barajului și a uzinei hidroelectrice de la Stejaru. Stațiunea are în derulare programe de cercetare subacvatică ”Lacusris”cu batiscaful LS-1 (L.S.-1 Underwater Habitat/Romania) în lacul Bicaz pentru descifrarea unor aspecte ale comportamentului teritorial, nutritiv, reproductiv al unor hidrobionti, pentru studierea migrațiilor zooplanctonului, pentru filmarea unor aspecte de viață subacvatică inedite în lumea științifică. În 1993 oceanograful Jacques-Yves Cousteau a fost oaspetele stațiunii. Tot în cadrul acesteia se găsește și un Laborator de evaluare a calității apei lacului de acumulare. În perioada verii, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași desfășoară activități în care elevii și studenții să deprindă tehnicile folosirii unor ehipamente esentiale în plonjarea subacvatică, stagii de practică documentară, cu aplicații de teren facilitate de poziția geografică a instituției.

Lacul Izvorul Muntelui

  În apropierea barajului, pe malul stâng este amenajat un port turistic. Plimbările cu vaporașele, șalupele sau hidrobicicletele sunt deliciul turiștilor. Speciile de pești care populează Lacul Izvorul Muntelui sunt babușcă, clean, lostriță, moioagă, mreană, oblete, păstrăv (indigen, de lac și curcubeu), porcușor, plătică, scobar.

 Obiective turistice de vecinătate:

Masivul Ceahlău

Cheile Bicazului

Piatra Teiului, Pădurea Secu

Stațiunea Durău, Mănăstirea Durău, Palatul Cnejilor

Platoul Comarnicului

Mănăstirea Bihalnița

Schitul Pahomie cel Mare din Hangu

Mănăstirea Petru Vodă

Biserica de lemn din Galu

Biserica de lemn Trei Ierarhi din Poiana Largului

Și, nu uita, turistule:

Dacă e��ti în trecere sau dorești să te relaxezi pentru mai multe zile în zonă, contactează-ne pentru cea mai bună recomandare de cazare.

  OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Lacul Izvorul Muntelui (Lacul Bicaz), județul Neamț O frumusețe de basm este lacul de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistrița, în 

[mesagerulneamt]

Din toate construcțiile care au fost în satele pe care se întinde acum Lacul Bicaz, singura rămasă în picioare este – poate nu întâmplător – un simbol al credinţei: biserica din Izvorul Muntelui. O clădire masivă și suplă în același timp, construită din piatră, cu brâuri din cărămidă, în stil ștefanian.

”Toată biserica a fost mutată într-un singur an, între 1958 și 1959”, spune preotul Daniel Dosoftei, părintele paroh. ”Culmea, în anii în care în România se demolau biserici, aici se construia. Și s-a mutat, practic, piatră cu piatră”.

”Biserica a fost în satul Cârnu, care era exact în zona portului, pe partea stângă. Era un sat mic, dar împărțit în Poiana Cârnului și Poiana Izvor. Biserica a fost construită în perioada 1909-1927, până atunci fusese acolo o biserică din lemn. Deci ce s-a construit vreme de 18 ani a fost mutat doar într-un an. Bisericile de la Secu și de la Izvorul Alb au fost demolate, biserica de la Hangu la fel. Era cea mai mare catedrală de pe Valea Muntelui”, explică părintele.

Când au realizat că satele lor chiar vor fi acoperite cu apă, oamenii s-au grăbit să mute biserica. Au desfăcut-o și au cărat blocurile de piatră cu căruțele, dar și cu ajutorul muncitorilor care lucrau la baraj și mai ”contribuiau” cu câte o mașină de mare tonaj. În istoricul parohiei, se precizează: ”Această biserică, obiectul prezentei monografii, este biserica din satul Cârnu, strămutată, pe cheltuiala Statului, întrucât terenul satului a intrat în zona lacului de acumulare a barajului Izvorul Muntelui”.

Unii dintre sătenii din Cârnu s-au mutat și ei în Izvorul Muntelui. Alții și-au găsit loc la Bicaz și la Căciulești.

Satul propriu-zis Izvorul Muntelui s-a înființat pe la 1877 și a fost format din ardelenii care au trecut în Moldova. Erau, cu totul, 30-40 de gospodării, înșirate de o parte și de alta a drumului, lung de 10 km. S-a mai construit după desființarea satelor ”din lac” și, recent, după 1989, când oamenii au început să-și ridice case de vacanță. Administrativ, Izvorul Muntelui aparține de Bicaz și, deși locuiesc la țară, ”într-o altă lume”, după cum spune părintele Dosoftei, oamenii au buletin de oraș. Numele satului vine de la pârâul care-l străbate, o apă care-și are izvorul la poalele muntelui Ceahlău.

* Lumea contrastelor: catapeteasma superbă, pictura cel puțin discutabilă

Primul lucru pe care-l vede omul care intră în biserică este biblioteca parohială, aflată chiar în pridvor, pe câteva rafturi.

Oamenii vin, împrumută cărți, sunt trecuți pe un caiet și ”descărcați de gestiune” când le returnează. Este primul aspect pozitiv, dar mai sunt multe altele, pentru că această biserică, dincolo de istoria pe care o poartă în ziduri, a fost binecuvântată cu un preot special și cu oameni deosebiți.

Tot în pridvor este fotografia soților Vasile și Ana Olaru, cei care au donat pământul pe care a fost reconstruită biserica.

În interior, pictura, absolut discutabilă, iese prima în evidență. Toți sfinții de pe pereți au același chip, diferă doar îmbrăcămintea. Pictura a fost realizată în 1986 și este, de departe, neinspirată și nepotrivită cu ansamblul. În schimb, catapeteasma, sculptată în lemn de paltin, având cinci zone de icoane, lucrate în stilul bizantin, este o adevărată operă de artă. Multă vreme s-a crezut că, la realizarea ei, au lucrat ucenicii lui Tătărăscu, însă părintele Dosoftei a studiat arhivele Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și a descoperit că pictorul este, de fapt, Dumitru Pavlu. Oricum modelul este inspirat din cel al catapetesmei din Catedrala Mitropolitană din Iași, care a fost pictată de Tătărăscu și de aici confuzia explicabilă.

This slideshow requires JavaScript.

Stranele, restul mobilierului şi multe din icoane sunt cele din biserica de piatră, dar în altar se păstrează și câteva icoane vechi, datate 1783, care au fost în biserica veche din lemn a satului Cârnu.

”Faptul că slujesc în singura biserică salvată din lac mă cheamă să fiu mai responsabil și să iubesc mai mult trecutul”, spune părintele Daniel Dosoftei. ”Când te gândeşti că satul ăla nu mai există, n-a mai rămas nimic și tu ai în grijă singura clădire care a supravieţuit, e o bucurie. În pelerinajul de la Ierusalim, din care abia m-am întors, am întâlnit o persoană botezată în biserica asta, pe vremea când era în satul Cârnu. Mi-a spus «Părinte, cu aşa drag merg acolo, pentru că e tot ce a rămas în amintirile mele». Şi atunci şi mie îmi dă un sentiment de mai mare responsabilitate, că e singurul lucru care a rămas în amintirea oamenilor. Am lucrat la o monografie a istoriei Izvorul Muntelui şi a Cârnului, dar, din păcate, doamna Anicuţa Vălăuţescu, o învăţătoare drăguţă, a plecat la cele sfinte, şi acum am rămas împreună cu băiatul ei să terminăm monografia. Am adunat poze de pe la bătrâni, istoricul satului, câte familii erau, unde era moara, unde era cojocăria. Așa am aflat că erau 34 de familii în Izvorul Muntelui şi apoi s-au adăugat altele. În sat mai sunt puțini oameni care dau mărturie că mergeau la biserica aceasta când era la Cârnu. Oameni de peste 90 de ani. În schimb, sunt mulți alții ale căror familii s-au stabilit în alte localități, dar ei vin aici la biserică duminică de duminică. Să știți că, la o slujbă, mai bine de 50% din cei care participă nu sunt de aici”.

Oamenii care au rămas legați de biserica din Izvorul Muntelui – simbolul care le amintește de rădăcini – sunt și primii sensibili la nevoile lăcașului de cult. Într-un sat mic, cu doar 240 de locuitori, este dificil să strângi bani pentru proiecte importante, cum a fost, de exemplu, schimbarea acoperișului. Biserica avea acoperișul original, din tablă zincată, care s-a dovedit trainic zeci de ani, dar a început să cedeze. Ploua în altar și tencuiala cădea.

”S-a întrunit consiliul parohial, iar consilierii au propus să mergem din casă în casă, să punem o taxă, zicând că oamenii trebuie să plătească. Eu m-am opus, pentru că am convingerea că un ban luat forțat, din pensia unui om care poate are nevoie de medicamente, nu e primit. Primii care am pus bani am fost noi, eu și doamna preoteasă.

Cred în lucrurile astea: ca să mişti oamenii, trebuie să fii tu primul.

Și aşa de frumos a lucrat Dumnezeu, încât, în câteva luni de zile, am terminat toată lucrarea. Mulţi oameni care nu sunt de aici ne-au ajutat. Am avut bucuria să vină cineva şi să spună «Părinte, asta este prima mea pensie, vreau s-o dau pentru lucrare». Într-o zi, trebuia să coboare un meşter de pe turlă şi trebuia să-i dau 2.300 de lei. Așa ne înțelesesem, el avea nevoie de bani neapărat, iar eu nu aveam de unde să-i dau. Și. deodată, cu o oră înainte ca omul să coboare, a venit cineva din Piatra Neamţ: «Părinte, am primit un rest de salariu, am mai avut eu ceva și am pus aici în pliculeţ, aveţi 2.300 de lei». Și câte am păţit aşa! Cum să nu mărturiseşti? Cum să nu spui? Cum să nu fii bucuros? Nu vrem noi să vedem câte minuni face Dumnezeu! Aşa de orbi suntem, de frustraţi, de invidioși, de preocupaţi cu probleme care nici măcar nu există!”.

* ”La biserică, scopul nostru principal este să fim uniți în rugăciune și în fapte bune”

Părintele Daniel Dosoftei și doamna preoteasă sunt născuți și crescuți la Iași. Au fost colegi în clasele V-VIII și s-au căsătorit în anul II de facultate. Doamna a absolvit Litere, spaniolă-română. Amândoi sunt iubitori de munte și au făcut orientare turistică. A fost unul dintre motivele pentru care părintele a ales parohia din Izvorul Muntelui, când s-a scos la concurs. Atunci, în 2002, nu știa unde vine și primul lucru a fost să se intereseze prin toate părțile, să studieze arhivele, să descopere de unde se trage satul. În plus, avea neliniști legate de oameni, pentru că era un copil care trebuia să-și câștige autoritatea și locul în fața lor.

”Am început să-i văd pe toți ca pe părinții mei și am făcut fiecare lucru cu multă blândețe. Am rămas un fel de copil al satului, dar sunt un copil care acum este ascultat. Însă nu i-am întrebat niciodată cum mă privesc, n-am avut curajul ăsta. La biserică, scopul nostru principal este să fim uniți în rugăciune și în fapte bune. Când suntem uniți, suntem mai puternici. Întotdeauna le-am spus că nu trebuie să dăruim mult, din puținul nostru putem face foarte mult. Drept dovadă este unul dintre proiectele noastre: masă pentru spital. Cum strângem o sumă, cum mergem la spital și plătim noi masa pentru bolnavi. De câte ori putem, dar neapărat de Crăciun, de Paști și de hramul bisericii”.

După o experiență de 6 ani, ca director al taberei ”Floare de colț” din Durău, părintele a găsit soluția pentru copiii din satul lui și pentru cei din Bicaz. Pentru că ei nu-și puteau permite să meargă în tabără, le-a adus tabăra ”acasă”. În fiecare an, câte 10-12 animatori sunt cazați în casa parohială, li se asigură masa și orice materiale au nevoie, iar ei fac diverse activități cu copiii: tir cu arcul, împletit de cruciulițe, muzică, dans. Într-un an a fost, ca voluntar, un student la medicină și i-a învățat pe copii despre corpul uman. Toate activitățile se fac în curtea bisericii. În sat, sunt doar 20 de copii, însă în momentul deschiderii taberei se adună 100, cu tot cu cei din Dodeni. În mod normal, la ora 12, ar fi trebuit să meargă acasă, dar, ca să nu mai fie probleme cu transportul, părintele le asigură și masa de prânz şi, astfel, tabăra durează, în fiecare zi, până la orele 18-19. Nu lipsesc din program plimbarea deja tradiţională cu vaporaşul pe lac şi nici focul de tabără. An de an, cererile sunt din ce în ce mai multe, însă curtea bisericii nu poate suporta un număr mai mare de 100 de copii, pentru că, după o săptămână de tabără, copacii nu mai au nici frunze, d-apăi mere! Însă este o bucurie pentru toţi, inclusiv pentru preotul care iese dimineaţa, la înviorare, cu participanţii. Ca să înveţe copiii că Hristos e bucurie, nu reguli stricte, nu încruntare, nu pedepse.

Faptul că au învăţat se vede, concret, în desenele şi mesajele pe care ei înşişi le-au lăsat, pe o coală de hârtie de pe soba din biserică. Iar învăţătura, în iubire şi în credinţă, merge mai departe, spre oamenii de alte vârste.

”Anul trecut, am constituit Asociaţia Tinerilor Ortodocşi, filiala Bicaz, prin care ne ocupăm de toţi tinerii din Bicaz şi de pe Valea Muntelui”, spune părintele Dosoftei. ”Facem întâlniri săptămânale, la Casa de cultură, şi discutăm – avem deja 30 şi ceva de tineri -, dar nu stăm doar de vorbă, ci facem şi diverse activităţi. Am ecologizat Izvorul Alb, am urcat pe munte, am făcut excursii la Sibiu şi la Alba Iulia, am făcut prăjituri. Anul ăsta, mi-am propus să mergem la diferite unităţi, de exemplu la spălătorie, stăm o zi să vedem cum se face bănuţul acolo şi, la sfârşit, întrebăm câţi îşi doresc să muncească la spălătorie.

Eu încerc să-i determin să facă ei ceva. Să nu aştepte să dea Statul, Guvernul sau un minister oarecare, autoritatea în general. Pentru că n-o să dea atunci când este nevoie.

Trebuie să avem noi pornirea asta, de a schimba ceva, cât de puţin. Am fost la spital înainte de Crăciun, copiii au strâns 40 şi ceva de milioane de lei vechi, am cumpărat o plasmă pentru secţia de Pediatrie şi am dus medicamente în valoare de 25 de milioane. Ne-am bucurat de bucuria copiilor din spital, care puteau să se uite la desene animate şi treceau altfel peste suferinţă, şi ne-am bucurat de bucuria cadrelor medicale, care aveau suficiente medicamente să-i trateze. Toţi putem face câte ceva în dreptul nostru”.

* ”Hristos înseamnă bucurie”

Părintele n-a educat doar copiii şi tinerii, ci a ajuns şi la alte vârste. La Izvorul Muntelui, în biserica ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, există un coş al săracului. Cu răbdare şi cu blândeţe, preotul i-a îndemnat pe oameni ca, atunci când merg la cumpărături, să se gândească şi la cel care nu-şi poate permite. Şi, duminică de duminică, se adună în coş ulei, zahăr, făină, bulion, conserve, dulciuri. Fiecare om care vine la slujbă pune câte ceva acolo şi, la sfârşit, coşul este plin. Săracii au învăţat, la rândul lor, să dăruiască. Atunci când au destul pentru două săptămâni, cedează coşul în favoarea bolnavilor de la spital. Şi, aşa, din puţin, sporesc faptele bune.

”Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să vadă cât ne iubeşte Dumnezeu, cât de mult ne dăruieşte, cât de scurtă e viaţa şi cât de lungă e veşnicia. Am avut mereu o «problemă» cu cei care sunt credincioşi, dar supăraţi mereu, încrâncenaţi. Ăsta nu e Hristos! Eu, dacă n-aş fi creştin şi ar veni cineva la mine să-mi spună despre Hristosul lui, dar să mi-l spună aşa, cu reguli stricte şi cu suferinţă, n-aş vrea să fiu creştin! Hristos înseamnă bucurie, înseamnă libertate! Păi Hristos ne-a eliberat de păcat, nu? Şi noi ne îngrădim iarăşi, ne înrobim de patimi? Lasă omul să se apropie de Hristos!

În biserica noastră intră foarte mulţi turişti şi unii vin în pantaloni scurţi sau femeile n-au batic. I-am pregătit întotdeauna pe oameni să accepte: Dragilor, aseară, a fost un majorat şi au fost 20 de copii, toţi s-au îmbătat, au preacurvit şi unul singur s-a gândit să vină la biserică. A venit în pantaloni scurţi, pentru că atâta avea la el. Noi ce apreciem mai mult: faptul că a a venit sau ca n-a venit cum trebuie? E în pantaloni scurţi, dar asta e important?

Acasă n-ai înţelegere, la serviciu n-ai înţelegere, în lume n-ai înţelegere, dacă nici la biserică- unde ar trebui să fie bunătate şi blândeţe deplină-,nu ai înţelegere, încotro ne îndreptâm? Lasă omul să vină, să-i placă, o să înţeleagă el pe parcurs, nici n-o să trebuiască să-i spunem noi, pentru că o să vadă singur! Femeia va înţelege singură că trebuie să-şi pună baticul, când merge la împărtăşit. Cu omul trebuie să ai răbdare! Noi nu vrem ca Dumnezeu să aibă răbdare cu noi? Spunea o măicuţă, Dumnezeu s-o ierte!, maica Rafaela: noi nu mai avem răbdare cu noi. Stai un sfert de oră în faţa icoanei fără să te gândeşti la nimic şi doar să te rogi? Nu! Că-ţi umblă gândurile prin cap! Nu avem răbdare cu noi înşine. Dacă suntem singuri, dăm drumul imediat la televizor sau pornim laptopul, să fie ceva care să ne ajute să fugim de noi înşine. Ce bucurie când te împărtăşeşti duminică de duminică! De acolo prindem puterea, de la Hristos. Noi oamenii n-avem nicio putere. Asta este amăgirea lumii în care trăim: tu eşti deştept, frumos, descurcăreţ, tu le faci pe toate. Ca să te îndepărteze de Dumnezeu. Eşti în Dumnezeu, ai tot ce-ţi trebuie, eşti mulţumit. Ioan Gură de Aur spunea foarte frumos: bogat nu-i ăla care are mult, bogat e ăla care-i mulţumit cu ceea ce are! Eu am fost binecuvântat cu o familie deosebită, cu 3 copii, cu o parohie la poalele muntelui Ceahlău. Nu ştiam, am venit aici ca să urcăm pe Ceahlău, şi mergem des. Care prieteni vin la noi, mergem pe Ceahlău. Foarte multă lume caută Ceahlăul, dar eu nu ştiam ce caută, ca apoi să aflu că a fost altar de jertfă, că aici sălăşluia Zamolxe. N-aş mai pleca de aici! Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns în multe ţări, dar n-aş da Izvorul pentru nimic! Eu zic că trebuie să-ţi faci misiunea acolo unde eşti rânduit. Iar misiunea de preot este cea mai grea. Noi lucrăm cu sufletele. Stelian Cărpuşor, părintele care a fost aici înaintea mea, a murit în 2001. Era un tip liber, blând, bun şi iertător. Nu neapărat că vreau să fiu ca el, eu vreau să fiu ca mine, dar aşa s-a potrivit. Dumnezeu a vrut aşa, ca oamenii şi biserica asta să aibă continuitate. Copiii noştri s-au învăţat să citească de mici, să gândească, să analizeze, să aibă puterea de a spune «nu». Şi primul pas în răbdare şi în puterea de a te împotrivi lumii ăsteia e postul. Copiii mei postesc toate posturile de mici, când doamna preoteasă le făcea de frupt şi ei mâncau mâncarea noastră. Având antrenamentul postului, care este un exerciţiu de voinţă, când vor ajunge în faţa unor încercări, o să poată spune «nu». Dacă omul e învăţat să se controleze, să se stăpânească, să se abţină, o să poată face lucrul ăsta. Şi ajunge să zidească. Cine ar fi crezut că, într-un sat mic, poţi face atâtea lucruri? Şi am făcut acoperişul, centrala, mocheta, geamurile din lemn triplu stratificat, renovarea casei parohiale, renovarea casei de prăznuire, alei, trotuare, gard… Când am venit eu, erau 3 lacăte pe cutia milei, o cheie avea preotul, una epitropul şi una un consilier. Şi nu se adunau mai mult de 400 de lei pe an, pentru că oamenii puneau şaibe, nasturi, bileţele. Era aparenţă. Acum este altceva! Mult mai mult. Încredere şi credinţă”.

Cristina MIRCEA

FOTO: Ștefan DAN

This slideshow requires JavaScript.

Biserica din Izvorul Muntelui – singura construcție salvată din Lacul Bicaz Din toate construcțiile care au fost în satele pe care se întinde acum Lacul Bicaz, singura rămasă în picioare este - poate nu întâmplător - un simbol al credinţei: biserica din Izvorul Muntelui.

[mesagerulneamt]

Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz este echivalent cu un dezastru, care ar ”mătura” totul în cale, până la confluența cu Dunărea, unde, conform calculelor, unda de viitură ar măsura 5,42 metri și ar ajunge în 12 ore. Desigur, primul afectat ar fi Bicazul, însă, la Pângărați, unda ar avea 28 de metri, iar la Piatra Neamț, la Barajul Bâtca Doamnei – 19,5 metri.

This slideshow requires JavaScript.

”Dacă ar fi făcut dintr-o singură bucată, barajul s-ar putea rupe”, spune Constantin Marcu, unul din oamenii care a lucrat la construcție și, apoi, până în anul 2000, când s-a pensionat, la supravegherea modului în care se comportă. ”Barajul este făcut din 30 de blocuri, care se mișcă independent unul faţă de altul, stânga-dreapta, sus-jos și amonte-aval. Personalul care se ocupă cu urmărirea comportării construcțiilor hidrotehnice asta verifică. Există pendule directe și indirecte, înclinometre, clemă dilatometrică, foraje pentru a fi studiat nivelul pânzei freatice de sub baraj. Există o grămadă de aparatură în baraj, care arată ce se întâmplă în el, dar și sub el.

Dacă vrea Dumnezeu, poate să-l rupă sau să se deplaseze un munte și să se întâmple ceva. Totuși, barajul a fost proiectat să reziste la un cutremur cu magnitudinea de 9,5 grade pe scara Richter.

A fost făcut cu simț de răspundere”.

Barajul de la Izvorul Muntelui a fost construit în perioada 1950-1960, însă, în primii doi ani, s-a lucrat doar la amenajarea de șantier. Fabrica de ciment de la ieșirea din Bicaz, locuințele pentru muncitori, căminul cultural și spitalul au fost ridicate în aceeași perioadă. S-a muncit cu tehnologia rudimentară de atunci, s-au cofrat cu scândură toate galeriile, s-a săpat un tunel de 4,8 kilometri prin munte. Barajul are dimensiuni impresionante, este înalt de 127 de metri și este construit 30 de metri sub pâmânt, dar injecţiile de consolidare, cu lapte de ciment sub presiune, s-au făcut până la adâncimea de 100 de metri. De aceea, Constantin Marcu spune că ”mai este un baraj sub pământ”. El a lucrat chiar la injecţiile de consolidare, iar în 1961 a plecat, odată cu tot şantierul, la Argeş, la construcţia barajului de la Vidraru. Apoi a făcut armata şi, din 1964, când s-a întors, până în anul 2000, a lucrat numai la Bicaz, supraveghind toate aparatele care urmăresc deplasarea barajului și infiltrațiile.

”Normal, el se deplasează, orice pod, orice bloc se deplasează, orice construcție. Nu a fost niciodată o deplasarea a barajului în afara limitelor admise, încă nu s-a ajuns la maxim. Vorbim de milimetri, până în 2 centimetri, nu mai ştiu cât e maxim.

Cel mai periculos lucru ar fi fost ca apa din lac să treacă pe sub baraj şi să iasă în aval. Să ne gândim numai la un lucru: lacul plin are 9 atmosfere pe centimetrul pătrat; dacă apa s-ar infiltra dedesubt, ar fi 9 centimetri care ar ridica barajul.

Dimitrie Leonida a fost primul care a făcut un studiu și aici s-a construit primul baraj din țară. Nu erau specialiști, s-a lucrat cu brigadieri, cu militari, cu deținuți. În 1960, eu intram prin galerii, în timp ce, deasupra, încă se mai lucra. Prima dată s-a început cu excavatoare din astea vechi şi s-au făcut săpăturile pentru cei 30 de metri de construcţie de sub pământ. Pe urmă, s-au adus niște excavatoare mari, rusești, care aveau cupele de vreo 2 mc. S-a folosit dinamită pentru dislocare de rocă, până s-a ajuns la roca de bază, s-au făcut injecții pentru consolidarea rocii de bază. Şi versanţii sunt injectaţi, de jos până sus. Pe urmă, a început să se toarne, dar nu liniar, un bloc era mai sus, altul mai jos, au intrat 1,6 milioane de metri cubi de beton în total. S-a lucrat cu 3 macarele de 20 de tone, cu funicular, era un om pe căruț, cu un steguleț în mână şi el dădea semnalul unde să se toarne”.

* ”Oamenii morţi nu contau, dar cepurile rupte erau subiect de anchetată de Securitate”

Barajul de la Bicaz a fost primul construit în ţară şi, ca la orice pionierat, muncitorii – care nu erau calificaţi – au învăţat din mers. Au fost şi foarte multe accidente, au murit oameni, dar nimeni nu ştie numărul lor. Nu se consemnau nicăieri, nu se făceau anchete, pentru că asta ar fi presupus să se oprească lucrările. Or, la baraj s-a muncit continuu, cu oameni aduşi de la ţară, care nu ştiau decât să mânuiască lopata sau târnăcopul, cu brigadieri care munciseră la calea ferată Bumbeşti-Livezeni, cu deţinuţi… Toţi aveau un singur scop: să dea şantierul ”gata” cât mai repede.

Pe deasupra cablurilor de funicular, s-a făcut o instalaţie electrică, iar becurile de 1000 de waţi luminau ca ziua. Nu conta că-i iarnă sau vară, că plouă sau ninge, betonarea trebuia să meargă în continuare, 24 de ore din 24. Nimeni nu pierdea timpul, totul se făcea repede. Nu s-au oprit lucrările nici când a plouat, s-a răsturnat un mal și a omorât câțiva deținuți. În condiţiile astea, incidentele – când mai adormeau muncitorii, iar alţii, care nu-i vedeau la timp, începeau să toarne beton peste ei – erau detalii. Îi scoteau rapid din gropi, ei se schimbau ca să nu devină ”statui” şi se întorceau la treabă. Nu stătea nimeni la discuţii. De altfel, orice pierdere de timp şi orice incident puteau fi considerate tentative de sabotaj de către securiştii vigilenţi, care aveau şantierul în observaţie.

This slideshow requires JavaScript.

”Îmi amintesc că am fost liber câteva zile şi, când am venit în tură, mi-a cerut un coleg să-i dau un pacăr – o ţeavă prin care se turna lapte de ciment, sub presiune, în rocă”, povesteşte Constantin Marcu. ”De multe ori, ieşea cimentul prin alte foraje, că erau apropiate, şi, atunci, se închidea cu un dop de lemn. Băiatul care era cu mine i-a dat vecinului pacărul, iar el n-a putut să scoată un cep şi l-a rupt. Într-o zi, au venit nişte specialişti să vadă cum facem probele şi atunci am găsit dopul ăla rupt acolo, l-am scos, am rezolvat treaba, însă, imediat, am fost chemat la Securitate. M-au luat şi m-au chestionat ca pe un borfaş şi norocul meu mare a fost că, atunci când am spus despre ce a fost vorba, băiatul ăla a recunoscut că s-a rupt acolo cepul. Altfel făceam puşcărie pentru sabotaj. Era obiectiv strategic de importanţă 0 sau 1, noi nu ştiam exact în ce categorie este înscris. La vremea respectivă, în Bicaz erau 15.000 de oameni. De la tunelul care duce spre Stejaru, atelierele centrale, barăci, peste tot era un adevărat furnicar. Şi calea ferată Bicaz – Piatra Neamţ tot atunci a fost făcută. Era balastieră la Potoci şi aici era staţia de betoane, iar maşinile de 5 tone – cărăbuşi li se spunea -, aveau o cupă deasupra agăţată cu un cârlig. Se ridica acea cupă şi betonul curgea, jos, în buncăr. Trebuia să fii foarte atent cum treci strada din cauza cărăbuşilor, a maşinilor, de fapt. Mergeau pline încoace, goale încolo, era un du-te-vino continuu. Dar să ştiţi că era şi frumos”.

Astăzi, oricine se plimbă prin galeriile barajului, trăieşte o experienţă pe care o ţine minte. Bineînţeles, doar angajaţii – în frunte cu şeful, Bogdan Branişte – ştiu exact unde se află, în orice moment. Şi se descurcă şi pe întuneric, atunci când se întâmplă să mai fie câte o pană de curent. Oricum, toţi poartă lanterne de obicei şi parcurg, zilnic, kilometri întregi, de la un punct la altul, ca să verifice aparatele, amplasate în locurile în care măsurătorile sunt relevante.

This slideshow requires JavaScript.

În galerii miroase a sulf, de la apa infiltrată din pânza freatică, iar prin unele zone – a gaz metan, pentru că se produc mici acumulări. Există şi un lift, care iese sub stradă, dotat cu telefon fix, ca să poată fi anunţat mecanicul, în caz că se blochează cabina. În baraj nu este semnal pentru telefonie mobilă.

* ”Atunci n-a meritat, au fost mari tragedii”

Ca să poată fi construit barajul, s-au desfăcut satele. Cine a avut loc şi-a mutat casa pe deal. Cei care n-au mai încăput s-au dus prin alte părţi. Ca să-i încurajeze, statul le-a dat, la început, câte 100.000 de lei de familie, o sumă colosală pentru vremea aceea, când salariul unui director nu depăşea 2.000 de lei pe lună. Însă puţini au primit atâţia bani. După ce s-au mutat primii oameni, statul a revenit asupra deciziei şi n-a acordat mai mult de 18.000 de lei. Cu banii ăştia, abia se putea construi o casă mică, din lemn. Oamenii, însă, n-au avut de ales. Sate întregi au dispărut, iar mulţi bătrâni s-au stins cu zile. Unii venind mereu, pe marginea lacului, când era apa scăzută, şi uitându-se, ore în şir, spre pietrele de la fostele temelii ale caselor lor, care încă se vedeau. Vorbeau şoptit unii cu alţii şi arătau, cu mâna tremurândă, spre locul în care a fost beciul sau fântâna.

Biserica de la Hangu era un reper pentru sătenii din acea parte a lacului. Se vede şi acum, când scade lacul. Oamenii spun că a fost construită cu şine de cale ferată în loc de fier beton şi de aceea a rezistat la dinamitare. O altă biserică, din piatră, a fost desfăcută, şi mutată, bloc cu bloc, cu căruţele, la Izvorul Muntelui, în sat.

”Eu zic că, acum, barajul merită, atunci n-a meritat, au fost mari tragedii”, crede Constantin Marcu. ”Eu am fost la o reciclare la Cluj şi am văzut acolo un sat de moţi, de 100 de case, care a fost mutate. Au făcut, practic, Belişul nou, cu biserică şi casele tip, una lângă alta. Mi-a plăcut acolo. În afară de asta, toată amenajarea de şantier s-a făcut sub supravegherea judeţului. Când s-a terminat barajul, toate construcţiile au rămas staţiune climaterică. La noi, a rămas ruină. În Dodeni, sunt temelii de bărăci şi la ora actuală. Maică-mea n-a vrut nici în ruptul capului să se mute şi-a plecat în audienţă la Gheorgiu-Dej. N-a ajuns să discute cu el, dar şeful de cabinet a chemat-o la două-trei zile, să-i dea răspunsul. Asta vreau să subliniez: ce se stabilise şi ce s-a făcut de fapt. I-a spus aşa: «50 de metri de la ��osea spre pădure, casele rămân acolo. Restul terenului, până sub deal, îl cedaţi pentru şantier. Când se termină barajul, şantierul este obligat să vă dea terenul înapoi, în starea în care l-a găsit».

Maică-mea nu s-a mutat şi încă două familii. Restul aveau copii la serviciu şi au fost şantajaţi că, dacă nu se mută, îi dă afară de la locul de muncă. Bunica lui Bogdan Branişte a fost una din cele care nu s-au mutut, însă s-a făcut închisoare în jurul casei ei, era colonia deţinuţilor. Până la urmă, a trebuit să plece”.

Tot efortul şi toate tragediile care au marcat construirea barajului au avut un singur scop: crearea unui stăvilar care să asigure alimentarea hidrocentralei de la Stejaru. Apa merge printr-un tunel, cu diametrul de 7 metri şi lungimea de 4,8 kilometri, care străbate muntele. S-a făcut odată cu barajul, tot cu tehnologia de atunci, mai mult la mână. Muncitorii au pornit din două părţi şi s-au întâlnit la mijloc. În prima carte scrisă, pe vremea Partidului Muncitoresc Român, despre construcţia barajului, se precizează că tunelul de aducţiune se numără printre cele mai mari tuneluri hidrotehnice din lume. S-au excavat 600.000 mc de sterile, s-au turnat 300.000 mc de beton, din care 126.000 mc beton armat, şi s-au făcut injecţii cu 1.500 tone de ciment.

”Barajul de la Izvorul Muntelui este un baraj cu regularizare anuală; eu pot regla debitul care pleacă în aval, indirect, prin hidrocentrala de la Stejaru, anual, faţă de un baraj cum este cel de la Piatra Neamţ, care poate face o regularizare din aceasta zilnică, adică debitul care afluieşte în barajul de la Piatra Neamţ trebuie transmis în aval în aceeaşi zi”, a declarat Cornel Melinte, directorul Hidroelectrica Sucursala Bistriţa. ”Barajul de la Izvorul Muntelui poate să preia volumul de primăvară datorat topirii zăpezilor, poate să preia volumul din ploile torenţiale şi, printr-un regim optim de funcţionare, atât din punct de vedere hidraulic, cât şi din punct de vedere energetic, putem face o variaţie de cotă de aşa fel încât să pot să produc energie electrică, dar şi să pot preveni acumularea de ape încât să nu ajungem la deversare. Deversarea înseamnă ca, pe acele goliri de suprafaţă, să trimit apa pe lângă hidrocentrală şi s-o regăsesc în lacul de la Pângăraţi. Faţă de momentul construirii, impactul pentru economia ţării este total diferit. La nivelul anilor ’60, hidrocentrala de la Stejaru asigura, de departe, stabilitatea sistemului energetic naţional. Actualmente, este un punct important, dar nu singurul şi nu cel mai important. De la Stejaru, apa care se uzinează intră succesiv în 3 lacuri cu acumulare zilnică, cu câte două hidroagregate fiecare: Pângăraţi, Vaduri şi Piatra Neamţ. Iar de la Piatra Neamţ , apa intră pe un şir de 6 hidrocentrale amplasate pe canale: Vânători, Roznov, Zăneşti, Costişa, Buhuşi şi Racova.

Există situaţii în care, din cauza unor ploi abundente, se poate ajunge – şi s-a ajuns de-a lungul timpului -, la deversări nedorite de nimeni.

Se folosește sistemul de alarmare, cu texte înregistrate, se spune exact momentul și cât se deversează. Dacă se deversează la captarea de lângă anexa Vânători, pe albia veche a Bistriței, se dă înt��i un jet de alarmare, ca să vadă oamenii care sunt la păscut cu vitele că vine apa. Iar stațiile montate din sat în sat anunță că, în jumătate de oră, se va deversa, dar anunță și debitul. Oamenii cam știu că, dacă este debitul de 50 mc/s, apa e mai mare, spre deosebire de 15 mc/s, de exemplu”.

Despre scenariile, ipotetice şi teoretice, legate de avarierea barajului, directorul Cornel Melinte are o opinie clară: ”Acest baraj este un baraj de greutate foarte bine dimensionat şi riscul unei avarii majore este infim. Barajul pare o instalaţie simplă, dar personalul de acolo este obligat, conform legii şi conform atribuţiilor de serviciu, să facă nenumărate măsurători, care ne dau o imagine permanentă a evoluţiei barajului. Şi se dovedeşte, practic, o evoluţie foarte bună, nu doar bună”.

* ”Pentru două ţigări, militarul le dădea drumul să viziteze barajul”

În baraj, în toate galeriile, dispuse pe 4 nivele, este temperatură constantă. Personalul suferă mai mult vara, pentru că vine de la 30 de grade, de afară, şi, deodată, ajunge la 4 grade. E un şoc pentru organism. Iarna, însă, când sunt temperaturi negative, în baraj e bine. Mai complicat este cu orientarea, prin ”labirintul” de galerii. S-a întâmplat, de-a lungul anilor, ca oameni care au reuşit să intre să nu mai ştie pe unde să iasă. Acum s-a făcut gard, iar la poartă este pază armată, asigurată de o firmă privată.

”Întotdeauna am considerat că paza cea mai bună şi cea mai serioasă a fost paza întreprinderii”, spune Constantin Marcu. ”Omul se temea că, dacă dă drumul cuiva înăuntru, îşi pierde pâinea.

Când lucram eu, era pază militară, lăsam uşa deschisă şi mă trezeam cu oamenii înăuntru. Pentru două ţigări, militarul le dădea drumul să viziteze barajul. Era o problemă serioasă. Omul nu ştia, putea să calce undeva unde nu trebuie, să se accidenteze sau să moară şi răspundeam eu.

Acum s-au schimbat lucrurile în bine. De altfel, un astfel de obiectiv chiar trebuie păzit cu stricteţe. Va rămâne o mărturie a faptului că s-au construit baraje serioase în ţara asta. E adevărat, fără restricţii, dar şi fără să se mai construiască 50 de case pe lângă. Se luau probe, era laborator. Se luau calupuri de beton şi se făceau teste cu presiune; dacă nu era bun îl aruncau şi făcea altul. Iar fierul beton din interior este gros cât mâna”.

În baraj, sunt două seismografe, unul se poate citi pe hârtie, iar celălalt trasmite datele direct la Institutul Naţional de Fizica Pământului. Bineînţeles, aparatele înregistrează toate TIR-urile şi alte maşini grele, care trec pe baraj. Seismograful cu citire pe hârtie este adus din Germania, iar din 1977 merge continuu şi este verificat de 3 ori pe zi.

Pendulul, alt instrument important, este, de fapt, un fir, introdus într-o fantă, şi măsoară, pe două axe, înclinaţia blocului de beton stânga-dreapta şi amonte-aval. Aceiaşi parametri se pot măsura, le nevoie, şi manual. În tot barajul, sunt 5 astfel de pendule, pe diferite blocuri. La rândul lor, clemele dilatometrice măsoară cât se deplasează un bloc faţă de altul. Există 30 de rosturi, de la bază, până la stradă, care sunt verificate anual, pentru că au izolaţie de smoală, care se mai poate fisura.

Ultimul studiu, făcut la 50 de ani de la darea în exploatare a barajului, rezumă: ”Comportarea barajului, fără incidente sau accidente, confirmă calitatea foarte bună a lucrării şi încadrarea sa în parametrii de siguranţă avuţi în vedere la proiectare”.

Cristina MIRCEA

FOTO: Ștefan DAN

Barajul de la Bicaz se mișcă, dar nu se poate rupe Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz este echivalent cu un dezastru, care ar ”mătura” totul în cale, până la confluența cu Dunărea, unde, conform calculelor, unda de viitură ar măsura 5,42 metri și ar ajunge în 12 ore.

[mesagerulneamt]

Despre realizarea Complexul Hidroenergetic de la Bicaz, proiectat de inginerul Dimitrie Leonida, s-au scris tomuri întregi. S-a relatat la fel de mult, după 1989, și despre enormele sacrificii, dar și despre prea multa suferință pricinuită de ridicarea colosului dintre munți. ”În fapt, amenajarea lacului de la Bicaz ascunde tragediile unor oameni cărora le-au fost retezate rădăcinile, peste 20 de sate fiind rase de pe fața pământului”. La ridicarea barajului de la Bicaz, a tunelului de aducțiune și a uzinei electrice de la Stejaru au participat peste 15.000 de oameni, între ei și deținuți politici. În timpul lucrărilor, s-au produs nenumărate accidente, cauzate în special de condițiile dure de lucru, dar și de lipsa de experiență.

Bazinul hidrocentralei ”V.I. Lenin”, Bicaz, 23 octombrie 1962

Actul de naștere a Barajului de la Bicaz s-a semnat la 13 noiembrie 1950, când Consiliul de Miniștri al RPR a hotărât:

«Art. 1 – Construirea pe râul Bistrița în regiunea Bicaz a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de circa 1.200.000.000 m.c. apă, care să asigure compensarea debitelor râului între anii secetoși și ploioși.

Art. 2 – Construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistrița la Stejar, cu o putere de 210.000 Kw. și cu o producție de aproximativ 430 milioane Kw. ore anual, care se va numi ”Centrala Hidroelectrică VLADIMIR ILICI LENIN”. Prin folosirea apelor acumulate la Bicaz și la celelalte amenajări hidraulice de pe râul Bistrița, care se vor proiecta și executa ulterior, se va ridica puterea electrică instalată la cel puțin 450.000 kw. iar producția de energie electrică într-un an normal la aproximativ 1.000.000.000 Kw. ore.

Art. 3 – Amenajarea pentru irigații în lunca Siretului și în Nordul Bărăganului, a unei suprafețe de cca. 300.000 hectare. Pe terenurile irigate se vor amenaja culturi intensive, în special de plante industriale și se va folosi energia electrică la mecanizarea muncilor agricole.

Art. 4 – Crearea unei căi navigabile în valea Siretului și recuperarea pentru agricultură a terenurilor inundabile din bazinul acestui râu.

Art. 5 – Energia electrică produsă de centrala hidroelectrică de pe Bistrița va fi distribuită în primul rând în Moldova, pentru alimentarea industriilor prevăzute a se crea în perioada planului cincinal, precum și a orașelor și satelor din Moldova. Se vor construi linii de 220.000 și 110.000 volți, care vor lega uzina hidroelectrică de pe Bistrița cu Transilvania, Muntenia și Moldova.

Art. 6 – Ministerul Electrificării și Industriei Electrotehnice este însărcinat să proiecteze și să execute, în cadrul planului de amenajare integrală a bazinului râurilor Bistrița și Siret, atât barajul de la Bicaz, cât și hidrocentrala de la Stejar, precum și rețelele electrice de transport ale întregului sistem energetic, alimentat de această centrală. Lucrările de construcție a barajului, a hidrocentralei, precum și stațiilor de transformare și conexiune și a liniilor de transport care vor lega uzina Stejar de Transilvania și Muntenia, precum și lucrările de alimentare a centrelor industriale din Moldova vor începe în 1951 și vor fi terminate în 1955, când se va da în exploatare o putere instalată de 100.000 kilowați. Puterea finală de 210.000 kilowați va fi pusă în funcțiune cel mai târziu în anul 1957.

Art. 7 – Ministerul Agriculturii va studia și proiecta lucrările necesare, pentru folosirea în irigații a apelor acumulate și pentru punerea în valoare a terenurilor ce se vor recupera din zonele inundabile ale râurilor Siret și Bistrița.

Art. 8 – Ministerul Comunicațiilor va studia și elabora proiectul de amenajare a Siretului pentru crearea unei căi navigabile de-a lungul Moldovei până la Galați.

Art. 9 – Ministerul Silviculturii, Industriei Lemnului și Hârtiei va întocmi proiectele și va realiza până în 1955, lucrările de împădurire și de stingere a torenților din bazinul de recepție a râului Bistrița și va executa defrișarea pădurilor din zona inundată de lacul artificial de la Bicaz. De asemenea va studia și executa până la începutul anului 1954, în colaborare cu Ministerul Electrificării și Industriei Electrotehnice, lucrările necesare transportului materialului lemnos din bazinul Bistriței.

Art. 10 – Ministerul Afacerilor Interne – Departamentul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale – împreună cu Ministerul Construcțiilor, Ministerul Sănătății și cu Соmisiunea pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare, va întocmi un plan general de sistematizare a regiunii Bicaz și va construi noi așezări pentru populația ce va fi mutată din zona inundată de lacul artificial, precum și drumurile de acces ale acestora la șoselele naționale.

Art. 11 – Ministerul Comunicațiilor – Departamentul CFR va proiecta și executa până la finele anului 1952 calea ferată Pângărați-Baraj.

Art. 12 – Ministerul Construcțiilor va proiecta și executa pe noul traseu până la finele anului 1952, șoseaua Piatra Neamț-Galu, precum și acele părți din șoselele laterale, ce vor fi inundate de lacul artificial.

Art. 13 – Toate ministerele vor executa cu precădere utilajul, instalațiile, echipamentele, materialele și în general sarcinele care privesc construcția ”Centralei Hidroelectrice Vladimir Ilici Lenin”».

* Adunarea de la Dodeni

În presa vremii, a rămas consemnat ”entuziasmul” constructorilor hidrocentralei de la Bicaz, pentru că mărețul edificiu purta numele lui Lenin: «Duminică după amiază, pe drumurile din jurul șantierului hidrocentralei de la Stejar, era o agitație neobișnuită. Muncitori, tehnicieni, funcționari, țărani, muncitori din împrejurimi se îndreptau către baracamentele de la sectorul Dodeni, unde era convocată o adunare de către sindicat. Fiecare știa de-acum rostul adunării. Prin agitatori, prin șefii de echipă, fiecare muncitor știa că CC al PMR a hotărît să propună Consiliului de Miniștri ca hidrocentrala de la Bicaz să capete numele marelui Lenin. Muncitorii își treceau unul altuia ”Scânteia” în care era publicată la loc de cinste această știre».

Peste 1.000 de constructori umpleau hala mare din Dodeni, ornată cu lozinci și cu un tablou mare al lui Vladimir Ilici Lenin. În aplauzele însuflețite ale participanților, echipa artistică nr. 4 a Armatei a scandat lozinca de deschidere a adunării: ”Vom munci și vom lupta, electrificarea vom realiza!”. Apoi, echipa Armatei «a intonat Imnurile RPR și URSS. Adunarea a avut loc în prezența tovarășilor Florea Dumitru, secretarul Comitetului regional PMR Bacău, Pașcu I. de la regionala PMR Bacău, Costescu Al., președintele Comitetului Provizoriu regional Bacău, Baltagiu Balaș, prim secretar al Comitetului raional PMR Piatra Neamț și tovarășul Crăciun Gh., președintele Comitetului Provizoriu raional.

După cuvântul de deschidere rostit de tov. Andreescu Popovici, președintele sindicatului șantierului, a luat cuvântul tov. Crăciun Gh., care a arătat importanța deosebită a mărețului plan de electrificare a țării. El a adus apoi la cunoștință celor prezenți că CC al Partidului Muncitoresc Român a hotărât să propună Consiliului de Miniștri ca hidrocentrala de la Bicaz, principala construcție în cadrul primei etape în planul de electrificare, să poarte numele marelui geniu al omenirii muncitoare, Vladimir Ilici Lenin. Cuvintele tov. Crăciun Gh. au fost acoperite de aplauzele furtunoase ale celor prezenți, care au văzut în această propunere o mare cinstire ce se acordă oamenilor muncii de la acest șantier.

După aceasta, tov. Pintilie D., secretarul organizației de partid a șantierului, și-a luat angajamentul ca organizația de partid să fie în fruntea luptei oamenilor muncii de pe acest șantier, pentru construirea barajului și a uzinei, pentru a face cu adevărat cinste numelui pe care-l va purta uzina. ”Pe acest șantier, comuniștii vor fi în frunte, vor mobiliza masele de muncitori, vor stimula inițiativele lor creatoare, pentru a pune în fapt cuvântul măreț al Partidului pentru electrificarea țării”, a spus tov. Pintilie.

Apoi a luat cuvântul tov. ing. Barbu Jack, șeful șantierului, care a arătat că această propunere a Partidului face cinste și tehnicienilor de pe acest șantier al centralei hidroelectrice, care va permite ridicarea nivelului industrial, agricol și social al Moldovei, rămasă în urmă din cauza politicii regimurilor burghezo-moșierești. Apoi își ia angajamentul să urmărească zi de zi bunul mers al lucrărilor, să acorde o grijă deosebită cazării muncitorilor și să deschidă o școală de calificare. ”Sunt mândru – a spus tov. Matei Gh. – șef de echipă – de faptul că lucrez pe șantierul hidrocentralei care va purta numele marelui Lenin, uriașă construcție a socialismului în țara noastră. De aceea, nu voi precupeți nici un efort pentru a fi la înălțimea numelui lui Ilici, ale cărui lămpi luminează drumul spre comunism al tovarășilor noștri sovietici”. Apoi tov. Matei a chemat la întrecere socialistă toate echipele de pe șantier și și-a luat angajamentul ca, în cinstea Congresului Mondial al Partizanilor Păcii și a alegerilor în Sfaturile Populare, echipa sa să depășească norma de lucru cu 50 la sută.

Au mai vorbit tovarășii Vartolomei C., directorul uzinei de la Stejar, Catrinoiu I. tehnician, precum și numeroși muncitori, care și-au luat angajamentul să lucreze cu același entuziasm ca la Salva-Vișeu pentru a îndeplini sarcinile trasate de partid, de a întări vigilența împotriva dușmanului de clasă și de a munci cu tot sufletul și cu toate puterile pentru realizarea acestei mărețe construcții».

Printre ultimii, a cuvântat Baltagiu Balaș, prim secretar al Comitetului raional PMR Piatra Neamț. «Tov. Baltagiu a felicitat pe constructorii hidrocentralei pentru cinstirea care le-o dă Partidul și le-a urat spor la muncă pentru îndeplinirea angajamentelor luate. ”Vom putea realiza acest măreț plan dacă vom primi cu încredere cuvântul Partidului, dacă vom învăța mereu din experiența oamenilor sovietici, constructori ai comunismului, care, sub conducerea Partidului Comunist (bolșevic) și a tovarășului Stalin, construiesc în prezent la Stalingrad și Kuibâșev, gigantice lucrări de electrificare. Să dezvoltăm în fiecare membru de partid, în fiecare constructor al șantierului, în fiecare țăran muncitor venit din regiunea noastră să lucreze aici, conștiința că lucrăm pentru construirea socialismului, pentru pace, împotriva ațâțătorilor la război, imperialiștii anglo-americani – lucrăm pentru a duce la îndeplinire sarcina Partidului nostru, pentru a transpune în viață mărețele idei ale lui Vladimir Ilici Lenin și ale tovarășului Stalin”. Tov. secretar a promis apoi tot sprijinul din partea Comitetului Raional de Partid».

În încheiere, echipa artistică a Armatei a încântat asistența cu un program de cântece, însă ”însuflețita adunare” a oamenilor muncii de pe șantierul hidrocentralei a luat sfârșit în sunetele Internaționalei: «Când adunarea a luat sfârșit, înserase de mult. Mergând spre baracamente sau spre casele din satele lor, muncitorii au mai vorbit multă vreme despre cele discutate la adunare și despre bucuria și mândria lor de a avea asemenea cinste. Mulți vedeau, de pe acum, mii și mii de lămpi ale lui Ilici aprinzându-se pe întinsul țării noastre, aducând lumină și bucurie celor ce muncesc. Constructorii acestui șantier sunt din ce în ce mai conștienți că, muncind aici, muncesc pentru lumină, pentru viață, pentru pace».

* Cum s-a săpat tunelul și cum se depășeau normele

This slideshow requires JavaScript.

La câteva zile de la începerea activității pe șantier, deja se anunțau ”însemnate depășiri de norme”. «Pe șantierul Hidrocentralei ”V.I. Lenin”, numeroase echipe de săpători, zidari și dulgheri obțin însemnate depășiri de norme, traducând astfel în fapt angajamentele luate în contractele socialiste de întreceri încheiate cu ocazia prelucrării Planului Cincinal și defalcării planului de producție pe primul trimestru al anului 1951. Brigada utemistă de săpători condusă de tov. Șerban Marin, care lucrează la sectorul tunel-intrare de la Cârnu, a obținut o depășire a normei cu 59 la sută în săptămâna 15-23 ianuarie 1951. Și echipele de săpători ale tovarășilor Petrița Vasile și Vancea Ștefan au depășit normele de lucru în această perioadă, cu 52 la sută și respectiv 54 la sută. Echipa de zidari a tov. Lupu Neculai a depășit normele de lucru cu 43 la sută și echipa dulgherului Țăranu Constantin, de la sectorul baracamente, a depășit norma cu 67 la sută. Antrenați în întreceri socialiste, constructorii hidrocentralei ”V.I. Lenin” muncesc cu avânt pentru a grăbi începerea lucrărilor de bază a măreței construcții a poporului nostru muncitor».

Lucrarea de bază era perforarea tunelului: «Muncitorii și tehnicienii de la sectorul tunel-intrare muncesc însuflețiți de dorința de a începe, încă în acest trimestru, atacarea lucrării de bază – perforarea tunelului. Pe șantierul hidrocentralei ”V.I. Lenin”, constructorii muncesc cu avânt pentru a termina înainte de termen drumul de acces spre intrare-tunel, pentru a se putea începe astfel atacarea lucrării de bază a șantierului – perforarea tunelului. Prima echipă care lucrează la poalele muntelui, la lucrările de apărare a terasamentului de la drumul de acces, este cea a tov. Tănase Mihai. Majoritatea muncitorilor din echipă sunt din Cârnu. Ei sunt bucuroși că iau parte la ridicarea acestei mărețe lucrări, care va schimba complet înfățișarea acestor meleaguri. Mai la deal, echipa de dulgheri a lui Paul Hubel lucrează la construirea de poduri, la drumul de acces. Această echipă harnică a depășit norma în luna ianuarie cu 98 la sută, datorită bunei organizări a muncii și disciplina tovarășilor din echipă, care nu lipsesc niciodată de la lucru.

Exploziile dinamitei răsună departe în vale. Minerii sparg muntele de piatră pentru a face drum de acces pentru transportul utilajului greu, al compresoarelor, al grupelor electrogene, al betonierelor, al locomotivelor electrice, etc., pentru începerea lucrării de perforarea tunelului. Aici lucrează echipele lui Gagy Samoilă și Sakely Ludovic. Echipa lui Gagy Samoilă este formată din mineri vrednici, din comuna Roșia Montană, regiunea Cluj, care s-au evidențiat la Salva-Vișeu.

David Ioan, miner din echipa lui Gagy, arată, plin de mândrie, carnetul de sindicalist, în care sunt trecute două evidențieri în întrecerea socialistă, în cinstea zilei de 7 noiembrie 1949 și 1 mai 1950. ”Nici aici nu voi rămâne de ocară” – spune el.

Echipa lui Gagy Samoilă lucrează acum la săpături până la terminarea drumului de acces, urmând ca, după aceea, să treacă la perforarea tunelului. În numele echipei sale, Gagy Samoilă a chemat la întrecere socialistă echipa lui Sekely Ludovic, semnând un contract socialist de întrecere cu următoarele obiective: îndeplinirea și depășirea planului de lucru, economii la explozibil, îngrijirea sculelor și disciplina în muncă. Muncind cu elan, ambele echipe au obținut depășiri importante de norme în primele 5 zile ale lunii februarie. Echipa lui Gagy a depășit programul de lucru cu 32 la sută, iar în ziua de 5 februarie a obținut o depășire de normă de 66 la sută. Și echipa lui Sekely a depășit programul de lucru pe primele 5 zile ale lunii februarie cu 20 la sută, iar în ziua de 5 februarie a obținut o depășire de normă de 39 la sută».

* 1 iulie 1960 – ziua în care omul a învins natura

Apele Bistriței au fost închise definitiv la baraj pe 1 iulie 1960. Momentul mult așteptat a avut loc fix la 19.20: «Scafandrii sunt lansați sub apă, pentru a verifica locurile unde vor fi coborâte giganticele vane – batardouri metalice grele, de câte 18 tone fiecare. E ora 19,20. Un semnal. Sudorii taie cablurile de susținere a uriașelor porți, care cad încetișor datorită intrării în funcțiune a frânelor hidraulice. În aer se ridică jerbe de apă. Bistrița caută furioasă porțile de scăpare. Dar ieșirile sunt închise. Constructorii și-au făcut datoria, așa cum s-au angajat față de cel de-al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român.

This slideshow requires JavaScript.

Pe lacul deja în creștere au și apărut primele ambarcațiuni. Atât constructorii, cât și lumea venită au trăit emoția victoriei omului asupra naturii. De acum începe o nouă etapă, decisivă : aceea a luptei pentru darea în exploatare a puternicei cetăți a luminii».

Ana MOISE

Sursa: Ziarul Flacăra

FOTO: Fototeca online a comunismului românesc și Muzeul Național de Istorie a României.

N.red.: Un documentar de arhivă, realizat în 1962, puteți vedea în materialul video de mai jos:

Aduceri-aminte: Colosul dintre munți Despre realizarea Complexul Hidroenergetic de la Bicaz, proiectat de inginerul Dimitrie Leonida, s-au scris tomuri întregi. S-a relatat la fel de mult, după 1989, și despre enormele sacrificii, dar și despre prea multa suferință pricinuită de ridicarea colosului dintre munți.

[mesagerulneamt]

Într-un județ în care viscolul înzăpezește veșnic aceleași trasee, iar lucrurile se repetă la milimetru, ca într-un film prost, în fiecare iarnă – femeile nasc acasă, iar copiii cu febră sunt scoși din nămeți cu șenilata – este cel puțin lipsit de logică să deszăpezească cineva un drum închis circulației publice. Cum, însă, ”țara tuturor posibilităților” are un renume de păstrat, iată că s-a întâmplat minunea! Și chiar la Neamț!

Prin nu-se-știe-deocamdată-ce-minune, două utilaje, dotate cu pluguri, au făcut pârtie pe celebrul axial Durău – Izvoru Muntelui. Drum la capătul căruia sunt montate o plăcuță avertizoare, în stilul clasic românesc – o bucată de tablă, pe care scrie cu vopsea neagră ”Drum închis” – și două indicatoare ”prevestitoare” de pericol.

Evident, în ciuda avertizărilor, pe care nu le-a mai băgat nimeni în seamă, imediat ce drumul a fost deszăpezit, autoturismele au început să circule. N-au mers, însă, decât pe distanțe scurte, pentru că două și-au spart băile de ulei în gropile capcană de sub zăpadă, iar celelalte au derapat.

Că doar nu degeaba s-a închis axialul…

Dată fiind situația, cel puțin bizară, se impun câteva întrebări.

În primul rând, CINE A DESZĂPEZIT axialul?

Varianta oficială a administratorului DRUPO, Gheorghe Turtică, este că nimeni n-a dat vreo dispoziție în acest sens, pentru că drumul este închis. Evident.

Versiunea unor oameni din zonă ar fi că au văzut utilajele la lucru și că măcar unul aparținea DRUPO. Acum, rămâne de văzut dacă este adevărat sau dacă n-a fost vorba despre vreo ”inițiativă” locală, legată de exploatarea și transportul lemnului în faptul serii, astfel încât să fie evitat punctul de control de la Poiana Teiului.

În al doilea rând, CINE A PLĂTIT, totuși, deszăpezirea a 20 km de drum închis circulației și cum se poate justifica în acte o astfel de operațiune?

Apoi, CINE RĂSPUNDEA în cazul unui accident cu victime multiple (un autocar cu copii, plonjat în vreo râpă, de exemplu), în condițiile în care drumul nu mai are niciun parapet de protecție, nici semnalizări și nici marcaje, dar la tot pasul sunt cratere și punți de gheață?

Adresăm aceste întrebări public către toți factorii cu atribuții în chestiuni de acest fel, în speranța că vor elucida misterul și își vor pune la treabă comunicatorii. Eventual înainte de tradiționalele 30 de zile lucrătoare. Nu de alta, dar până atunci s-ar putea să se treacă iarna. Și urmele…

Mesagerul de Neamț

Miracole de iarnă în Neamț: S-a deszăpezit un drum închis circulației publice! Într-un județ în care viscolul înzăpezește veșnic aceleași trasee, iar lucrurile se repetă la milimetru, ca într-un film prost, în fiecare iarnă - femeile nasc acasă, iar copiii cu febră sunt scoși din nămeți cu șenilata - este cel puțin lipsit de logică să deszăpezească cineva un drum închis circulației publice.

[turistprinro]

Așa sunt eu. Când sunt impresionată de ceva anume, vreau să spun, foarte impresionată, îmi găsesc greu cuvintele. Tablourile, scenele se perindă în mintea mea, cuvintele zboară amețite printre ele. Senzațiile și trăirile, care sunt parte a acestor tablouri, sunt intense și se întrepătrund agățându-se disperate de imagini și sunete.

Pensiunea Red Lake Inn – Gheorgheni, județul Harghita

Am o temă dificilă. Tema articolului de astăzi: Pensiunea Red Lake Inn, din Gheorgheni, județul Harghita. Îmi caut cuvintele și, când sunt prea multe, mintea jucându-mi feste, țopăind pe ici pe colo și atunci pierd esențialul, când dispar în totalitate și atunci rămân “mută”, mintea înțepenind, căzând într-o beatitudine fără margini. Așa că am să încep cu sosirea noastră la Red Lake Inn.

Pensiunea Red Lake Inn – Gheorgheni, județul Harghita

Ne-am deplasat din Miercurea Ciuc până la Gheorgheni, făcând câteva opriri pentru a ne bucura mintea și sufletul. Am băut o cafea la Lacul Roșu, am văzut excepționala Peștera Sugău și ne-am lăsat sufletele să se bucure în smerenie la Mănăstirea Izvoru Mureșului. Am telefonat la Red Lake Inn pentru a face o rezervare pentru o noapte. O voce amabilă îmi spune că ne așteaptă și suntem bine-veniți. Ospitalitatea, pentru un client, începe cu acel prim telefon, cu acea voce care îți spune că ești bine-venit. Aveam așteptări ridicate dat fiind faptul că site-ul de prezentare al Pensiunii Red Lake Inn înfățișează imagini superbe. Realitatea, însă, avea să ne depășească cu mult așteptările.

Printre crengile brazilor, pensiunea ni se arată cochetă și elegantă, amintind de chalet-urile austriece. Prima surpriză pe care am avut-o a fost de la intrare. Aerul de intimitate și familial te întâmpină cu căldură din holul pensiunii. Cu toate acestea, luxul respiră relaxat în această căldură dată de interioarele din lemn și mobila cohetă.

Barul oferă, din abundență, pentru orice fel de gusturi pretențioase, băuturi alese. Sala de mese poate concura lejer cu cele ale restaurantelor de lux, iar curățenia este la ea acasă. Simplu, curat și toate astea într-o atmosferă caldă și liniștită.

Camerele Pensiunii Red Lake Inn sunt impecabile. Mobilierul, în combinație cu celelalte obiecte funcționale (corpuri de iluminat, perdele, covoare) contribuie la crearea unui spațiu interior ambiental, generând intimitate și confort. Jocul alb-negru și mobilierul modern și funcțional lasă natura ce se ițește la fereastră să completeze tabloul. Mobila, așternuturile curate, întreaga ambianță te îndeamnă la relaxare în lux. Băile sunt ireproșabile și (nu credeam să spun și să gândesc așa ceva) elegante.

Surprizele oferite de acestă locație sunt și la capitolul relaxare. Pensiunea Red Lake Inn oferă posibilitatea relaxării la spa-ul situat în imediata apropiere a clădirii pensiunii, dotat cu saună, jacuzzi, aparatură de fitness.

În serile ploioase poți apela la biblioteca pensiunii, poți juca șah, table sau tenis de masă cu prietenii iar în zilele însorite grădina pensiunii îți stă la dispoziție cu leagăne și spații amenajate pentru joaca celor mici. Distracția se poate extinde și înafara pensiunii. Se pot închiria biciclete și … pădurea te așteaptă. Sau călare pe niște mândri cai poți face un tur al zonei. Bineînțeles, dacă ești un împătimit al muntelui, acesta te așteaptă răbdător și te lasă să îl explorezi. Iarna ai posibilitatea să schiezi.

Sunt multe de spus despre o locație unde turistul este în centrul atenției. Nu pot omite servirea ireproșabilă a angajaților și atmosfera relaxantă de care te bucuri fiind înconjurat de atâta frumusețe și eleganță. Nu pot omite faptul că pensiunea are o sală în care se pot desfășura întâlniri de business.

Felicitările noastre doamnei administrator, doamna Armella Czimbalmos care a reușit să mențină standardele ridicate ale serviciilor Pensiunii Red Lake Inn.

Experiență unică trăită la Red Lake Inn ne face să recomandăm această locație din toată inima. Este un loc al relaxării într-o atmosferă intimă și servire impecabilă.

Red Lake Inn, Gheorgheni, județul Harghita Așa sunt eu. Când sunt impresionată de ceva anume, vreau să spun, foarte impresionată, îmi găsesc greu cuvintele.

[mesagerulneamt]

La Bicaz, apele au făcut deja primele pagube. Două case din cartierul Capșa au fost inundate, apa a intrat în mai multe curți, iar la Potoci și Izvorul Muntelui situația se agravează.

„Nu e tocmai bine. Încercăm să ținem situația sub control. La Potoci, este pericol să se rupă drumul, să împartă satul în două. Mai grav este la Izvorul Muntelui, cam la jumătate distanței de la intrarea pe Izvorul Muntelui și cabană, unde s-a rupt și o porțiune din drum. S-a intervenit încă de aseară și s-au mai diminuat din lovituri. În cartierul Capșa, pârâul Dorului  a inundat câteva case și a intrat în curțile mai multor gospodării, din cauză că au fost folosite pentru subtraversare niște tuburi cu diametrul mult prea mic ca să poată prelua. Am intervenit cu echipajul de la Serviciul Voluntar pentru Situații de Urgență”, a declarat Nicolae Sălăgean, primarul Bicazului.

Barajul de la Tașca este deschis complet. (M.T.)

  Bicaz: ”La Potoci e pericol să se rupă drumul, să împartă satul în două” La Bicaz, apele au făcut deja primele pagube. Două case din cartierul Capșa au fost inundate, apa a intrat în mai multe curți, iar la Potoci și Izvorul Muntelui situația se agravează.