#ernest m. poate

[seattlemysterybooks]

philsp

March 24, 1934 issue

cover art by C. Calvert

Sidney Herschel Small, “The Hour of the Rat” (Jimmy Wentworth)    

Max Brand, “X, The Murderer” (Part 2 of 6)   

George Allan England, “In the Gas” (T. Ashley)    

Major C. E. Russell, “Faked Claims"    

H.H. Matteson, “A Cook from Heaven” (Hoh-Hoh Stevens)    

Ernest M. Poate, “In the Cornfield”   

Paul Berdanier: Illustrated Crimes: The Page Murder Mystery     

Dugal O’Liam: Mountain Madness   

Maxwell Hawkins, “Pretty Slick”  

Frank Del Clarke, “Death’s Half Acre"    

Garret Smith, “Ghost Boat"

Seattle Mystery Bookshop    

[pulpsandcomics2]

“Horror Stories”  March 1935      cover by Charles Wrenn

Mate for a Monster by Hugh B. Cave

The Idol of Satan by H. M. Appel

Where the Dead Dance Always! by Arthur J. Burks

The Dead Hunt the Living by Ernest M. Poate

Honeymoon Curse by Norvell Page

Nursery of Horror by Francis James

A Soul for Sacrifice by Wyatt Blassingame

[rudyroth79]

Încă din timpul lui Shakespeare, teatrul și-a propus, și-a dorit și a reușit să devină oglinda realității și a tuturor timpurilor. Nu întâmplător există nenumărate piese de teatru care au rezistat timpului și, cu toate că uneori au fost date uitării, au fost mai apoi redescoperite spre a încânta și convinge alți și alți spectatori. Fie că e vorba de bardul din Stratford, de Oscar Wilde, de Victor Hugo, de Cehov sau de oricare alt dramaturg care continuă să fie jucat cu succes și astăzi, publicul a știut întotdeauna să recunoască adevărata valoare teatrală, precum și contemporaneitatea subiectelor atacate de dramaturgi. Unul dintre aceste cazuri este și celebrul George Bernard Shaw, autor dramatic britanic (dar de origine irlandeză – un aspect foarte important, căci, asemenea lui Oscar Wilde, a avut curajul să ironizeze fără teamă poporul englez și, în special, aristocrația, din care nu considera că face parte). Dintre piesele sale de teatru, cea care a înfruntat vicisitudinile vremurilor a fost și va fi mereu ”Pygmalion”, una dintre cele mai inspirate fresce ale societății artistocrato-burgheze britanice de la început de secol XX. Inspirată, din punct de vedere tematic, din mitologia greacă, comedia amară a lui G. B. Shaw folosește cadrul unei povești de iubire aproape imposibile drept pretext pentru a dezvălui falsitatea, artificialitatea și snobismul clasei nobile din Marea Britanie. De fapt, nu face altceva decât să ne prezinte cu fine observații și subtil umor caractere diverse pe care le întâlnim și astăzi oriunde pe mapamond. Probabil că acest aspect, alături de ironiile usturătoare îmbrăcate într-un limbaj elegant și plin de vervă au făcut din ”Pygmalion” una dintre cele mai jucate piese ale repertoriului britanic din secolul XX. Și probabil că aceleași motive i-au împins pe cuplul creator Frederick Lowe – Alan Jay Lerner să preia textul lui Shaw și, aproape neschimbând nimic din construcția lui, să-l transforme în ceea ce a devenit, poate, cel mai de succes și jucat musical din toate timpurile: ”My Fair Lady”.

După ecranizarea din  1964, realizată de regizorul George Cukor și avându-i în rolurile principale pe Audrey Hepburn și Rex Harrison, următoarea mea întâlnire cu capodopera de pe Broadway a avut loc la Teatrul Național de Operetă și Musical ”Ion  Dacian” din București (deși pe vremea aceea, instituția purta un nume puțin diferit). Din păcate, nu m-am putut bucura de distribuția ce-i aducea în atenție pe Cleopatra Melidoneanu și Ion Dacian, însă m-am bucurat la fel de mult urmărindu-i de nenumărate ori pe Mioara Manea-Arvunescu (de fiecare dată amuzantă, elegantă și fermecătoare în rolul Elizei Doolittle), alături de Silviu Stănculescu și, mai apoi, de George Pănescu (excepționali amândoi în rolul severului, dar șarmantului profesor Higgins). Aceea rămâne montarea mea de suflet, pentru simplul fapt că a fost prima mea întâlnire nu doar cu musicalul admirabil, ci și cu însuși spectacolul muzical românesc.

Cu toate acestea, acum adaug galeriei de montări ”My Fair Lady” pe cea excepțională realizată de regizorul Răzvan Ioan Dincă pe scena Sălii Palatului. Cu toată obiectivitatea necesară și cuvenită, cuvântul excepțional își are locul aici, căci spectacolul se ridică la nivelul artistic cerut de un musical de pe Broadway ori West End. Deși nu perfectă (pentru că deja este arhi-cunoscut faptul că România stă încă foarte prost la capitolul săli de concerte/spectacole și, totodată, la sonorizare care nu de puține ori poate ruina o performanță admirabilă), această nouă montare are toate ingredientele unui succes de casă: un corp de balet care nu este numeros, dar care execută mișcările cu precizie, vervă și talent, îndrumat cu atenție la toate detaliile de Violeta Dincă; o orchestră și un cor, conduse cu măiestrie de Daniel Jinga, și care au însoțit soliștii într-un mod admirabil; și, nu în ultimul rând, distribuția care s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele și, evident, ale întregului public.

Trebuie să recunosc că surpriza serii, pentru mine, a fost Horia Brenciu. Deși îl admir de multă vreme și îl consider unul dintre cântăreții români de vârf și un show-man remarcabil, nu știam la ce să mă aștept din punct de vedere actoricesc – cu toate că având un frate ca tenorul Marius Brenciu, care cântă pe marile scene de operă din întreaga lume, mă gândeam că e posibil să fiu plăcut surprins. Și s-a dovedit că așa a fost. Horia Brenciu este și un actor desăvârșit. Și-a asumat pe deplin rolul îngâmfatului, misoginului, dar totuși, fermecătorului profesor de fonetică Henry Higgins. Fiecare gest, fiecare cuvânt rostit și cântat aveau un gând în spatele său, privirile erau studiate cu atenție, fără a fi, însă, nenaturale. Iar relația pe care și-a construit-o cu Irina Baianț, interpreta Elizei Doolittle, s-a dezvoltat într-un crescendo așezat, dar totuși ritmat, încă de la început, trecând prin câteva momente tensionate de ceartă, executate corect, și culminând cu finalul plin de emoție. Cât despre soprana Irina Baianț, nu pot decât să reafirm ce am spus și în trecut – este o interpretă care face cinste scenei muzicale românești, cu un glas cristalin, clar, cu o tehnică foarte bine studiată și controlată. Și adaug că este și o actriță talentată care ”a trecut rampa” cu brio, transmițând publicului un sentiment foarte plăcut, mai ales datorită transformării sale fulminante, dar discrete, dintr-o simplă florăreasă într-o doamnă din înalta societate.

Alături de cei doi protagoniști, le-am aplaudat îndelung pe Anca Țurcașiu (doamna Higgins) și Ecaterina Ladin (la debut în rolul simpaticei doamne Pearce), cele două aducând nota puternică de umor, necesară oricărui musical care se respectă. De altfel, amândouă sunt actrițe de caracter, temperamente vulcanice, care reușesc de fiecare dată să smulgă hohote de râs publicului. Ionuț Radu Burlan a revenit în rolul lui Alfred P. Doolittle, tatăl-gunoier al Elizei. Deși îl mai văzusem în același rol, în montarea doamnei Alice Barb la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești, de data asta m-a convins parcă și mai mult de vocea sa bas-baritonală condusă cu grijă, dar și de talentul său clocotitor, pe care l-a scos la iveală în scenele temperamentale și pline de haz. Nota de romantism a fost adusă în scenă de Florin Budnaru, unul din cei apreciați tenori ai Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Prezența lui în rolul lui Freddy Eynsford-Hill, pețitorul Elizei, mi-a reamintit de marile spectacole din trecut de pe scena instituției amintite. Vocea sa caldă, aerul boem, totul a dat spectacolului un plus de melancolie, de nostalgie pentru vremurile de demult. Admirabil! Nu întâmplător l-am lăsat la final pe Ernest Fazekas, interpretul colonelului Pickering. După ce l-am văzut în câteva spectacole pe scena operetei bucureștene, m-am convins că este unul din atuurile instituției. Actor-cântăreț, dar și compozitor și libretist (autor a două inspirate musicaluri care, din păcate, nu beneficiază încă de montări la scară largă – ”Apocalipsa iubirii” și ”Secunda doi”), Ernest Fazekas a strălucit prin eleganță, bun-simț scenic și maturitate artistică în rolul militarului pensionat. Și nu pot să nu amintesc și faptul că el a realizat traducerea și adaptarea textului englez, făcându-l să sune normal în română (un lucru foarte greu cu o piesă ca ”Pygmalion”, în care limbajul și jocurile de cuvinte sunt personaje în sine).

Spațiul scenografic creat de Maruti Evans a dat Sălii Palatului o notă de rafinament, întâmpinându-i pe spectatori spre a-i conduce în lumea înflorată a Elizei Doolittle. Cu puține, dar impresionante elemente de decor, scenograful a redat atmosfera piețelor londoneze și a interioarelor Belle-Époque. În același timp, costumele Oanei Botez au contribuit din plin la plăcerea estetică pe care publicul a resimțit-o. Iar light-design-ul lui Daniel Klinger – atât de important într-un spectacol de asemenea anvergură – a susținut pe de-a-ntregul jocul actorilor, subliniindu-le momentele solistice. Iată de ce spun cu obiectivitate că Răzvan Ioan Dincă a știut cum să îmbine cele mai bune elemente (scenografie, costume, lumini, actori, orchestră și cor) într-un mod simplu, dar ingenios, pentru a oferi publicului o bucurie vizuală, auditivă, sentimentală și, mai ales, o lecție. O lecție de ”așa da!”. O lecție de iubire și respect față de teatru și o lecție de cum se poate face un musical de succes chiar și în România, unde școala de musical este inexistentă.

Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală

Arhiva rubricii Cronica de teatru

”Așa da! «My Fair Lady» – o lecție de iubire, o lecție de spectacol” de Tudor Sicomaș Încă din timpul lui Shakespeare, teatrul și-a propus, și-a dorit și a reușit să devină oglinda realității și a tuturor timpurilor.

[news24hrou]

Prima expoziţie a României la Luvru, asigurată cu zeci de milioane de euro şi pregătită în timp record

România are în această perioadă, prima sa expoziţie din istorie la Muzeul Luvru, cel mai mare din Franţa şi unul dintre cele mai vizitate muzee din lume. La 226 de la înfiinţare, Muzeul din inima Parisului găzduieşte până la sfârşitul lunii iulie, expoziția „Broderii de tradiție bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare”. Expoziţia este doar unul dintre evenimentele excepţionale organizate în aceste luni în cadrul sezonului cultural Franţa-România, România-Franţa. Şi a presupus eforturi uriaşe din partea unor măicuţe de la câteva mănăstiri din Nordul Moldovei, proprietare ale unora dintre exponate, dar şi din partea muzeografilor Muzeului Național de Istorie a României.De aici a plecat steagul liturgic al lui Ştefan cel Mare, înapoiat României de Franţa, în 1917. Banii pentru acest eveniment au venit târziu, unele exponate sunt extreme de fragile, nefiind restaurate, iar transportul de la Putna, Suceviţa şi  Bucureşti la Paris a fost chirurgie curată.

O parte dintre cei implicaţi au participat la deschiderea expoziţiei de la Luvru, la fel ca şi reporterul Europa FM, Anca Grădinaru.

https://www.europafm.ro/wp-content/uploads/2019/05/reportaj-Luvru-montat-.mp3

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

Deși mică, expoziția de broderie bizantină este una istorică dat fiind că aici sunt expuse obiecte de tezaur extrem de valoroase.

Atât de valoroase încât țesăturile au fost asigurate cu zeci de milioane de euro. Suma exacta este secretă, după cum mi-a mărturisit directorul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberlander-Tarnoveanu, prezent la Paris la deschiderea expoziției.

“E un eveniment pe care nu mă feresc să-l numesc istoric, pentru că o serie de piese sunt prezentate pentru prima dată în afara țării, piese care nu sunt importante doar pentru patrimoniul României dar și al Europei și al lumii…

-Vă referiți la…

-Multe dintre broderiile pe care le vedem aici între care acoperământul de Mormânt al Mariei de Margop-care este o piesă celebră sau acoperămintele de mormânt ale Movileștilor și ale membrilor familiilor lui Vasile Lupu, de la Trei Ierarhi, dar în primul rând, pentru stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare, piesă care este după părerea mea, este cea mai importantă broderie bizantină târzie din lume, păstrată în Colecția Muzeului Național de Istorie a României și care se leagă în mod direct, de relațiile foarte largi dintre România și Franța în secolul XX.  Este o piesă care a ajuns la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, și a fost recuperată în 1917, la cererea autorităților române de către generalul Moris Sarrail, comandantul trupelor aliate din Orient.

 A fost restituit țării în cel mai critic moment din istoria noastră modernă-anul 1917 a fost anul tuturor încercărilor, anul marilor catestrofe care s-au abătut asupra României în primul Război Mondial.”

 Alături de stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare și de acoperământul de mormânt ale uneia dintre soțiile domnitorului care a apărat ortodoxia în fața atâtor atacuri ale turcilor, la Luvru, sunt expuse și alte obiecte de patrimoniu, unele de la Mănăstirea Sucevița, din nordul Moldovei.

Este vorba despre acoperămintele de mormând ale foștilor domnitori ai Moldovei și Țării Românești, frații Ieremia și Simion Movilă.

Sunt țesături din fir de aur și argint țesute la începutul anilor 1.600.

Cum expoziția a fost inaugurată la nici 24 de ore de la arderea acoperișului catedralei Notre Dame, aflată la mică distanță de Muzeul Luvru, stareța Mănăstirii Sucevița, aflată acasă, dar și maicile care au însoțit obiectele de tezaur la Paris au avut emoții mari.

De altfel, pentru a vorbi cu Maica Dionisia a fost nevoie să trec preț de câteva secunde, peste regula impusă de Muzeul Luvru de a nu lua interviuri în spațiul inclus în celula de criză instituită de autorități. Ea mi-a povestit ce au simţit când au aflat de catastrofă.

“Maica Stareță astăzi, când a aflat ce s-a întâmplat la Notre Dame, a întrebat: Obiectele nostre unde sunt? Asta a fost prima întrebare. Nu m-a întrebat ce facem noi. Suntem obișnuite să fie păstrate în siguranță.”

 Iar îngrijorarea a fost cu atât mai mare cu cât obiectele aduse de la Sucevița sunt deteriorate și fragile. Nimeni de atâta amar de vreme nu a găsit folositor să dea bani pentru restaurare.

Chiar și așa, acest patrimoniu al umanității încă rezistă, mărturisește Maica Dionisia de la mănăstirea Sucevița.

În schimb, stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare a fost restaurat acum 10 ani, iar meritul le aparține inclusiv unor muzeografi tineri care s-au zbătut și atunci dar și acum, ca acest tezaur să reziste și să fie expus într-unul dintre cele mai importante muzee din lume, spune directorul directorul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberlander-Tarnoveanu.

“N-aș vrea să dau foarte multe detalii, dar Muzeul Național a primit sarcina să organizeze expoziția în condiții financiare foarte critice. La începutul lui februarie exista chiar posibilitatea ca această expoziție să nu poată fi realizată sau deschisă la timp”, a explicat directorul Muzeului Naíonal de Istorie care a adăugat că meritul major pentru realizarea expoziţiei l-au avut două dintre angajatele instituţiei, Oana Ilie şi Cristiana Tătaru.

Oana Ilie este șeful  secției de Istorie Medievală, Modernă și Contemporană de la Muzueul național de Istorie, iar Cristiana Tătaru cercetător în cadrul aceleiași instituții.

Pe Cristiana Tătaru am întrebat-o, după ce am aflat cât de mult efort a depus pentru ca broderiile de patrimoniu să ajungă cu bine la Luvru, ce i-a dat cele mai mari bătăi de cap.

„La 28 de ani pe care îi am, această expoziție înseamnă extrem de mult pentru cariera mea. Cel mai greu cred că a fost să îi convingem pe colegii din mănăstiri să aibă încredere în noi. Măicuțele au o grijă deosebită pentru aceste broderii, dar au înțeles că este o onoare să fim prezenți la Muzeul Luvru. La București, au existat probleme legate de bani, ambalarea a trebuit să o pregătim în ultimul moment și practic, într-o lună de zile am făcut ceea ce trebuia făcut într-un an și jumătate. Fiecare piesă este ambalată într-un fel de husă, husele sunt prinse într-un material neutru care le ține drepte și toate aceste materiale puse în straturi sunt ambalate în cutii mari de metal și lemn și predate piloților militari. Noi am stat tot timpul lângă piloți și am fost curierii care au însoțit pe tot parcursul drumului piesele”, a explicat la Paris,  Cristiana Tătaru.

  Expoziția “Broderii de traditie bizantina din Romania. In jurul stindardului lui Stefan cel Mare” de la Muzeul Luvru poate fi admirată până în luna iulie, lună în are se va încheia și schimbul cultural între România și Franța.

A fost și este un prilej de întâlnire între nenumărați artiști români și francezi să expună, să joace și să cânte în zeci de localități din cele două țări, să ofere publicului frânturi din cele două culture și să elimine clișee.

Cât privește cele 27 de broderie românești  care acum sunt admirate de turiși din toată lumea la Luvru, ele pot fi văzute și acasă, oricând.

                                              Expoziția „Broderii de tradiție bizantină din România” la Muzeul Luvru din Paris

În perioada 17 aprilie – 29 iulie, Mănăstirea Putna participă la expoziția „Broderies de tradition byzantine en Roumanie. Autour de l’étendard d’Étienne le Grand” („Broderii de tradiție bizantină din România. În jurul stindardului lui Ștefan cel Mare”), organizată de Muzeul Luvru din Paris.

La expoziție mai participă: Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Național de Artă al României, Mănăstirea Sucevița, Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Ministerul Afacerilor Externe – Direcția Arhivelor Diplomatice.

Din tezaurul Mănăstirii Putna vor fi prezentate douăsprezece broderii medievale, lucrate cu fir de argint, argint aurit și mătase, majoritatea dăruite de Sfântul Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna prin mâinile iscusite ale monahilor acestei ctitorii voievodale. Printre aceste broderii se află Acoperământul de mormânt al Mariei Asanina Paleologhina (Maria de Mangop), Dvera Înălțării Domnului și Epitaful dăruit de vistiernicul Gavriil Trotușan.

Evenimentul se desfășoară în cadrul Sezonului Cultural România–Franța. Printre broderiile de excepție prezente la expoziția de la Muzeul Luvru se află și binecunoscutul stindard al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe dăruit de Sfântul Ștefan cel Mare Mănăstirii Zografu din Muntele Athos. Stindardul a fost recuperat de Statul francez în timpul Primului Război Mondial și predat Statului român în 1917. Toate aceste lucrări remarcabile ilustrează extraordinara dezvoltare a broderiei de tradiție bizantină în Țările Române, începând cu mijlocul sec. al XV-lea și până la mijlocul sec. al XVII-lea. Moștenite din Bizanț, ornamentele brodate ale „panopliei sacerdotale” ale episcopilor, preoților și diaconilor, și cele ale „panopliei liturgice” destinate celebrării cultului, sunt completate de un ansamblu unic în lume de acoperăminte de morminte voievodale, în care caracterul hieratic al imaginilor bizantine cedează curând locul tentației portretului.

În cadrul expoziției se va lansa și un catalog, care poate fi comandat de pe site-ul Muzeului Luvru.

Pe lângă catalogul dedicat expoziției de la Paris, broderiile din tezaurul Putnei se regăsesc și în albumul „Tezaurul Mănăstirii Putna. Broderii și țesături”, disponibil în limbile română și engleză.

Expoziția de la Muzeul Luvru poate fi vizitată în fiecare zi, între orele 9.00 – 18.00, exceptând marțea, iar miercurea și vinerea programul de vizitare se prelungește până la ora 21.45.

Pe un fond de atlaz roșu, sub o arcadă trilobată, sprijinită pe două fascicule de câte trei colonete, doamna Maria, cea de a doua soție a lui Ștefan cel Mare, fiica lui Ioan Olobei de Mangop și a Măriei Asan Paleolog, descendenți ai marilor împărați bizantini, își doarme somnul de veci. Mâinile îi sunt încrucișate pe piept, iar peste chipul ei oval, cu ochii închiși, cu sprâncenele arcuite și cu trăsăturile foarte fine, plutește o liniște adâncă, liniștea desăvârșită a morții. O coroană măreață, cu fleuroni înalți, bătută cu pietre scumpe, sugerate în brodaj de mătase roșie, verde și albastră, îi acoperă capul; din marginile ei se desprind câte patru șiruri de mărgele, flancându-i simetric obrajii. Cercei mari, cu pandantivi, asemănători acelora descoperiți în timpul săpăturilor arheologice de la Suceava, din anul 1955, îi împodobesc urechile; pe sub ei coboară deasupra gâtului o plasă fină de aur, înconjurând bărbia, ușor ascuțită. Tunica de brocart argintiu, cu reflexe albastre și aurii, este brodată în motive stilistice vegetale, reprezentând flori, frunze și fructe de rodii. Se încheie în față cu 14 nasturi și se termină la gât cu un guler înalt, ornat cu motive florale, cu sugestii de pietre scumpe și cu două mici medalioane în cuprinsul cărora se află câte o cruce încârligată. În jurul acestui guler, o capă de blană cade armonioasă pe umeri, încheindu-se cu doi nasturi în față, iar de sub ea, se evazează largă și fastuoasă, în jos, mantia de ceremonie, brodată cu aceleași motive în aceleași nuanțe cromatice ca și tunica, întreaga imagine se încadrează într-un chenar marginal dreptunghiular, de-a lungul căruia este brodată inscripția comemorativă, întreruptă la cele patru colțuri de medalioanele cu monograme și simboluri după cum urmează: în colțul stâng de sus și în cel drept de jos, figurează câte un vultur bicefal, reprezentând emblema imperială a Bizanțului; în colțul stâng de jos este brodată o monogramă semnificând primele trei litere din numele Paleolog, monogramă ce se repetă – în poziții diferite – și pe arcada treflată, în cele două medalioane de deasupra capitelurilor, în sfârșit, în colțul drept de sus, este brodată o altă monogramă, ceva mai complicată, în care savantul francez Gabriel Millet a descifrat numele Asanis sprijinindu-se pe inscripția unei icoane donată de Maria de Mangop Mănăstirii Grigoriu, de la Muntele Athos, în cuprinsul căreia se pot citi cuvintele: „Rugăciunea preaevlavioasei Doamne Maria Asanina Paleologhina, Doamna Moldovalahiei”. Așadar cele două monograme de pe splendida broderie putneană reprezintă numele de familie al Doamnei Maria de Mangop și dacă s-ar putea demonstra – cu argumente peremptorii – că acest celebru portret este într-adevăr un autoportret, presupunere care se face uneori, acestea ar reprezenta, implicit, și cea mai veche semnătură cunoscută la noi, pe o astfel de operă.

Inscripții: în chenarul marginal, de jur împrejur, inscripție comemorativă, în limba slavonă, brodată în fir de aur și argint aurit, pe un fond de mătase roșie: „Acesta este acoperământul mormântului roabei lui Dumnezeu, binecredincioasa și de Hristos iubitoarea doamnă a lui Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, Maria, care a trecut la veșnicul lăcaș în anul 6985 (= 1477), luna decembrie 19, în ceasul al cincilea din zi”.

http://bit.ly/2ZYEboO http://bit.ly/2V2UYTV

[books0977]

Behind Locked Doors. Ernest M. Poate. New York: Chelsea House, (1923). First edition. Original dust jacket.

Major Conford is found with a knife buried in his chest, but strangely a syringe of poison is found underneath the body.

[seattlemysterybooks]

philsp

February 1, 1930 issue

cover art by John A. Coughlin

Ernest M. Poate, “Double Dummy"  

Paul Ellsworth Triem, “Fugitive Finger Prints" (John Doe)    

Herman Landon, “Picaroon’s Iron Band” (Part 2 of 3; Martin Dale/The Picaroon)

Albert William Stone, “Twenty Years Behind"    

Perry Carter, “Three Fools" 

James Edward Hungerford, “An Awful Truth"   

Donald Van Riper, “Weapon Unfound"

Seattle Mystery Bookshop 

[seattlemysterybooks]

ebay

March 29th, 1930 issue

cover art by John A. Coughlin

Christopher B. Booth, “Bad Blood”

N.D. Marbaker, “Emergency Murder”

Paul Ellsworth Triem, “The Iron Hand”

Albert William Stone, “Bitter Oranges”

Ernest M. Poare, “Timely Torture”

Frederick Ames Coates, “Oiled Disaster”

Alex Barber, “The Symbol of Sin”

Leslie Gordon Barnard, “Doctor! Doctor!”

Seattle Mystery Bookshop

[seattlemysterybooks]

philsp

November 4, 1919 issue

cover art by John A. Coughlin

Edgar Wallace, “Stamped in Gold” 

Anna Alice Chapin, “High Tide"    

Ernest M. Poate, “Curse on the House of Carson” (Part 1 of 6)   

Rowland Wright, “The Disappearance of Kimball Webb” (Part 2 of 6)

Howard Ellis Davis, “Keeping Her Out of It"   

Grover Kidwell, “Little Poison Hate"  

Stephen Lee, “Gold Bricks"    

C. O. Ates, “A Confession in Writing"    

James Edward Hungerford, “Miss Mystery”

Seattle Mystery Bookshop 

[seattlemysterybooks]

philsp.com

July 1932 issue

Seattle Mystery Bookshop

[seattlemysterybooks]

philsp.com

July 1936 issue

cover art by Norman Saunders

Orrin Hollmer, “Clip-Joint” (Ed Byrnes)

Ernest M. Poate, “Killer at Large”   

Richard B. Sale, “G-Men Spotted” (Cliff Brant)

Harold Channing Wire, “Mark of the Rat"

James Duncan, “Ah Klim, the Needle"

Cornell Woolrich, “One and a Half Murders"

Roy Henry, “The Key to Kingdom Come"

Robert H. Leitfred, “Perfect Plan for Murder"

Seattle Mystery Bookshop  

[seattlemysterybooks]

philsp.com

June 1936 issue

cover art by Norman Saunders

Robert H. Leitfred, “Too Dead to Die” (Chris Larsen)

Norman A. Daniels, “That Guy Loves Murder"

Ernest M. Poate, “The Hand of Padded Death"

Harold de Polo, “Killed and Dressed” (Pudge Benson)

Richard B. Sale, “Whitemail"

George A. McDonald, “Goddess of Death"

Edgar Daniel Kramer, “Too Many Crooks”, Ace-High Magazine, February #2, 1927

Beech Allen, “The Devil Hates Women”

Seattle Mystery Bookshop  

[seattlemysterybooks]

philsp.com

May 1934  issue

Margie Harris, “Behold the Murderer"

Sam Carson, “Murder via Radio"

Erle Stanley Gardner, “Silver Strands of Death"

Robert E. Howard, “Names in the Black Book” (Steve Harrison)

Syl MacDowell, “Dead Wagon"

Ernest M. Poate, “Poisoned"

Wyatt Blassingame, “The Bloody Axe"

K. Krausse, “The Percolator Murder Case"

Seattle Mystery Bookshop  

[seattlemysterybooks]

philsp.com

May 18, 1929 issue

cover art by John A. Coughlin

Ernest M. Poate, “Stormy Petrel"

Judson P. Philips, “The Man with the Changed Face” (Part 2 of 3)

Austin J. Small, “The Needle’s Kiss” (Part 6 of 6)

Bryan Irvine, “One Gay Night"

Charlotte Dockstader, “Restless Ghosts"

Donald Van Riper, “He Talked Too Much"

Martin Dale, “The Fatal Tear"

Seattle Mystery Bookshop