#citate despre oameni

[noviablog5]

Înainte eram persoana care dacă pierdea pe cineva era în stare să se dea şi cu capul de pereți. Acum sunt în stare să le țin şi uşa deschisă, pentru că am realizat că oamenii care țin la mine cu adevărat, nu m-ar răni niciodată.

[lumea-ei]

Sunt ochi pentru orbi și picioare pentru șchiopi

Sunt tot ce am vrut să fiu și o spun fără mânie,

Nu mi-a mai plăcut de mine atunci când ți a plăcut ție

Dar cine sunt eu să zic ceva?

Suspendat în traume ca un disperat

Dezintegrat toate o să le zic de fapt.

-Kazi Ploae "Vraja Broastelor".

[lady-in-blacks-blog]

Am avut atât de multe trăiri

Trăiri pline de suspine și amăgiri

Multe lipsuri și goluri fără înțeles

O lume întreagă nu m-a priceput

Căci sufletul meu nu mai avea curajul să îndrăznească

Oricât de greu am țintit, a fost cu urcușuri și coborâșuri

Chiar dacă am simțit dezamăgire de la oamenii dragi

Am înțeles că cei ce te iubesc, nu te vor părăsi niciodată!

[un-suflet-anonim]

Dacă postez lucruri emoționante,

De la suflet la suflet,

Nu înseamnă că sufăr din iubire,

că viața mea e un dezastru, și că-n mine e un vuiet

de durere, de suferință, de dezamăgiri,

sau de neîmplinite iubiri.

Dacă postez despre tăceri și lacrimi,

despre nedreptăți și înjosiri,

Nu înseamnă că duc lupte cu mine însumi,

Și am nevoie de ajutor și compasiuni.

Dacă postez despre falsitate și trădări,

nu înseamnă că mă zbat să-nving furtuni,

Să răzbesc singură, cu inima-n genunchi,

Călcând pe spinii de pe drumuri,

Sângerând, plângând, suspinând.

Dacă postez citate, poezii sau poeme

Despre oameni, societate si probleme,

Nu înseamnă că-mi țip neputința în scris sau în tăcere.

Nu, nu țip, pentru că nu am de ce,

Nu plâng trecutul căci nu mai are rost,

Îmi este bine așa cum totul e,

Și nu regret nimic din ce a fost

Căci asta înseamnă să trăiești,

Să îți creezi singur povești,

Să devii tu propria-ți putere,

Să vezi soare și zâmbete dincolo de durere,

Să devii o inspirație acolo unde nu mai e culoare,

Acolo unde pare că, totul, chiar și speranța, moare.

@un-suflet-anonim

[uncrestinnou]

Expulzarea Întunericului

Pe tot cuprinsul Vechiului Testament se regăsesc profeții cu privire la evenimentele viitoare. Și în cartea lui Isaia este notată o privire asupra unei speranțe viitoare...

„Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină! Peste cei ce locuiau în țara umbrei morții, a strălucit o lumină!”

Isaia 9:2 NTR

În versetul care îl precede pe acesta, textul explică că cândva în viitor, acești oameni care au trăit în „întunecime”, din „Galileea națiunilor”, vor fi inundați de lumină. (Cuvântul „națiuni” este un termen pentru non-evrei, reprezentând un amestec eclectic de alte popoare.)

Israel era națiunea aleasă de Dumnezeu prin care se va naște Mântuitorul lumii. Dar chiar și lui Avraam, care este considerat tatăl poporului evreu, i s-a spus de către Dumnezeu că toate familiile și națiunile pământului vor fi, de asemenea, binecuvântate prin urmașii săi (vezi Geneza 12:2-3; 22:18).

Când Isus, Mesia, a apărut pe scenă, El a fost respins de propriul popor – mai ales pentru că El nu a apărut în modul în care și-au imaginat ei. El a fost, totuși, surprinzător de acceptat de mulți dintre neamuri, cândva necredincioși.

Dumnezeu împărtășește mai multe despre aceasta în Isaia 49:6, când vorbește despre Mântuitorul prorocit:

El zice: „Este prea puțin pentru Tine să fii Slujitorul Meu ca să ridici semințiile lui Iacov și să-i aduci înapoi pe supraviețuitorii lui Israel. Te-am pus să fii o lumină pentru națiuni, ca să duci mântuirea Mea până la marginea pământului!“

Isaia 49:6 NTR

Și în Noul Testament, Matei a citat Isaia 9:1-2 când scria despre lucrarea lui Isus lângă Marea Galileii, unde trăiau multe neamuri. El a înțeles că este împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu prin profetul Isaia.

Este o reamintire frumoasă că indiferent cine ești, indiferent unde locuiești, indiferent cum arăți, indiferent de istoria sau moștenirea ta, indiferent cât de adânc poate simți întunericul din jurul tău, a venit o lumină grozavă. El străpunge întunericul, desființează umbrele și dă viață la tot ceea ce atinge.

Acea mare lumină este Isus și numai El este speranța noastră.

Am fost cândva în întuneric, dar acum avem lumină. Amin🙏🙏❤️🇮🇱

[inprimalinie]

Vladimir Putin, despre elitele occidentale: Balul vampirilor se termină

Cele mai importante citate ale lui Putin din interviul cu Dmitri Kiselev: ▪️ Cu privire la disponibilitatea pentru negocieri privind Ucraina: “da, suntem pregătiți, dar numai pentru negocieri care nu se bazează pe niște dorințe după folosirea de medicamente psihotrope”. ▪️ Cu privire la cine este mai ușor de abordat: “Vă amintiți cum se spunea în Rusia? Fericirea unor oameni la nivel cotidian…

[bartholomaus]

Exact, e ca jocul de Marocco, mai scoti cate un bat pana se prabuseste tot. la noi risipa a devenit normalitate. Risipa oamenilor, risipa resurselor, risipa sănătății. Jocul de-a avocatul diavolului în acest context nu are sens. -- Eu am fost provocat de multe ori cu întrebarea absolut idioată, ce e mai important, omul sau natura. Le-am răspuns că la fel, dar să țină seama că natura poate exista fără oameni, dar oamenii nu fără natură. -- Răspunsul pe care am ajuns să îl folosesc eu mai nou la întrebări similare, e un citat care îmi place că exprimă o schimbare conceptuală în mentalul colectiv: "eu nu apar natura, eu sunt natura care se apără pe ea însăși". Cred că tocmai această diversitate care dă naștere și activiștilor de mediu și avocaților diavolilor, e o meta-ironie din care putem învăța cat de importanta e diversitatea ca și strategie de supraviețuire, dar și cât de importantă e incluziunea, unitatea in diversitate. -- Multi sunt inca sub influenta paradigmei "omul se lupta cu natura, o invinge si o transforma in interesul sau" si nu realizeaza ca tot ce e bun pentru natura / mediu in general e bun si pentru om si viceversa, pentru ca uneori conexiunea e mai complexa si nu imediata si deci mai greu observabila si chiar contraintuitiva pentru cei care nu au notiuni de baza de biologie si ecologie. Foarte multi cred ca natura e un moft, ca omul poate trai fara ea, ca nu e o problema de viata si de moarte chestiunea biodiversitatii si ca putem antropiza complet planeta ( inca mai circula aberatiile cu "planeta poate hrani x zeci de miliarde de oameni" - calculand ca transformi in teren agricol tot ce nu e oblinda de apa, gheata / zapada permanenta, stanca sau desert...).

Shifting baseli e syndrome este un fenomen ce merita inclus in intelegerea situatiei oamenilor si a naturii -- Chiar aseara am schimbat niste replici pe FB, de data aceasta pe un subiect mai degraba social. Iar intrebarea care se punea este: de ce ar trebui sa investim in relatiile cu ceilalti (prieteni, cunostinte), cand oricum avem "alte priorotati" si "o viata foarte ocupata", Familie, "a lot to achieve" etc. Mie mi se par declaratiile astea atat de brutale. 😳 Si ma gandeam asa, cum poti convinge oamenii astia de ceva, cand pe ei nu ii mai intereseaza nici de cei cat de cat apropiati, daramite de natura. Simt civic? Solidaritate? Voluntariat? Cu Cine? 🙁 ---->cei care va spun asta foarte probabil nu sunt fericiti si impliniti. Nu bag mana in foc ca este asa, nu interpretati ca si cum ar fi feedbackul unui guru. Dar sanatatea sociala este atat de vitala cum este sanatatea individuala pentru viata umana. Si trebuie avut grija si de sanatatea sociala, prin interactiile + cu alte persoane. ------>Cred că este un rezultat, pe de o parte al bunăstării (știi că poți acumula), dar și al timpului și efortului tot mai mare pe care ți-l cere societatea. Pe vremuri, aveai să-i comunici ceva cuiva, îi scriai o scrisoare, te duceai să-i cumperi un timbru, o puneai la poștă, așteptai un răspuns,care venea sau nu venea. Acum, scrii un email sau un chat. Ai o viață mai tihnită? Nu. Nu o spun ca o scuză, ci pentru că acei oameni, care își pun problema investiției sociale, sunt cei care sunt sus și în ale căror "mâini", noi ceilalți ne-am pus viața. -------------------------- A doua frază mi se pare o interpretare mult mai viscerală a ”ipotezei rivet” (nu cunosc o traducere în lb.română, în maghiară s-a stabilizat termenul ”szegecs-hipotézis”) formulat de soții Paul și Anne Ehrlich în 1981 (în cartea intitulată "Extinction: The Causes and Consequences of the Disappearance of Species"). (Pe scrut, despre ipoteza rivet, conform ChatGPT: Ipoteza rivet face o analogie între biodiversitate și o aeronavă, sugerând că speciile dintr-un ecosistem sunt asemenea niturilor care țin împreună o aeronavă. Conform acestei ipoteze, pierderea unei specii este similară cu pierderea unui nit, iar dacă pierderea acestora continuă, ecosistemul ar putea să-și piardă funcționalitatea și stabilitatea. Ideea centrală a ipotezei rivet este că biodiversitatea joacă un rol esențial în menținerea funcționalității și stabilității ecosistemelor. Pierderea speciilor poate duce la declinul calității ecosistemului și poate afecta serviciile pe care le oferă oamenilor, cum ar fi polenizarea plantelor, controlul dăunătorilor, filtrarea apei și multe altele. Este important să menționăm că ipoteza rivet a fost subiectul dezbaterilor și critici, iar unii cercetători susțin că metafora niturilor poate să nu reflecte întotdeauna complexitatea interacțiilor din ecosisteme). Este originală această analogie cu organimsul uman/falangă. --->

interesant este ca eu m-am inspirat din alte surse, dar tin si asta minte. Sursele mele sunt articole care prezinta biodiversitatea ca element de asigurare pentru navigarea incertitudinii. Disparitia speciilor in stadiul initial nu afecteaza negativ serviciile ecosistemice, stabilitatea naturii. Oamenii deci traiesc in disonanta cognitiva-conceptuala atunci cand ecologii spun ca disparitia speciilor este egal cresterea vulnerabilitatii sociale (pe axa asta: Ce puii mei au ecologii astia, ca speciile tot dispar dar tot avem fructe, culmea, mai multe, in contextul declinului polenizatorilor). Asa oamenii se obisnuiesc cu pierderea speciilor ca si cum ar fi fireasca, iar brusc se trezesc ca daca nu folosesc pensule, nu mai au mere - pentru ca prin disparitia speciilor scade diversitatea de raspuns, dar functia ramane (polenizarea merelor ramane si daca din 100 de specii de polenizatori se scade la 5, care devin mega abundante, omul nu simte asta la buzunar, dar sistemul este mult mai vulnerabil, gradele de libertate au scazut). Ei, eu din asta am scos analogia de mai sus, dar Ehrlich este mai fain as zice. Ehlich tot spre asta batea.

Asta cu pierderea organelor aparent neimportante in contextul in care corpul are randament economic, am creat-o singur.

Nu stiam cum sa explic situatia complicata fara sa folosesc termeni stiintifici si am trantit raspunsul postat mai sus in poza. --------->

Chestiunile complicate trebuie cumva explicate folosind exemple pe care omul ne-trainuit in chestioni abstracte, sa le poata simti, accesa, vizualiza.

Cam tot asa este si cu salcamul. Este ca si cand un intreg sistem educational s-ar califica ca si ok, pentru ca elevii trec bacul, de exemplu, sau creste procentul oamenilor cu diploma universitara. Wow ce succes! Dar asa cum ne invata Romania, oamenii cu scoala nu neaparat inseamna calitate crescuta a expertizei....tot asa, avand o plantatie de salcam care are 10 ani si este verde, frumoasa, nu ajunge sa zicem ca viitorul zonei va fi verde. Va colapsa cu schimbarile climatice (plantatia de salcam) asa cum si RO este esuata (procentul analfabetilor functionali este mare) cu toate ca avem scoala....poate este trasa de par analogia asta, dar vreau sa ilustrez prin comparare -------->Printre slabiciunile mele uriase se afla si cititul cartilor de popularizare a stiintei. Sunt puternic setat pe articole, carti faine le am pe raft, asteapta sa fie citite...si for fi candva...cand ma decid sa ma apuc de scris carte. ------------------- Foarte bună explicație, am scris că eu consider mai viscerală și astfel mai palpabilă decât cel cu avionul, aripa și niturile lui Ehrlich. Organismul uman, ca și ecosistemul, este tot un sistem, dacă pierzi din el elemente, la un moment dat, la un prag critic intră în colaps (cam asta înțeleg din ce au scris Ehrlich). Omul știe despre el că poate să piardă o falangă, chiar o mână, un braț, un rinichi, un ochi, parte din plămâni, din ficat, sânge, etc….dar după prea multe pierderi dai de ortu` popii. Omul de rând asta poate să conceapă mai ușor. Dacă sunt întrebat ”apoi câte specii pot să dispară din ecosistemul cutare?”, pot să răspund cu același întrebare: ”apoi tu câte părți din corpul tău poți pierde până ce intri în moarte clinică?”. Depinde…de sănătatea organismului, de importanța organului pierdut, de mărimea bucății/cantității de organ pierdut… etc. Dacă pierzi o falangă, încă nu mori, dar dacă pierzi inima, mori. Dacă din pășunea cu arbori dispare o populație de fluture, rămâne încă pășune de arbori. Dar dacă elimini arborii, nu mai este pășune cu arbori. (offf, e încă prea luni pentru mine 😃 -------------------- Eu nu consider o slăbiciune că nu citești cărți de popularizare, ești setat pe ceea ce este mai eficient în munca ta. Eu am citit cartea soților Ehrlich mai în tinerețe, când nu prea aveam acces la articole științifice (am o traducere în lb. maghiară apărută în anul 1995), dar de atunci de multe ori m-am întâlnit cu citări în diverse publicații legate de conservarea naturii, și mereu reveneam la textul original. Am procurat cartea, ca să-l am la dispoziție. Cu cărțile așa stă treaba: așteaptă să fie citite. Eu încerc să mențin un procent de 70-75% cărți citite din totalul de 100% procurate, acelea 25-30% așteaptă să fie citite, unele de ani de zile, chiar înfoliate (constituie colecția mea de ”antilibrary”: https://nesslabs.com/antilibrary -------- END ----- ne chinuim sa explicam dar, in afara unui cerc restrans, putin numeros de oameni, este totul in zadar. distrugerea se va continua si chiar amplifica. pentru ca on the other side sunt influenterii care au tot interesul sa atate oamenii pe calea distrugerii. ei castiga din asta (ba prin vizualizari ba sau si prin plati directe din partea lobbistilor). asta este

[cipriannicolaepopa]

16 octombrie. Sărbătorim ziua mondiala a painii cu o reflecție asupra relației dintre pâine și Dumnezeu

Pentru mine cel mai frumos citat despre pâine este o reflecție a lui Mahatma Gandhi: “Sunt oameni în lume atât de flămânzi încât Dumnezeu nu li se poate arăta decât sub formă de pâine.” Acest citat concentrează toată simbolistica pe care societatea umană a proiectat-o asupra acestui aliment, devenit, în multe religii, “toiagul vieții”. Legătura dintre pâine și Dumnezeu depășește rolul său de…

[cufarulluichristianne]

Un citat despre suferință începea să capete înțelesuri pe care nimeni nu și le-ar fi putut imagina: ”Din suferință s-au născut cele mai mari caractere. Cele mai puternice suflete sunt pline de cicatrici.” - Khalil Gibran

Doresc să vă împărtășesc o experiență profundă și tulburătoare care s-a petrecut în viața mea în urmă cu 11 zile, în speranța că nu se va mai întâmpla niciodată asta cuiva. În seara zilei de 19.08.2023, am participat împreună cu cei trei copii ai mei la un festival, cu speranța de a oferi copiilor mei o zi de neuitat. Râsetele copiilor mei se împleteau cu acordurile muzicii, iar fetița mea cea mică râdea în hohote și căuta să descopere lumea. Evenimentul s-a desfășurat într-un cadru impresionant, iar voci talentate aduceau muzica și voia bună în inimile oamenilor. Nu am putut anticipa că această zi va rămâne gravată în mintea mea și a celor dragi ca o cicatrice dureroasă, cu impact emoțional puternic asupra întregii noastre existențe.

Totul părea o seară distractivă și plină de bucurie, dar ceea ce trebuia să fie o distracție la un festival, s-a transformat într-o dramă ce avea să îmi zguduie lumea întreagă din temelii. Ne-am luat câte un suc și, în jurul orei 20:40, m-am dus la baie. Pentru că fata mea cea mică era în sandale și am observat că suprafața era umedă și murdară, am decis să intru fără ea, lăsându-o să stea cu frații ei, crezând că totul va fi în regulă pentru doar câteva clipe. Am stat preț de 30 de secunde... A luat-o fiul cel mare de mână. Înainte să intru în baie îi spusesem în mod repetat să nu o scape din mână, știind că fetița uneori nu vrea să stea de mână pe stradă sau în alte locuri.

În momentul în care am ieșit din toaletă am fost informată de băiat că fiica mea nu mai este lângă ei și nu poate fi găsită. Privirile disperate ale fraților ei m-au înfrigurat, iar stresul și teama pe care le-am simțit în acele momente nu pot fi exprimate în cuvinte. În jurul meu melodiile continuau să cânte, dar pentru mine toate sunetele se estompau într-o durere surdă. Cânta Horia Brenciu, era abia spre început.

Băiatul îi scosese sandalele (i le scosesem și eu de mai multe ori, deoarece îi cauzau disconfort la mers) și, după aceea, a scăpat-o din mână. Fata s-a dus la locul de joacă, apoi a dispărut în mulțime. Am căutat-o câteva minute, vreo 3-4, disperată, alergând prin aglomerația de oameni și privind cu ochii în lacrimi în fiecare direcție, în fiecare colț al evenimentului. Însă nu avusesem nici o șansă. Am spus numele ei într-un strigăt mut de disperare, în timp ce inima îmi bătea atât de tare încât părea că va ieși din piept, dar nu am dat de ea nici eu, nici băieții. Timpul a părut că se întinde la nesfârșit.

Cu disperarea în inimă, am cerut ajutorul jandarmilor, iar unuia dintre ei i-am spus (explicându-i pe cât posibil detaliile menționate mai sus), el comunicând mai departe prin stație și apoi a luat legătura cu voluntarii festivalului, care au căutat-o vreo jumătate de oră. De asemenea, a fost anunțat de 3 ori publicul prezent la festival despre dispariția fiicei mele prin intermediul microfonului. Ulterior, mi s-a spus și mie prin aceiași metodă să stau în spatele scenei lângă scări. În spatele scenei sufletul meu era sfâșiat de frică și neliniște. Cu ochii înlăcrimați și inima strânsă, am așteptat vești despre fetița mea. Știam că fiecare secundă conta, că fiecare clipă în care eram despărțite era o agonie pentru fetiță, dar și pentru noi, așa că, după vreo câteva minute de așteptat, am anunțat un voluntar că nu am stare și că mă duc să o caut și eu și revin, a zis să mă întorc în mai puțin de 10 minute, ceea ce am și făcut.

După alte câteva minute de la întoarcerea mea (eu nu o găsisem) am fost anunțată că se afla la cei de la ambulanță, găsită de un jandarm în bratele unei tinere de 31 de ani. Când, în cele din urmă, am aflat că fiica mea a fost găsită, sentimentele mele au fost amestecate între bucurie și furie. Când mi-am revăzut fetița, ea mă privea cu ochii ei curioși și inocenți, fără să înțeleagă ce se petrece. Acea privire a ei m-a încurajat să continui să lupt și să fiu puternică pentru ea. Cu fiecare respirație, am adunat toată iubirea și curajul din mine și am promis că nu voi lăsa niciodată ca asemenea evenimente să ne stârpească. Bucuria că am putut să o îmbrățișez din nou și să o țin în brațe a fost umbrită de furie și dezgust față de femeia care i-a răpit câteva clipe din viață și a încercat să îi schimbe cursul destinului.

Nu au vrut să mi-o dea pentru că nu aveam actele… Până nu am arătat sute de poze din etapele vieții ei, tot nu m-au lăsat să o iau în brate, abia atunci când a fost verificată în baza de date și a plâns fata după sân au înțeles că e copilul meu. Femeia care o găsise, timp de aproape o oră s-a jucat cu ea și a făcut poze, a filmat-o, a tinut-o în brate, pe gât, a vorbit cu ea foarte mult (aveam să aflu aceste amânunte în jurul orei 12 noaptea).

După ce mi-au dat fata, mi-au spus că nu am voie să plec, până nu vine cineva de la Secția 2 de Poliție să îmi ia o declarație. Între timp, unul din jandarmi mi-a spus să mă uit discret în dreapta mea și să îi spun dacă o cunosc pe o anume femeie. (Era cea care o ”găsise„). M-am uitat, erau și băieții cu mine, însă nu au recunoscut-o nici ei, eu nici atât. Nu o cunoșteam. Era deja 10 seara și stăteam lângă scenă, nu vedeam și nu auzeam nimic, am plâns continuu și nu știam de ce voiau să rămân pentru declarație, mai ales că mă întrebaseră de femeia respectivă. A trebuit să dovedesc că sunt mama ei, să scot la iveală poze și amintiri din viața noastră împreună. Mi-au cerut datele, le-am dat cartea mea de identitate și le-am zis cum o cheamă pe fetița mea. După un timp au zis că datele sunt greșite, dar au notat greșit (ca de obicei) și numele meu, și al fetei. Mi-au cerut numărul de telefon și au zis că ei sunt siguri că nu plec și că răspund la telefon (noroc că mi-am luat la prânz de acasă un jaf de baterie externă, altfel nu aveam cum să le răspund la telefon). M-au sunat de fix 7 ori, de pe trei numere diferite… Când s-a stabilit ora la care trebuia să mă duc la secție, am reușit să sosesc cu tramvaiul, pe la ora 12+-, dar înapoi nu mai aveam tramvai. Când am ajuns, au zis că am greșit secția, și a venit un polițist îmbrăcat în civil iar eu am avut nedumeriri, neștiind dacă să mă urc în mașina lui, nefiind mașină de poliție. În fine, ajunsă la secție, mi-au luat iar fata, fiind necesar să caut prin telefon certificatul ei de naștere, l-am găsit până la urmă. Vă dați seama că nu l-am luat de acasă (dar știam că am o copie de undeva) neștiind că mi se va întâmpla tocmai mie…

La secția de poliție, am fost supusă unui proces de declarații minuțioase cu privire la eveniment și la detaliile care l-au înconjurat.

Încă simt privirea acelui polițist care nu m-a privit ca pe o mamă disperată și speriată, ci ca pe un număr într-un dosar. Am simțit cum inima mea plângea în tăcere și cum lacrimile îmi curgeau necontrolat pe obraji.

În ciuda stării mele de anxietate și epuizare, am făcut tot posibilul să redau foarte clar ceea ce am trăit și ceea ce mi s-a relatat ulterior. Era și tipa care luase fata, am făcut după aceea legătura, din ce au zis polițiștii. Femeia nu avea copii, își dorea mult unul, a spus polițiștilor ca a terminat medicina și că lucrează ca voluntar în cadrul unui spitalul de psihiatrie. Jandarmul care a găsit-o pe fetiță a văzut cum femeia făcuse mai multe filmulețe, fără să aibă dreptul sau consimțământul meu, adresându-i copilei cuvinte sugestive și manipulatoare, spunând că ar trebui să fie sub tutela ei și că ar trebui să rămână în grija sa (îi spunea că de astăzi mama ei nu mai e mama ei, că de acum dânsa e „mama” copilei și o va duce la ea acasă…). Aceste detalii le-au aflat polițiștii din filmulețe și le-am aflat și eu ulterior, adăugând-se la suferința și neîncrederea mea.

Am constatat cu șoc și îngrijorare că această femeie, în loc să reacționeze cu compasiune și să ducă fata în fața scenei, ea interacționa într-un mod inadecvat cu fiica mea. Consider că acțiunile acestei femei au avut un impact negativ asupra copilului meu și au generat o stare de pericol și disconfort.

La poliție, ea a arătat filmulețele (probabil fiind și bolnavă), iar când politistul de la sectie a cerut să ii fie trimise si lui pe WhatsApp, ea și-a blocat telefonul și a zis că nu mai știe codul PIN. Cu toate acestea, i-au confiscat telefonul, iar dorința ei de a fi "mamă" s-a sfârșit într-un dosar penal, ea fiind acuzată de răpire, corupere de minori, privare de libertate și cine mai știe ce...

Tot necazul acesta a fost doar pentru că m-am dus, mai puțin de 30 de secunde într-o baie aproape insalubră, fără să-mi iau și fetița în acea mizerie, bazându-mă pe fiul mai mare care a promis că va avea grijă de ea. Da, știu, e vina mea, că nu trebuia să o las cu nimeni. Femeia a zis că ar fi adus fata, după ce termina de cântat Horia Brenciu. Cum să auzi de 3 ori în microfon că s-a pierdut un copil, tu să îl găsești și să mai stai jumătate de oră cu el?

Nu știu cum le atrag… Cât am stat la poliție, ea a intrat în vorbă cu mine și a zis că vrea de mult timp să lucreze ca bonă, să o sun să vină la mine mâine, îmi lăsase numărul de telefon, nu l-am notat, dar l-am învățat pe loc pe de rost. Polițistul care „ne păzea” tot o despărțea pe femeie de mine, că venea și mângâia fetița în mod insistent și grijuliu, de parcă era al ei, iar eu eram o străină, dar a reușit să o trezească de câteva ori…

Polițiștii mi-au zis că s-au uitat pe camerele de la festival, de azi, dar și de ieri (că m-au întrebat dacă am fost și ieri), vorbind cu mai multe persoane, au înțeles că, până la baie, nu am lăsat fata să plece de lângă mine, mergând doar de mână, în brate, pe gât sau singură, dar nu la mai mult de un metru distanță (băieții au mai plecat, dar am avut punct de întâlnire, dacă obosim, ne plictisim, vrem să ne căutăm sau alte motive, pe trepte, la întrare, imediat lângă baie). Au zis că eu reacționat corect la miscările ei și nu am de ce să primesc vreo amendă sau altceva. M-au felicitat că am stat cu ea în permanență. Mă rog, fără acele 30 de secunde…

Cât am stat să dau declarație, băieții mei au rămas pe holul secției și mi-au spus următoarele: Polițistul de pe hol îi spusese femeii să pună telefonul la încărcat și, după insistențele lui, l-a pus. Stătea numai cu ochii pe telefon „de parcă avea ceva de ascuns” – zice băiatul cel mic.. Amândoi au zis că, în timpul cât am stat eu în birou să dau declarație, femeia l-a întrebat de vreo 20 de ori pe polițistul din hol care o păzea dacă poate să vina la noi unde dădeam declarație, să vadă fetița, că îi este foarte dragă, apoi a spus că și eu ii sunt dragă… Ea a arătat filmările băieților, iar intr-unul din ele fetița era pe gâtul ei, în altul era pe gâtul ei, dar cumva „călare” pe umărul stâng. Fetița ar fi fost tristă, iar femeia ii spunea: „dar de ce ești tristă, nu mai fi tristă, vrei să mergi la mama?” Fetița a zis că da și femeia i-a răspuns „hai să ascultăm pe nenea cum cântă (Horia Brenciu), iar fetița a dat din cap că nu, apoi a spus că vrea la mama, femeia răspunzând: „eeeei, hai că mergi la mine acasă”. La poliție femeia i-a spus polițistului din hol: „fetița sigur nu mai vrea la mamă-sa, de aia plânge la ea, vrea mai bine la mine”. Dar asta nu am cum să dovedesc eu din gură, doar dacă aș deschide un proces și aș cere avocatulului meu video-urile. Dar cum nu îmi permit, am preferat să scriu această întâmplare. Erau între 7 și 10 filmulețe. 7 erau sigur, că le-a numărat unul din băieți. Ziceau că s-au uitat împreună. Polițistul care stătea pe hol la biroul lui, pe instagram (copiii stăteau pe o canapea, iar femeia pe un fotoliu), din când în când ii mai zicea femeii să plece de pe canapea. Când tăcea din gură, când vorbea cu băieții, când tăcea iar, când râdea în hohote, iar tăcea, iar râdea în hohote, iar vorbea...

Când am plecat de la secție, polițistul a zis că nu mai avem tramvai de aproape o oră, că ei nu au nici o mașină disponibilă și să venim pe jos acasă. Ieșisem și așteptasem afară să îmi vină o idee despre cum să ajungem acasă, noi stând prea departe, în celălalt capăt de oraș, apoi polițistul a venit și a zis că mă urcă el în taxi, a trebuit să trezesc lumea din somn și să împrumut bani la 1 noaptea ca să ajungem acasă…

Ajunși acasă, în sfârșit, am strâns fetița în brațe cu o fermitate pe care nici eu nu știam că o am, iar privirea mea s-a pierdut în ochii ei blânzi și călduroși, dar încă speriați. Îi simțeam respirația lină, inimoara cum bate puternic și mânuțele mici și moi care cuprindeau ușor gâtul meu. Am început să-i spun povești la fel cum o făceam aproape în fiecare seară când nu eram prea obosită, dar de data aceasta cu o intensitate mai profundă. Fiecare cuvânt era o promisiune de iubire și protecție, un legământ că voi face totul pentru a o proteja și a o îndruma în viață.

Lacrimile s-au revărsat din nou, dar de această dată erau lacrimi de recunoștință și bucurie. În timp ce mă gândeam la cele întâmplate, am simțit un amestec de emoții. Furia și frica au început să cedeze locul compasiunii și înțelegerii. M-am gândit la femeia aceea care a luat-o pe fetița mea și am realizat că, și ea, în felul ei, căuta poate ceva ce îi lipsea, pentru căm până la urmă, nici un suflet nu este alcătuit doar din întuneric sau lumină.

Pe data de 25 august 2023, am reluat legătura cu poliția pentru a obține informații despre stadiul dosarului, pentru că nu am liniște și nu mai pot dormi nopțile, și mi s-a spus să nu aștept prea multe detalii prin telefon. Cu toate acestea, am simțit că am datoria să urmăresc ceea ce se întâmplă și să aflu dacă s-a luat vreo măsură. Îngrijorarea și frica m-au împins să caut informații și răspunsuri, în ciuda obstacolelor care mi-au fost puse în cale. Am fost până la urmă la secția 1 unde am dat telefon și declarație cu câteva zile în urmă, iar o doamnă de acolo, care nu s-a prezentat, dar avea birou la acea secție mi-a spus: „Și ce dacă a luat copilul? Trebuie arestată preventiv sau dusă la psihiatrie pentru asta?” Răspunsul și atitudinea omului din cadrul poliției (care sunt plătiți din banii noștri) m-au lăsat dezamăgită și dezorientată. Auzind de la reprezentanții instituției că dosarul penal a fost întocmit, dar alte măsuri nu au fost luate, am fost cuprinsă de o senzație de neputință și de lipsă a justiției. În gândul meu am răspuns și eu doamnei respective: „Nu, trebuie lăsată în libertate! Mă duc și eu să fur copii, dacă nu mi se întâmplă nimic după.” Apoi doamna de la Secția 1 a zis să mă duc la Secția 2, dar luni dimineață, că acum nici la telefon nu răspunde nimeni. Nu s-a gândit nici o secundă la copiii ori nepoții dânsei, dacă o fi având așa ceva... Dar mi-au lăsat totuși numărul de telefon, probabil să îl colecționez, pentru că altceva nu aveam ce să fac cu el, oricum nu primeam informațiile pe care le cerusem.

Am rămas cu gustul amar al unui sistem care pare să prioritizeze formalitățile și să ignore adevăratele tragedii. Deja am pierdut foarte mult, mi-e frică să ies din casă, stau cu ochii pe cei mici ca pe butelie… vreau măcar să-mi recuperez timpul în care pierd și am pierdut bani, eu având un PFA și trebuie să ies zilnic la vândut, altfel chiria și întreținerea nu se plătesc singure, mâncarea copiilor și alte cheltuieli (nu am mai ieșit de pe data de 20 din casă decât singură și doar dacă am avut treabă urgent). Că începe școala nu mai zic. Și nu mai discut nici de daunele morale, stres, anxietate, frică, depresie și alte exemple, nu am putut să dorm deloc după ceea ce s-a întâmplat, dacă ațipesc, tresar, speriată că nu mai am fetița lângă mine. Fiecare noapte de la acel eveniment este un coșmar.

Și, cel mai important, vreau un ordin de restricție pentru că lumea e mică și ea locuiește tot în acest oraș, oricând poate da de mine, prin simplu fapt că, să presupunem, aș ieși la vândut. Îmi perturbă traiul de zi cu zi, lucru care îmi oferă un nivel de trai la limita subzistenței, că nu am să mai pot câștiga cum trebuie, va trebuie să mă înglodez în datorii până îmi trece teama, ca să ne putem întreține, eu crescând singură copiii. Nu vreau ca femeia să facă pușcărie, pentru că ea a luat fetița cel mai probabil din cauza unor traume de care suferă, iar închisoarea ar agrava în ultimul hal, însă aș subscrie pentru un tratament, observație pentru o bună perioadă de timp (pentru că nu e normal deloc să faci așa ceva) și un ordin de restricție să nu se mai apropie de noi.

În data de 28.08.2023, am hotărât să mă prezint personal la Secția 2 de poliție pentru a obține informații noi despre dosar, așa cum s-a stabilit zilele trecute la cealaltă secție. Am căutat clarificări și răspunsuri, însă am fost primită cu o atitudine dezinteresată și cu lipsă de tact și comunicare, doamna respectivă țipând la mine de 2 ori pe holul instituției, spunând că de ce am venit, mi-am dat declarația, să îmi fie de bine. Aceasta fiind o altă dezamăgire într-un șir lung de frustrări. Deci e a doua femeie din cadrul Poliției Iași, care spune că nu are ce să îi facă femeii care a luat copilul, dar s-au luat măsuri fiind întocmit dosarul penal. Asta e singura măsură, fără arest preventiv, fără expertize psihiatrice, fără nimic. Și la întrebarea mea: "Deci pot și eu să iau copiii altora și să spun că sunt ai mei, că nu mi se va întâmpla nimic", polițista sau ce era ea (că cei de la poliție nu se prezintă în 99.99% din cazuri) mi-a spus "doamnă, ați venit să vă certați cu mine? Nu am ce să discut" și mi-a mai spus că nu vorbește cu mine nici dacă aduc televiziunea, fiind suficient că am fost audiată, nu trebuie să știu mai departe ce s-a întâmplat, o să mă cheme iar la audieri dacă e nevoie. După care a plecat și m-a lăsat cu ochii în soare. În ciuda tuturor obstacolelor și neclarităților, voi continua să lupt pentru a asigura că această situație va avea și un final.

Răspunsurile primite de la poliție au fost insuficiente și adesea pline de indiferență. Nepăsarea, indiferența și inacțiunea celor din instituțiile noastre nu fac decât să adâncească suferința și dezamăgirea în rândul cetățenilor, deși au prea mulți dintre ei salarii de 5-6-7 mii de lei, pensii speciale la o vârstă destul de tânără, iar noi avem pensii mizerabile la bătrânețe, dacă am muncit ca sclavii o viață, să nu cumva să ne ajungă pensia pentru medicamente și să trăim mai mult. Mereu m-am confruntat cu nepăsarea și indiferența prea multor persoane din cadrul sistemului judiciar, medical sau de învățământ. Această experiență m-a condus la concluzia că în multe cazuri, oamenii sunt lăsați în neputință și nu primesc sprijinul și protecția cuvenită din partea instituțiilor care ar trebui să le ofere aceste instituții și sunt conștientă că doar dacă aș fi fost o personalitate publică sau o vedetă, probabil aș fi fost băgată în seamă mult mai repede, iar situația ar fi fost mediatizată intensiv. Dar poți conduce drogat și să sfâșii la propriu oamenii pe stradă, să îi rupi în două, dacă ai pile sau părinți cu prea mulți bani și poți să fii judecat în liberate. La fel, poți omorâ bebeluși în maternități, că profesezi în continuare dacă ești mare șmecher, sau poți să furi până într-o sută de mii de lei sau euro, că nu pățești nimic dacă faci parte din vreun partid. Iar noi suntem aruncați în fundul închisorii dacă furăm o pâine veche și un parizer expirat din magazine. Aceste legi (date numai pentru oamenii de rând) ridică întrebări cu privire la egalitatea și justiția în abordarea problemelor cetățenilor, indiferent de faima sau statutul lor social.

În zilele ce au urmat, mi-am simțit inima sfâșiată de durere și teamă. Cu fiecare apus de soare care se lasă peste oraș, coșmarul se reînnoiește în mintea mea. Noaptea, visele mele sunt pline de imagini neclare ale fetiței, ale evenimentului, iar somnul îmi e întrerupt de teroarea că îmi voi pierde din nou copilul. Fiecare sunet necunoscut îmi face inima să sară din piept, fiecare persoană străină pare să fie însoțită de o umbră de suspiciune.

Pe mine m-au internat cu forța la psihiatrie în 2011 pentru că m-am certat cu o asistentă medicală al unui centru unde stăteam, după ce asistenta respectivă mi-a scăpat din brațe băiatul de sub 6 luni. Internarea forțată într-un spital psihiatric a fost răspunsul autorităților, fără a ține cont de contextul real al situației, pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic și nici nu m-au lăsat să vorbesc, polițiștii lovindu-mă cu urlam și vorbeam ”agresiv” după mintea lor. M-au luat pe sus brutali precum își iau prada animalele sălbatice... În tot acest timp, persoanele responsabile de tragedie și-au continuat viețile, fără să sufere consecințele acțiunilor lor.

Femeia care mi-a luat fetița a fost lăsată să umble nestingherită, în timp ce durerea mea și lupta pentru dreptate au fost trecute cu vederea. Sistemul legal a arătat o latură crudă și nedreaptă. Poziția socială sau resursele financiare ale acelei femei au dus la o nedreptate evidentă.

Mă întreb dacă mai merită să scriu și eu, nu știu dacă ajută la ceva, poate doar să mă descarc eu. Pentru că ce se întâmlă în lume ține o lună, un an, apoi oamenii uită, sau se duce în trecut fiecare dramă, fiecare tragedie. Au rămas doar cazurile grave neuitate de prea puțini oameni, precum Colectiv, Larisa, Cazul din Caracal, Maternitatea Giulești, acum cel de la Crevedia, incendiile din cauza cărora au muri mai mulți oameni în mai multe spitale din țară,tragedia de la biserica din Costești unde au murit 116 copii, plus foarte mulți părinți care s-au sinucis de dorul copiilor lor, cutremurul din 77 unde au murit aproape 1600 de oameni, din cauza blocurilor neîmtreținute sau prost făcute. Dar și de cazurile astea am uitat mulți dintre noi. Or mai fi, dar nu mi le amintesc nici eu pe toate. Iar instituțiile din România nu fac nimic fără plic, fără pile... Nici în școli, nici în spitale, nici în aziluri de bătrâni sau casele de copii, ciuciu medicamente, ciuciu educație, ciuciu locuri de muncă (nu te angajează aproape nimeni tânăr și fără experiență, sau bătrân. Iar când înaintezi în vârstă, tot nu ai experiență, că nu te-au angajat nici înainte), ciuciu dragoste și compasiune. Bine că statul a crescut prețurile la absolut tot, TVA-ul, taxe peste taxe de nu mai rămâne nimic în buzunarele oamenilor de rând... și bine că a eliberat 70.000 de permise port-armă...

Fotografia îmi aparține.

Continuarea aici:

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid0BDttQoTF4DFRYSJynTtCjgMw44sfL2jq211AsdAZ8At7dQ9T3spJARNAb72DzaVFl&id=100003242263984&sfnsn=mo

[artificii-in-ceata]

Artificii în ceață

Capitolul 2

Masa de Crăciun

Laurențiu se pregătise mult timp pentru această întâlnire, gândindu-se și răzgândindu-se la fiecare detaliu. A decis într-un final să poarte un pulover verde, neavând altceva mai festiv; nu voia nici să fie îmbrăcat nepotrivit ocaziei, dar nici nu găsea de cuviință să vină în cămașă și cravată ca la muncă, deoarece nu era o ocazie extrem de formală. A luat câte o ciocolată pentru fiecare dintre gazde și a pornit la drum. Ajuns la adresa indicată, se duse la intrarea blocului și caută cu privirea: numărul 11. Se uită pe lista de la interfon: Lazăr, apartamentul 44. Sună și-I răspunse Tiberiu. Urcă scările, clădirea veche neavând lift. Pe lângă priveliștile obișnuite, plante în ghiveci și tablouri pe pereții holului, observă că fiecare ușa era decorată. La etajul lor, balustradele aveau beteală în jurul lor, iar ușa apartamentului lor era înrămată de beculețe colorate. Sună la ușă.

-Crăciun fericit!

-Crăciun fericit și ție! Ne bucurăm că ai venit! răspunse Tiberiu, primind punga de cadou. Intră! Fă-te comod!

Laurențiu își puse greaca în cuier și se descălță.

-Vrei să-ți dau niște papuci de casă?

-Nu e nevoie, mulțumesc!

Regretă imediat că a refuzat, simțind prin șosete cât de rece era podeaua, dar îi era prea jenă să mai întrebe o dată. Holul dădea în bucătărie, deci le văzu pe Mădălina și Teodora, sora ei mai mare, pregătind felurile de mâncare pentru a fi puse pe masă. Se oferi să le ajute și cără oalele pe masă.

-Nu trebuie să te deranjezi! spuse Teodora, încercând să fie amabilă. Ești musafirul nostru.

-Nu pot să nu vă ajut! Oricum, treaba e aproape gata.

Teodora îi mulțumi și merse în sufragerie să pună ultimele farfurii și tacâmuri. Mădălina desfăcu punga de cadou pe care o adusese Laurențiu și îi zâmbi jucăuș:

-Ce drăguț din partea ta să-mi aduci trei ciocolate!

-Două sunt pentru fratele și sora ta, zâmbi și el.

-Îmi place puloverul. Te-ai îmbrăcat așa înadins ca să ne potrivim?

-La ce te referi? zise încurcat. Tu porți roșu.

-Exact, amândoi în culorile festive.

-Am zis să fiu îmbrăcat pentru ocazie. Ai mai găsit și altceva în afară de ciocolate în pungă?

Ea ridică în mâini o cană pe care scria următorul citat de Mark Twain: "There are three kinds of lies: lies, damned lies and statistics" (Sunt trei tipuri de minciuni: minciuni, minciuni sfruntate și statistici - n.a). Nu se putu abține să nu zâmbească.

-O ador! Mulțumesc frumos! Nu uita să-ți verifici geaca!

Se uită îndeaproape și, într-adevăr, a găsit o nouă insignă prinsă de aceasta, cu logo-ul unei trupe care le plăcea amândurora. I-a mulțumit și a însoțit-o în sufragerie, unde s-au așezat la masă față în față. O latură a mesei era lângă canapea, iar cealaltă avea două scaune. Mădălina s-a așezat pe partea cu scaune ca să stea lângă sora ei, astfel Laurențiu și Tiberiu stând pe canapea. Spre deosebire de ceilalți, Teodora spuse o scurtă rugăciune înainte de a începe să mănânce. Începând primul fel, toți conversau între ei natural, Laurențiu integrându-se în grupul lor mai ușor decât se aștepta.

-De ce nu ne povestești despre cum îți este lucrul la această firmă? spuse Tiberiu, prietenos.

-Foarte bine, cum altfel? răspunse Laurențiu, de parcă se aștepta să fie o întrebare capcană. Mi-a priit cel mai mult că am reușit să cunosc oameni noi.

Mădălina se uită la sora ei cu subînțeles, iar apoi zise tuturor:

-Nu ne-am întâlnit aici ca să vorbim despre muncă, nu-i așa?

-Într-adevăr, am venit aici în familie. Apropo, mulțumim de ajutorul de mai devreme.

-Cu plăcere. De când eram mic am fost obișnuit să am mulți musafiri; încercam s-o ajut pe mama măcar câte puțin.

-Te-ai mutat de curând în acest oraș?

-Nu, sunt aici de vreo șase ani, de fapt, doar atâta tot că mi-am schimbat locul de muncă. Îmi place orașul; aici sunt mult mai multe oportunități decât în locul de unde provin. Mai ales pe parte de programare, se găsește relativ ușor de lucru.

-De unde vii, atunci?

-Din Bucovina, dar nu are rost să intru în detalii.

-Ai venit, deci, pentru a studia aici, și apoi ai rămas?

Deși știa că nu fusese cu intenție, Laurențiu se simțea jenat de întrebare și nu știa cum să o evite într-un mod politicos. Au continuat să mănânce următoarele feluri și au discutat tot felul de teme pe parcursul următoarelor ore. Mădălina încercă în mai multe rânduri să vorbească numai cu Laurențiu, dar era parcă de fiecare dată întreruptă. El, la rândul lui, se bucura de compania lor și dorea să fie prietenos, dar se lovea parcă la fiecare propoziție de un detaliu jenant pe care nu ar fi vrut să-l împărtășească. Deși Mădălinei îi spusese mult mai multe decât celorlalți, ea nu știa încă, de exemplu, despre cât de izolat fusese înainte să vină la acest loc de muncă, și pentru cât de mult timp. Se temea că acest lucru i-ar schimba cu totul părerea despre el și l-ar face să pară ca un ciudat. Și chiar în acel moment, deși purta conversație în mod natural, își imagina că ceilalți îl judecă. La un moment dat, trebuiau să strângă masa și el le mai ajută pe fete să ducă farfuriile.

-Te simți bine? îl întrebă Mădălina, îngrijorată.

Ești palid.

-Poftim? Da, da, sunt bine... Cred că mi-ar prinde bine să beau ceva cald...

-Vrei vin fiert?

-A, nu, nu e cazul; conduc. Mă gândeam să-mi fac o cafea.

Ea se apucase să spele vasele, iar el își făcea cafeaua. După ce termină, o ajută la treabă.

-Să știi că mă bucur foarte mult că ai venit! zise ea.

-Și eu, dar îmi pare rău că nu prea am apucat să stăm să vorbim. Mă bucur, evident, că am apucat să îi cunosc pe ai tăi.

-Le-ai făcut o impresie foarte bună.

-Da? Ce ușurare!

-Te așteptai la altceva?

-De exemplu, era cât pe ce să mă dau de gol că nici nu am făcut facultatea...

-Și ce dacă? Crede-mă că ești mai deștept decât mulți dintre colegii pe care i-am avut eu. Mă rog, eu am fost la economie, nu știu cu ce se mănâncă informatica, dar înțelegi ce zic. Nu e un lucru rușinos, ci mai degrabă impresionant că-ți faci treaba poate chiar mai eficient decât unii cu facultate.

-Ioi, mulțumesc frumos! Asta mi-a mers direct la suflet, zise, privind-o cald.

Ea simțea cum îi bate inima mai tare. Nu se așteptase să-l atingă vorbele ei, dar se bucura foarte mult. Când să se întoarcă în sufragerie, situația părea deja mai tensionată. Teodora se uita încruntat la fratele său. Mădălina știa deja la ce să se aștepte, și se enervă deodată, temându-se să nu-i fie ruinată seara.

-Ți-am zis să nu faci asta, îi șopti apăsat Teodora lui Tiberiu, la care acesta a răspuns cu voce tare:

-Este o ocazie specială, de ce-mi strici distracția?

-Este Crăciunul, nu se cade...

Laurențiu se uită confuz la Mădălina, parcă încercând s-o întrebe despre ce era vorba, dar ea s-a îndreptat direct la fratele ei, privindu-l amenințător, de parcă ar fi fost în stare să-l strângă de gât.

-Cred că vrei să știi de ce ați fost invitat aici, dle Beniuc... continuă Tiberiu. Data trecută când a avut Mădălina un iubit, nu a durat suficient de mult să ajungă și de Crăciun, deci, vezi... e mare lucru!

Mădălina încerca să-i smulgă ceva din mâini, iar ceilalți încercau să calmeze situația.

-Ba chiar acum încerca să ascundă de noi că se întâlnește cu tine! Dar ce surpriză de Sărbători!

-Oare de ce ascundeam asta de tine, nesimțitule?!! Ți-ai luat și tărie? Nu ți-e era destul că te-am lăsat să bei vin fiert, că "așa e tradiția"?!! țipă ea la el, după ce reușise să-i smulgă sticla din mână.

-La ce te iei de mine?! Ideea era să facem o petrecere, nu? Și nu o mai lua așa... personal, zicea el incoerent. Vă stă bine împreună... la urma urmei...

-Să nu mai vorbești cu mine în viața ta, dubiosule! Teo!!!

-Tibi, du-te la culcare, te rog! zise Teodora neajutorată.

-E numai unșpe... căscă.

-Asta se zice când ești la petrecere cu băieții, nu când ții sărbătorile cu surorile tale. Ți-ai și găsit cel mai bun moment! zise Mădălina, trăgându-l de braț.

-Lasă-mă...

-Nu te mai miorlăi!

-Mădă, gata, că te auzi tu mai tare!

-Bine, atunci, să-l lăsăm să facă ce vrea?!! Pe tine nu te supără deloc?!

-Evident că da, zise lăcrimând. Dar nu merge cu forța.

-Ajută-mă să-l car de aici! se îndreptă spre Laurențiu, care nu știa ce să facă și era copleșit de situație.

Cearta a mai durat ceva vreme, până când și-au dat seama că Tiberiu adormise deja. Era miezul nopții. Teodora și-a cerut multe scuze pentru situația de față, iar Mădălina a ieșit cu Laurențiu pe holul etajului, ca să-și ia la revedere. Au mers afară, în fața blocului, îndreptându-se spre locul unde își parcase motocicleta.

-Îmi pare rău că nu am putut să ajut cu nimic. Nu știam contextul, și nu voiam să iasă scandal mai mare, zise el.

-Eu îmi cer scuze, nu trebuia să te implic... iată ce fel de șef ai... un magnific... Un om de afaceri cu reputație, vezi tu! zise cu o ironie tăioasă, după care își schimbă din nou tonul într-unul de regret. Îmi pare rău că ai văzut toate astea... Dar ce-a fost, a fost; nu se poate da timpul înapoi.

-Nu este vina ta.

-Știu... Dar mă simt atât de... expusă... zise, ținându-se ca și când ar dârdâi de frig.

El îi oferi geaca sa.

-Nu mi-e frig! Și nu am nevoie să mă compătimești! zise ea apăsat, întorcându-i spatele.

Stătu pe vine și începu să plângă. Se întâmplase exact ce se temea cel mai mult. Dacă tot voia să o facă de râs, de ce nu și-a găsit altă zi?! După ce se mai calmă, observă că Laurențiu încă stătea lângă ea, și îi veni să plângă din nou numai văzându-l.

-Te simți mai bine? întrebă el, punându-i mâna pe umăr

-Da. Mulțumesc din suflet că ai stat cu mine.

-Să știi că m-am bucurat că am venit, la urma urmei.

-Și eu... e târziu și pentru tine... ne vedem cât de curând!

-Noapte bună; Crăciun fericit!

-Crăciun fericit! șopti, simțind o lacrimă amară căzându-i pe obraz.

[sweet-heart-31]

Te vreau lângă mine în orice zi, în orice seară. Vreau să te pot ține în brațe, să-ți simt prezența în fiecare noapte și să mă trezesc lângă tine în fiecare dimineață.

[noviablog5]

Cine sunt cu adevărat?

Mi-am dorit să mă las în urmă până ce complet m-am uitat…

[lumea-ei]

Diferența, fă diferența,

Fă tu mai bine și fă-ți simțită prezența

Diferența, asta-i diferența!

Nu confunda absența cu indiferența.

-Kazi Ploae "Vraja Broastelor"

[lady-in-blacks-blog]

Adevărata viață se simte cu adevărat,

Trăirea ei e un dar ce-i dat.

Cu bucurie și dor să o îmbrățișăm,

Căci numai așa putem să o apreciem.

Viața e un puzzle complex,

Cu piese ce se așază perfect.

Iubire, speranță și momente pline de har,

Sunt cele ce ne pot călăuzi pe drum cu har.

Deci, să o savurăm pe deplin,

Căci frumos e să fii fericit și senin.

În fiecare clipă să ne bucurăm,

Și în viață împlinirea să o găsim!

[nuestisingursastii]

Zâmbesc

Râd

Oare sunt falsă că mă ascund?

Oare ar merita să mă expun unor suflete corupte?

[scrierileuneifetetimide]

“Hei, mamă, fata ta s-a maturizat. Nu mai vrea dulciuri și cadouri de Crăciun, ci are nevoie de oameni calzi și fericirea care i-a lipsit până acum.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com