#Gabriel Liiceanu

[d-razvan]

Trei (Maria Ilie, Dark Tranquility, Attractive Chaos)

Era să zic trei muzicalități. Sau trei eufonii. Dar noi, Doamne Ascultă!, vorba ălora de la Hora TV, nu suntem nici Ștefan Alexiu, nici Gabriel Liiceanu. Așa că alegem doar trei, presa muzicală serioasă din lumea asta apelând la condensări atunci când se vrea neapărat vorbitul despre ceva fără însă a se simți fie tragerea mâței de coadă, fie vreo analogie prodigioasă. Iar metodica cu pricina nu…

[culturacuvantului]

GABRIEL LIICEANU - CE-I REPROȘEAZĂ MARELE INCHIZITOR LUI ISUS - O LECTUR...

[rudyroth79]

„Îngândurări de ianuarie…” de Ionuț Cristache

A fi îngândurat, a cădea sau a te pune pe gânduri, a te îngrijora… Căderea soarelui și căderea fulgilor de nea dădeau ceasului de iarnă o gravitate îngândurată. Scria Voltaire: „Văd ode sacre/ Puse-n rafturi grele/ În librării și-mi zic îngândurat [s.n.]:/ Sunt sacre, sigur. Lumea a aflat că nu se-atinge nimenea de ele…” „A face filosofie, spunea Gabriel Liiceanu, nu înseamnă numaidecât să treci…

[epublice]

ePublice - Ce merită să învățăm în școală? – CONFERINȚĂ SUSȚINUTĂ DE Mircea Miclea, URMATĂ DE UN DIALOG CU Gabriel Liiceanu

Pe scurt, ne întrebăm: Ce merită să învățăm azi care să fie relevant și în lumea de mâine, să exploateze rațional tehnologiile digitale și să valorifice datele din neuroștiințele cognitive?

𝐌𝐚𝐫𝐭̦𝐢, 𝟗 𝐦𝐚𝐢, 𝐨𝐫𝐚 𝟏𝟗.𝟑𝟎 – Ateneul Român

[vipromania]

Înapoi la argument cu Gabriel Liiceanu (@TVR Cultural)

[tuborgosia]

[ and I don't understand why i sleep all day 🌧 and i start to complain that there's no rain 🌧 and all I can do is read a book to stay awake 🌧 and it rips my life away, but it's a great escape ]

05.07.2019//05:08 am

[xartero]

Gabriel Liiceanu în dialog cu Ștefan Liiceanu despre „Arcașul fără arc“ - xArte

𝐌𝐢𝐞𝐫𝐜𝐮𝐫𝐢, 𝟏𝟓 𝐝𝐞𝐜𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞, 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐨𝐫𝐚 𝟏𝟗.𝟑𝟎, sunteți invitați să urmăriți un dialog dintre 𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 și 𝐒̦𝐭𝐞𝐟𝐚𝐧 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 despre fascinanta antologie de povești, plide și vorbe de duh...

[in-the-maze]

[culturacuvantului]

GABRIEL LIICEANU - INCREDIBIL! ARHIVELE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE SUNT S...

[finita--la--commedia]

– Emil Cioran in “Cioran and Petre Tutea - An Exercise in Admiration“ (1991), directed by Gabriel Liiceanu (philosopher) and Constantin Chelba (artistic technician) In this interview, Cioran is talking about a 26-year old young man, a very competent clerk and who earned very well. He had read the ideas Cioran wrote about suicide and came to see him. They walked around Luxembourg for 3 hours and talked about suicide. The above words are some of many thoughts Cioran expressed him that evening. 3 years later, Cioran met him again, and the young man told him: “I followed your advice, and I am still alive”.

[folagaring-blog]

2945 - Roumanie ... ceci n’est pas un putsch ?

2945 – Roumanie … ceci n’est pas un putsch ?

Par Modeste Schwartz. VisegradPost – 11/08/2018

Roumanie – Migrationniste, mondialiste et pleine de compréhension pour le programme LGBT, la « droite » roumaine, pour se réinventer après sa défaite historique de décembre 2016, aurait bien du mal à recourir à cette « fuite en avant dans le sociétal »que la presse occidentale donneuse de leçons reproche si âprement aux droites hongroise et…

[semnebune]

Editura Humanitas vă invită sâmbătă, 9 decembrie, ora 17.00, la o întâlnire cu Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Niculescu și Vlad Zografi despre bestsellerul Gaudeamus „Cum să fii fericit în România“, volum colectiv coordonat de Oana Bârnă, cu texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan…

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2kIqCnW

Romania Libera - Gabriel Liiceanu anunță că vrea să meargă astăzi în Piața Univestității, pentru a participa la protestele împotriva ordonanțelor penale:

 E prea mult. Au facut din România, jefuind-o sălbatic, cel mai mizer popor al Europei !

de Mălin Bot

Sub titlul ”Marea Sfidare. E prea mult!”, filosoful și scriitorul Gabriel Liiceanu publică, pe contributors.ro, un comentariu în care anunță că va participa la protestele de  astăzi față de ordonanțele grațierii și amnistiei. Liiceanu este revoltat de metodele PSD și ALDE, partide despre care spune că ”mituiesc electoratul” pentru a putea apoi să emită legislație care să scape corupții de sentințele de condamnare și de dosarele în curs.

Citește și opinia ziaristului Călin Hera pe această temă: Probabil cea mai puternică forță politică a României

„Domnul condamnat penal Liviu Dragnea” se laudă că a primit amenințări cu moartea. Așadar victima e el, și nu poporul român pe care îl omoară lent și sistematic, de 27 de ani, partidul ctitorit de Iliescu, trecut prin haltele Năstase și Ponta, și la cârma căruia se află astăzi Liviu  Dragnea, victimă și erou deopotrivă. Amenințat cu moartea, domnul condamnat penal ne anunță că nu cunoaște frica și că e gata „să moară în picioare”, spune Gabriel Liiceanu în comentariul de pe contributors.ro

Filosoful explică faptul că” societatea română a ajuns din nou la un punct de fierbere la care, în curând, nu puțini vor fi dispuși să moară în picioare”.

Sfidarea acestor indivizi, care continuă, beți de cinism, să se pună, ca borfași, unii pe alții pe liste, în guvern, în parlament și-n toate funcțiile bănoase ale țării, readuce în starea de spirit a unei părți a populației acel grad de exasperare care i-a făcut pe oameni, în decembrie 1989, să strige în Piața Universității „Vom muri și vom fi liberi”, a mai arătat Liiceanu

Scriitorul a mai spus, revoltat, de ce este determinat să protesteze în stradă pentru a stopa ordonanțele prin care Liviu Dragnea vrea să-și rezolve problemele penale, alături de alți politicieni importanți care au dosare de corupție.

Îl anunț pe domnul condamnat penal Dragnea că și eu sunt gata, ca și el, dar din motive diferite, să mor în picioare. Vreau cu orice preț, acum după ce i-am cunoscut gustul, să nu-mi mai pierd libertatea. Și asta vor toate acele zeci de mii (vor deveni, dacă e nevoie, sute de mii și milioane) care ies să-și strige indignarea în toate orașele țării. Nu-mi place prețul pe care, în bătaie de joc, oamenii ăștia l-au pus pe viețile noastre. Nu vreau să trăiesc în țara mea – acum când nu mai am căluș în gură – o viață cu reguli date de alde Tăriceanu, Nicolicea, Bănicioiu, Ponta, Ghiță, Vosganian, Olguța Vasilescu, Nicușor  Constantinescu, Bunea Stanciu și toată pegra politică a țării…. O viață nespus de ieftină, o viață pe care ți-e rușine s-o trăiești, scrie Liiceanu

Acesta a mai explicat cum procedează PSD și ALDE, partide pe care le acuză că da mită electoratului ca să obțină de la acesta aprobarea tacită a grațierii politicienilor corupți.

Citește și opinia ziaristului Mălin Bot pe această temă: Ce facem dacă Dragnea nu e doar un baron corupt, disperat să-și rezolve dosarele?

După ce a câștigat alegerile, coaliția PSD – ALDE a funcționat pe o ecuație simplă: „Întâi mituim toată țara (toate categoriile sociale), promițându-le că le dăm ce nu le putem da, și apoi (ne) dezincriminăm și (ne) grațiem, la grămadă cu 3000 de șuți și criminali”. Nu vedeți că, la o lună după ce au intrat la guvernare, nu sunt în stare să ofere un buget credibil țării?

  Gabriel Liiceanu a anunțat că va merge duminică, 29 ianuarie 2017, în Piața Universității, la ora 17.00. Este ora pentru care zeci de mii de români s-au mobilizat deja pe rețele sociale.

Dar mă tem că ne zbatem degeaba câtă vreme mai mult de jumătate din populație stă pe perfuziile cu otravă administrate zilnic de Antena 3 și de RTV. Și-atunci ajungem la instanța care ocrotește rezervorul de puroi al României, la CNA**, unde chiar sper să ajung împreună cu cei care vor fi la Piața Universității la ora 17.

Punctul în care am ajuns: n-am nici o îndoială că Dragnea și ai lui, pentru a scăpa de ani de pușcărie și a-și salva căpătuiala, nu s-ar da înapoi nici de la a arunca planeta în aer, darămite România. De la Iliescu la Dragnea, trecând, cum ziceam, prin stațiile Năstase și Ponta, istoria noastră post-comunistă a desenat axa Răului. Au facut din România, jefuind-o sălbatic, cel mai mizer popor al Europei. Care hienă lasă prada din gură de bunăvoie? Și care animal prădător se bagă de bunăvoie în cușcă? Dar dacă nu vor de bunăvoie, să-i ajutăm. Pe mâine.

Citiți și continuarea pe contributors.ro!

Citiți și opinia publicistului George Mioc pe această temă: Complicii calomniatorilor care otrăvesc România: cei 11 din CNA. Concediaţi-i!

[ange-revolutionnaire]

All of my final three exams are done!!! (Philosophy went real well I think)

One more uni exam to go in two weeks!

Still, I gotta treat myself so let's start the summer reading! ~~

Currently reading: "Jurnalul de la Păltiniș" (aka The diary from Păltiniș) written by Gabriel Liiceanu (romanian writter and philosopher) about his time as a trainee under the wing of Constantin Noica (an even bigger romanian philosopher, who attended my high school in the past and I'm so proud)

The book is literally a diary but it gives a lot of academia vibes with long walks in nature far from the city, afternoon coffees in their room, long discussions and lots of books.

Wanting to start with #proustmania after!

[pangeanews]

“Ho vissuto innumerevoli epoche, forse è la fine dei tempi. Nell’attesa, faccio esercizi di flessione”: per i 25 anni dalla morte di Eugène Ionesco (e chi se lo fila più?)

Non se ne parla, il suo nome sigilla con catena doppia ciò che è passato. Nonostante la doppia ricorrenza rotonda – 110 anni dalla nascita e 25 dalla morte – non sento risuonare ovunque il nome di Eugène Ionesco. Forse non va più neanche in scena. Eppure, se vogliamo stare in tema, quest’anno sono anche i 60 anni da Il rinoceronte, che è, insomma, l’opera emblematica, insieme al ‘Godot’ di Beckett, del secondo Novecento. Devo dire che neppure editorialmente di Ionesco c’è più molto, in Italia: i volumi Einaudi del Teatro completo risalgono al 1997, poi chi si è visto si è visto, anzi, chi l’ha più visto? Come se ci fossimo stancati di pensare.

*

Ionesco, infatti, quando la Romania era il cuore dell’inquietudine, il diamante nero dell’Europa, un cristallo, è uno che pensa, che solleva l’ultima scaglia di contraddizione che sta nell’uomo, è uno che va a fondo, per questo è insopportabile. Certo, è strano. L’uomo ustionato dalla sorda assurdità dell’esistere, avo al vigore del nulla – negli anni della Seconda guerra lavorò all’ambasciata rumena sotto Vichy – divenne accademico di Francia e osannato da mezzo mondo. Ora è roba assurda, nell’assuefazione al noto, pure lui.

*

In una intervista televisiva del 20 luglio 1990, rilasciata a Gabriel Liiceanu, Ionesco spiega molto di sé parlando di Cioran. Dopo aver rodato i suoi rovelli biblici (“Nasciamo, cresciamo in forza, in bellezza, e a poco a poco arriva il crollo ed eccoci tutti zoppi, brutti, fragili… come è possibile questo, come è permesso e perché?”), medita sull’amico. “Cioran ha la fortuna di avere qualcosa che lo tranquillizza, lo rappacifica, ed è la bellezza del suo stile. Il mio stile non è bello e non mi è di alcun aiuto. Mi ripeto con orrore che morirò. Mi ripeto, con infinita angoscia, che mia figlia, mia moglie moriranno, e senza scampo: si può fare qualsiasi cosa, ma non c’è scampo. Allora mi rivolgo non certo a Dio, ma a Gesù Cristo che è mio fratello e, quindi, più vicino a me. È Lui che invoco, è Lui che interrogo, però nemmeno Lui mi risponde”. Dopo una corretta osservazione stilistica sull’opera di Cioran – “ha letto molto più di me… in tutti i libri di Cioran si ritrova qualcosa dei testi gnostici del III secolo dopo Cristo” – Ionesco mette in dubbio la sincerità dell’amico: “Non credo che Cioran sia sincero del tutto… è mio amico, parliamo spesso, ma non credo nella sua totale sincerità”. L’intervistatore arguisce, “Sembrerebbe un’angoscia più artificiale, più finta”. Ionesco ammette, “Sì, grazie alla pratica stilistica”. Eppure, l’angoscia ‘con stile’ fanno di Cioran il più presente, urtante, abbagliante dei filosofi oggi.

*

Dalla discarica dell’oblio c’è un libro fondamentale di Ionesco. Un libro in cui la tensione di Cioran, in qualche modo, trapassa nel verbo più docile, meno caustico, di Ionesco. Il libro s’intitola L’assurdo e la speranza, è pubblicato nel 1994 da Guaraldi, raccoglie le testimonianze ultime del grande drammaturgo rumeno: frammenti, aforismi, confessioni, dal 1987, non intese alla pubblicazione, dunque, pezzi di palpebra, archi di muscolo, ginocchia; poi l’ultima intervista e gli ultimi articoli, pubblicati su Le Figaro. Negli articoli, con disarmata lucidità, Ionesco parla della vecchiaia. “Sono infuriato. Me l’aspettavo. O forse non me l’aspettavo nemmeno. Mi aspettavo di avere i capelli bianchi, un bastone che mi aiutasse a camminare, ma non mi aspettavo e non mi aspetto tuttora un possibile cedimento intellettuale”. Parla, con spregiudicato candore dell’unica cosa di cui occorre parlare, della vita, della morte. “Si nasce per morire, si muore per essere. Il paradiso, il luogo in cui non esiste la morte: il luogo in cui tutto è essere, vita eterna in cui tutto è. Qui, per andare verso la fine. Si nasce, si cresce, si vive, tutta la natura vive e precipita incredibilmente verso la morte, verso ciò che non esiste più… Si dice, d’altronde, che tutto ha una fine. È il contrario, si muore per nascere… L’agonia: dolore della nascita?”.

*

“Ecco la cosa più importante che ho fatto nella vita: invecchiare”, questa è l’ultima parola pubblica di Ionesco, in un articolo dal titolo emblematico, Il mio passato si è allontanato da me. Che maestria nel niente, che sfoggio di sfoghi. Apparsa su un quotidiano – sotto gli occhi di decine di migliaia di francesi. Nei bar, in coda, per strada, nel salotto.

*

Ecco un florilegio di pensieri di Ionesco, a cui ogni tanto mi riparo, li trovo corroboranti:

“Ma non è di questo che si tratta, è l’esistenza, tutto ciò che è, che esiste, che è esistito (da così tanto tempo esistito): è inaudito, inaudito, inaudito. Il mondo, il non mondo, l’altro mondo immenso, enrome stranezza, calamità!”

“La strada verso Dio è sicuramente semplice e diritta. Bisogna saperlo. Bisogna saper dimenticare le parole. Io, però, volto le spalle a Dio, lo cerco nei miei smarrimenti, attraverso le parole, attraverso un guazzabuglio di… È nel mio cuore, ho scordato perfino la strada del cuore. Per arrivare a Dio, bisogna dimenticare tutto, dimenticare anche che lo si sta cercando? Non si deve parlare, non si deve parlarne e io non faccio altro che questo. Bisogna parlare di traverso”

“Dico a mia moglie: Non poter camminare, avere il male addosso, mi rende la vita ripugnante. Non ne capisco più il senso né la necessità. Per quale ragione posso vivere? Rodica mi risponde: Ma per amarmi. Una parola sola e tutto nel mio animo cambia, vado a riscoprire il senso della vita: l’amore. All’improvviso capisco ciò che avevo dimenticato: la vita è fatta per amare, ecco il suo vero significato”

“Non so né come né perché, ma mi sento prendere da una specie di folle gioia. Attraverso la tristezza, questa gioia luminosa… Ma di notte queste gioie non ci sono. Dopo aver recitato la mia preghiera a un probabile Dio ricado nell’angoscia, nella paura della fine, i dolori e l’angoscia, ancora l’angoscia. Le mie notti sono atroci… Le mie notti sono interminabili e spaventose”

“Non so dire se siamo o meno alla fine dei tempi. Il fatto è che tutta la storia è apocalittica… A me pare proprio di essere alla fine dei tempi. Secondo San Giovanni, l’Apocalisse può arrivare anche oggi o domani, molto presto insomma. Nell’attesa faccio esercizi di flessione e cammino con il mio fisioterapista. Oggi è andata abbastanza bene”

“Mi ero ripromesso di scrivere alcune cose, ma ho già dimenticato quel che avrei voluto dire”

“Come è sempre stato, anche se ora mi sembra un po’ di più, questo sguardo su di me, sugli altri, sul mondo, sul cielo, stellato, per miliardi e miliardi di volte: ‘cos’è, cos’è, cos’è questo?’. Il mondo mi appare ancora irreale, tranne quando soffro… Da ogni parte la domanda, la domanda, l’interrogativo senza possibile risposta mi assilla da ogni parte… La gente si abitua all’incomprensibile, io non riesco ad abituarmi da anni e anni, dai lunghi, numerosi secoli che ho vissuto”

“Sono nato da tanto, tanto tempo. Sono nato da così poco, così poco tempo. Come ho detto, ho vissuto innumerevoli epoche e non le ho vissute. E ho dimenticato tante cose. C’è un significato?, si domandano i filosofi. C’è un significato?, mi chiedo, a mia volta. Soffro per essere stato punito? Comunque sia, niente, niente di buono nella mia vita”

“Il leone o la tigre che saltano nel cerchio di fuoco, si chiedono qual è il significato della vita?”

*

Mi guardo il viso, per capire se ho nitore di tigre, ma forse è la Romania, il cerchio di fuoco, l’accerchiamento. (d.b.)

L'articolo “Ho vissuto innumerevoli epoche, forse è la fine dei tempi. Nell’attesa, faccio esercizi di flessione”: per i 25 anni dalla morte di Eugène Ionesco (e chi se lo fila più?) proviene da Pangea.

from pangea.news http://bit.ly/2Wd2q3y

[barsand]

Despre filopornosofie

Felix îmi face semn să nu mă grăbesc. Șezătoarea a început să-i placă și lui. Recitări, poezii originale, proiecte, traduceri, fiecare se simte de al casei. Ba întrebări și pe telefon, chiar dacă nu suntem pe ZOOM: ”Ce părere aveți despre ”Ce gândește Dumnezeu?” a lui Gabriel Liiceanu.” Admir îndrăzneala gânditorului, dar mă opresc la subtitlul, care s-ar vrea ironic, ”Puțină teologie”. Mă mir…