#EA Ori

[ell-dordo]

CROSSOVER EPISOOODDDE part 2!! I do these crossover episodes with protagonists of games I've beaten! Really, just ones on the xbox

Guess who played and beat hyper light drifter

[p0tasiu]

Am ajuns la concluzia ca am nevoie de mai multe picioare ca sa mi le bag pe toate in viata

Ar trebui sa fiu gen caracatita

[officialromaniantranslatiuni]

Mno sedeti bland ca vin cu alta poveste din liceu cu duduia mireasa.

Clasa a 9-a.

Primul test la romana (test initial parca).

Eu, eleva de la scoala de cartier amarat, fara meditatii etc: 9,90

Miresica, eleva de la CoLeGiU, oLiMpIcA and shit: 9,70

*liniste*

Urmatorul test cu doamna profa de romana de cacat si cu care nu am facut nimic decat sa discutam cum a inselat-o sotul, cum a stat ea o luna pe vas de croaziera si cati pantofi Laboutin(?) are.

Eu: 9,60

Miresica: 9,70

I shit you not

Ma trezesc cu asta peste mine, bagandu-mi testul in fata de m-a si pocnit in ochelari de cateva ori.

Ce imi zice?

"HA! SA NU MAI INDRAZNESTI TU VREODATA SA IEI NOTA MAI MARE DECAT MINE!"

M-am razbunat odata la engleza cand stiam ca e pusa pe copiat de la mine. Am pus raspunsuri gresite la grila si dupa am corectat fix inainte sa dau foaia.

[iubesc-tacerea-ta]

"Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele.Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust…."

#therapy

[alexandrudan]

Purtăm măști în fiecare zi.

🥹Oricât de autentici încercăm să fim, oricât de mult ne străduim să ne conectăm la emoțiile noastre, oricât de onești ne ducem traiul, oricât de mult exprimăm, când vine vorba de a ne proteja în fața durerii, cu toții avem măștile noastre. Și e absolut normal.

Cum ar fi să dăm o voce acelei suferințe? În loc de masca imunității la rănire, să punem în cuvinte ceea ce ne rănește...

😫 Când cineva drag pleacă pentru o perioadă sau intervine chiar despărțirea, activăm masca independenței. Câtă putere răzbate deodată din noi, câte lucruri putem face singuri, deodată. Ne simțim mai capabili, mai energici, mai motivați, preluăm răspunderi pe care altfel nu le-am fi preluat, ca femei devenim "bărbate", ca "bărbați" ne înecăm amarul în negare: suntem bine și fără celălalt, nu-i așa? Nu, nu suntem bine deloc. Nu, nu suntem independenți deloc. Nu, nu suntem atât de puternici și de neatins. Dar e mult mai acceptabil să ne punem masca puterii și a competenței, decât să fim vulnerabili, în nevoie, depinzând de cineva care a plecat. Să simțim rana abandonului nu e ușor, dar dacă ne dăm voie să ne uităm în noi, o să găsim și sursa suferinței, o să ne amintim abandonuri antice și dureroase, cu mame sau tați absenți și o să putem alina partea aceea de copil rănit. Cum ar fi să o putem crește, usor-ușor? Pentru asta...trebuie întâi să o acceptăm. Și pentru asta...trebuie să scoatem masca imunității la rănire.

Când cel drag ne jignește sau agresează, ori pur și simplu nu ne înțelege, nu ne oferă empatie, sprijin... Ori punem masca victimei, ori răspundem la fel sau mai agresiv, pentru a deveni noi înșine agresori. Uneori plecăm și ne simțim în control abandonând. Dar ne-am înțeles și exprimat oare suferința? Sau doar am fugit de ea, punând măștile de apărare, pentru a nu durea atât de rău? Cum ar fi să exprimăm ceea ce simțim și să nu mai permitem abuzuri? Cum ar fi să ne protejăm autenticitatea, nu doar răbdând, tăcând, atacând sau plecând, ci EXPRIMÂND cine suntem și ce simțim?

Da, purtăm măști zi de zi. Pentru că altfel...cine ne-ar putea iubi, atât de răniți și în nevoie?

[oana-diana23]

Text preluat:

"Cred ca de 2 ani de cand fac uber, mersul acestui cuplu m-a marcat cel mai mult. Mi-a reamintit ca o relatie de cuplu este despre rabdare, tandrete si dorinta de sacrificiu in fata caruia timpul devine irelevant.

I-am mai luat cred ca o data sau de 2 ori, de la aceiasi ferma de capsuni unde ei merg sa serveasca pranzul , probabil cauta sa manance cu ingrediente locale si cat mai aproape de natura.

Ma uitam cum doamna facuse 20m spre masina in 5 minute si cum el statea dupa ea lent, la fiecare pas, tinand-o de mana. Pentru o secunda imi pierdusem putin rabdarea, apoi m-am oprit.

Deodata a inceput sa-mi treaca prin fata ochilor tot efortul acelui om. Am inceput sa-mi imaginez fiecare pas alaturi de ea din ultimii cel putin 10 ani, pe care ii face neuitandu-se la ceas.

Am vrut sa-l laud la sfarsit pentru tandretea si rabdarea lui, sa-i zic ca sper sa pot si eu fi macar o zecime cu viitoarea partenera, dar cred ca uneori cuvintele limiteaza experienta viscerala, asa ca am ales doar sa simt si acum sa scriu si aici, sa-mi mai apara sper in cronologie peste ani, in cazul in care voi uita ca generatia noastra din perspectiva mea este sexualizata, standardizata si pe repede inainte si produce in mare parte doar relatii superficiale la care si terapeutii se amuza constant si se intreaba probabil incotro ne indreptam fara astfel de exemple etice ca cel mentionat. Ei sunt copacii cei mai grosi cu radacinile cele mai puternice, in bataia timpului, ale speciei noastre, si totusi foarte rar de gasit."

[inabusire]

Nu prea s-arată cer senin în zare. Te zbați și crezi că există corectitudine, te-ndoiești de tine cu încăpățânare, vrând să oferi mai mult, să fii mai mult, să știi mai multe. De multe ori, însă, e totul doar o perdea de fum și te trezești oripilată când privești prin ea. Asta am crezut eu că mă va împlini, că trebuie să fac, că pentru asta trebuie să mă zbat să fiu? Despre ce tot vorbește lumea asta-n stânga și-n dreapta, ce soi de frumusețe e asta? Când ne-ascundem cu pricepere după o aparentă normalitate - și-n spate: înșelăciuni, vanitate, gheară pulsând în teacă. Nu mi-au plăcut oamenii și-atât de mult mi-am dorit iubirea lor. Cum n-am putut să am încredere-n ea, am preferat chinul solitudinii decât amărăciunea decepției.

O anumită tristețe... tristețea lucrurilor care se termină.

Și nimeni nu înțelege exact.

[thedarkrose17]

Maybe later I'm gonna downl///oad more stuff :)

If I can get the packs I need then I'm gonna download a fantasy save file

Dunno if I'm gonna give them modern clothes or not. I'm gonna try keeping them in the game's style cause I'm not too fond of the c///c that's not matching with the games style, si///ms with it can give me unca///nny val///ley vi///bes badly

I've downloa///ded some mo///ds for si///ms 4 not all the ones I want yet but I've got a few

Gonna get the boys hair or try to, get some clothes and what not for them

[hiddenfeelings02l]

Scriu nu pentru ca tu să citești, ci pentru că uneori cuvintele au nevoie să fie eliberate. Am multe gânduri și sentimente nespuse, iar ele își găsesc locul aici, în tăcerea acestei aplicatii poate este ciudat ca iar scriu aici cu gândul ca vezi?antiteza nu-i asa?....nu nu este ciudat este probabil o anormalitate necontrolata .este aplicația în care mai vedem dacă mai suntem online și dacă mai postam câte ceva 🙄

Am văzut ca ești bine și ma bucura faptul asta chiar din suflet .🙂

Din păcate eu m-am pierdut pe mine dar cred ca asta s-a vrut...nu le zic cu răutate le zic cum simt....

Încet dar sigur m-am distrus psihic și încă nu găsesc o cale de vindecare ..sunt multe răspunsuri pe care cred ca inima sau creierul vrea sa le refuze sa creadă ca ar fi un adevăr urat ...

Poate ar părea victimizare ,dar nu este .pentru ce sa ma victimizez ca nu are cine sa ma ajute când simt ca ma innec.

Am cedat .am spus-o de multe ori dar acum psihicul meu mi-a dat un semnal de alarma care m-a băgat în panica și m-am speriat și cui sa cer ajutorul?când eu nu sunt în stare sa ma ajut pe mine .Gândurile..trăiesc cu ele și le accept în încercarea mea da a scăpa din bula asta .

Liniște. ..ce frumos suna ..Dar atât de greu sa o ai când ești instabil emotional și psihic când gândești una ,zici altceva și totul este un haos .Un haos creat de mâinile noastre alimentat cu răutate și rigiditate.

Va ma dura ceva pana totul se așează și pana atunci mai ducem câte o lupta în fiecare zi pana la un moment dat va veni și învingerea și convingerea ca în sfârșit este bine .

Stiu ca acolo sus cineva drag ma veghează și ma indruma sa ma fac bine și sa fac bine în continuare.🙏

..ma uit la copilul meu și ma simt neputincioasa pentru ca mami nu e bine ..nici fizic nici psihic ..vad cum rade și se bucura de orice lucru și asta îmi da o speranța că totuși viata nu este chiar atât de rea ..noi o facem sa fie mai grea și mai dificila ...

Vreau sa fiu bine și nu știu de unde sa încep..cum sa îmi culeg gândurile..cum le așez..cum le pun în ordine ca să îmi fie bine mie ..pentru a fi o mama bună

Simt câteodată ca am eșuat ca mama ca nu îmi fac copilul mândru de mine ..

Îmi doresc sa fiu bine pentru fetita mea,inima și sufletul meu .dacă am tot încercat punându-mi ca "țel " pe mine și nu am reușit..poate voi reuși pentru ea .ea nu merita sa o vadă pe mami trista și apăsată de toate problemele de zi cu zi .viata nu este roz dar nici neagra .are suișuri și coborâșuri. Depinde cum le gestionam sa facem sa ieșim din acele pase proaste și sa vedem luminița de la capătul tunelului

Nimic nu se întâmplă întâmplător și nimic nu se întâmplă fără a te învață o lecție. O lecție se repeta pana Dumnezeu vede ca ai învățat din ea .

Dumnezeu vrea la toți binele și ne ajuta .doar ca în momente cu gânduri rele și negativiste atunci este mai greu sa vezi .

Ai câștigat intr-un final 🙏

Ești mai puternic acum și mai încrezător în schimb eu ,doborâta .

Asa e viata ,îți mai da câte o palma ca să vezi ca lucruri nu sunt exact cum îți imaginezi.

[autopsiedeganduri]

Pleoapele îmi erau plumburii, iar ceața se așternea deasupra pământului precum un voal de mătase. Luminile stradale începeau să se asemene unor licurici, iar ochii mei începeau să devină înșelători, la fel și celelalte simțuri. Țineam volanul cu degetele încleștate, asigurându-mă că somnul nu are să mă fure încă. Destinația îmi era necunoscută, însă știam ce avea să mă aștepte. Cu fiecare minut mă aflam mai aproape de ea, și puteam parcă să o simt, de parcă nu ar fi fost întâia oară când o vedeam. Mă las purtat de reverii, iar cutia de metal în care mă aflam se leagănă brusc în stânga și în dreapta. Îmi scutur capul și reduc viteza. Drumul îl știam, îl mai parcursesem de atât de multe ori, însă oboseala îmi îngreuna fiecare mișcare. Nu eram un om credincios, dar înaintasem o rugăciune printre buze, care era menită să ajungă la urechile oricărei zeități avea să mă asculte:”Te rog lasă-mă să ajung la ea, să o strâng măcar o dată în brațe, iar apoi pot să mor fericit.”

Înaintam grăbit, încercând să scurtez multitudinea de curbe, ignorând din răsputeri asemănarea izbitoare cu un carusel pe care o căpătase brusc drumul. Brusc munții nu mă mai sugrumă, lumina orbitoare a orașului străpungând-mă până în orbitele ochilor. Mai aveam atât de puțin și puțin a fost într-adevăr. Parchez în primul loc pe care îl zăresc liber și oftez prelung. O parte din mine și-ar fi dorit să o găsească la scară, așteptând să mă vadă la fel de mult precum așteptam și eu. O sun și realizez că am trezit-o din somn, dar izbutește să mă îndrume către scara blocului ei. Sun la interfon, îmi răspunde, dar nu mă așteaptă, nici în capul scărilor, nici în pragul ușii. Nimeresc ușa ei și pătrund în apartamentul întunecat, aproape împiedicându-mă. Intru în cameră și mă așez pe canapea, la picioarele ei, iar ea continuă să doarmă. Dacă ar fi fost altcineva, aș fi luat-o ca pe un afront, aș fi făcut un întreg scandal și probabil că, deși răpus de oboseală, m-aș fi întors în mașină și aș fi plecat. Acela trebuia să fie semnul meu “Nu se bucură că ești aici. Ești un intrus și așa vei rămâne.” îmi șoptea constant mintea, dar nu mă puteam mișca din loc. Stăteam pe întuneric și o ascultam cum respiră, așa cum am ascultat-o nenumărate nopți atunci când adormea la telefon. Am încercat delicat să o trezesc, deși îmi doream să se odihnească, îmi doream totodată să pot să o strâng în brațe.

Am întrebat-o unde este baia și m-am ridicat, tot pe întuneric, să o caut. Ajuns într-un final în fața oglinzii ei, mă blamam cumplit. Ochii mei căprui, brăzdați de cearcăne, mă cercetau aspru. “De ce nu pleci? Este cât se poate de clar că nu ești dorit aici.” mă mustra iarăși mintea mea. Mă spăl pe mâini și pe față și mă bucur când văd primele raze ale soarelui luminând încăperile străine mie. Ies pe coridor și aproape că mă rătăcesc iarăși, dar reușesc cumva să îmi găsesc calea înapoi spre ea. Mă întind lângă ea, dar nu aveam loc amândoi, așa că o cuprind cu o mână, mă agăț de ea ca să nu cad și cumva o caut prin așternut, prin perne. “De ce te temi atât de tare de femeia aceasta?” ma gândeam în timp ce încercam să o trezesc, să o fac să realizeze că sunt acolo. Căutam un soi de validare? Nu neapărat, dar știam în sinea mea că dacă ea ar fi venit, eu aș fi așteptat-o și mi-aș fi petrecut fiecare secundă alături de ea. Greșeam eu să simt așa? Pusesem eu prea multă presiune? În fond, o vedeam pentru prima oară? Dar cum puteam să spun că o văd pentru prima oară? Ne petreceam fiecare moment împreuna, chiar și așa de la distanță, ne cunoșteam unul pe celălalt mai bine decât oricine.

Într-un final se trezește, dar nu bucuria venirii mele o ridică de pe canapea, ci nevoia de cofeină. O urmez în bucătărie și nici nu îndrăznesc să mă așez undeva până nu îmi indică ea. Voiam să o am aproape, dar eram singur în dorința mea. Nu puteam să nu mă gândesc că poate îi eram respingător, că poate voia să mă îndepărteze în sfârșit prin acțiunile ei, că poate nici nu își dorise cu adevărat să vin. Ne-am băut cafeaua împreună, am fumat, am încercat să îi dau spațiu să își facă rutina, dar părea mult mai îndrăgostită de propriul telefon decât de mine. Totuși nu puteam să nu o observ. Încercam să nu mă uit într-atât de insistent, dar simțeam nevoia să o memorez așa cum era în acea dimineață, cu părul ciufulit, ochii încă tulburi de după somn, cu halatul ei roz, atât de rece și intangibilă și poate că acolo greșisem. Poate că ar fi trebuit să o cobor chiar atunci de pe piedestalul pe care tot eu i-l construisem, poate că greșeala mea fusese că nu m-am iubit pe mine înainte să o iubesc pe ea și de aceea am fost mereu nimic în ochii ei. Mi-aș fi dorit să îi citesc gândurile, să pot cumva să știu cu claritate că temerile mele erau nefondate. Ea nu avea să mi le alunge niciodată.

Și totuși am ales să o cer în acea zi. Poate că pentru ea nu a fost nimic profund, nimic special, dar eu simțeam cu toată ființa mea să îmi leg destinul de al ei. Mă așteptam, luni mai târziu să îmi regret gestul, să mă blamez că m-am grăbit, dar cum mă puteam blama, atunci când eu fusesem atât de sigur? Cum să fi alungat acel sentiment de liniște pe care îl dobândisem alături de ea. Sentiment ce nicio altă femeie nu mă mai făcuse să îl simt până atunci și nici de atunci. Cum puteam eu să îmi neg atât de brutal sentimentele și să fi plecat așa cum am venit? O parte din mine regretă că nu am luat-o cu mine. Am fi putut să fugim împreună undeva. Poate povestea noastră ar fi avut alt final, ori poate că finalul era același, ba chiar mai trist. Dar ce poate fi mai trist decât faptul că acum nu o mai am în viața mea? Că femeia căreia sunt atât de pregătit să îi ofer tot ce reprezint, ar prefera orice altceva? Încă aștept să se întoarcă. Încă aștept. Și n-ar fi nevoie de un gest măreț din partea ei, nu ar fi nevoie de scuze, ori de cine știe ce sacrificii, doar să se întoarcă și să nu mai plece.

Încep totuși să cred că nu se va întâmpla, că toată această iubire mă va consuma și mă va arde până nu va rămâne decât scrum în urma mea, că oricât aș iubi-o de mult, nu suplinește nimic altceva, iar eu nu sunt decât un om ce nu are nicio putere asupra ei, nu că mi-aș dori să am. Nu pot decât să o aștept și să o rememorez noapte după noapte, blocat în acest purgatoriu al proprie-i iubiri, pășind de mult pragul nebuniei, așteptând în van cu ușa ferecată în urma mea. Devotamentul meu este deopotrivă admirabil și condamnabil, dar altfel nu am să știu nicicând să fiu.

În lipsa ei privesc răsăritul și mă rog să se îndure soarta de mine, iar poate dacă adorm, am s-o întâlnesc în vise.

[marrutu]

Croitorul de inimi sau Povestea inimii cusute 💔

La un croitor vestit, vine-o inimă rănită Și cu ochii plini de lacrimi, cere să fie cusută! Croitorul o priveşte, plin de milă și căldură Și incearcă să-i găsească fir şi petec pe măsură!

El o coase şi-o ,,descoase” despre ce s-a întâmplat, Ştiind că nu-i prima dată, când vine la reparat! Ea sfioasă-şi pleacă ochii:– ,,Ştiu, că nu te-am ascultat! Mai repară-mă o dată şi promit că nu mai fac!”

Scuturându-şi capul, trist, croitorul o întreabă : ,,Scuză-mă, dar nu rezist… Cum de eşti atât de bleagă? Te-am cusut de-atâtea ori, sfaturi bune, eu ți-am dat, Însă nu trece prea mult şi iar vii la reparat!

Milă-mi este-acum de tine..ciudă-mi e că nu m-asculți, S-alegi cu mai multă grijă şi să ştii când să renunți! Te-arunci cu ,, capu”-nainte, crezând că stau brațe întinse, Te trânteşti cu toată forța, de zid şi de uşi închise !

Uită-te şi tu la mine, că-s bătrân şi nu mai pot, Teamă-mi e de ziua-n care, n-am să pot pune la loc bucățelele pe care le-ai împrăştiat prin lume…! Ai să pierzi inconştiento, chiar şi sufletul din tine!”

Fiecare-,,mpunsătură” care-i provoca durere, O primea ca pe-o pedeapsă: resemnată…în tăcere! Croitorul puse firul, tare, ca dojana grea! –,,Sper c-această cusătură, să îți fie ultima!” …………………………………………… Fiecare inimă cred c-a fost la croitor, Cu o rană de cuvânt, de iubire sau de dor! Cred că ați ghicit desigur, croitorul cel sărman, Vestit, plin de iscusință… este creierul uman! Dacă inima ar fi de natură ascultătoare, Poate n-ar mai fi nevoie, creierul, să o repare!

Liliana Smerea Vacaru ✍️

[officialromaniantranslatiuni]

Legat de postarea cu profa si comunismul mi-a adus aminte de o discutie recenta intre mine si cineva ce doar a implinit 18 unde am fost acuzata ca “NU STII CE E AIA REGIM COMUNISM ADEVARAT CUM SA PREFERI CAPITALISMUL 😡😡”

Fun fact nu prefer nici capitalismul iar respectiva s-a aprins de la faptul ca i-am spus ca regimul comunism nu este Utopia aia perfecta de are impresia ca este

da, a fost una pe aici cu atitudine similara acum cativa ani

ea traia in uk, cel mai comunist stat ever /s, dar dirija de acolo circulatia si spunea ca familia ei o dusese bine in comunism, a facut casa data de stat si fiecare cu loc de munca si au plecat din romania din cauza ca...

adica nu stiu cum sa iti zic, dar poti sa ai locuinta si loc de munca si tot sa nu o duci bine si nici nu o vedeam grabindu-se sa se mute in china sau vietnam, ba chiar era happy pe fite in you-kehy

gen nici mie nu imi place sa dau 45% la taxe si sa platesc cas doar ca sa ajung la doctor si sa imi dea sirop pentru copii si sa imi sparga venele si eventual sa dau alri bani la privat, ori sa platesc pensie la stat si pensie privata obligatorie, dar nu incep sa zic ca ce misto e in sua unde isi calculeaza ei taxele si platesti doar "cand ai nevoie"

[goddess-of-hunting]

Trăiesc foarte multe momente in care ma simt singură. De multe ori ma întreb daca fac eu ceva greșit, de multe ori ma simt ca si cum nu am o direcție oricat de mult m-as strădui sa o găsesc. Rămân singură si nu știu ce sa fac cu singurătatea.

Iubesc momentele cu mine, dar urăsc sentimentul de singurătate.

Am impresia ca toată lumea își trăiește propria viață atât de frumos si de plin asa cum o fi ea, iar pe lângă mine doar se scurg orele pline de vid.

De multe ori nici sa mai fac ce imi place nu ma mai bucură. Pentru ca am început să urăsc sa nu pot sa ies din bula in care ma aflu. Ma simt ca si cum locuiesc intr-o cușcă sau ca si cum sunt in deșert. Din cand in cand mai trece un călător, incerc sa mă agat de o mică conversație si apoi se stinge la fel de rapid cum a început. Totul atât de firav...

Sigur fac eu ceva greșit...

[fatafaravise]

Cel mai frumos blestem..

Să dormi lângă ea cu gândul la mine... şi de fiecare data când ea zâmbeşte să-ți amintești de zâmbetul meu... de câte ori îi săruți buzele eu să-ți apar în minte, de câte ori te uiți în ochi ei să tresari părându-ți-se că îi vezi pe ai mei... și dorul să te copleșească cum m-a copleșit pe mine cândva. Atunci vom fi chit...

[toxicsoulsblog]

Nu, nu te am parasit pentru ca nu te mai iubeam sau pentru ca as fi gasit pe altcineva de putina durata, sau pentru ca ma saturasem de tine. Te am parăsit pentru ca ma saturasem sa ți cersesc atentia, ma saturasem sa te vad cum iti scurgi viata langa mine si nu vrei sa faci absolut nimic cu ea, ma saturasem sa te fac sa intelegi ca iubirea nu e de ajuns. Ajunsesem in punctul in care nu voiam sa ma mai umilesc langa tine si sa nu mai trag atat de mult de ceva ce s a stins din nou pe parcurs.

Dupa asta, dupa ce m am despartit… tot eu am ajuns sa te caut, sa te rog sa te intorci, depresia punea din nou stăpânire pe mine, incepeam sa mi fac iar rau si sa refuz orice fel de ajutor, credeam ca nu pot sa traiesc fara tine, eram dependenta iar de prezenta ta, atingerea ta, tot ce tine de tine.

Azi gandesc in felul asta, eu nu o sa te mai caut, eu nu o sa ma mai umilesc, eu nu voi mai face pasi spre tine ci spre mine, eu o sa ma iubesc si o sa ma respect mai mult. Stiu prea bine ca tu nu o sa ma cauti, stiu prea bine ca esti mai calculat si cu capul pe umeri si ca daca ti ai impus o chestie o duci pana la final, cu atat mai bine si pentru mine, daca eu nu o sa te caut si tu nu o sa ma cauti atunci e o sansa si pentru mine, sa evoluez, sa merg mai departe, sa scap de trecut, sa mi traiesc viata. De data asta fara anturaje, de data asta fara pansamente, de data asta o sa simt ca traiesc.

Imi impun sa uit sau sa las deoparte amintirile cu tine. Imi esti trecut, ai fost si inainte, de data asta nu o sa las loc de trecut in viitor.

Daca o sa fie ziua in care ne vom revedea sau ma vei cauta, simt ca o sa fie tarziu, mult prea tarziu, probabil sclipirea mea nu v a mai exista, sentimentele mele nu vor mai fi atat de intense, si nu o sa te mai vad baiatul potrivit pentru mine.

Imi impun azi, probabil voi mai da rateuri, probabil ma voi mai gandi dar totusi imi impun si o sa mi dau silința sa lupt mai mult, sa trag de mine mai mult, poate nu am putut sa repar relația noastră insa o sa pot sa ma repar pe mine de tine, o sa ma pun pe picioare pentru ultima data, caci am avut prea multe rateuri, am cazut de prea multe ori si la o varsta atat de frageda. Prea slaba m am considerat, prea neajutorata.

Prea multa umilință, prea jenata de mine sunt si de asta sunt gata sa schimb situatia.

Gata cu drogurile, gata cu anturajul, sunt pregatita de un nou inceput.

[thisisonlyfordreams]

Eu cred ca fiecare dintre noi are pe cineva in viata lui, o persoana speciala, ca sa zic asa. Indiferent cat de fericit esti, cat de indragostit esti de persoana de langa tine si cat de mult o iubesti… fiecare dintre noi are pe cineva in inima si mereu cand se gandeste la el/ea se intreaba ce ar fi, cum ar fi viata cu el/ea. Fiecare dintre noi intalneste o singura persoana in viata langa care totul este perfect. Si daca avem ghinion, intalnim persoana aia la momentul nepotrivit. Dar cu persoana aia totul este pur si simplu perfect, totul este atat de usor si simti de parca langa ea este locul unde trebuie sa fii. Locul unde inima ta se linisteste si gandurile fac o pauza. Dar soarta nu ne lasa sa ne petrecem viata alaturi de el/ea. Evident ca mai sunt si exceptii dar… rar. Cunosc multe persoane care au relatii fericite dar dupa un pahar de vin in plus imi povestesc ca si ei au o asemenea persoana la care se gandesc mereu si se intreaba “Ce ar fi DACA?”. Si eu am o asemenea persoana. Chiar daca au trecut atatia ani… niciodata nu voi inceta sa ma gandesc la ea si sa ma intreb cum ar fi viata mea daca lucrurile nu mergeau asa prost. Ea devine tot mai mica in inima mea si se aseaza undeva adanc de tot incat sa nu mai imi tresara inima cand ma gandesc la ea, dar toata viata mea va fi ‘acolo’. Si cand vad anumite poze, ascult anumite melodii ea va iesi la suprafata si imi va demonstra ca viata pe care o duc acum nu este corecta. Langa ea a fost totul perfect fara sa stiu ce inseamna perfectiunea desi nimeni altcineva nu mi-a daruit atat de putina fericire ca ea. Si nu a fost doar o indragosteala care sa treaca repede. Chiar daca nu ma gandesc non-stop la ea, chiar daca nu simt fluturasi in stomac sau orice alt sentiment pentru ea… doar cateodata - cateodata mi se opreste inima in loc. Si timp de o secunda imi apare in fata ochilor viata pe care as putea sa o am alaturi de ea. Dar eu am incredere in destin. Cred ca inima noastra ne pacaleste de multe ori si atunci cand suntem confuzi ne gandim doar la ce e mai rau.

#whatif #Princess #love #neverendinglove