#Credință ortodoxă

[crossbordercroniclesro]

Lacrimi de Lumină: Descoperirea Căii Adevărului – Scopul Suprem al Vieții

Când privim adânc în noi înșine, întrebarea ne mistuie sufletul: de ce suntem aici? Ce căutăm, în acest labirint de suferință, iubire, greșeli și victorii mărunte? Căutăm un rost, o liniște, o lumină în bezna confuziei care ne apasă inimile. Și totuși, răspunsul a fost mereu lângă noi. Este scris, aproape șoptit, în fiecare cuvânt din Scriptură: „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui…

[bartholomaus]

Deoarece în postarea precedentă despre situația jalnică a învățământului și educației din Principatele dunărene la sfârșitul epocii fanariote și până către 1848 (în care Biserica nu doar că nu a adus mai nimic, opunându-se chiar înființării unor seminarii în care să își educe propriul cler-majoritar analfabet) s-a adus în discuție situația românilor ortodocși din Transilvania.

Situația este într-adevăr un pic diferită, oportunitățile avute de ortodocși fiind mai mari. Dar nu mult mai mari. Mărturiile de epocă vorbesc la unison de ”cătușele” religiei răsăritene care îi țin pe „sărmanii români” în „prostire și sărăcie intelectuală”. Sau ”românii neuniți, care țin de religia greacă, au rămas cel mai în urmă cu școlile și de aceea cu cultivarea, cu toate că de la o vreme se înmulțesc și școlile acestora”(1809) sau „școlile românilor sunt într-o stare deplorabilă. Întunericul care apasă sufletul acestui popor este imens. Se poate afirma că fără teama de a greși că nici un procent din aceștia nu știu a citi și că nici într-o zecime din satele lor nu există nici măcar o umbră de școală”(1847) sau ”de obicei, nici măcar preoții românilor de credință vechenu știu cu toții să cânte să scrie sau să citească”(1817)... Și multe, multe altele.

Dar, dacă putem spune că aceste aprecieri erau făcute deseori de intelectuali maghiari, chiar liberali și empatici cu situația grea a românilor, faptele sunt confirmate și de intelectualii români care deplâng lipsa școlilor românești sau situația rea și decăderea preoților români.

Haideți să analizăm o situație extraordinară (care infirmă trendul general al educației clericilor) și care pe mine m-a impresionat foarte tare. Dar care spune multe despre mentalitățile clerului ortodox din Imperiul austriac. Este vorba de cazul marelui cărturar Gheorghe Lazăr, unul din profesorii fondatori ai Academiei de la Sf Sava din București.

Voi sintetiza pe scurt povestea lui pentru cei grăbiți, bazându-mă pe articolul lui Victor Bârsan ”Gheorghe Lazăr, prețul frângerii”. Dar recomand cu căldură să citiți întregul articol.

Lazăr s-a născut la orășelul săsesc Avrig în 1782, fiu de țărani români ortodocși. Face școală sătească, una dintre cele recent înființate în Transilvania habsburgică, prin politica împaraților iluminiști. Apoi Lazăr este acceptat la cea mai prestigioasă instituție de învățământ din Transilvania, Lyceum Regium Academicum din Cluj, unde studiază între 1798 și 1806. Nota bene, român ortodox!

Așa erau chinuiți bieții români!

Studiile lui Lazăr erau, în terminologia epocii, teologice, juridice și filozofice, dar acopereau și matematica pura și aplicată, științele naturii – fizica, chimia, mineralogia –, geodezia, geografia, istoria, arhitectura. În ultimii doi ani – cei de nivel universitar – în care studiază dreptul, Lazăr acoperă dreptul natural, dreptul public, dreptul civil (în primul an) și praxa judiciară (dreptul procedural), dreptul penal, științele politico-camerale, contabilitate (în al doilea) – pe care le trece cu prima eminens. Ghe. Lazăr își dorește să se pregătească pentru o carieră ecleziastică ortodoxă. În paralel, lucrează ca profesor particular în Cluj. Sarcina lui este, în esență, să-l învețe pe fiul contelui, Gyulay Lajos, în vârstă de 5-6 ani, să scrie și să se exprime corect în germană și în maghiară.

Pe scurt, deoarece scaunul episcopal ortodox de Sibiu era vacant, Lazăr își dorește să candideze pentru acest post. Trece printr-un nesfârșit proces birocratic, atât guvernamental cât și pe linie bisericească. Primește o bursă de stat (uau!!!) și își desăvârșește studiile teologice la Viena, desigur, într-o universitate catolică. În timpul petrecut la Viena după absolvirea studiilor universitare, Lazăr se ocupă –, pe lângă alte activități,– de traducerea în limba română a unor lucrări folositoare conaționalilor săi.

După terminarea studiilor vieneze, urma ca Lazăr să plece la Carlovitz (azi Sremski Karlovici/Serbia)), pentru a fi hirotonit preot de către mitropolitul Ștefan Stratimirovici, căruia episcopul de Sibiu îi era subordonat pe linie bisericească.

Se părea că alegerea lui Lazăr ca episcop, agreată și de Curtea de la Viena, și de Guberniul din Cluj, bazată pe o pregătire solidă și pe o hărnicie mereu exersată, era asigurată.

Totuși, nu s-a întâmplat așa, din cauza împotrivirii mitropolitului sârb de Carlowitz , Ștefan Stratimirovici. Armele folosite de înalt-prea-sfințitul mitropolit au fost cele îndelung exersate în regiune: calomnierea, reaua credință, minciuna, înșelăciunea, cinismul, umilirea, tergiversarea, războiul psihologic, abuzul de putere, spionajul, presiunea politică.

După trei săptămâni de așteptare umilitoare și intimidantă, Lazăr este primit de mitropolit, nu într-o întrevedere propriu-zisă, ci la un rechizitoriu, la care participă toate fețele bisericești cu funcții în cancelaria mitropoliei. În locul unei discuții duse în spirit creștin, Lazăr este supus unor întrebări-capcană, insinuante, și unui potop de acuzații, ca ultimul infractor.

Nu voi detalia, găsiți mai multe în articolul atașat la finele postării.

Voi adăuga doar câteva reproșuri (marcate cu steluță) aduse de mitropolit lui Lazăr. Se pare că supracalificarea și educația în instituții de prestigiu ”neortodoxe”, statutul de mare intelectual și mai ales gândirea luminată a cărturarului nu au fost deloc pe placul prelaților ortodocși (în paranteză exlicațiile autorului articolului):

*a fost crescut în principiile religiei romano-catolice și nu poate fi un bun prelat ortodox

(de fapt a fost crescut în religia ortodoxă și a făcut studiile liceale și universitare în instituții catolice; în imperiul habsburgic nu existau nici licee, nici universități ortodoxe.)

*este greco-catolic, după cum declară mai mulți profesori clujeni

(nu era!)

*nu va uita niciodată principiile religiei catolice

(Cunoașterea altor religii este obligatorie, nicidecum nocivă.)

*este considerat pentru totdeauna și de-a pururi total nedemn din pricina marii suspiciuni [de trecere la catolicism], citat fidel din Stratimirovici (...) mai bine să se distrugă un nefericit decât întreaga biserica, (citat fidel)

(Așadar distrugerea lui Lazăr este benefică; contaminarea dobândită prin studierea în școli catolice este un stigmat care nu poate fi șters. Uimește și faptul că stigmatul e atât de grav, încât poate distruge întreaga biserică ortodoxă.)

*Lazăr este prea cultivat, eminent; dacă ar fi mai neștiutor ar fi mai maleabil, dar așa nu poate fi ajutat nici la intervenția împăratului

*unui viitor cleric ortodox nu-i este îngăduit să cunoască dogmele religiei catolice unite nici cât copiștii

*nu cunoaște nici slavona, nici sârba

Finalmente, în 1810 scaunul episcopal a fost ocupat de Vasile Moga, un personaj mediocru, rigid în gândire, lacom, crud, cinic și corupt, care îi va deveni dușman personal lui Lazăr.

Pentru Gheorge Lazăr, ajuns profesor la Sibiu, au urmat ani de coșmar sub ascultarea lui Vasile Moga; trebuia să predea unor candidați submediocri, care erau încurajați să-l batjocorească; să se întrețină cu un salariu mizerabil.

Relevant pentru atmosfera irespirabilă, de umilire și insecuritate, în care era obligat să trăiască Lazăr, este următorul episod: unul dintre elevi îl lovește, încearcă să-l arunce pe geam, Lazăr se rănește grav la frunte, încercând să se salveze. Urmează un simulacru de anchetă, în care agresorul sfidează victima, sub ochii episcopului. Evident că asemenea incidente nu se puteau petrece decât cu încurajarea lui Moga.

La un moment dat a fost agresat de o altă anchetă (1815) de care - ff probabil Moga nu era străin. A fost acuzat că are tendința să bea prea mult și că că pe 9 iunie într-o grădină publică i-a îndemnat pe oameni să bea în sănătatea lui Napoleon. În concluzie, a fost dat afară din postul de profesor deoarece, zice raportul ” Lazăr nu e potrivit pentru a educa un popor înapoiat în cultură, ca valahii din Sibiu”. În acest context el a fugit la București unde va fonda academia domnească de la Sf. Sava. Mă opresc aici, citiți dvs mai mult în articolul citat.

[mihaicioranu]

+.▶️🌏👑🔥⚡️☀️🌙👅🤪❣️🐎🐎🐎🐎+.FLOTĂRİ ÎN CREDİNȚĂ İZOMETRİE VİBRAȚİONALĂ SPORT ÎN FAZA DE SUPRACOMPENSARE MOTRİCĂ ÎN VİBE CU POLİ PUTERE İNVERSAȚİ ÎN CREDİNȚA ORTODOXĂ VİE SFÂNTĂ DUMNEZEİASCĂ +. DRUMU DREPT ▶️▶️▶️❣️🏘LA PİCİOARELE LUİ DUMNEZEU ÎNVĂȚĂTORUL İİSUS DE PLĂCERE ▶️👑🔥

[alexsavescu]

La mulți ani tuturor celor care poartă numele Sfântului Ștefan!

La mulți ani tuturor celor care poartă numele Sfântului Ștefan!

Pe 27 decembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Ștefan. Sfântul Ștefan a fost întâiul mucenic ce și-a dat viața pentru credință. El a fost și primul dintre diaconi, ales la propunerea Sfinților Apostoli.Peste jumătate de milion de români poartă numele Sfântului Ștefan și derivate ale acestui nume. 359.672 de bărbați: Ștefan, Ștefănel, Ștefănuș, Ștefănuț, Fane, Fănel, Fănică,…

[ionelbumbaru]

Sala de Conferințe - Vatican 😱

Sala de Conferințe – Vatican 😱

Cum arată Sala de Conferințe Vatican ☑️ Parcă e o fiară 😱 Care stă gata să înghita toată omenirea 😱 Acolo se umbla cu magia neagră 😱 Nu poți sluji la doi Stăpâni ☑️ La Sinodul din CRETA sa trădat singura și adevărata Credință Ortodoxă 💥 👉 Nu religie făcută de către oameni, care toate împreună vor sfârși la iad ☑️ 👉 Ci, singura adevărată Credință Ortodoxă 💥 lăsată de Dumnezeu 💥 oamenilor…

[romanmigracs]

Nicolae Ceaușescu și legătura secretă cu BOR. Ce plan aveau pentru poporul român, de fapt - IMPACT

https://playtech.ro/stiri/nicu-ceausescu-si-legatura-secreta-cu-bor-ce-plan-aveau-pentru-poporul-roman-de-fapt-224591/amp

Legătura dintre fostul președinte al României și Biserica Ortodoxă Română a fost readusă la suprafață de către patriarhul Daniel, care a insinuat în data de 27 octombrie 2020 că regimul trecut a căzut în țara noastră după ce autoritățile au interzis închinarea la moaștele Sfântului Dimitrie. Totul este dovedit prin cadrul unei telegrame din data de 19 decembrie 1989 adresată lui Ceaușescu de către Patriarhie. Conducătorii bisericii de atunci i-au jurat credință dictatorului și ignorau faptul că Revoluția începuse deja de patru zile.

În aceasta îi se urează la mulți ani dictatorului și i se asigură „din adâncul inimii” că înalții prelați îi sunt alături și îi sprijină planurile pentru „înfăptuirea marelui program de dezvoltare multilaterală a patriarhiei”. Patriarhul Daniel a afirmat marți, 27 otombrie 2020, că în toamna lui ’89 autoritățile comuniste au interzis închinarea la moaște pe motiv că în clădirea de alături unde se situa sediul Marii Adunări Naționale ar avea loc o ședință importantă, iar acestă umilire a fost „răsplătită” prin căderea imperiului ridicat de Ceaușescu.Excelenței Sale Domnului Nicolae Ceaușescu”

„Presedintele Repubicii Socialiste Romania – Membrii sfintului sinod, impreuna cu reprezentantii clerului si credinciosilor bisericii ortodoxe romane, intruniti in sesiune anuala de lucru a adunarii nationale bisericesti, impartasind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru optiunea istorica de realegere a excelentei voastre in suprema functie politica de conducere a poporului, isi exprima profunda bucurie si deplina satisfactie fata de acest mare act patriotic, expresie a vointei unanime a intregii noastre natiuni si va roaga sa primiti, si cu acest prilej, cele mai calduroase felicitari, impreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea stralucita pe care o desfasurati in fruntea tarii, pentru binelesi fericirea intregului popor. Analizind cu deplina responsabilitate activitatea desfasurata in anul 1989 de biserica ortodoxa romana pe diferite planuri, ierarhii sfintului sinod si reprezentantii clerului si credinciosilor din cuprinsul patriarhiei romane au luat act cu satifactie ca, actionind cu mijloace proprii si in forme specifice, lucrarea lor sa se integreze firesc si armonios in eforturile pe care intreaga noastra natiune, sub inteleapta si clarvazatoarea calauzire a excelentei voastre, le depune pentru o viata tot mai luminoasa si mai prosper”

Telegrama BOR către Nicolae Ceaușescu

[lgbt-romanian-teens]

Azi am realizat câte persoane adoră să discrimineze și să se certe. Sincer, nu prea are treabă cu lgbt, dar dacă s-ar fi vorbit despre asta, tot la aceleași certuri s-ar fi ajuns și tot cei lgbt ar fi fost cei discriminați și marginalizați. Au venit la istorie 3 studenți: o tipă super credincioasă, un tip indiferent și unu’ care este ateu și care, logic, a încercat să aplaneze totul prin ignoranță… dar a fost mai rău. Din diverse motive, la care, onestă fiind acum, nu am fost atentă pentru că știam c-o să mă apuce nervii, s-a început chestia cu “cei care cred în Dumnezeu să nu mai încerce să se ia de cei care nu cred”. Domnișoara studentă a sărit nervoasă când, văzând că ateul, student și el, ne-a spus că nu i se pare normal ca creștinii să ne ceară cont și să se ia de atei doar pentru că nu gândim ca ei. A zis ceva gen “Dacă un copil ar veni și ar zice că el crede în dumnezeu, ar fi marginalizat.” Ceea ce este total greșit, pe bune. De câte ori un copil exagerează cu credința, i se zice sec să nu mai exagereze, dar nu este dat la o parte. Contrar a ce zicea fata aia, îndrăznesc să spun și eu că, de fapt, e taman invers. Că eu, care gândesc total diferit, nu cred în absolut nimic și chiar am fost dată la o parte, primesc de multe ori priviri dezgustate și alte alea, dacă nu jigniri. Am realizat că, dacă vorbeam despre lgbt, la fel de nervoasă ar fi fost. Studentul a zis că el n-o mai bagă în seamă, așteaptă să termine și o să schimbe subiectul. Dar ea, cumva, s-a simțit foarte jignită că el nu voia să o asculte cum zicea același lucru de o sută de ori, în contexte care mai de care mai neadevărate (cum că credincioșii sunt considerați nebuni sau comuniști sau sunt acuzați că au gândire comunistă [nu cumva pe vreme lu’ Ceaușescu erau aproape de tot interzise bisericile, slujbele și tot ce ținea de religie și credință și mai nimeni nu mai practica nimic religios și oamenii erau even less religious??]) și a zis că i se pare lipsă de respect că nu vrea să-i înțeleagă gândirea. I-am spus frumos acestei domnițe încăpățânate care, sunt convinsă, mi-ar fi aruncat Coaliția pentru familie și toate legile discriminatorii față de lgbt dacă mai pomeneam și că-s bisexuală, că eu sunt de părere că, cum a afirmat și ea mai înainte, părerile fiecăruia nu trebuie să afecteze, să jignească sau să acuze pe celălalt și că e stupid, prostesc ș.a.m.d să fie nervoasă pe faptul că tipu’ o ignora doar poate-poate o să tacă și n-o să mai ridice tonul (care antrena și turuiala unei îndoctrinate din clasa noastră [am și o poveste “amuzantă” legată de ea]). Efectiv am zis că înnebunesc când mi s-a zis să tac. Adică ei au voie să-mi facă mie capul pătrat cu situații care nu s-ar întâmpla niciodată (serios, când s-a râs așa pe față de unu care zicea că-i ortodox sau ceva?), dar eu nici să deschid gura nu pot. Data viitoare fac cumva să se vorbească de lgbt dacă se poate. P.S.: tipu’ ăla e super de treabă actually, nu “un drogat bețiv” cum le place colegilor mei să eticheteze, așa, ca buni creștini ce sunt :) P.P.S.: scuze, dar chiar trebuia să mă descarc cumva pentru că m-am săturat de discriminări de orice fel.

România e o țară foarte credincioasă şi ortodoxă, in special. Chiar aici pe tumblr am văzut o postare cu harta Europei si procentul de oamnei care cred in Dumnezeu din fiecare țară şi la noi era parca un procent de 94 sau 97% nu mai stiu exact, oricum extrem de mult comparat cu alte țări. Si din punctul meu de vedere ateii sunt minoritari, dar la noi, nu peste tot, în alte părți lucrurile stau diferit. Şi în niciun caz nu sunt discriminati cteştinii din moment ce sunt aşa de mulți. Acum nu vreau să iau apararea niciunea dintre tabere, dar acesta este adevărul, fata a exagerat. Problema e că oamneii sunt închişi la minte si nu ştiu ce inseamna toleranța şi să respecți oamnei cu păreri diferite şi opiniile lor, dar asta nu e neapărat din cauza religiei, ci a educatiei, a bunei cresteri etc. Sunt şi oameni religioşi care sunt pro lgbt spre exemplu. Şi da, în timpul lui Ceauşescu era interzis tot ce ținea de religie, deci nici aici n-a avut dreptate.

Eu personal nu sunt religioasă (nu ştiu daca sa ma numesc chiar atee), dar respect creştinii si oamenii de orice religie, de fapt.

[incicauraul]

Puterea voinței

          Dragii mei, aș vrea să vorbesc despre o realitate care ține nu de dimensiunea exterioară a noastră, ci de cea interioară. Voința la fel ca și iertarea izvorăsc din interiorul nostru, ca expresie a libertății dată nouă încă de la creație și care este inerentă nouă. De fapt, libertatea trebuie înțeleasă ca chip al lui Dumnezeu sădit în noi; Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa[1], adică ne-a făcut liberi. Nu putem înțelege voința, dacă mai întâi nu putem pătrunde cu mintea noastră ce înseamnă libertatea, pentru că, în fond, voința ține nemijlocit de libertatea noastră pe care trebuie să o înțelegem în sens duhovnicesc. Omul zilelor noastre nu mai înțelege libertatea în adevăratul sens al cuvântului, ci o înțelege ca pe ceva exterior lui, o libertate promovată în spiritul ideologiilor și determinismelor sociale, politice, care îl fac pe om să creadă că el și numai el este stăpân pe viața lui și că nu mai are nevoie de nimeni, nici de Dumnezeu, nici de aproapele, limitându-se în propia autosuficienta.

          Libertatea înseamnă, înainte de toate, pacea sufletului, înseamnă o viață trăită în bucurie, pace și adevăr. Libertatea înseamnă să știm că Dumnezeu este sursa iubirii noastre și că noi suntem datori să ducem această iubire si spre ceilalți, spre aproapele nostru de care nu ne putem apropia dacă nu avem voință. Libertatea este deschiderea spre celălalt, oh, și cât de mult contează aceasta în zilele noastre. Câteaodată, mai urmăresc tot felul de experimente sociale, în care, spre exemplu, un om se preface că îi este rău pe stradă și cade jos. Din zecile de oameni care treceau pe acea stradă, abia că s-au oprit doi sau trei pentru a vedea ce se întâmplă cu acea persoană. Vedeți ? Omul din ziua de azi nu mai are timp de celălalt, nu mai vrea să se deschidă, abia că mai salută, trece pe lângă tine si aproape că nu te observă, dacă te bruschează nici măcar nu se mai oprește să își ceară scuze.  Libertatea nu înseamnă explorarea și cunoașterea tuturor ideologiilor fie ele religioase sau politice, care îți dau impresia că dacă le știi, ești liber, ești iluminat, ci înseamnă o viață trăită în acord cu Cuvântul ( Logosul ) cu Adevărul suprem, care doar Acela te va face liber.[2]  Voința, ca act interior, ne face să ne simțim liberi, atâta timp cât ea este îndreptată spre bine. De aceea, este și o adevărată luptă interioară între binele care a fost pus în noi încă de la creație, ontologic, și răul pe care nu voim să îl facem dar, datorită slăbiciunilor noastre, adesea îl facem. Despre această luptă interioară vorbește foarte frumos Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani.[3] Trebuie să găsim în noi înșine acea resursă care să ne motiveze și să aprindă în noi flacăra dreptei voințe. Cu toții putem face lucruri minunate dacă avem voință, în primul rând, și curaj, în al doilea rând. Curajul de a ne asuma faptul că, uneori,  o faptă bună, orice gest sau muncă în folosul aproapelui, vine cu o serie de responsabilități și provocări, dar noi nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de ele, ci trebuie să ne gândim la rezultatul final, la satisfactia sufletească pe care o primești când știi că ai putut să faci o faptă bună, ca ai un scop în viață; în condițiile în care mulți tineri nu își mai găsesc scopul în viață. Stai și vorbești cu ei și te îngrozești de faptul că la 18-20 de ani nu ai nici un scop, nici un țel pentru care să lupți, ori lipsa unui scop precis în viață duce la un dezechilibru dezastruos din toate punctele de vedere, pentru că nu ai motivație, nu ai pentru ce să lupți. Totul ține de voința noastră proprie și de o gândire sănătoasă. Desigur, voința este strâns legată de credință, dar și credința este un act al voinței. Mântuitorul ne asigură că putem face lucruri minunate dacă avem credință și voință. Spre exemplu, pericopa Evanghelică din Duminica trecută, cea a învierii fiicei lui Iair[4], ne pune în față două evenimente importante. Prima este legată de femeia care de doisprezece ani avea scurgere de sângie, și care cheltuise mulți bani cu doctorii încercând să se vindece. Când l-a văzut pe Iisus în mulțime, nu  a zis nimic, ci a mers și doar s-a atins de El și a fost vindecată. De ce ? Pentru că a avut voință puternică, și-a dorit mult să poată să Îl atingă pe Mântuitorul, nu i-a păsat de mulțimea mare de oameni care Îl înconjurau, ci a mers hotărâtă cu acest scop, doar să Îl atingă și era convinsă că se va vindeva. Și pentru că atât de importantă este voința, care premerge credinței, vedem mai departe, tot în această pericopă faptul că Mântuitorul a fost înștiințat de faptul că fetița a murit, și că nu mai are nici un rost să se deranjeze și să meargă la ea acasă pentru a o vindeca, din moment ce murise. Și auzind Iisus faptul că tatăl fetiței este descurajat de auzirea acestei vești, îi zice: ,, Nu te teme, crede numai și se va izbăvi.”[5] Cu alte cuvinte, Dumnezeul iubirii, ne arată că dacă avem voință unită cu credință, putem asista la minuni în viața noastră. Iar o gândire pozitivă, o voință puternică așezată în bine, poate duce, fără dar și poate, la rezultate minunate la care nu te-ai fi așteptat. Vă pot da multe exemple din viața mea, însă acum vreau să vorbesc doar despre un exemplu petrecut recent. Poate părea pueril dar pentru mine nu este deloc.

         Dragii mei, vă mărturisesc faptul că fac voluntariat de cinci ani de zile și, cu toate acestea, încă mai am rețineri. Să organizezi un proiect într-o școală nu este tocmai ușor; îți ia timp și te încarcă cu multe responsabilități, diverse, care de multe ori te descurajează. Omul de azi este un om al comfortului, nu îi place să aibă prea multe responsabilități sau să facă ceva benevol, preferă să stea în fața televizorului și să consume ceea ce presa modernă îi servește în fiecare zi. Ei, iată, zilele acestea am trăit o bucurie minunată. Nu am mai făcut un proiect în licee de aproape doi ani de zile. De ceva vreme, mă gândeam să reiau un proiect numit Dialoguri la țintă, un proiect cu tradiție în cadrul Asociației Generației de Azi. Acest proiect presupune invitarea în mijlocul elevilor de liceu a unui preot care să poarte un dialog deschis cu tinerii pe diferite teme. M-am gândit să invit un preot profesor care îmi predă și mie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad. Ați zice ca e ușor să îl abordez și să îl invit pur și simplu. Ei, nu e chiar așa. Acest părinte profesor, absolvent nu numai a studiilor în teologie la noi în țară, dar și cu diverse studii în centre universitare cu prestigiu din Occident, este un om cu o cultură si experiență foarte vastă. Deși este monah, nu cred că există domeniu nici din teologie, filozofie, psihologie, etc, la care să nu fie capabil să răspundă. Acest părinte profesor care te copleșește numai cu simpla lui prezență, pe mine m-a influențat foarte mult. Este printre puținii care face misiune, în adevăratul sens al cuvântului, face diverse activități și conferințe de mare anvergură, cu invitați pe mărusă, atât din țară cât și din marele centre universitare din afara țării. Ei bine, vă spun că am avut mari emoții când l-am rugat să vorbim în privat. Inițial crezusem că o să mă refuze, deoarece are foarte multe de făcut; având, pe lângă treburile de monah, cele de profesor și realizator de conferințe, și o funcție administrativă destul de pretențioasă. Mai aveam și gânduri că dacă o să fac un astfel de proiect, îmi va fi destul de greu și cu timpul și o să am mult stres. Toate acestea au dispărut și s-au transformat într-o bucurie nespus de mare atunci când, părintele, fără să stea prea mult pe gânduri, a acceptat propunerea mea. Deci iată că un gând căruia inițial nu îi dădusem nici o șansă, a devenit prilej de bucurie, doar pentru că am avut voință puternică și mi-am asumat tot ceea ce va urma... și știți de ce ? Pentru că bucuria de după este inimaginabilă; când știi că ai făcut un bine și ai fost de folos. Așa că, da, undeva pe la sfârșitul lunii Noiembrie, o să am bucuria de a  mă reîntoarce în liceul unde am învățat, după aproape patru ani, alături de o personalitate pe care eu o prețuiesc foarte mult, și să încercăm împreună să vorbim cu tinerii, să îi motivăm să își găsească un scop în viață.

         Vă îndemn, în final, să aveți voință tare și să luptați pentru ceea ce vă doriți. Stabiliți-vă țeluri înalte, căci de acolo vine marea satisfacție. Nu vă lăsați duși de comfortul zilelor de azi și asumați-vă cu curaj orice provocare care vi se poate ivi în cale. Și mai spun ceva: adevărata libertate nu este aceea de a face ce vrei, ca un nepăsător, ci adevărata libertate este rațiunea de a distinge între ce este bine pentru tine și ce este rău, de a alege să faci binele, chiar dacă știi că poți oricând să îi faci rău, având în gând ceea ce marele Apostol Pavel, bărbat plin de curaj si dragoste, a spus: ,, Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.”[6]

Note:

[1]  Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. ( Facere I, 27 )

[2] ,,Daca veți rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteți ucenicii Mei, și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi."

[3] ,,Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine”. ( Romani, VII, 19-20)

[4]Ev. Luca VIII, 41-56

[5] Ev. Luca VIII, 50

[6] Corinteni VI, 12

[news24hrou]

Calendar ortodox 27 martie. Sfânta Muceniță Matroana din Tesalonic Calendar ortodox 27 martie. Miercurea acesta, Biserica Ortodoxă o cinstește pe Sfânta Muceniță Matroana din Tesalonic. Aceasta este cunoscută pentru credința continuă în Hristos, credință care a întâmpinat numeroase obstacole. https://ift.tt/2TA9O3J

[bartholomaus]

Creștinismul are multe povești cu martiri și luptători întru credință, dar majoritatea sunt doar pilde și relatări despre niște oameni simpli, normali să zicem, care au preferat să moară decât să îl renege pe Hristos, Împăratul lumii.

Unul dintre ei este însă un martir pe care îl admir. Aș merge până într-acolo încât să zic că ar fi unul dintre puținii sfinți martiri pe care i-aș pune pe un perete sub formă de icoană sau i-aș purta imaginea atât la gât, cât și în suflet. Este vorba de Gheorghe din Lydda. Sau, cum este el cunoscut, Sfântul Gheorghe.

Ca de obicei, scrierile despre viața Sfântului Gheorghe sunt contradictorii și, în special, diferă de la o ramură a creștinismului la alta. Mai mult, aflăm că Sfântul Gheorghe este celebrat și în lumea musulmană, ceea ce nu este neapărat ciudat. Islamul este strâns legat de credința creștină, chiar dacă nici musulmanii, nici creștinii, n-ar recunoaște asta nici picurați cu ceară.

Deci, în varianta greacă (ortodoxă), scrisă cam pe la anul 600 în siriacă (aramaică) și păstrată, sub formă de fragmente, în Anglia (British Library), Sfântul Gheorghe s-a născut în Cappadocia, din părinți greci creștini. Tatăl său a fost și el martir întru credință, fiind ucis pe când Gheorghe avea 14 ani. După moartea acestuia, Gheorghe și mama lui s-au mutat în Siria. După câțiva ani, a murit și mama sa.

Rămas orfan, Gheorghe nu are ce face altceva decât să rătăcească prin Imperiu fără scop, asta până când ajunge la Nicomedia, capitala imperială în vremea lui Dioclețian. Se înrolează în armată și urcă treptat în ierarhia militară, ajungând până în Garda Pretoriană, garda de corp a împăratului.

Aici încep să se bată cap în cap unele lucruri. Aparent din neant, Gheorghe este persecutat de un anume Dadianus, probabil din cauza credinței sale. Într-o versiune mai târzie, numele lui Dadianus se schimbă, bineînțeles, în Dioclețian.

Împăratul află că tânărul său soldat este creștin și îi cere să renunțe la credința în Dumnezeu. Acesta refuză cu obstinație toate cererile și recompensele adiționale. Dioclețian nu are ce să mai facă - îl condamnă la moarte, sentință dusă la îndeplinire pe data de 23 aprilie 303.

Sfântul Gheorghe este executat prin decapitare în fața zidurilor Nicomediei, dar împărăteasa Alexandra (soția lui Dioclețian sau, după cum vom vedea mai târziu, a unui prefect numit Dacian) este impresionată de suferința și tăria Sfântului Gheorghe și se declară și ea creștină acolo, pe loc. Dioclețian este pus iarăși în fața faptului împlinit - își dă și nevasta pe mâna călăului.

După moarte, trupul sfântului Gheorghe este transportat și îngropat în orașul natal, Lydda, unde începe să fie tratat ca un martir și sfânt.

Un lucru cel puțin interesant în această povestire ar fi locul martiriului, Nicomedia (Izmit de astăzi, în nordul Turciei). Este oarecum ciudat că este numit orașul Nicomedia ca loc al martirajului, având în vedere faptul că primele apariții ale cultului Sfântului Gheorghe se găsesc mult mai la sud, în orașul Diospolis (Lod de astăzi, în Israel).

Varianta latină

În varianta catolică, latină, ''Acta Sancti Georgii'' (sec.6), se preia foarte mult din textul grecesc. Însă locul nașterii este schimbat - în loc de Lydda, ca oraș de baștină este amintit Melitene, tot în Cappadocia. Numele persecutorului este preschimbat în Dacian, împăratul persanilor. Dacă Dioclețian l-a executat simplu și repede, în varianta latină Sf. Gheorghe a fost torturat timp de 7 ani prin mai mult de 20 de metode de tortură. Pe parcursul acestor încercări la care a fost supus, Sf. Gheorghe a rezistat cu stoicism. Curajul său a dus la convertirea a nu mai puțin de 40.900 de pâgâni la ''dreapta credință'', inclusiv împărăteasa mai sus amintită, Alexandra.

Când a murit, în sfârșit, Sf. Gheorghe a avut ultimul cuvânt. Persecutorul său, Dacian, a fost lovit de o furtună de foc venită din cer și a murit pe loc.

În versiuni mai târzii, persecutorul Sfântului Gheorghe este or împăratul roman Decius, or un anume prefect din timpul lui Dioclețian, numit, ei bine, Dacian.

Varianta musulmană

Și musulmanii îl consideră martir, chiar un soi de figură profetică pe Sf. Gheorghe, însă povestea lui diferă puțin. Cunoscut sub numele de Girgus, Sf. Gheorghe nu este însă soldat, ca la creștini, ci un negustor bogat care s-a împotrivit ridicării unei statui a unui zeu păgân în orașul Mosul de către regele Dadan. Înfuriat de îndrăzneala acestuia, Dadan l-a aruncat în închisoare, unde a fost torturat ani la rând, fără efect însă. A fost omorât de trei ori și de 3 ori a înviat. După a patra moarte a acestuia însă, orașul a fost distrus drept pedeapsă.

Sf. Gheorghe și dragonul

Legenda Sf. Gheorghe și a balaurului apare pentru prima dată în sec. 11, într-o cronică din Georgia. A ajuns în Europa vestică cam prin sec. 12 și de aici a început răspândirea sa în toată lumea.

Legenda sf. Gheorghe și a balaurului are multe similitudini cu legenda uciderii Himerei de către eroul grec Bellorophon sau cu cea uciderii Medusei de către Perseu. În fine, povestea ne spune că un teribil dragon făcea ravagii lângă orașul Silene din Libia. Ca să îi lase în pace, locuitorii îi ofereau câte două oi pe zi, dar, într-un final, au rămas fără oi și au început să îi ofere câte doi oameni pentru a fi sacrificați, aleși prin tragere la sorți. Foarte asemănător cu povestea Minotaurului, dar asta e altă discuție.

Într-o zi, sorții au decis ca fiica regelui și încă un cetățean să fie sacrificați dragonului. Nimeni nu a vrut să îi ia locul prințesei, însă Sf.Gheorghe, care se afla în oraș, a acceptat să îi ia locul celuilalt cetățean. Atunci când au ajuns la peștera dragonului, Sf. Gheorghe a scos lancea, a încălecat pe cal și l-a ucis pe dragonul cel nemilos. Regele a plâns de fericire și i-a dat o mulțime de bani plus fata de soție (povești românești much??), dar Sf.Gheorghe a refuzat mâna fetei. A acceptat, în schimb, banii, pe care i-a împărțit celor săraci. Impresionați de curajul și de inima bună a acestuia, toți locuitorii s-au botezat pe loc.

În poveștile și romanele medievale îl întâlnim des pe Sf. Gheorghe, ca un exemplu de cavalerism și curaj. Cruciații, în special, aveau un cult pentru el. De exemplu, în timpul asediului Antiohiei de către musulmanii lui Kerbogha (iunie 1098), cruciații care apărau orașul au fost convinși de faptul că l-au văzut pe Sf. Gheorghe luptând pe ziduri alături de ei. De asemenea, Sf. Gheorghe apare și la asediul Ierusalimului, unde luptă de partea lui Geoffrey de Boulogne, în sectorul de zid al acestuia.

Lancea sa, numită Ascalon, după orașul omonim din Israel (astăzi Ashkalon), era considerată magică și un simbol al curajului. Era (și este) considerat patronul soldaților, un lucru absolut normal, având în vedere că este reprezentat în armură, cu lance și sabie, în majoritatea icoanelor și tablourilor.

În lumea musulmană, povestea este aproape identică, doar că diferă locația - în loc de Silene, locul unde sălășluia dragonul era orașul Beirut. Musulmanii se refereau la modul afectiv la el ca la El Khudder - cel Verde, mai ales datorită aplecării musulmanilor în a folosi epitete în locul numelor. El Khudder mai poate însemna ''slujitor al Domnului'', ''mesager'' sau chiar ''profet.''

Sf. Gheorghe este considerat și astăzi sfântul protector al unor țări precum Anglia, Etiopia, Georgia, Portugalia sau Malta, precum și al unor orașe precum Barcelona, Genova, Londra, Rio de Janeiro, Moscova, Lvov, Botoșani sau Tecuci.

---

Sunt multe lacune în povestea Sf. Gheorghe, începând de la faptul că autorii nu se hotărăsc care e cel care îl persecută - ba că e Dioclețian, ba că Dacian, care era împărat al persanilor, apoi praefectus în timpul lui Dioclețian.

--

Pentru mine, povestile sfinților sunt basme care variază între 98% și 100%. Am fost martor la construirea unor legende ale unor sfinți în zilele noastre, darămite în trecutul îndepărtat. Vezi construirea începând din anii 40 și mai apoi cu intensitate crescândă după 90 a legendei prezenței Sf Andrei în Dobrogea. O legendă ”construită” de BOR, care poate fi urmărită cum s-a dezvoltat și cum i-au fost adăugate povesti apocrife, o pesteră, pelerinaje, etc. La fel și cu Arsenie Boca. Pt mine Sf Ghe e ”o icoană”, un ”logo” , un simbol, nu o persoană reală. Cine stie câți soldați or fi murit in epoca aia ? În jurul unuia s-a brodat o legendă care a crescut apoi cu fiecare povestitor.

--

Absolut. În primul rând nu există o cronologie serioasă. Sunt invenții și adaptări după felurite povești și texte de la greci, persani, romani sau alte neamuri. Povestea lui Sf.Gheorghe e din același aluat cu cea a lui Sf. Dimitrie si martiriul celor 40 de soldati din Legio II Fulminata de la Sebasteea. Pana si Biserica recunoaste ca povestea cu balaurul este inspirata din mitul lui Perseu si al Andromedei. Insa am o slabiciune pentru sf. Gheorghe. Cand eram mic si mergeam la biserica, cand intram in naos, mereu in partea stanga era pictat pe un perete Sf. Gheorghe. Parea puternic si magnific, mai ales din cauza faptului ca era in armura, cu sabie si lance. Mi se parea un soi de super erou. E singurul sfant care mi-a trezit interesul.

--

Îți place de el fiindcă este eroul viteaz și bun prin excelență! Este Făt Frumos-ul din basmele noastre, cum ai observat si tu. Cărui băiat nu-i place să omoare un balaur  călare pe un cal alb?

-----------------------------

o postare cu privire la  soția împăratului Alexandra. Care și asta e o poveste, fantezie pură.

CREDE ȘI NU CERCETA - ORTODOCȘII O PRĂZNUIESC AZI PE SOȚIA INEXISTENTĂ A ÎMPĂRATULUI DIOCLEȚIAN

Creștinii ortodocși o celebrează pe 21 aprilie pe Sfânta muceniță Alexandra împărăteasa. Conform "Vieților sfinților", sfânta împărăteasă Alexandra a fost soția împăratului Dioclețian. "Martoră la mucenicia Sfântului Gheorghe", ne spune sfânta biserică, citând aceeași sursă, "a crezut în Hristos şi s-a înfăţişat înaintea împăratului, în vreme ce acesta aducea jertfă idolilor, şi a mărturisit că este creştină. Dioclețian a aruncat-o imediat în temniță și a poruncit să fie ucisă împreună cu Sfântul Gheorghe. Înștiințată de hotărârea bărbatului ei, Alexandra a căzut în rugăciune fierbinte, iar Dumnezeu s-a îndurat de ea și i-a luat sufletul". Toate astea s-ar fi întâmplat în anul 303, în timpul persecuțiilor anticreștine declanșate de împăratul Dioclețian.

Informațiile de mai sus pot fi găsite pe basilica.ro, agenția de presă a Patriarhiei Române, și pe o mulțime de site-uri aparținând bisericilor surori răsăritene. Astăzi au fost reluate și de instituții media mirene ca Agerpres sau Evenimentul Zilei, la îndrăgita rubrică "Calendarul zilei".

Doar că pe soția lui Dioclețian o chema Prisca și a murit la patru ani după Dio, în 315, ucisă din ordinul împăratului Licinius (din rațiuni de succesiune, nici o legătură cu persecuțiile religioase). Singura informație corectă livrată cucernicilor cititori e anul 303 - într-adevăr, anul celor patru edicte privitoare la creștini promulgate de Dioclețian. De asemenea, e posibil ca atât Prisca, cât și Valeria, fiica sa, să fi fost creștine, însă nici vorbă să fi avut de suferit din cauza asta - spre deosebire de părintele Pomohaci, de pildă, Dio a avut o viață de familie ok. De altfel, natura edictelor lui Dioclețian viza întărirea autorității imperiale și a instituției Tetrarhiei și mai puțin eradicarea creștinismului. Politica religioasă a lui Dioclețian a fost pragmatică și atitudinea vizavi de creștini a oscilat de-a lungul domniei sale (altfel, cea mai bună a unui împărat roman de la Traian încoace).

Dar să nu-i încurcăm și mai mult pe creștini, să reținem esențialul: pe soția lui Dioclețian o chema Prisca și se înțelegea bine cu soțul - care, din ce știm, n-a martirizat-o nici măcar c-o palmă.

Cât despre calendarul creștin-ortodox, iubiți credincioși, să știți că așa se-ntâmplă când șefi ai Bisericii ajung seminariștii care toată viața lor n-au citit decât note informative.

--

Pt. multi, orice hocus-pocus este o minune de la atotputernic; este mentalitatea omului primitiv, care intrucat la acea vreme nu exista stiintele, orice fenomen natural il punea in seama divinitatii; acest mod de-a "rationa" continua si in zilele noastre privind fenomenele naturale care inca  n-au fost explicate stiintific.

[mesagerulneamt]

Înțelepții spun că fiecare lucru are o parte întunecată și una strălucitoare. Și nu doar fiecare lucru, ci și fiecare om. Subiectul poate fi extins, disecat și analizat în mii de feluri. Propunem, astăzi, cititorilor noștri, dar și autorităților care obișnuiesc să facă o ședință, de fiecare dată când apare o problemă, de orice natură ar fi ea, de la atac de urs la incendiu de bloc, un subiect de analiză: Mănăstirea Brădițel. Și așteptăm, cu interes creștin și ecologic, concluziile. Nu judecăm, nu condamnăm, nu ridicăm piatra. Prezentăm, pur și simplu, niște fapte.

* ”Cine știe unde sunt făcute pozele și zice că-s de la noi…”

Am pornit în documentare de la niște poze. Pentru un iubitor de natură, de liniște, de fragi sau de bureți crescuți în pădure, e o crimă să vezi asemenea mormane de gunoi într-o pădure. Expeditorul ne-a asigurat că sunt de la Mănăstirea Brădițel, așa că am pornit într-acolo, traversând o pădure întreagă, absolut spectaculoasă acum, când verdele pierde teren în fața galbenului și ruginiului de toamnă blândă. În fața mănăstirii, într-un fel de parcare, este o fântână, cu uluce, din care se adapă vitele. Am pornit printre copaci, în căutarea gunoaielor. Am găsit câteva grămezi de resturi din construcții – cărămizi, ceva cahle de la o sobă demolată, câte un pet, pe ici, pe colo, o haină agățată într-un copac și chiar niște pamperși de copii, dar nici vorbă de mormanele prezentate în pozele pe care le-am primit la redacție.

#gallery-0-13 { margin: auto; } #gallery-0-13 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-13 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-13 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Am luat-o în altă direcție, unde am descoperit un șanț, pe care era evident că voia cineva să-l umple, dar tot cu resturi din construcții – nimic foarte dăunător, pentru că, în timp, cărămida se descompune -, și niște grămezi de rumeguș. În fine, o a treia cale duce spre Grumăzești, un drum de pământ, tare ca piatra, de-a lungul căruia, pe câteva sute de metri nu erau gunoaie. Ne-am întors, când am dat de urme de mistreți.

La mănăstire, era activitate ca într-o zi obișnuită. Am abordat prima maică pe care am întâlnit-o și i-am spus direct de ce am venit. Fără nicio ezitare, ne-a anunțat că merge s-o caute pe maica Varvara, stareța. Ne-a condus la trapeză. Pentru o secundă, am revăzut scena de la Mănăstirea Agapia, când am intrat prin toate atelierele, pentru că aveam aprobare de la Mitropolia Moldovei și Bucovinei, în vreme ce o mașină cu reporteri de la Radio Iași a stat ore în șir la poartă și, în final, a plecat. Maica stareță a venit în câteva minute, însoțită de o altă maică, ceva mai tânără și ușor pornită pe cel care ne-a trimis fotografiile: ”Cine știe unde sunt făcute și zice că-s de la noi, că așa e, lumea e rea!”. Îi spunem că, în fotografii, e un fel de râpă, plină cu peturi, lighene de plastic, oale, pungi cu gunoi. ”Avem și noi un fel de șanț, în care mai ducem resturi, buruiene, ca să putrezească”. Se referea la șantul de vizavi de mănăstire, cel pe care-l văzusem deja, arăta decent. Cu amendamentul că de abia a fost hramul, la care au venit vreo 500 de oameni, cu tot cu copii mici (ceea ce explică pamperșii de prin pădure).

”Măicuța stareță de câte ori se amărăște că vin oamenii și fac grătar în fața porții și lasă jar și noi ne ducem să stingem! Nu putem să le spunem nimic, că, dacă sunt în afara mănăstirii, ei zic că au voie”, spune măicuța Teofana. Maica Varvara adaugă că ”vin oameni cu saci și aruncă prin pădure, ca să nu mai plătească”. Și maicile de la mănăstire merg și mai strâng după ei, pentru că pădurarul ”e sever”.

Maica Teofana plusează și spune că, dacă ar fi de vină mănăstirea, în poze ar fi trebuit să apară o maică aruncând gunoi, altfel nu există probe. ”Așa vine oricine vrea și lasă gunoi pe oriunde, iar măicuța ne oprește și nu ne lasă să mergem să-i ocărâm. Trag mașinile în parcare și cine bea un suc sau o bere aruncă sticla pe jos, dar noi facem curățenie după ei, numai că acum chiar am fost ocupate, și cu hramul, și cu porumbul, și cu pregătirile pentru iarnă”.

Maica Varvara schimbă discuția spre istoria mănăstirii. Captivantă și de mare putere: ”Până în 1924, a fost credință adevărată, ortodoxă.  La noi, e de stil vechi, dar nu rit vechi. Lipovenii sunt de rit vechi. Oamenii apreciază că la noi se face slujba întreagă, că, oricând, oricine primește o masă caldă, că e duminică, că e sărbătoare sau orice zi. Avem slujbă dimineață la ora 6, la ora 14, la ora 17 și la 11 noaptea urenia. În 24 de ore, asta e rugăciunea”.

Contrar părerii multor oameni, care merg spre Mănăstirea Brădițel prin Bodești, lăcașul de cult ține de comuna Grumăzești. Primarul vine des prin zonă, susține mănăstirea și ”pune cuvânt”, după cum spun maicile, când mai trebuie niște balast pe drum sau vreun altfel de ajutor administrativ. Oricum, spre deosebire de acum 10 ani, mare parte din drum este asfaltat.

* ”Omorâți-ne pe noi, să cădem sub ziduri și pe urmă stricați biserica!”

Maicile trăiesc în lumea lor. Chiar dacă știu de e-mail și de WhatsApp, le necăjește îngrozitor telefonul mobil, dar îl folosesc. Însă nu se uită deloc la televizor și nu citesc presa. Nu fac diferența între presa centrală și cea locală, cum nu fac diferența între știrile de pe internet și televiziune, mai ales de când toată lumea filmează și postează de toate, peste tot. Ele se uită la oameni. Îi primesc cu mâncare, îi duc în biserică, le dau femeilor baticuri și fuste ca să fie decente, le îndeamnă să se închine, le dau lumânări și mir. Și le povestesc despre mănăstirea lor – un simbol al rezistenței în credință.

”Biserica asta e datată 1947 și toată s-a făcut manual. Eu sunt a treia stareță”, spune maica Varvara. ”Prima a plecat din Văratec, în 1924, când s-a schimbat calendarul. Și a venit și a înființat aici. Au fost doi bătrăni din Grumăzești care au dat locul, iar maicile – 3 la număr – au făcut o bisericuță din lemn. După schimbarea calendarului, toate bisericile care au fost construite pe stil vechi au fost stricate de autorități. Bătrânul care a dat pământul pentru biserica noastră a murit în ziua de Paști. A rămas ea, bătrâna, avea un bordei. Și a mers la înțelegere, că, dacă a murit el întâi, să facă mănăstire de maici. Dar maica stareță n-a venit de la început aici, a plecat ea din Văratec, dar a stat prin pădure, că era prigoană atunci. Abia în ’47 a venit aici. Când am venit eu, în 1962, erau cam 60 de maici. Atunci venea tineret la mănăstire, într-un an de zile veneau cam 5-6 fete. Acum, la 10 ani, dacă vine una. Și-au făcut, ajutate de creștini, cum au putut ele. O bucată de perete de chirpici, o bucată de lemn, până au ridicat un paraclis mic. Eu, cum eram copil, aveam 16 ani, am zis să facă și un pic de turn. Nu știam că nu e voie. În 1977, când a fost cutremurul mare, partea sfântului altar s-a crăpat. Maica stareță a procurat toate materialele, în afară de ciment. A cumpărat tot și eu ziceam că, dacă tot e prigoană încă și nu ne dă voie să construim, de ce mai cumpără? Ea a spus să avem răbdare, pentru că în locul ăsta o să fie o biserică mare. Maica stareță a murit în 1984. A doua stareță, în 1988, s-a dus la autorități să ia aviz, ca să facem biserică. Nu i-a dat. Și ne-am apucat fără autorizație. În două zile, s-a săpat temelia, paraclisul a rămas în mijloc, că era mic, și l-am mărit roată împrejur. În două zile, s-a turnat fundația. 47 de oameni am avut, plus maicile toate, și zi, și noapte. Și, de la temelie până la centură, în 3 zile și 3 nopți s-a ridicat tot. Când am ajuns la centură, atunci au venit s-o demoleze. Maica stareță ne-a adunat în jurul biserici, toate lanț, ținându-ne de mâini și atunci am spus: «Omorâți-ne pe noi, să cădem sub ziduri și pe urmă stricați biserica!». De la 8 și până la 11 așa a fost, continuu s-au tras clopotele și noi plângeam… Era Maria Gheorghe atunci. Oamenii au venit numai cu uneltele, utilajele le-au lăsat jos. A venit și primarul de comună și le spunea muncitorilor să se apuce de stricat. Le-a fost frică, n-a îndrăznit niciunul. Atunci au sunat la București și le-a spus să se oprească, să nu se întâmple ceva. Ne-a dat amendă, și erau mari – 3 milioane în 1988 – și au oprit lucrarea. După ce-am plătit amenda și ne-am judecat, am început treaba și, la 1 octombrie, am slujit în biserică”.

În Biserică, doar catapeteasma și stranele sunt făcute de niște meseriași, restul – de la pictură, până la dantelăria din lemn, lucrată mărunt – este truda maicilor, de ani de zile.

#gallery-0-14 { margin: auto; } #gallery-0-14 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-14 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-14 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Acum, după cum spune stareța, nu mai pot lucra, pentru că au îmbătrânit, poartă ochelari și suferă de diverse boli. Cele neputincioase primesc ajutor social de la primărie – 142 de lei pe lună. Cele în putere muncesc la câmp (mănăstirea are 5 hectare de teren), în grădina de legume, au grijă de vaci și de găini și fac treburile de zi cu zi la curățenie și la bucătărie. Respectă, desigur, și programul de rugăciune, pentru că preotul de la Slătioara, Suceava, vine să facă slujbă doar duminica și în zilele de s��rbătoare.

În mănăstire, trăiesc 96 de maici. Am nimerit în ziua de ridicat gunoiul, așa că maica Teofana ne-a condus să ne arate cele două pubele, abia golite, cu sacii menajeri proaspăt schimbați. Pubele normale, ca la orice familie din oraș. Puțin pentru o mănăstire atât de mare.

#gallery-0-15 { margin: auto; } #gallery-0-15 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-15 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-15 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Maica ne asigură că nu se produce prea mult gunoi, iar mașina vine când dau ele telefon, o dată la 7-8 zile. Peturile se strâng separat, în saci mari, adunați în grajd.

”Dacă ar fi după noi, am face după capul nostru, dar măicuța nu ne lasă”, spune maica Teofana. ”Am mai aruncat și noi, pe colo, pe dincolo, dar tot noi trebuie să strângem”.

Am plecat de la mănăstire cu sentimentul că, dacă acele mormane de gunoi din pozele primite la redacție sunt din zonă, cu siguranță că, între timp, măicuțele le-au strâns. Am contactat expeditorul, care ne-a spus că groapa de deșeuri pe care a fotografiat-o el este undeva în spatele mănăstirii, bine camuflată cu un gard negru. Ne-am întors după-amiază, cu tot cu tânărul care descoperise mizeria infernală din pădure. Și, în direcția grajdului, dincolo de gardul negru, am găsit infernul.

* ”Toată lumea aruncă”

Într-o văioagă, dincolo de drumeagul pe unde viețuitoarele mănăstirii aduc vacile de la păscut, peisajul este înfiorător. Pe zeci de metri pătrați, sunt împrăștiate tone de gunoaie. La capătul gropii ad-hoc, unde pădurea se îndesește, s-a format deja un fel de barieră de pungi, saci și alte resturi, purtate probabil de vânt. În grămada de sub coasta mănăstirii sunt, însă, tot felul de obiecte de uz casnic devenite nefolositoare (lighene sparte din plastic, cădițe, suporturi de damigene, oale, cratițe și tigăi), amestecate cu haine negre de mănăstire, pantofi și șlapi rupți, tot negri, poșete – negre de asemenea, pamperși de adulți, peturi și doze de bere de toate mărcile, sticle de lichior (Queen Margot) și o mulțime de seringi și ambalaje de medicamente. Am găsit cutii de pastile pentru stimulare funcției cerebrale, destinate persoanelor cu accidente vasculare pe creier (care, de regulă, paralizează și folosesc pampers), până la suplimente alimentare, tablete pentru reducerea acidității gastrice, Lycium Plus – pentru menținerea acuității vizuale, sau Bromhexin pentru afecțiunile pulmonare. Seringile, care au fost folosite pentru tratamente injectabile – au regim special, după cum ne spune însoțitorul nostru, care este asistent medical. Sunt considerate deșeuri cu risc biologic și sunt colectate în anumite condiții. În pădure la Brădițel, sunt împrăștiate peste tot. Alături de găleți în care a fost var, bidoane metalice de la măsline, sticle de la balsam pentru rufe sau soluții de scos petele, bidoane de la clor, dar și sticle de ulei Unisol, ochelari de vedere, pungi cu lână colorată mâncată de molii sau ambalaje de la produse cosmetice, în special cremă pentru mâini.

#gallery-0-16 { margin: auto; } #gallery-0-16 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 20%; } #gallery-0-16 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-16 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

”Eu mergeam cu tata prin pădure, să căutăm ghebe”, ne spune Vlad, tânărul care a făcut fotografiile. ”Am găsit grămada de gunoaie și am mers la deal, am trecut de gard și am ieșit în spatele mănăstirii. Mi-e greu să cred că vine cineva din altă parte, atâția kilometri, să arunce gunoiul aici. Apoi, îți dai seama după ambalaje și după cantitatea lor, că provin de la o comunitate și nu de la o familie simplă. M-a impresionat neplăcut, cu atât mai mult cu cât am văzut, pe poarta mănăstirii, un îndemn către vizitatori să păstreze curățenia. În curte sunt flori și e ordine, iar aici, ascunsă de gardul negru bine plasat, o mizerie cruntă. Mă bucur că m-ați căutat și am venit să vă arăt, poate, după ce trageți semnalul de alarmă, ia cineva măsuri. Primăria, Garda de Mediu, pădurarul «sever», nu știu cine, dar trebuie neapărat făcut ceva, altfel se va sufoca pădurea în plastic”.

Exact când ”contemplam” valea plină de gunoaie, pe drumul de după gardul negru, au început să apară vacile mănăstirii. Multe, mânate de o măicuță, care s-a oprit nedumerită să se uite la noi, printre copaci. ”Nu știam cine-i acolo, că nu prea umblă lume în partea asta”, a spus. Am întrebat-o cine a aruncat atâtea gunoaie. ”Toată lumea aruncă. Mă grăbesc, eu sunt cu vacile”.

Cristina MIRCEA

Mănăstirea Brădițel – între dantelăria de lemn și pamperșii ”ascunși” după gard Înțelepții spun că fiecare lucru are o parte întunecată și una strălucitoare. Și nu doar fiecare lucru, ci și fiecare om.

[ionelbumbaru]

Suflete al meu 😭 Nu confunda înșelarea religiilor lumii cu Adevărul de Credință Ortodoxă 💥 Pocăiește-te și Botează-te Ortodox 💥 https://www.instagram.com/p/CSsI_QdDQn4/?utm_medium=tumblr

[romanmigracs]

Nicolae Ceaușescu și legătura secretă cu BOR. Ce plan aveau pentru poporul român, de fapt - IMPACT

https://playtech.ro/stiri/nicu-ceausescu-si-legatura-secreta-cu-bor-ce-plan-aveau-pentru-poporul-roman-de-fapt-224591/amp

Legătura dintre fostul președinte al României și Biserica Ortodoxă Română a fost readusă la suprafață de către patriarhul Daniel, care a insinuat în data de 27 octombrie 2020 că regimul trecut a căzut în țara noastră după ce autoritățile au interzis închinarea la moaștele Sfântului Dimitrie. Totul este dovedit prin cadrul unei telegrame din data de 19 decembrie 1989 adresată lui Ceaușescu de către Patriarhie. Conducătorii bisericii de atunci i-au jurat credință dictatorului și ignorau faptul că Revoluția începuse deja de patru zile.

În aceasta îi se urează la mulți ani dictatorului și i se asigură „din adâncul inimii” că înalții prelați îi sunt alături și îi sprijină planurile pentru „înfăptuirea marelui program de dezvoltare multilaterală a patriarhiei”. Patriarhul Daniel a afirmat marți, 27 otombrie 2020, că în toamna lui ’89 autoritățile comuniste au interzis închinarea la moaște pe motiv că în clădirea de alături unde se situa sediul Marii Adunări Naționale ar avea loc o ședință importantă, iar acestă umilire a fost „răsplătită” prin căderea imperiului ridicat de Ceaușescu.Excelenței Sale Domnului Nicolae Ceaușescu”

„Presedintele Repubicii Socialiste Romania – Membrii sfintului sinod, impreuna cu reprezentantii clerului si credinciosilor bisericii ortodoxe romane, intruniti in sesiune anuala de lucru a adunarii nationale bisericesti, impartasind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru optiunea istorica de realegere a excelentei voastre in suprema functie politica de conducere a poporului, isi exprima profunda bucurie si deplina satisfactie fata de acest mare act patriotic, expresie a vointei unanime a intregii noastre natiuni si va roaga sa primiti, si cu acest prilej, cele mai calduroase felicitari, impreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea stralucita pe care o desfasurati in fruntea tarii, pentru binelesi fericirea intregului popor. Analizind cu deplina responsabilitate activitatea desfasurata in anul 1989 de biserica ortodoxa romana pe diferite planuri, ierarhii sfintului sinod si reprezentantii clerului si credinciosilor din cuprinsul patriarhiei romane au luat act cu satifactie ca, actionind cu mijloace proprii si in forme specifice, lucrarea lor sa se integreze firesc si armonios in eforturile pe care intreaga noastra natiune, sub inteleapta si clarvazatoarea calauzire a excelentei voastre, le depune pentru o viata tot mai luminoasa si mai prosper”

Telegrama BOR către Nicolae Ceaușescu

[stiri-noi]

Sunt trei ani de când PS Ignatie conduce Eparhia Hușilor. Trei ani în care am uitat de blestemățiile lui Onilă!

VESTE MINUNATĂ… Peste o lună și câteva zile, sărbătorim – este cuvântul cel mai potrivit – trei ani de când destinele sutelor de mii de credincioși vasluieni sunt conduse, cu credință și frică de Dumnezeu, de Preasfințitul Părinte Ignatie. Un înalt prelat ardelean, la origine, care a ajuns la Vaslui într-un moment greu, de cumpănă, pentru Eparhie. Diplomația și credința Episcopului Ignatie a mutat munții, așa cum se spune în popor, pentru că, după o perioadă bizară cu Corneliu Onilă în fruntea Eparhiei, la Huși a ajuns un om sfânt, umil și plin de bunătate.

„De trei ani, Biserica a rânduit – și am și certitudinea interioară că și Dumnezeu a rânduit, împreună cu Sfânta Mare Muceniță Chiriachi – să fiu aici păstor, să fiu slujitor al credincioșilor și al preoților din această parte a Moldovei despre care vorbesc întotdeauna cu foarte multă implicare sufletească.

La modul cât se poate de sincer, după 3 ani de slujire, pot să spun că am întâlnit aici oameni care își trăiesc atât de frumos credința, atât de natural, atât de firesc. Într-un moment în care sunt contestate valorile credinței, am găsit la Vaslui oameni care se raportează la credință”,

explică Episcopul Hușilor.

Acesta explică faptul că formarea sa ca slujitor al Bisericii, ca înalt prelat al BOR, vine de undeva din inima Ardealului.

„Nu-mi place să fac lucrurile fără un anumit efort, cred că toate lucrurile frumoase se fac printr-o anumită jertfă. Provin dintr-o zonă frumoasă, cu izvoare de apă minerală naturală, de acolo am plecat spre Alba Iulia, unde mi-am petrecut o mare parte din viață. Acolo, am terminat Seminarul, Facultatea de Teologie și, evident, masteratul.

Apoi, am plecat la Atena, cu o bursă de studii, la doctorat, și după aceea am fost hirotonit preot. Timp de zece ani, am fost preot la Catedrala Reîntregirii, ctitoria Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. După acest pas, am fost ales Episcop pentru Diaspora. Am fost hirotonit Episcop în decembrie 2011, în Catedrala Ortodoxă din inima Parisului, și din această titulatură de episcop vicar m-am ocupat cu precădere de slujirea românilor din Marea Britanie, Irlanda și Islanda. Timp de 7 ani, am fost episcopul vicar al Mitropolitului Iosif, de la Paris, ajutându-l în slujirea din parohiile țărilor pe care vi le-am enumerat”,

recunoaște ierarhul.

O coincidență fericită a făcut ca PS Ignatie să ajungă în fruntea Eparhiei Hușilor.

„Vorbind despre Episcopia Hușilor, vă mărturisesc că nu știam nimic. Era zona pe care nu o aveam în orizontul minții mele. Sigur, știam unde este pe hartă Vasluiul, dar nu știam prea multe lucruri despre vasluieni. Imediat după ce am fost ales episcop de Huși, în 5 octombrie 2017, m-am întors în Irlanda și am spus că trebuie să-mi fac cuvântul de întronizare. O zonă care are o istorie incredibilă, iar când am intrat să văd istoria Episcopia Hușilor, pe internet, am avut o revelație, spre uimirea mea, că aici sunt moaștele Sfintei Mare Mucenițe Chiriachi, a cărei zi de prăznuire coincide cu ziua mea de naștere. Deci, mi-am spus că Sfânta Mare Muceniță Chiriachi a rânduit să ajung aici, în fruntea Episcopiei Hușilor”,

spune Preasfinția Sa.

[barsand]

Acest articol face o scurtă incursiune în istoria Ardealului, dar nu numai, evidenţiind rolul unor personalităţi în contextul evenimentelor ce aduc laolaltă oameni şi fapte cu un impact deosebit asupra vieţii întregii comunităţi a românilor din Transilvania. Titlul articolului “Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Cioranii şi Bârsanii” a fost ales datorită citatelor extrase din diverse lucrări istorice şi care sunt prezentate în continuare.

Era bizantină, întâlnită adesea sub forma de ani de la facerea/zidirea lumii sau ani de la Adam, a fost cronologia folosită oficial în Imperiul Bizantin şi în bisericile ortodoxe. Era bizantină, numită şi constantinopolitană sau “de la Adam”, a fost folosită mai întâi în sec. VII d.Hr. în cîteva lucrări şi a intrat apoi în cancelaria împăraţilor bizantini, de unde a trecut la populaţia sud şi nord dunăreană extinzându-se şi la românii din Ţara Românească şi Moldova, acolo unde ţaratul vlahilor-bulgari (681–1018 şi 1185–1396) se întindea şi îşi exercita influenţa. Convenţional începutul acestei ere s-a fixat la 1 septembrie 5509 î.Hr., numărând deci pînă la anul 1 î.Hr. 5508 ani de la facerea lumii. Această eră a fost întrebuinţată la datarea documentelor noastre scrise fie în limba slavă, greacă sau română, fiind folosită pînă prin secolul XVII-lea.

În lucrarea “Învăţământul oral prin predică – cel dintâi sistem de învăţământ de durată la români”, elaborată de pedagogul Ştefan Bârsănescu, este scrie printre altele:

“În istoria poporului român a existat pe plan de învăţământ un moment deosebit de important: apariţia învăţământului oral prin predică, care a cunoscut atât o largă rază de acţiune, cât şi o durată mare în timp. Toate aceste aspecte au făcut ca el să joace un rol însemnat în viaţa poporului român… Această statornicire şi organizare a vieţii sociale reclamau şi un sistem de norme de viaţă. Factorul principal care îşi asuma acest rol atunci a fost Biserica, dispusă ca, o dată cu procesul de creştinare a populaţiei şi de răspândire a credinţei creştine, să desfăşoare un învăţământ oral prin predică, în cadrul căruia să predea poporului şi norme de conduită a vieţii…”

P.S. Visarion in fata Mausoleu Andrei Saguna din Rasinari

Aurel Vlaicu si Octavian Goga au studiat la scoale Andrei Saguna din Brasov

Aurel fiul Emilian tatal Virginia sora Emil Cioran si Elvira mama

Aurel si Emil Cioran dupa 1990

bustul lui Emil Cioran in Rasinari

canonizare Andrei Saguna la catedrala

cetatea brasovului pictura veche

Leul din fata Mausoleului lui Andrei Saguna

Moşul Gheorghe Lazăr alături de doi dintre ucenicii săi

Octavian Goga fost prim ministru al Romaniei

Rasinari Mausoleul Andrei Saguna 1923

sf ierarhi Ilie Iorest si Sava

sf marturisitori Visarion Oprea Sofronie

Pr Prof Vasile Oltean despre ziarul lumina la prima scoala romaneasca din Scheii Brasovului

Existenţa în apropierea zonelor muntoase din Transilvania a aşa numitelor “ţări”, atestate documentar în secolele XIII-XIV, care şi-au păstrat, până târziu, puternice urme de autonomie românească: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului sau Ţara Maramureşului dar şi altele ca acestea, au reprezentat un factor de atenuare a influenţelor străine de neam. Totodată ciobanii care străbăteau în lung şi în lat aceste “ţări” s-au constituit ca şi adevărate ambasade mobile, purtătoare ale intereseului şi conştiinţei de neam.

Folosirea aceloraşi cuvintelor de cult religios în toate dialectele limbii române (aromână, meglenoromână şi istroromână) precum apostol, episcop, preot, diacon, evanghelic, liturghie, prescură, mânăstire, călugăr, icoană s-au menţinut în limba noastră pînă în ziua de astăzi. Aceasta este o dovadă în plus care ne arată că poporul român era complet încreştinat la venirea slavilor şi chiar a contribuit la creştinarea acestora, din momentul în care s-au aşezat în provinciile imperiului roman de răsărit (bizantin).

Preoţii ortodocşi din Transilvania au izbutit să păstreze credinţa prin pilda vieţii lor, fiind oameni cu o viaţă morală înaltă şi însufleţiţi de o credinţă puternică. Alianţa bizantin ortodoxă a bisericii cât şi conştiinţa de neam a românilor din Transilvania s-a manifestat şi a dăinuit până în secolul XVI când uniaţia începe să facă victime.

Primele încercări de presiune asupra românilor din Scheii Braşovului se constată încă din februarie 1697 în timpul mitropolitului Teofil al Bălgradului (Alba Iulia), care convocase un sinod în vederea obţinerii de adeziuni la Uniaţie, dar moare înainte de a avea loc sinodul. Acţiunea sa avea să fie preluată de Atanasie Anghel, care fusese sfinţit în Muntenia. Constantin Brâncoveanu aflase anumite zvonuri privind intenţia noului ierarh de a accepta Uniaţia şi, cu ajutorul mitropolitului sau Teodosie şi al patriarhului Dositei al Ierusalimului, îl reţinuse pe Atanasie la Bucureşti mai mult de şapte luni, sub pretextul unei examinări mai temeinice. Ne este cunoscută astăzi scrisoarea lui Constantin Brâncoveanu prin care îndemna pe brașoveni să ramâna în dreapta credință – 5 iunie 1701 şi care începe astfel: “Molitvelor voastre preoţilor de la Braşov şi altor batrîni den Scheai sănătate vă poftim…”. Abia întors în Transilvania, în 7 iulie 1698, Atanasie strânge soborul “mic” (Consistoriul) şi se semnează un manifest de acceptare a Uniaţiei. Actul Uniaţiei nu s-a putut realiza deplin şi astfel românii ardeleni aveau sa fie părtaşi primei lor dezbinări religioase.

Cu toate acestea, strânsele legături culturale, sociale şi religioase dintre ţările române dar şi între vlahii nord şi sud dunăreni au condus în cele din urmă la o sinergie a forţelor spiritului românesc care reuşeşte să se opună cu succes intereselor străine de neam. Deznaţionalizarea sau convertirea şi dezbinarea românilor practicată de austro-ungaria în timpul uniaţiei sunt combătute cu tărie de o serie întreagă de credincioşi. Astfel este explicabil de ce unii ierarhi, preoţi şi credincioşi au avut o credinţă atât de puternică încât şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi pentru Ortodoxie. Ca şi exemplu îi putem da pe martirii din secolul XVII-XVIII ca Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Cuvioşii Mărturisitori Sofronie, Visarion şi Oprea în Transilvania.

Această luptă pentru afirmare naţională va fi continuată de români fiind încununată în cele din urmă de izbândă. Continuator al acestei lupte de afirmare a neamului român, Andrei Șaguna s-a născut în decembrie 1808, la Mişcolț în nordul Ungariei provenind din părinți aromâni, originari din Grabova de lângă Moscopole în Balcani. Astăzi localitatea Moscopole este situată în sudul Albaniei în apropierea regiunii Pindului şi Meglenului, regiuni populate intens de aromâni din vechime şi până în ziua de astăzi. Sprijinit financiar de familii româneşti înstărite din Ardeal şi susţinut de întreaga populaţie românească, Sfântul Andrei Şaguna prin munca titanică şi conduita exemplară de care a dat dovadă retrezeşte spiritul naţional şi crează premizele afirmării românilor.

Puţini sunt însă cei care ştiu că acest lucru nu ar fi fost posibil fără aportul direct şi nemijlocit al câtorva familii cu dragoste de neam şi cu frică de Dumnezeu. În continuare vom spune povestea lor a celor care alături de Sfântul Ierarh Andrei Șaguna au contribuit la această reuşită.

Aflăm, despre familia Bârsan-Barcian, din revista ANGVSTIA, numărul 3, din 1998 la pagina 159 următoarele: ” … Familia Barcianu, orginară din Ţara Bârsei, l-a dat pe marele învăţat Daniil Popovici Barcianu, autorul primului dicţionar român-german. La începutul secolului al XVIII-lea este atestat un Coman Popovici supranumit Bârsan care a fost dascăl între 1720-1740; fiul său Sava Popovici Bârsan (1735-1808) a ajuns protopop; nepotul său Dan Popovici Barcianu (1788-1867) a fost preot; strănepotul Sava Popovici Barcianu (1814-1879) a fost profesor la seminarul Teologic din Sibiu, protopop în Răşinari şi membru în comitetul permanent de la Blaj, în vremea Adunării din 3/15 mai 1848. … ”

De asemenea citim în lucrarea – “Protopopul Emilian Cioran – o viaţă în slujba Bisericii” de Pr. Dr. Ioan Ciprian CÂNDEA următoarele:

” …. pag. 74 Faptul că mitropolitul Andrei Şaguna s-a legat de timpuriu sufleteşte de Răşinari se datorează lui Coman Cioran. Prin el, cunoscându-i pe fruntaşii comunei din acea vreme – o generaţie de oameni de o vrednicie extraordinară – i-a putut preţui pe aceştia şi utiliza, cu mult folos, pentru programul său. Era şi motivul pentru care mitropolitului Şaguna îi făcea plăcere să meargă foarte des la Răşinari, ba chiar a dorit şi a ales locul unde să fie înmormântat.

Într-adevăr, la scurtă vreme după venirea la Sibiu a lui Şaguna, acesta a trebuit să meargă la Carloviţ, spre a fi sfinţit episcop. Având nevoie de bani pentru această călătorie, Şaguna fiind străin în Sibiu, s-a adresat băncii săseşti Sparkasa, care însă nu i-a putut acorda împrumutul cerut, dar l-a îndrumat la Coman Cioran din Răşinari, cunoscut şi de saşi ca un om care avea de unde să împrumute chiar şi pe un episcop. Coman Cioran i-a împrumutat mitropolitului cei 2000 de florini, necesari călătoriei sale.

Reîntors la Sibiu şi apreciind sprijinul găsit la Răşinari, ca şi înţelegerea pentru planul său de lucru a unor fruntaşi ca Barcienii, Cioranii, Brote, Ciucenii, Giurculeţ şi alţii, cum şi împrejurarea că la Răşinari şi-au avut reşedinţa primii episcopi pentru românii ardeleni, şi că aici avea la dispoziţie o biserică mai încăpătoare, Şaguna a ales deseori Răşinariul drept loc pentru anumite solemnităţi religioase, şi la rândul său a acordat tot sprijinul său acestei comune.

De altfel, nu peste mult timp, când procedează la organizarea bisericii sale, tot din Răşinari va porni la Viena şi tot cu sprijinul bănesc al fruntaşilor satului, spre a obţine de la împărat aprobarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Om integru şi săritor la nevoile obşteşti, Coman Cioran a fost multă vreme epitrop casier al bisericii, pus de însuşi Şaguna, care a arătat apoi şi fiilor lui, Coman, Bucur şi Şerban o preţuire deosebită, pe primul numindu-l chiar printre executorii testamentului său.

…. pag. 83-84

Numele părintelui Emilian Cioran era mereu întâlnit în periodicele bisericeşti de la Sibiu: „Revista Teologică”, „Telegraful Român”, „Lumina Satelor”. Publica îndeosebi articole privitoare la trecutul parohiei Răşinari şi cu privire la „dinastia de preoţi Bârsan-Barcianu” din această parohie. Iată, spre exemplificare câteva titluri: Mitropolitul Şaguna şi comuna Răşinari („Revista Teologică”, an III, 1909, nr. 9-10,p. 425-433;). O familie de preoţi în Răşinari.1740-1879 (R.T., an. IV, 1912, nr. 4-5, p.124-130); Reşedinţa episcopală din Răşinari în veacul al XVIII-lea (R.T., an XII, 1923, nr. 11, p. 379-387); Biserica zidită cu cheltuiala mitropolitului Şaguna (în Guşteriţa-Sibiu, n.n., R.T., an XXIV, 1934, nr.3-4, p. 113-115); Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari, în vol. „Omagiu I.P.S. Dr. Nicolae Bălan”, Sibiu, 1940, p. 324-325; Biserica cu hramul „Sfânta Treime” din Răşinari (R.T., an XXXII, 1942, nr. 3-4, p. 159-175); O predică din anul 1846, a lui Sava Popovici Barcianu, n.n. (R.T., an. XXXIII, 1943, nr. 1-2, p. 57-64); Corespondenţa unui preot din anii 1848 şi 1856, fost duhovnic militar (Sava Popovici Barcianu, n.n., R.T., an. XXIX, 1939, nr. 2-3, p. 102-113); O instituire de preot acum o sută de ani (R.T., an XXVII, 1937, nr. 9, p. 321-327). În 1935 a tipărit o broşură cu titlul Comemorarea lui Nicolae Cristea, care cuprinde o conferinţă ţinută de el însuşi în 1934, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea primului preşedinte al „Reuniunii meseriaşilor” din Sibiu. În octombrie 1955 părintele Cioran a terminat o lucrare sub titlul Şapte generaţii de preoţi şi protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu. 1699-1903. Lucrarea, cu 136 pagini şi 12 ilustraţii, a văzut lumina tiparului abia în 1991, la Sibiu, prin purtarea de grijă a fiului său cel mai mic, Aurel. … “

Din cartea Martei Petreu – “Cioran sau un trecut deocheat” cităm următoarele:

” … Cronologie 1911, 8 aprilie se naşte Emil Cioran, la Răşinari, în Transilvania, la marginea Imperiului Austro-Ungar, în timpul împăratului Franz Josef. (La maturitate, în interviuri şi însemnări intime, filosoful precizează în mod repetat: “… cum m-am născut înainte de războiul din “14, eram austro-ungar”.) Este al doilea copil al familiei Cioran, după sora sa, Virginia. Tatăl, Emilian Cioran (n.30 octombrie 1884), a absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Sibiu şi a fost preot în Răşinari din 1906 pînă în 1924; în 1906 se căsătoreşte cu Elvira Comanici; el provine dintr-unul “din neamurile de vază ale Răşinarilor”, familie consemnată cu numele Cioran de la 1825. În 1911, “dovedind multă dragoste pentru rostul şi importanţa meseriaşului român în structura organică a neamului”, a înfiinţat „Reuniunea meseriaşilor“ din Răşinari, căreia i-a fost preşedinte pînă în 1924.

Cioranii, de origine ţărănească, sînt preoţi, învăţători, funcţionari, medici, bancheri, ingineri. Numele Cioran poate să însemne fie “hoţ, borfaş”, ceea ce l-ar fi încântat pe Cioran dacă ar fi ştiut, fie “cioban cu oi negre”, şi se întîlneşte numai în regiunile subcarpatice, cu oieri care migrau iarna pînă în Crimeea, unde îşi păşteau turmele; ciobanii ardeleni îşi numeau oile negre “oi Ciorane“ (de la ciornîi, negru), iar “ciobanului cu oi Ciorane i se spunea ciobanul Cioran”. Familia Cioran este înrudită cu alte familii transilvane de mare tradiţie, ca Barcianu, Goga şi Ghibu. Mama, Elvira Cioran, născută Comanici (1888), este din Veneţia de Jos, Făgăraş, şi provine dintr-o “familie boieronală”, cu diplomă de nobleţe atestată în 1628. Pe linie maternă, Cioran moşteneşte “o veche ereditate sacerdotală”, deoarece în familia Comanici au existat mai multe generaţii de preoţi ortodacşi. Familia Comanici se înrudeşte cu familia Pătrăşcanu (astfel că, aşa cum observă genealogistul Mihai Sorin Rădulescu, “Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Cioran erau consangvini, trăgîndu-se direct din cei doi fraţi arestaţi de diploma din 1628”) şi cu familia Puşcariu (din care provine Sextil Puşcariu).

Emil Cioran a moştenit de la părinţi trăsături ireconciliabile: talentul, expresivitatea stilistică şi forţa argumentativă din partea tatălui, melancolia şi fragilitatea fizică din partea mamei. … “

Un citat din lucrarea – ZUGRAVII DE LA RĂŞINARI – UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE (1700-1848) ne aduce următoarele informaţii:

” … Artistul şi caligraful Popa Sava Popovici, fiul preotului Coman Bârsan, familie care a dat localităţii şapte generaţii de preoţi, şi-a desăvârşit meşteşugul caligrafiei în mănăstirile din Ţara Românească, iar ilustraţia, în direcţia portretisticii şi cea religioasă, a deprins-o în preajma artiştilor de la Răşinari. Pentru comunitatea în mijlocul căruia a slujit Popa Sava Popovici a copiat cel puţin două manuscrise, amblele fiind amplu ilustrate. ”

Coman Bârsan, cel care a întemeia prima formă de învăţământ românesc pentru copii răşinăreni. descendenţii săi, Sava Popovici Bărcianu ( cel Bătrân şi cel Tânăr) au fondat apoi prima şcoală românească chiar în casa lor. Datorită acestei familii, învăţământul românesc de la Răşinari a avut un autentic renume, şcolile de aici fiind recunoscute în toată Mărginimea Sibiului, astfel încât mulţi locuitori ai Mărginimii îşi trimiteau copii să înveţe la această şcoală.

Octavian Goga s-a născut în ziua de 1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu. În ascendenţa poetului se înscrie un lung şir de preoţi ortodocşi, cărturari vrednici, pasionaţi în a demonstra latinitatea limbii şi a poporului nostru. Astfel îl ştim pe protopopul Coman Bârsan Popovici (1768-1808), care a avut doi copii, ambii preoţi, Sava şi Dan Popovici, Dan Bratu, preotul Ion Bratu (1819-1878), bunicul dinspre mamă al lui O. Goga. Acesta l-a găzduit în casa lui din Răşinari pe pribeagul Eminescu „zdrenţuit de la mâneci până la coate şi cu nişte simpli pantaloni în sus şi în jos”. Mama poetului, Aurelia Bratu, născută la 2 octombrie 1856, învăţătoare şi scriitoare, s-a căsătorit cu preotul Iosif Goga la 27 ianuarie 1880. Iosif Goga, născut în 1851, fiul lui Natanail Goga din Crăciunelul de Sus, fostul judeţ Târnava Mică, unde bunicul poetului după tată „a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui Axente Sever”. Aurelia, mama poetului, a publicat versuri în Familia şi cunoaştea bine, pe lângă limba română, maghiara şi germana. …”

Un articol semnat de Nicoară Mihali la 31 octombrie 2015 care apare pe siteul online “Graiul Maramureşului” este intitulat – “Emil Cioran, din Maramureş?”. Autorul îşi pune întrebarea dacă nu cumva originile familiei Cioran provin din Maramureş. Cităm din textul articolului:

” … M-am întrebat adesea de ce dintre armatele de cititori ai „Istoriei Maramureşului” semnată de Alexandru Filipaşcu, nimeni n-a realizat că în secolul XV pleacă din Maramureş mai multe familii, să se stabilească în Ardeal. Familia Cioran – Cioroiu emigrează din Onceştii Maramureşului în Răşinarii Sibiului. Primii emigranţi, nepoţii lui Sas Vodă, se stabilesc pe Târnave, familia Boilă; în Beclean, familia Bota; pe Valea Bârgăului, pe Valea Sălăuţii, în Dej şi în Moldova, în Cluj, familia Coman; în Bihor, familia Dunca; în Bistriţa, familia Lazăr; iar în Ardeal, mai precis în Săliştea şi Ilişca Sibiului, familiile Ivaşcu, Iuga şi Iurca. De fapt, istoricul Filipaşcu, în lucrarea sa capitală, ne dă şi numele lui Paul Dunca, ajuns în secolul XVII consilier gubernial al Ardealului. Există câteva asemănări între cele două localităţi, Onceşti de Maramureş şi, respectiv, Răşinari de Sibiu. Ambele sate sunt foarte vechi şi apar în documente în timpul aceluiaşi rege, Emeric al Ungariei, Maramureşul în 1199, iar Răşinariul în 1204, când Ioan Latinul, urmaşul lui Coman Roşca, supranumit şi „întemeietorul satului”, alături de un alt cioban, pe nume Mustaţă, primesc privilegii şi dreptul de a-şi văra turmele în Munţii Răşinariului. Emil Cioran, într-o scrisoare trimisă fratelui său de la Paris, la vârsta de 56 de ani, în 1967, îi cere fratelui său, Aurel, să caute monografia scrisă de Victor Păcală a satului Răşinari. „Dacă se întâmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat, oricât ar costa. În ea se regăsesc rădăcinile noastre din Nord. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi mai limpezi”.

Răşinariul era pentru Emil Cioran locul paradisului, raiul pe pământ. Aici a aflat de la tatăl său că toată familia Cioranienilor a fost o familie de crescători de oi, de păstori, de păcurari, care au iubit libertatea. Muntele pe care l-au stăpânit Cioranii secole la rând, unde puteau văra până la 2.000 – 3.000 de oi, era Muntele Onceşti, care se află în hotarul de Nord-Est al localităţii Răşinari, cu înălţimea de 1714 metri, între Munţii Beşinău şi Munţii Cuculeu. Acest peisaj al muntelui deţinut de familia Cioran se deosebeşte de restul teritoriului muntos prin culmile străbătute de văi şi de dealuri mijlocii. …”

[contextly_auto_sidebar]

Situaţia românilor în Ardeal a început să se înrăutăţească atunci când în 1365 sub Ludovic I cel Mare, regele Ungariei, fuseseră scoşi de sub autoritatea comiţilor regali şi puşi sub jurisdicţia moşierilor. De asemenea locuitorii români fiind ortodocşi erau scutiţi de plata zeciuielii însă acest lucru a fost anulat de către episcopul catolic al Transilvaniei Gheorghe Lépes care ia obligat şi pe români să plătească. Aceste nemulţumiri cumulate au declanşat Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438.

După încheierea răscoalei şi ca o consecinţă a acesteia, o uniune a fost încheiată între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orăşenii saşi şi secui. Înțelegerea a fost semnată la Căpâlna la 2 februarie 1438 când s-a întrunit la Turda Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul “Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio).

Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulţi aparţinând etniei majoritare române, din viața politică şi socială din Transilvania, deşi iobagii formau vasta majoritate a populaţiei transilvane. Noile orânduiri s-au consolidat în dauna dreptului strămoșesc românesc care dispare treptat. Poziția românilor transilvăneni, marea majoritate dintre ei iobagi, a fost din ce în ce mai dificilă, deoarece “Unio Trium Nationum” excludea în mod tacit grupul etnic român (Universitas Valachorum) din Uniune şi de la orice formă de participare politică sau socială. Din acest motiv românii au fost nevoiţi să-şi construiască singuri orice fel de instituţie precum biserici sau şcoli.

Românii erau consideraţi în Transilvania, conform cu prevederile înscrise în actul “Unio Trium Naţionum” (Fraterna Unio) o naţiune “tolerată”, acest statut fiind menţinut până la desfiinţarea iobăgiei şi a sistemului politic medieval în timpul împăratului Iosif al II-lea înainte de 1800.

În consecinţă de abia după anul 1800 românii au putut să iasă din marasmul bigotic impus de “Unio Trium Naţionum”, reuşind într-un timp relativ scurt să renască precum pasărea Phoenix. Tocmai din acest motiv nu este de mirare faptul că şcoala ardeleană a adoptat teoria romanizării, care la acea dată făcea corp comun cu politic europeană, şi care a rămas ca istorie oficială a creării limbii române până în ziua de astăzi.

Astăzi România are şansa istorică de a destructura acest monumental fals al romanizării cât şi deconspirarea puterilor imperiale care le-au răpit românilor adevărul despre originea lor pentru foarte mult timp. Prin studierea cu atenţie a trecutului se deschid perspective noi, de fundamentare a politicilor interne şi externe, pentru acest popor atât de încercat de istorie. Pe oricare din aceste drumuri, care duc spre adevăr, vom apuca să păşim este important să păşim cu încredere şi cu conştiinţa curată aşa cum au făcut-o în trecut, pe lângă mulţi alţii, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Cioranii şi Bârsanii.

Bibliografie: “ZUGRAVII DE LA RĂŞINARI” – UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE (1700-1848) “Protopopul Emilian Cioran – o viaţă în slujba Bisericii” de Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea “Istoria Bisericii Ortodoxe Române” de Preot prof. Dr. Mircea Păcurariu “Emil Cioran, din Maramureş?” de Nicoară Mihali “Cioran sau un trecut deocheat” de Marta Petreu

articol cules şi îngrijit de Dan Bârsan

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Cioranii şi Bârsanii Acest articol face o scurtă incursiune în istoria Ardealului, dar nu numai, evidenţiind rolul unor personalităţi în contextul evenimentelor ce aduc laolaltă oameni şi fapte cu un impact deosebit asupra vieţii întregii comunităţi a românilor din Transilvania.

[atitudini]

Mitropolitul Hierotheos Vlachos: De dragul unitatii

Mitropolitul Hierotheos Vlachos: De dragul unitatii

Erezia, iar nu adevărul sparge unitatea. Unitatea nu este un acord exterior de opinii și, mai ales, diferențiate de credința cea primită și de tradiția descoperită, ci este un rod al Sfântului Duh, împărtășirea Sfântului Duh este unitatea de credință. Prin urmare, în Biserică nu este posibil să fie distruse, „de dragul unității”, ecleziologia ortodoxă, teologia ortodoxă și, în final, să fie…