#Călin Ciobotari

[alexsavescu]

Explorând culisele teatrului cu fălticeneanul Daniel Popa (Video)

Actorul Daniel Popa a fost invitatul emisiunii “Scena”, la postul TV Apollonia. Daniel Popa, absolvent al Universităţii Naţionale de Artă “George Enescu” Iaşi, a pășit pe scena teatrului în perioada liceului (la Colegiul Național “Nicu Gane” din Fălticeni), îmbrățișând pasiunea sa în trupa de teatru Birlic a Asociației Fălticeni Cultural. În cadrul discuției cu Călin Ciobotari, realizatorul…

[semnebune]

Preambul la Festivalul Național de Teatru

Preambul la Festivalul Național de Teatru

UNITER anunță cea de-a 32-a ediție a Festivalului Național de Teatru care se va desfășura în perioada 5 – 13 noiembrie 2022 la București. Prezenta ediție este curatoriată de Mihaela Michailov împreună cu Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari. Spectacolele, evenimentele și manifestările incluse în programul Festivalului vor fi subsumate temei FNT 2022 – Granițe fragile. Istorii…

[rudyroth79]

Festivalul Național de Teatru 2022 – Argumentul curatorilor

Festivalul Național de Teatru 2022 – Argumentul curatorilor

Echipa curatorială a Festivalul Național de Teatru 2022 , alcătuită din Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu, Călin Ciobotari, a selectat pentru această ediție exclusiv spectacole produse în stagiunea trecută, 2021–2022. În intervalul 1 iunie–1 septembrie 2022, am vizionat peste 100 de spectacole din întreaga țară, fizic și online, propuse de teatre de stat și independente, cărora li s-au…

[radioclasic]

FNT 30 / FNT ALTFEL: “Vorbe, vorbe, vorbe…” întâlniri la intersecţii de emoţie şi gând FNT 30 / FNT ALTFEL propune în Secţiunea "Vorbe, vorbe, vorbe..." o serie de dialoguri, în care Geoge Banu şi Călin Ciobotari lansează interogaţii artistice unor creatori cu personalitate.

[ionutdragu]

Radio România, cinci nominalizări pentru Premiile UNITER 2020

Radio România, cinci nominalizări pentru Premiile UNITER 2020

Pentru cea de-a XXVIII-a ediţie a Premiilor UNITER, juriul de nominalizări a fost alcătuit din criticii de teatru Ludmila Patlanjoglu, Maria Zărnescu şi Călin Ciobotari. Spectacolele care au intrat în atenţia juriului sunt cele care au avut premiera în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2019.

La categoria Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, Teatrul Naţional Radiofonic Radio România are…

[7estiasi]

Pe Ada Lupu am văzut-o jucând prima dată, cu ani în urmă, într-un spectacol de bar, aici, la Iași – Feromonii, în regia lui Vlad Volf. Mi-a atras atenția apariția aceea translucidă, cu un ritm al ei și numai al ei, siluetă desprinsă de realitate, bântuindu-ți obsesiv memoria. Ce-a fost asta? Om, înger, pasăre? Unică, greu de încadrat în vreun tipar din cele pe care școlile de teatru românești încă îl păstrează canonic la căpătâi, despre Ada Lupu mi se conturau două scenarii posibile: primul – va dispărea complet din peisajul teatral, pe principiul că tot ce este special face ca „turma” să se înfioare și să se adune în sine întru conservare și lipsă de deranj existențial; al doilea – va exploda, devenind repede un nume sonor. La vremea aceea, explozia aceasta nu depindea doar de Ada, ci de dramul acela de noroc de care, mai ales în lumea artistică, ai nevoie ca de aer.

#gallery-0-4 { margin: auto; } #gallery-0-4 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 33%; } #gallery-0-4 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-4 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Iar norocul acesta s-a concretizat în întâlnirea pe care actrița a avut-o cu Radu Afrim, la Gala Tânărului Actor Hop, pe care regizorul o manageria la acea vreme. Era imposibil ca lui Afrim să nu-i atragă atenția ființa aceasta aproape exotică prin hipersensibilitate, adăpostind în trupul ei prăpăstii și ceruri, furtuni și răsărituri solare. Cred că acela a fost momentul când fitilul din destinul Adei a început să ardă, iar explozia a devenit inevitabilă. Afrim a distribuit-o în două dintre spectacolele sale ieșene. Mai întâi în Femeia mării, unde a folosit din plin corporalitatea specială a Adei, integrând-o în poveștile vizuale ce-i sunt atât de specifice; apoi, personaj central în Măcelăria lui Iov, unde exploatează inspirat ceva ce cred că îi este și va fi mereu esențial actriței ieșene: copilul straniu și frumos ce o definește.

La rândul său, Cristian Hadji-Culea, directorul Naționalului ieșean, între două scandaluri sindicale, a simțit potențialul formidabil al Adei Lupu și a permanentizat-o angajând-o. Decizie inspirată, cu consecințe benefice în reinventarea feminității unei trupe blocate, iertată fie-mi metafora, în menopauză estetică. Ada s-a integrat și a devenit rapid centru de interes pentru oricine vine să monteze la Naționalul ieșean. Giorgios Zamboulakis (Ofelia/ Electra, în Hamletmachine), Nic Ularu (Condamnatul din Schimbarea), Radu Nica (Mary, în Cântăreața cheală), Lucian Dan Teodorovici (Povestitoarea din Unu + Unu…).

În toți acești ani, Ada Lupu s-a transformat din toate punctele de vedere. S-a împlinit fizic, devenind o actriță frumoasă, în sensul deplin al cuvântului. Și-a rafinat considerabil arta interpretării. Își cunoaște trupul, îl stăpânește și știe cum să și-l facă poezie și sabie, aripă și mop. A deprins arta de a privi și de transmite prin privire, dublu al limbajului, punte către un alt discurs ce te scoate din apele sigure ale concretului, plimbându-te pe nisipuri pe cât de mișcătoare, pe atât de tentante. Și, în spatele tuturor acestor date actoricești, palpită o intelectualitate, vai!, atât de nespecifică breslei actoricești. Ada Lupu meditează mereu asupra a ceea ce face, fiecare rol este o reflecție asupra ei înșiși, o halcă de sine ce se desprinde și pornește prin lume, căutându-se, căutându-ne… Perfecționistă, cultivată, cu o curiozitate ce atestă inteligența, creativă și spontană, actrița Naționalului este, o spun în cunoștință de cauză, un om profund, preocupat de rostul teatrului, de întrebările fundamentale ce îl pun în mișcare, de marile lui teme, fascinante și inepuizabile. Am citit un interviu pe care l-a acordat cu ocazia Festivalului de la Bacău unei studente la teatrologie, interviu tehnic, despre lucrul la rol, și m-au surprins maturitatea, seriozitatea și atenția la detalii a unei tinere de 26 de ani. Nimic frivol, nimic superficial dar, în același timp, pretutindeni o puritate desăvârșită.

Ada Lupu mai are o calitate: scrie minunat! Orice! Scrie teatru, poezie, versifică surprinzător stări de spirit (în Măcelăria lui Iov, bunăoară, Afrim inserează versuri ale actriței), amprentându-le cu un umor foarte personal și cât se poate de autentic. Anul acesta, i-am solicitat Adei un text despre manipulare, pentru dosarul pe această temă din revista „Dacia literară”. Citindu-l, am înțeles că este și o atentă observatoare a societății în care se manifestă artistic, încercând s-o înțeleagă dincolo de pojghițele înșelătoare ale suprafețelor. Inutil să mai vorbesc despre acuratețea stilului, despre claritatea ideilor și impecabila stăpânire a gramaticii. Pare nefiresc, dar am ajuns să am un mare respect pentru oamenii care știu să folosească o virgulă…

O priveam, recent, la Bacău Fest Monodrame, în Povestea păsării fără cuib (un text semnat chiar de ea, pus în scenă de Iris Spiridon), și mă gândeam la tot ce i s-a întâmplat Adei din acea seară în care, într-un fum să-l tai cu cuțitul (pe atunci se putea fuma în baruri!), o vedeam jucând întâia dată. Este un spectacol foarte intim; aproape că, urmărindu-l, încerci spaima de a nu tulbura, prin prezența ta, fragilitatea de borangic a unui destin ce ni se țese acum și aici. Cu abilitate, actrița relativizează temporalitățile, făcând din cronologia unei vieți ceva similar cu cronologia unei secunde. Copilul Ada se insinuează în diferitele vârste ale uneia și aceleiași femei, virus tandru ce face ca adolescența sau maturitatea să nu fie decât variațiuni discrete ale unui timp sacru, cel din cuibul de pe vremuri al picioarelor mamei care, acolo, în cadă, alcătuia …lumea, universul. Spectacolul oferă și pretinde forme de rară, aproape dureroasă sensibilitate. Ada joacă acolo cu garda jos, se expune, se vulnerabilizează, face dragoste cu inimile publicului. Dacă nu înțelegi acest joc „de-a mine și de-a tine”, o ratezi. Este, fără îndoială, un spectacol despre ea, dar și despre tine; e, simultan, foarte personal, dar atinge și mecanismele acelea generale, comune și relevante pentru însăși noțiunea de „umanitate”. Foarte bine scris, foarte bine înscenat, Povestea nu mai este doar a Adei Lupu; mulțimea de personaje din extratextul narațiunii, gravitând în jurul Domnului foarte înalt, năvălesc din rucsacul Hello Kitty, invadează sala de spectacol, strecurându-se în public, printre noi sau, și mai grav, devenind …noi. Ar fi banal dacă am reduce spectacolul la o tematică a traumei; prefer să îl „citesc” ca pe o lecție de supraviețuire, cu orice preț, a copilului din noi.

Ada Lupu reprezintă un mare câștig al teatrului ieșean. Sper ca acest teatru să nu atenteze la puritatea structurală a actriței, să n-o încurce, să n-o maculeze cu micimile și fleacurile lui, cu fumoarele lui înțesate de bârfă și meschinărie, cu avizierele lui pe care se desenează neantul, cu candelabrele, îngerașii și fantomele „marilor actori” ce îl bântuie haotic și fără rost. În același timp, Ada este o importantă carte de vizită a școlii ieșene de teatru; a terminat în 2013, la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, secția de Arta Actorului și Arta Actorului mânuitor de păpuși.

Nu pot formula decât o singură și simplă concluzie: mă bucur că am întâlnit-o!

Călin Ciobotari

Ada Lupu, schiță de portret… Pe Ada Lupu am văzut-o jucând prima dată, cu ani în urmă, într-un spectacol de bar, aici, la Iași – …

[7estiasi]

Sunt o babă anticomunistă (I)

Sunt o babă anticomunistă (I)

Magda URSACHE

Publicista ieșeană, Magda Ursache, scrie un text de o rară violență împotriva marilor profitori din cultura românească (și, în special, cea ieșeană), meditând la o temă despre care se vorbește rar – tema antimodului. (Călin Ciobotari)

 Aș începe cu antimodelele mele: activiştii, instructorii CC/ UTC şi CC/ PCR, securiştii, informatorii, toţi profii de marxengelslenin. Am trecut prin…

[7estiasi]

Nichita săracul și ghiocelul Popa

Nichita săracul și ghiocelul Popa

Rareș Neamțu

Bomba momentului, în actualitatea ieșeană, așa cum spunea colegul meu Călin Ciobotari, este numirea lui Gheorghe Nichita în funcția de consilier personal al președintelui Consiliului Județean Iași, Maricel Popa. Nu știu dacă Maricel Popa are vreo amantă și e gelos pe ea de l-a angajat pe Nichita pentru experiența care îl recomandă în acest domeniu, dar sigur motivele acestei mutări…

[7estiasi]

Radu Afrim și delfinul din măcelărie

Radu Afrim și delfinul din măcelărie

Călin Ciobotari

Mult timp, Radu Afrim a fost considerat un regizor de nișă, cu un public al lui și numai al lui. Treptat, Afrim n-a mai încăput în propria-i nișă, iar nișa a început să se lărgească confundându-se frecvent cu main stream-ul. E firesc să se întâmple așa; notorietatea marginalului ajunge la cote atât de mari, încât marginalul devine centru al unei lumi, în cazul de față lumea…

[7estiasi]

O dezamăgire: Radu Jude, regizor de teatru Călin Ciobotari Sunt un fan declarat al regizorului de film Radu Jude. Aferimul său mi-a rămas atât de adânc întipărit în minte, încât pot la orice oră să-l povestesc secvență cu secvență.

[7estiasi]

Subiectiv, despre filmele lui Alexa Visarion

Subiectiv, despre filmele lui Alexa Visarion

Călin CIOBOTARI

  Subiectiv, despre filmele lui Alexa Visarion

Îi sunt recunoscător Vasilicăi Bălăiță pentru că, grație cărții ei, Univers filmic Alexa Visarion. Jurnal de spectator(Editura Artes, 2016), am avut prilejul privirii de ansamblu asupra unei filmografii de autor. Căci, cum s-a spus, toate filmele lui Alexa Visarion sunt filme de autor, eseuri vizuale în care amprenta auctorială este…

[7estiasi]

Cum să strici o piesă de teatru… Îndreptar în zece pași

Cum să strici o piesă de teatru… Îndreptar în zece pași

Călin Ciobotari

Cum să strici o piesă de teatru… Îndreptar în zece pași

E o artă să strici o piesă de teatru bună. Nu oricine stăpânește această artă. Sunt texte atât de bune încât rezistă oricărei tentative de asasinat regizoral sau actoricesc. Pur și simplu textul se opune violului strigând din răsputeri și apărându-se cu putere. Abia atunci intră în scenă măiestria violatorului, capacitatea sa…

[7estiasi]

Surorile Antonellei Cornici

Călin CIOBOTARI

  Surorile Antonellei Cornici

  De fiecare dată când am citit Trei suroride Cehov, mereu cu alte mize de lectură, câteva întrebări au rămas constante: când au timp cele trei surori să fie atât de nefericite? Când, de vreme ce în jurul lor este mereu un nesfârșit du-te-vino? Cum pot ele experimenta singurătatea de vreme ce, în realitate, nu sunt niciodată singure? Nu doar că se au…

[7estiasi]

Călin Ciobotari

  Nevăzut și orbire la Sala Mare a Primăriei Iași

  Se simte tot mai acut, nevoia, la Iași, a unei alternative la teatrul instituționalizat, un teatru previzibil, convențional, ruginit în toate încheieturile, transformat în bussines profitabil pentru unii creatori, altminteri personaje cât se poate de respectabile, dar care au ajuns la concluzia că aici, în atât de neîncoronata capitală culturală a României, se fac easy money și soft-theatre. Simți, nu de puține ori, cum spectacolele Naționalului ieșean te tâmpesc, fac din tine un spectator invalid, oferindu-ți, iar și iar, aceleași rețete specacologice, rulând la nesfârșit aceleași nume și, inevitabil, arătându-ne aceiași actori care știu să facă aceleași compoziții și acțiuni scenice.

GALERIE FOTO

#gallery-0-4 { margin: auto; } #gallery-0-4 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-4 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-4 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Din nefericire, zona alternativă a teatrului a fost slab reprezentată la Iași în ultimii ani. Cei de la Teatrul Fix, singurul teatru independent de la noi „din sat”, au traversat o destul de lungă perioadă de criză, iar Ateneul Tătărași a devenit o instituție bulevardieră, cu covor roșu, gazon fals și Stela &Arșinel staruri oficializate. A dispărut și trendul spectacolelor de bar – destul de vigoros cu vreo patru-cinci ani în urmă, cât despre spectacolele stradale, le vezi din an în Paște, și atunci cu jandarmii alături. Pentru un spectator pretențios, cu spirit critic, sătul să tot înghită gogoșile publice la suprapreț (pentru o aiureală de spectacol festiv-comemorativ, dedicat morților din Cimitirul Eternitatea, TNI a plătit aproape o sută de mii de euro) care i se bagă în traistă, Iașul este, la ora aceasta, din punct de vedere teatral, nefrecventabil. În ce mă privește, din motive de igienă teatrală, am ajuns să-mi caut consolare în spectacole studențești la Facultatea de Teatru, la Festivalul de la „Luceafărul” sau pe aiurea, prin țară.

Tocmai din astfel de motive, proiecte precum cel al Asociației Artes, finanțat de Primăria Iași, te iau prin surprindere. În deșertul nostru cultural, ele au ceva reconfortant, spațiu umbros sub care, în sfârșit, găsești un fel de alinare. Pe termen scurt, e drept, dar suficient cât să tragi aer în piept și să nu dezertezi complet din peisajul pălăriilor florentine, al Furtunilor făcute la beție, al sapdaritelor cu foșnet de rafie și al atenismelor de cartier pentru public cu cataractă estetică.

  A vedea versus a privi

  Complet alb (scenariu de Ana-Maria Nistor, după Jose Saramago, traducere de Mioara Caragea) e genul de produs teatral în fața căruia spui wow! și te întrebi cum a fost posibil. Păi, în primul rând, a fost posibil datorită lui Octavian Jighirgiu ale cărui căutări personale sunt relevante și pentru comunitatea în mijlocul căreia le practică/ exersează. După ce cu vreo doi ani în urmă făcea Ultima țigară a lui Fondane la depoul falimentarei Regii de Transport Public, ajutându-ne să depășim sindromul „sfintei scânduri”, revine cu un spectacol complet atipic pentru colinele țuguiate ale Iașului, a cărui premieră a fixat-o în Sala Mare a Primăriei Iași. Cert, Jighirgiu are vocația fluieratului „în biserică”, de vreme ce, în loc să se alinieze rândului de „orbi” care fac teatru la Iași, preferă astfel de dezertări din turmă. Mă gândesc aici și la acea memorabilă (unică, poate nu și ultimă!) ediție a Festivalului Perform Iași când, în sfârșit, ceva „anormal” părea că ni se întâmplă și nouă…

Din câte am văzut – sper să nu mă fi înșelat – Saramago n-a mai fost încă dramatizat în România, astfel încât spectacolul lui Jighirgiu, o dramatizare-scenariu asupra Eseului despre orbire, are valoarea unei premiere naționale. Distopia propusă de Saramago, cea a epidemiei de orbire ce se așterne asupra umanității (mereu, nu știu de ce, am fost tentat să o citesc ca pe o altfel de rinocerizare a omenirii, și mai puțin prin grila acelui Raport despre orbi a lui Sábato!), revalorizând totul și redefinind raportarea la sine a individului, e urmată cu fidelitate de Ana-Maria Nistor într-un scenariu dinamic, concis, cu dozaje atent și ritmic servite, orientate către declanșarea în spectator a unor multiple meditații: a vedea versus a privi, valorificarea simplității și a banalului esențial, natura umană cu luminile și abisurile ei, cruzimea și solidaritatea, raportul individ – grup etc. De ce suntem atât de orbi câteodată? De ce nu ne mulțumim cu puțin? De ce nu suntem capabili să ne bucurăm de propria noastră respirație, atât cât va fi să fie? De ce nu prețuim incredibilele bogății ce ni s-au dat? Plus încă o mie de întrebări pe care ți le sădesc în suflet Saramago&Jighirgiu&comp.

  Pariuri evidente și pariuri ascunse

  Conștient că a rămâne la litera scenariului n-ar fi dus decât la un spectacol „bun și atât”, regizorul Octavian Jighirgiu supralicitează propunând experimentarea din interior a orbirii fizice. Momentul în care spectatorilor li se cere să-și acopere ochii cu bentițele negre pe care le-au primit (și vom rămâne așa circa două treimi din spectacol) schimbă total mizele, ducând experiența de spectator la un alt nivel. Din clipa în care ți-ai acoperit ochii, faci parte din lumea despre care ți se vorbește. E un foarte ciudat brechtianism pe dos: rămâi perfect conștient că totul e un joc asumat, însă, în același timp, te integrezi involuntar într-un univers de sunete, atingeri și mirosuri ce ți se deschide. Catastrofa personajelor lui Saramago devine și catastrofa ta, ești în anticamera terorii, a derutei, a non-certitudinilor. Devii egalul personajului, unul „de-al lui”, situație rară în teatrul european unde distanța public-scenă e adeseori mai mare decât distanța Pământ-Lună. Faci parte din grupul orbilor izolați de autoritățile înspăimântate, îți drămuiești biscuitele și paharul de lapte pe care le primești, ești apoi jefuit de moneda pe care o ții în mână, la solicitatarea actorilor, de la începutul spectacolului, te familiarizezi cu șoaptele („Ești viu!”), atingerile, boarea de vânt ce aduce mirosuri (de spațiu sanitar, de fum, de naftalină, de cafea, portocală etc.), picăturile de ploaie, reale, îți zăbovesc mult pe piele și haine, toate acestea în cadrele, spuneam, unui atât de paradoxal „naturalism brechtian”.

Dincolo de pariurile evidente ale spectacolui, mi s-a părut relevant și un altul, mai discret: cât de prizonieri suntem noi, spectatorii de teatru, văzului? Cât este de dependent destinul teatrului de relația ochi-scenă? Cum să scoți teatru de sub tirania privirii, fără ca prin aceasta să-l expediezi în zona teatrului radiofonic? Cele aproape două ore de Complet alb mi s-au părut și o încercare de bruscare a acestor deprinderi milenare. Nici vorbă, stimulii olfactivi au avut perioada lor de glorie în teatre, tehnica de a livra mirosuri fiind experimentată și la Iași (de la mirosul de ceapă din România, te pup, la mirosul de fecale din O noapte furtunoasă a lui Alexandru Dabija etc.). Absența privirii, însă, suplinită de excitarea celorlalte simțuri, pe fondul unui disconfort general, e ceva cu care te întâlnești rar în teatru.

Tot la acest capitol, al pariurilor ascunse, am găsit satisfacție în a observa puse în mișcare mecanismele prin care centrul de interes se mută pe vocile actorilor. Fiecare dintre cele opt corpuri (cinci masculine, trei feminine) devine o voce care, treptat, obține importanța unui corp. Vocile-corp, tot mai preganante, tot mai bine definite, te conving că, pentru a face teatru, nici măcar nu ai nevoie de acea minimală cerință – „un actor și un spectator”, ci doar de o voce și de o rațiune care o aude.

  O echipă faină…

  E cât se poate de interesant, teatrologic și sociologic, finalul ales de regizor: spectatorii sunt ridicați în picioare și li se spune că își pot descoperi ochii: oamenii se privesc unii pe ceilalți și se bucură, înțeleg cât este de familiară prezența fizică a Celuilalt; momentul are valoarea unei sărbători(ri) a umanului! Ca spectator, simți apartenența solidă la o anume cultură, la un fond comun de sentimente și stări, însă, la fel de bine, intuiești și animalitatea din Celălalt; poate că, într-un scenariu precum cel la care tocmai ai luat parte, el te-ar vinde fără să ezite pentru un biscuit în plus; sau tu pe el?!

Am remarcat, în partea „văzută” a spectacolului, inteligenta construcție video pusă la punct de Andrei Cozlac, cu degradeuri de vizualitate și pointillisme ce par a face trimitere la structura de bază a alfabetului Braille, configurând rezumativ umbrele orașului și penubrele alb-lăptoase ce stau la pândă dincoace de noi. Imediat după intrarea „în invizibil”, au început să se definească „scenografiile” sonore, esențiale în spectacol, concepute de Ana Teodora Popa și Teodor Maxim.

Octavian Jighirgiu a lucrat cu vârfuri ale tinerei generații de actori ieșeni, implicându-i într-un proiect teatral-comunitar care, bănuiesc, le va stârni gustul pentru astfel de aventuri culturale. Andreea Darie, actriță de forță, al cărei timbru vocal a fost unul dintre marile noastre repere în nevăzutul din Complet alb, deși e doar în anul III al Facultății de Teatru Iași, promite foarte mult. Mi-a confirmat că excelentul ei spectacol de debut (Două piese cu o femeie, UAGE Iași, regia Ion Mircioagă) n-a fost un accident: sensibilitate specială, expresivitate, amprentă vocală recognoscibilă dintr-o mie, personalitate pulsatilă – sunt date ce garantează că vom mai auzi de Andreea. M-am bucurat să o regăsesc pe Ancuța Gutui, dispărută un timp din peisajul teatral, dar și pe Andreea Enciu (mult peste trista Larisa a acelui Ostrovski pe care și azi mă străduiesc să-l uit!). Frații Ivan (Ovidiu și Theodor) care, în atâtea rânduri, au făcut proba marii dăruiri pe care o au față de teatru, apoi Cătălin Ștefan Mându, a cărui plecare la nou înființatul teatru din Suceava nu este, iată, ireversibilă pentru fanii săi ieșeni, Alexandru Dobynciuc, recuperat și el de Jighirgiu din îndepărtatele ținuturi ale Botoșanilor și Daniel Onoae ale cărui calități vocale le remarcam încă din Fereastra, spectacolul outdoor al lui Ciprian Huțanu.

  …și o dezamăgire

  O singură insatisfacție mi-a furnizat spectacolul, pe linia a ceea ce Eugenio Barba numea prin sintagma „dramaturgia spațiului”. Orice spațiu ne-teatral, spune Barba, poartă în sine memoria întâmplărilor și faptelor ce i-au traversat istoria, memorie pe care un creator trebuie să i-o exploateze, racordând-o la noile interese pe care spectacolul le are cu acel spațiu. Spațiul (circa jumătate din Sala Mare a Primăriei Iași, delimitată prin pânze) nu mi-a vorbit despre memoria lui, nu m-a absorbit în istoria lui personală! Mult prea rigid compartimentat, și-a pierdut energiile reducându-se la o scenă oarecare, ternă și convențională. Mi-ar fi plăcut ca în momentele acelea, legat la ochi, să mă simt privit nu doar de actori, ci și de primarii Iașului, zăvorâți în tablourile lui Dan Hatmanu, unii dintre ei luminoși, alții experți în orbire, adevărați maeștri ai cețurilor lăptoase…

Nevăzut și orbire la Sala Mare a Primăriei Iași Călin Ciobotari Nevăzut și orbire la Sala Mare a Primăriei Iași   Se simte tot mai acut, nevoia, la Iași, a unei alternative la teatrul instituționalizat, un teatru previzibil, convențional, ruginit în toate încheieturile, transformat în bussines profitabil pentru unii creatori, altminteri personaje cât se poate de respectabile, dar care au ajuns la concluzia că aici, în atât de neîncoronata capitală culturală a României, se fac…