#suferință

[inocenta2]

..mi-am dat seama că nicio durere fizică nu doare la fel de mult cum doare o dezamăgire de la persoana la care nu te așteptai…🙃

[citate]

,,Mereu o pereche de ochi care zâmbesc prea mult, ascund o durere interioară de nedescris"

[ella07]

Nu plec atunci când e greu, plec când totul devine lipsit de respect...

[camiiasmi-blog]

Nu voi avea niciodată încredere in oamenii

nimeni nu mă intelege ma prefac că nu ma doare dar ma doare mult..

[anamariadamocoazapentrufluturi]

Zbor lin spre stele bunico!

Dragii mei prieteni și cunoscuți, În aceste momente de profundă tristețe, cuvintele voastre de încurajare și sprijin au fost ca o rază de lumină în întunericul care ne-a cuprins pe mine și familiamea. Vreau să vă mulțumesc din suflet pentru toate mesajele de condoleanțe și pentru gândurile bune pe care ni le-ați trimis.Bunica mea a fost o femeie extraordinară, o stea călăuzitoare în viețile…

[recluziune]

"Fusese foarte trist, de asta își aducea bine aminte, dar ce anume îl întristase atât de mult nu mai știa. Așa se întâmplă: trece și tristețea, trec și durerile și deznădejdile, aidoma bucuriilor, trec, pălesc, își pierd adâncimea și valoarea, și până la urmă vine o vreme când nu mai ești în stare să-ți aduci aminte ce anume te-a durut atât de rău. Și durerile pălesc și se veștejesc. (...) Nimic nu e trainic, nici suferința."

"Narcis și Gură-de-Aur" - Hermann Hesse

[goddess-of-hunting]

"I will not let them to hurt me again"

And it happens again...like I am addicted

But in same time I am sick of it.

It feels like I am consuming poison

I know is poison

I can't stop

And then the poison is doing its job...

It kills me slowly

[crossbordercroniclesro]

Tragedie la Cluj: Tânărul care nu a mai găsit o cale de ieșire din suferința iubirii neîmpărtășite

Cluj-Napoca, un oraș viu, animat de viață și speranțe, a fost martorul unei tragedii care a sfâșiat inimile celor care l-au cunoscut pe David, un tânăr de doar 25 de ani. Cu o oră înainte de a-și lua rămas-bun de la această lume, David a postat un ultim mesaj pe Facebook, care, deși părea calm, ascundea o suferință imensă: „Aveți grijă de voi și de alegerile/deciziile luate! Fericire multă…

[un-suflet-anonim]

Câte bătăi de inimă sunt într-un minut?

Câte zâmbete sunt într-un minut?

Câte iubiri sunt într-un minut?

Câte lacrimi sunt într-un minut?

Câte fericiri sunt într-un minut?

Câte tragedii sunt într-un minut?

Câtă durere și suferință este într-un minut?

Câte ”Te Iubesc!” sunt într-un minut?

Câte certuri și reproșuri sunt într-un minut?

Câte regrete sunt într-un minut?

Câte despărțiri sunt într-un minut?

Câte pierderi și câștiguri sunt într-un minut?

Câte lupte cu tine însuți sunt într-un minut?

Câte întrebări sunt într-un minut?

Câte răspunsuri sunt într-un minut?

Câte ecouri sunt într-un minut?

Și câte întrebări fără răspuns sunt într-un minut?

@un-suflet-anonim

[strainaprintredemoni]

Încă mă caut..

În adâncurile mele trăiește o oboseală apăsătoare, ca și cum aș fi cumpărat-o în rate de la suferință, plătind taxe în plus pentru a ascunde un zâmbet obosit și sfâșiat.

În zilele din urmă, fericirea mi-a scăpat din mână ca nisipul ce alunecă printre degete! Indiferent din ce unghi aș privi, fie că e vorba de relație sau de mine însămi, lumina fericirii s-a stins. Aleg să mă refugiez în singurătatea mea, fără să gust emoțiile sau să mă bucur de plăceri. Simt doar un fior uman, un impuls de tristețe și deznădejde. Parcă pandemia a revărsat în sufletul meu vechi răni pe care le credeam vindecate demult. Am cunoscut fericirea, și totuși, e ca și cum s-a evaporat, iar drumul înapoi pare îndepărtat și nesigur. Cât va dura acest vid? Nu știu! Uneori parcă trec luni întregi, alteori ani și ani.

Îmi doresc să strig, să îmi eliberez durerea, să scot la lumină toate frânturile sufletului meu! Să mă simt bine, să mă umplu din nou de încredere, să radieze iubire din fiecare privire. Dar adevărul e că mă sufoc într-un întuneric înspăimântător și durerea mea nu pare să aibă sfârșit, nici astăzi, nici mâine, niciodată sau cel puțin nu acum.În ciuda tuturor acestor furtuni interioare, încă există un răzvrătit foc al dragostei care arde în mine, chiar și în mijlocul acestei pustietăți sufletești.

Jurnalul lui Gi.

14.03.2024 @strainaprintredemoni

[printrerandurisifoi]

Seria poate fi comandată pe site-ul printrerandurisifoi.ro ✨

#regrete #suferinta #durere #miedor #noi #trecut #citate #citatecelebre #citatemotivationale #suferință #prietenie #iubescsăcitesc #iubireamea #iubireinfinita❤️ #iubireamea❤️ #dragosteinfinita #dezamagire #incredere #prezent #iasi #bucuresti #citescdeciexist #cititoare #printrerandurisifoi #cititoridinbucuresti #cititoridinbrasov #cititoridinromania #printrerandurisifoi #demânăcuumbralui #paradox #ecomplicat

[tamurakafkaposts]

Orice urmă-i o rană,

Nu-ntoarce capul

Și nu zgîndări cu privirea

Amprentele inflamate

Pe care le-ai lăsat pe obiecte

Și plăgile, sîngerînd cu noroi,

Ale pașilor.

Orice urmă-i o rană

În carnea albă-a ratării,

Nu-ți mai lăsa visul

Să se răsucească

Avid de suferință

În trecut.

Treci înainte

Îmbălsămat în uitare,

Ana Blandiana, Ochiul de greier

[citate]

De ce în viață trebuie să suferim atât de mult uneori? De ce totul e așa de greu?

[bartholomaus]

N-am să înțeleg niciodată trendul ăsta de TikTok cu femeile nefericite care se plâng de bărbați, că sunt singure, divorțate etcetera. Știți voi: Vai ce meritam eu și n-a făcut el, ce așteptări aveam eu și n-a îndeplinit partenerul. În primul rând, de ce ai vrea să știe tot internetul că ești nefericită sau proastă, că partenerul ți-a înșelat așteptările sau, mai rău, că ai fost idioată și l-ai înșelat. În ochii cui crești? În al doilea rând, mă deprimă că tot feedback-ul despre relații pe social media este de natură tranzacțională: Ce nu mi-a dat, ce nu mi-a făcut, ce nu are, ce nu poate. Pare o întreagă schemă de recompense, ca la clienții de telefonie mobilă. Plătești atât și te încadrezi la pragul următor de beneficii. Să dea el/ea ca să dau și eu, să facă el/ea ca să fac și eu.

În al treilea rând, căsnicia și fericirea sunt două chestii complet diferite. Viața e complicată și nimeni nu-ți datorează nimic, cu atât mai puțin fericire. Fericirea poate deveni cel mai toxic și mai distructiv concept din cadrul unei căsnicii. Este un obiectiv abstract, autodefinit, care diferă la fiecare persoană și, ca atare, nu poate fi niciodată atins. Și când ești fericit, te obișnuiești și vrei să fii MAI fericit. Toate relațiile devin plictisitoare și de rutină. Oamenii sunt cam la fel peste tot și nicio ființă de pe pământ nu există ca să te distreze pe tine. Sunt foarte scurte momentele de fericire adevărată într-o relație. Căsnicia nu este despre fericire, ci despre dragoste, suferință și devotament. Un cuplu nu este altceva decât confluența a două psihopatologii complementare. Suma tuturor defectelor și a păcatelor celor doi, devenită o entitate de sine stătătoare.

De altfel, dacă aveți vreun plan de căsătorie sau de relație pe termen lung, vă pot garanta de pe acum că vor fi mult mai numeroase momentele cumplite, sfâșietoare, de-a dreptul macabre, decât momentele frumoase. Trebuie să fiți pregătiți pentru asta, nu pentru sclipici și zâmbete de pisic. Cine plm v-a promis vouă fericire pe lumea asta? O căsnicie înseamnă să colinzi noaptea disperat pe coridoare de spital. Să nu dormi de îngrijorare. Să te bați cu toată lumea pentru partener. Să te împrumuți și când știi că n-ai de unde da înapoi. Să fii dispus să împarți un covrig uscat pe din două când îți ghiorăie mațul de foame. Să oblojești bube și răni. Să miroși sânge, să speli căcat și vomă, să îmbraci și să dezbraci pe cineva care nu poate. Să ții zidurile emoționale ca să nu se prăbușească. Să negociezi, să plângi, să te agiți, să te temi, să te cerți și să te dai cu capul de toți pereții, împreună cu celălalt, ca să puteți învinge problemele care apar pe parcurs. Pentru că întotdeauna apar. Asta e singura garanție a vieții - că la un moment dat devine nasoală.

Oamenii sunt fragili. Se urâțesc, se îmbolnăvesc, devin neputincioși și mor. Cad în depresii, rămân fără vlagă sau fără dor de viață. În timp pielea se înnegrește și devine pergamentoasă, sentimentele se îngroapă sub un morman de frustrări. Viața începe să fie definită de ce n-ai reușit să faci, nu de speranțe și visuri. Organele încetinesc. Sistemele cedează. Sânii cad, fesele se încrețesc, mușchii se lasă, pielea se pătează. Ridurile se adâncesc. Oamenii se îngrașă și slăbesc de sute de ori într-o viață. O mai iau razna, își mai revin, apoi o iau razna la loc. Fiecare trăiește cu bubele, metehnele și neajunsurile lui. În spațiul lui psiho-afectiv în care e mereu dezordine. Dacă poți accepta toate astea, însoară-te. Alege-ți omul și fă-i promisiuni. Dacă nu ești dispus să iubești pe cineva în ciuda tuturor defectelor, uneori în ciuda lui însuși, n-ai ce căuta la starea civilă. Căsnicia nu e o campanie de marketing în care trebuie să dați bine pe copertă.

Nu faceți promisiuni pe care știți de pe acum că nu le puteți onora. Irosiți timpul puțin și prețios al altora. Oamenii se iubesc cu garanția că vor deveni urâți, slabi, dificili și plictisitori. Nu cu speranța că vor rămâne sexy, frumoși și veseli toată viața. Nu-ți vor putea dărui nimic la nesfârșit. Toate cantitățile din univers sunt finite. Orice exploatare de zăcământ seacă în timp. Inclusiv exploatarea emoțională. Cui îi pasă ce ți-a dat și nu ți-a dat, ca să te plângi pe social media? Nu iubești oamenii ca să-ți dea ceva. Iubești în ciuda oamenilor, nu pentru favorurile lor. Culmea e că renunți la omul de lângă tine ca să te plângi la necunoscuți pe internet. Era mai eficient să consumi energia discutând cu omul pe care l-ai pierdut, nu cu generatorii de meme. Eu dau ochii peste cap când îmi ajung astea în feed. Da, sora mea, viața e nasoală și la tăți ni-i greu. Planeta asta e lume multă, oameni puțini... câteva mese. Dacă găsești unul cât de cât mai răsărit, caută-l de calități și-n cur, că defecte are cu siguranță. Nu te concentra pe defecte, că alea sunt căcălău pe toate drumurile. Și nu mai boci ca proasta pe internet, că nu te șterge internetul la cur când cazi la pat.

[inabusire]

Îmi lipsesc orizontul tău, scăpările tale, fricile tale subjugate, ochii tăi ațintiți.

Îmi lipsesc eu mie, să fiu mai vie, mai altfel, nu atât de devorată de neîmpliniri și neajunsuri;

.

E atât de vie uneori, în mine, pornirea animalică care-mi cere sânge și sfâșiere. E atât de aprigă dorința. Trăiesc învăluită de himere. Mă hrănesc din iluzii și senzații.

Există o eu ce răcnește după noi experiențe, după noi gusturi, dar pare că sunt condamnată să trăiesc același tip de rană, să jinduiesc aceeași durere.

.

Și ochii-s blegi, m-aplec mergând - nu știu când am uitat ce rost mai are să încerci, ce-l înalță pe om, ce fel e zâmbetul curat, nestăvilit. Te tot întrebi, privind în gol, unde-i culoarea unor clipe, de ce-ți zvâcnesc rănile, de ce te roade frica... nu mai e vorba despre unde să pleci, ce zări noi s-atingi, ci cum s-aprinzi bezna din tine.

.

Să nu uit. Și când mă năpădește, să pot privi spre mine, să mă pot ierta; să recunosc că mi-e frică, că trupul meu strânge în cutele lui grămezi de suferință. Îmi lipsește asumarea, că trebuie să frângi un lucru-n două și să mergi mai departe, să-ndrăznești să accepți că sunt lucruri pe care... și tu le-ai vrut.

[blogpierdut2]

Sunt momente în viață în care, oricât de multă lumină este în jurul tău, tu nu vezi decât întuneric, vină, suferință și durere.