#siloz | Explore Tumblr posts and blogs

bartholomaus · 1 year ago

Text

Pentru pasionații de legume bune. Ceva istorii cu cultivatori de legume și secretele ”gustului de altădată” al roșiilor după care plâng nostalgicii:

Gabriel Petrescu :

"Despre legumele de altădată și cât de bune erau ele sau nu." Atenție, text lung!

Scria domnul Dan Alexe acum vreo trei săptămâni despre mitul fals al legumelor gustoase de odinioară și cum țăranii din preajma Buzăului dădeau cu ghiotura îngrășăminte chimice peste plante, otrăvind solul și apele freatice.

O fi fost așa în zona aia, nu contrazic, deși mă surprinde un pic, pentru că încă din 1957 fusese înființat acolo Institutul de Cercetare în Legumicultură "ICL Buzău", fix cu scopul de a ameliora soiuri de legume și de a învăța țăranii din acel bazin legumicol cum se face treabă bună. Nu s-o fi lipit de buzoieni...

Dar asta nu înseamnă că așa au stat lucrurile peste tot. Nici vorbă. Mai degrabă, lucrurile trebuie să se fi prezentat într-o mare varietate de feluri pe întreg teritoriul țării.

Iar eu am să vorbesc despre ce cunosc.

Chiajna.

Deși era populată cu țărani bulgari răi și căpoși, aceștia știau să facă foarte bine legumicultura. Pentru aia și fuseseră aduși de la sudul Dunării (de unde exact nu mai știe nimeni) cel mai probabil dupa ciuma lui Caragea, care în 1810 depopulase drastic Bucureștiul și localitățile limitrofe.

Așezați pe malul drept al Dâmboviței (astăzi râu mort, aproape secat), chiejnenii știau să scoată untul din lunca fertilă, hranită de râu cu aluviuni și inundații. Legumele cultivate de ei erau al naibii de gustoase și cu un subgust inconfundabil "de luncă", greu de descris în cuvinte. "Cernăodină" numeau ei lunca Dâmboviței și "chișai" pământul acela cu textură specifică: lut cu nisip fin și mici particule de sclipici din mică.

Surprinzător, sau poate nu, chiejnenii aveau tehnici de cultură, chiar soiuri diferite pentru lunca inundabilă și pentru zona mai înaltă cu circa 10 metri în care se aflau vatra satului și - ceva mai spre spre oraș - terenurile CAP-ului. Pe care azi se înalță odios cartierul "Militari Residence". Iar despre perioada CAP-ului cunosc și eu câte ceva, pentru că eram copil atunci. Și am și pe cine îintreba.

Culturi.

În anii 80, culturile legumicole din Chiajna se împărțeau cam în felul următor:

- în lunca joasă a dâmboviței se cultivau: fasole cu păstăi lungi, mazăre, ceapă, salată, varză timpurie și de toamnă, morcovi, gulii, bame, căpșuni. Dar și unele soiuri de tomate, care se se pretau la cultură "oloagă", fără arac, ele fiind însămânțate direct în sol (deci nu cu răsad transplantat). E bine de știut că în cazul semănarii în camp fără transplantare, planta de tomate dezvoltă o rădăcină pivotantă, care pătrunde până la 1m în adancime, în căutare de umiditate. Și cum, în luncă, pânza freatică se afla la sub 1 m adâncime - să vezi chestie - roșiile se hidratau singure, nefiind nevoie de niciun fel de irigiație. Multi știau, putini mai cunosc...

Altminteri, pentru celelalte culturi, irigațiile se făceau cu motopompe diesel direct din Dâmbovița, folosind apa aceea mâloasa și hrănitoare. Nu era nevoie de chimicale.

- în zona înaltă a satului, în gradinile familiale de fundul curții se găseau toate legumele, verdețurile și zarzavaturile posibile, iar pe terenurile CAP se cultivau cereale din toata familia de graminee, porumb, pepeni și dovleci, plus fânețuri, lucernă și trifoi pentru ferma de vaci. Mai existau și câteva hectare cu solarii extrem de productive, în care se cultivau castraveți și soiurile de tomate "ACE" și Aurora.

În afara de Cooperativa Agricola de Producție, mai exista în Chiajna și o instituție concurentă. Întreprinderea de Legume și Fructe, pe scurt I.L.F., care administra și cultiva o parte din terenurile comunale joase, pe care avea culturi destinate îmbutelierii și conservării. Plus Siloz, fabrică, linii de îmbuteliere pt. conserve, compoturi, piureuri și sucuri, cu depozitare în enorme beciuri amenajate în subteranele fostului Fort de Artilerie. Nu lipseau nici livezile de cireși de pruni, actualmente dispărute. Ca fapt divers, ILF-ul deținea și echipă de fotbal în divizia D, cu jucători localnici, despre care aș îndrăzni să afirm că era mai îndrăgita decât Concordia cu mercenenari din prezent.

Ingrășăminte.

Din ce zice taică-meu, de îngrășăminte chimice sub formă de azotați, fosfați, uree nici nu s-a știut în localitate până la introducerea culturii pepenilor în "acord global", pe terenurile C.A.P.-ului (aproximativ 1980-1981).

Detalii despre cultura pepenilor și profiturile frumușele pe care le încasau (ajutându-se și de ingenioase trucuri și falsuri din pix la cântar) pepenarii aici: https://www.facebook.com/moartealui.../posts/124694614908267

Pentru pepeni, îngrășimentele veniseră cu o regulă de utilizare simplă și lesne de băgat la cap: la o plantă se folosesc atâtea granule de azotat câte încap într-o cutiuță de chibrituri, acestea depunându-se cerculeț, pe sol, la rădăcina plantei. E drept că mai erau unii care puneau 2 cutiuțe „ca să fie siguri”, dar având surpriza că dublarea dozei de îngrașământ ducea la o dezvoltare foliară aberantă cu lipsă totală de flori și fructe, se potoleau în anul următor și reveneau la dozajul indicat de inginerul horticol.

Ca fapt divers, utilizarea îngrășămintelor chimice la pepeni în zona noastră temperată are o logică simplă. Plante târâtoare fiind, originare de la marginea deșerturilor, dacă nu primesc acest îngrășământ suplimentar, care să le asigure o creștere rapidă în lunile critice d.p.d.v. pluvial mai și iunie, pepenii sunt rapid năpădiți și umbriti de cvartetul terorist Pir-Știr-Costreavă și Mohor. Asta chiar și dacă erbicidările pregătitoare sunt făcute la timp și ca la carte.

Dar acest aport granulat nu influența de fel gustul fructelor. Pepenii rosii și galbeni cultivați în Chiajna erau extrem de gustoși. Până la urma, și îngrășămintele naturale și cele artificiale conțin tot aceleași elemente chimice din tabelul lui Mendeleev. Ca și-n medicină, doza e regină. Însă îngrășamintele naturale pe bază de bălegar fermentat (mraniță) sau diverse alte compusturi vegetale au avantajul ca din ele nu prea se pot genera supradoze pentru plante și sol.

Trebuie spus însă că depozitarea și manipularea îngrășămintelor chimice era făcută extrem de neglijent. Grămezile de azotați, fosfați și uree erau descărcate din vagoane și lăsate fix lângă calea ferată ce pătrundea în C.A.P. Nici măcar prelate nu se puneau pe ele, vânt, ploaie și... furt la liber. De altfel, se știe că ecologia și grija față de natură erau preocupări inexistente în comunism.

De parcă acum ar fi....

Altminteri, nici vorbă să se folosească chimicale în Chiajna pentru cultura tomatelor, castraveților, ardeilor, gogoșarilor, zarvaturilor în general. În cultura organizată, la C.A.P. pur și simplu nu era nevoie, cooperativa având fermă proprie de vaci, culturi de lucernă și diverse fânețe pentru hrănirea lor, iar cantitatea de îngrășământ natural rezultat era enormă spre excedentară.

Iar în micile culturi de gospodarie de prin fundul curților... nici atât. Reticenți la nou și conservatori, chiejnenii refuzau chimicalele - altminteri disponibile de furat de la C.A.P. în orice cantitate - pe principiul "nu-mi trebuie, maică, zăpada de-aia, facem tot cum știm noi".

Gustul

Am mai scris undeva că în copilărie stăteam vara și câte 10-12 ore pe zi la scăldat, "pe gârlă". Cand ne lua foamea, pur și simplu jumuleam din culturile aflata pe ambele maluri, la alegere: morcovi, gulii, varza sau ridichi și după ce le fleșcăiam puțin în apa tulbure a Dâmboviței, le rodeam ca niște iepuri. Nu că erau gustoase, erau desăvârșite.

Alteori, în toamnele târzii când stătea sa cadă bruma, partidul ne scotea pe câmpuri - ca elevi - la strâns ultimele resturi de recoltă și vrejuri de tomate, gogoșari, ardei. Roșiile alea mici, prăpădite și crăpate, aflate pe vârful vrejurilor îmbătrânite aveau cel mai bun gust imaginabil. Parcă erau umplute cu miere. De ce? Citiți punctul 4 de mai jos.

Gustul legumelor si fructelor depinde de un complex de factori, dintre care aș enumera, nu neaparat în ordinea importanței:

1. Soiul

2. Cultivarea în context natural, nu hidroponic ca acum. Pământ, Apă, Aer și Soare. Atât.

3. Coacerea deplină trebuie să se desăvârșească pe vrej, în prezența celor 4 elemente enumerate mai sus. Recoltarea "în pârgă", în vederea comercializării de fructe mai ferme și rezistente la depozitare și transport, este unul dintre factorii care văduvesc de gust fructele și legumele din zilele noastre.

4. Un alt factor important este irigarea parcimonioasă, cu mare zgârcenie, a plantelor în perioada de la apariția primelor semne de pârguire și până la coacerea deplină. Este și logic, umflarea cu apă a fructelor coapte duce la diluarea gustului.

Ce găsim în prezent pe piața de legume și fructe nu respectă niciunul dintre punctele 2, 3 si 4. Ni se vând produse necoapte și umflate de apă (de la artificiala cultură hidroponică, fără pământ). Apă scumpă și fără gust, încapsulată în diverse chestii cu aspect de fructe și legume. Despre chimicale din ele nu zic nimic, poate când o să am un laborator...

Revenind la punctul 1., aș îndrăzni să afirm că soiul plantelor influențează gustul cel mai puțin. Mi s-a întâmplat să cultiv cândva, din greșeala sau intenționat, nu mai știu, tomate de soi olandez, din acelea cu care poți sparge capul cuiva. Deși rămăseseră tari și cauciucate chiar și la coacerea deplină, cultivate de mine în grădină, în prezenta factorilor 2, 3 și 4, acele roșii olandeze au recăpătat gustul natural.

Asta nu înseamnă că am mai folosit vreodată soiuri olandeze ameliorate, cum fac actualmente mai toți fermierii români, din motive de randament și rezistență mare la boli. Folosesc, cum am mai scris cândva, preponderent soiuri "Buzău", create la institutul pomenit la începutul textului. Și unele soiuri străvechi-bulgărești din Chiajna, neomologate. Păstrate de un anume Moș Ghimiș.

P.S. Să nu se înțeleagă cumva că fac apologia C.A.P.-urilor comuniste. Dar dotate cu utilaje și tehnologii inaccesibile țăranilor tradiționali și lucrând pe suprafețe comasate, ele aveau totuși un randament agricol mult superior gospodăriilor individuale. Fiind ale tuturor și nimănui erau însă departe de avea profitul unei ferme moderne capitaliste. Se fura în draci, fura toată lumea, cooperatori și necooperatori, chiejneni și orășeni. Furau până și copiii.

Soluția ar fi fost desigur transformarea după revoluție a C.A.P. și S.M.T.-urilor aferente în ferme private, cu vechii cooperatori deveniți acționari responsabili. Mai țineți minte "pariul cu agricultura?"

0 notes