#până la urmă

[calandrinon]

regulat: sunt mereu cea mai plictisitoare dintre toți prietenii mei

îmbunat: am bun gust în privință prietenilor

minunat: trebuie să mă îndurat >:)

[pasispreluna]

în fiecare zi mă găsesc în fața telefonului și vreau să îți scriu. să îți povestesc cum mi-a fost ziua, ce s-a întâmplat nou. mă regăsesc zilnic în imposibilitatea de a te uita și fuck me dacă nu mi-as dori din toată inima să pot. recitesc mesaje, mail uri și postări. arhiva de story uri e my journal. 2 conturi care ne au văzut parcursul. refugiul găsit în tumblr și repost uri infecte pe tiktok. melodii, proză, poezii și tot ce mai scriam când ne iubeam prea mult să ne mai putem vorbi. te-am iubit pe tine deși știam ca nu te voi păstra, egoismul din mine nu m-a lăsat să-mi refuz trufia de a te avea. dulce răzbunare, știam ca eu îți voi fi karma, nu doar ispita.

m-am lăsat sedusă de inteligența ta, de cuvinte, modul în care le așezai în fraze menite să mă înnebunească, și îndrăgostească. cu cat era mai dificil să fim, cu atât ne iubeam mai tare și nu știu dacă să numesc asta masochism sau iubire. amândoi știm ca nu suntem neapărat cu toate țiglele pe casă.

ți-am iubit prezența, absența, te-am iubit mai mult decat te iubeai tu. ți-am iubit și minciunile, pentru ca ele erau născute din vinovăția de a mă fi rănit, din imposibilitatea de a te simți destul pentru mine.

îți iubeam lacrimile și disperarea cu care mă implorai să te iert, dependenta de mine. iubeam să te primesc înapoi. răceala mea te îngrozea, tăcerea buzelor contrazisă de strigătele din priviri te strivea. te-am iertat și ți-am redat libertatea fără măcar o privire de reproș. habar n-aveai tu de ce ai nevoie. și cu toate astea încă am în minte imaginea cu tine în genunchi. 4 luni jumate de când ne știm, două luni de relație și prima întâlnire. și tu erai atât de sigur. știai ca lângă mine ai să îți găsești sfârșitul. și intr-un mod metaforic și poetic, l-ai găsit. și l-am găsit și eu, deloc poetic și deloc metaforic, mai mult un fel de “sfârșitul nostru era scris cu cerneală roșie între două linii albastre ale destinului”, un altfel de happy end. mai mult un “tragic cum ura se naște din iubire”. o antiteză prost redactată este toată povestea noastră.

și până la urmă dacă am da timpul înapoi și n-ar fi durerea am pierde orice sentiment care ne asigură ca existăm. experimentăm realități diferite și pentru câteva luni ale noastre s-au intersectat intr-o dramă demnă de rafturi prăfuite de biblioteci și mătuși cu pisici.

[ioana-emilia]

ceva ce nu-mi aparține

              Cum poate să te doară ceva ce nu-ți aparține? Să-ți sfâșie fiecare bucățică din piept în atât de multe părți încât să nu știi dacă erau într-adevăr ale tale sau nici acelea nu ți-au aparținut vreodată?

Într-un final îmi regăsesc câteva grame de putere pentru a-mi deschide ochii și a mă ridica de pe podeaua neînsuflețită ce mi-a amorțit corpul, storcându-mă de durerea pe care o simțeam cu câteva minute în urmă. În timp ce mă culegeam încet de pe jos, încercam să derulez la nesfârșit ultimele minute trăite, astfel încât să înțeleg ce tocmai se întâmplase. Cu pași mărunți, îmbătați de anxietatea ce zăcea în fiecare particulă de aer existentă în încăpere, m-am îndreptat spre oglindă. Secundele parcurse până la oglinda ce stă cuminte suspendată pe peretele din antreu, păreau o eternitate. Pașii împiedicați de care eram atât mândră că reușeam să-i am, m-au dus la destinația dorită, postându-mă în fața obiectului la care așteptam cu disperare să ajung.

              Îmi ridic încet privirea pentru a analiza reflexia care mi se proiectează în micuța oglindă. Vedeam un corp fragil, asemeni unui bibelou de porțelan ce stă pe un sfert de poliță fiind gata ca la atingerea cu solul să se împrăștie în mii de cioburi, ce, reasamblate, nu vor mai forma niciodată un întreg. Îmi urc privirea sper chip. Buzele și fața erau umflate de la lacrimile vărsate, iar ochii...ochii cuprindeau o nuanță de verde sticlos. Un verde ce te duce cu gândul la primăvară, la renaștere. La ideea că totul va avea să fie bine și că viața, în sfârșit, a prins un curs înfloritor. Însă pentru mine nu avea decât o însemnătate, anume pierderea conștiinței, a rațiunii în detrimentul vulnerabilității și a lașității. Cum mă priveam pierdută, filmul incomplet al întâmplărilor din dimineața aceasta se derula în ochii mei. Mă revedeam zăcând pe jos, într-o baltă de lacrimi ce nu se opreau. Simțeam că mă doare ceva ce nu-mi aparține, în fapt mă durea sufletul, dar eram sigură că nu era al meu. Încercam, cu toată forța de care dispuneam, să-mi provoc singură alte dureri fizice și în același timp să-mi deschid toracele ca să pot prinde în pumn toată neliniștea și suferința pe care acesta le cuprindea.

-De ce trebuie să mă doară ceva ce nu-mi aparține? Ceva ce nu e al meu de drept și nu va fi vreodată ? – întrebam liniștea istovitoare ce-mi inundase casa.

[moonstone-vibe]

Vreau să te întorci la mine. Te-am așteptat atâta timp.

Valentin își trece o șuviță după ureche, oftând. Prin fereastra larg deschisă vine mirosul ploii de primăvară amestecat cu praful orașului, apoi zgomotul acela care nu încetează niciodată.

N-ar fi trebuit niciodată să-ți dau drumul, să te las să pleci. Dar te-am iubit prea mult și am vrut să trăiești. Să trăiești în lumină, să ai tot ce eu nu-ți puteam oferi.

A știut de la bun început că Milen îl va uita, timpul e milos cu muritorii, pentru ei orice durere e trecătoare, se șterge până la urmă. Și chiar dacă se întorc...

Tânărul brunet se grăbește spre intrarea blocului, prin ploaie, fără să se uite în jur, fără să știe că este privit.

Încă nu este timpul.

~~~~

I want you to come back to me. I've waited for you for so long.

Valentin brushes a strand behind his ear, sighing. Through the wide open window comes the smell of spring rain mixed with the dust of the city, then that noise that never stops.

I should never have let you go, let you leave. But I loved you too much and I wanted you to live. To live in the light, to have everything I couldn't give you.

He knew from the start that Milen would forget him, time is merciful to mortals, for them all pain is fleeting, it eventually fades. And even if they come back…

The young dark-haired man hurries towards the entrance of the block, through the rain, without looking around, unaware that he is being watched.

It is not yet time.

For @maudlin-scribbler

[arhitectul]

”A recunoscut-o înainte de a se apropia de dânsa, deși nu o mai văzuse niciodată. De câteva zile inima lui o aștepta și o căuta. Și a găsit-o printre miile de oameni indiferenți. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde și moi. S-a cutremurat până în temeliile ființei lui, ca și când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieții. Apoi li s-au încrucișat privirile și din uimirea ei a înțeles că și ea l-a recunoscut deși nu l-a mai văzut niciodată. Mergea la brațul unui bărbat străin, dar Toma simțea cum inima ei rămânea în urmă langă inima lui.”

Liviu Rebreanu

[iubesc-tacerea-ta]

Sunt ele,cele care vă cheamă cu degetul și apoi vă întorc spatele, care ademenesc prin parfumuri și vă alungă prefăcute, ca să vă întoarceți. Care trezesc în voi animale de care habar n-aveați. Ele, care vă privesc inocent când vă doriți și drăcesc atunci când nu vă așteptați, care din prea multă iubire se lasă posedate până la ultima lor urmă de femei și apoi se ridică și merg ca și cum ar fi ale nimănui.

Ele sunt cele în fața cărora și cel mai puternic bărbat va îngenunchia o dată în viață, fie să se dea pe el, fie să îi ridice jucăria de jos sau să o încalțe atunci când nu mai poate. Sunt ele, nebunele, care se cuibăresc să plângă la gâtul și în brațele a ce le-a făcut să plângă.

#therapy

[inabusire]

Și deodată se opri. Neanunțat, pe nesimțite, rostogolirea clipelor se aținti într-un singur punct, ca și cum un aparat fusese scos din priză: exact aceeași ultimă străfulgerare de dinaintea stingerii. Lumea încremeni, în ciuda tuturor profețiilor, tuturor învățăturilor care portretizau sfârșitul - nimeni nu și-a închipuit că astfel se va trage linia. Își amintea ce văzuse de dinainte, presimțirile pe care spiritele bolnăvicios de sensibile le au aproape involuntar, le resimt ca pe-o intoxicație fără să știe ce anume o provoacă și cum să scape. Autobuzul se mișca rapid pe asfalt, spintecând bălțile răzlețe lăsate de ploaie, cu viraje ferme și nonșalante. Stătea pe scaun, undeva pe la mijlocul autobuzului, cu geaca udă lipită de vecinul din stânga, cu geanta trasă aproape de bazin, aproape ținută la piept, încă foarte atent ca umezeala să nu fi pătruns până la laptopul dinăuntru. În față, doi elevi aplecați plini de interes asupra dispozitivelor, tastând frenetic în încercarea de a câștiga vreun joc. Avea senzația, uneori, că nu-i mai înțelege. Că deși a prins mai demult, în adolescență, o perioadă asemănătoare, adulții n-au luat în serios poziția chircită, atenția suprasolicitată de culori, sunete și gesturi. Li s-a părut, probabil, că totul e doar o glumă, păcăliți de mirajul a ceva ce era mult prea frumos ca să fie adevărat. Îi privea absent, obosit să tot analizeze, să se simtă de parcă se împușcă singur în picior sabotându-și liniștea. Își impusese să uite, ca pe un fel de igienă a minții, deși adormea de cel puțin jumătate de an cu sunet de fundal. Când liniștea se așternea, apăreau întrebări, priviri și vorbe pe care și-ar fi dorit să le poată amuți. Și-a întors la un moment dat privirea spre parbriz, în locul în care ștergătoarele se intersectau și ploaia era dată deoparte, concentrându-se pe mișcarea repetitivă - deși mult prea deznădăjduit, deși labil și înfricoșat, avea senzația latentă că, totuși, nu se înșeală. Că e ceva ce nu se potrivește: poate amenințarea viitorului care îți displace, presimțirea unei schimbări iluzorii, a unei noi orchestrații care să ascundă în spatele ei, de fapt, aceleași forme de distrugere. Că oamenii nu realizează spre ce se îndreaptă, iar dacă realizează, se retrag bulversați în bula lor protectivă, insistând să picteze în roz niște pereți arși. Se-ntreba în unele nopți ce mai înseamnă liniștea. De ce e dragostea doar neputință. Cum de-a ajuns să fie atât de greu să păstrezi normalitatea. Dintr-o singură clipire, totul se năruise: nimeni n-a scos niciun geamăt, fără urlete de durere, fără lacrimi și isterii, fără groază și fugă. O lume încremenită, moartă. O lume curată, goală, prăbușită-n golul din care s-a ivit. Un Dumnezeu dezamăgit și frânt, sătul să-și vadă creația autodistrugându-se.

-

Unde-am fost laș, până la urmă? N-am făcut decât să mă atac de unul singur și să tac, să tac, să tac, atunci când aș fi vrut să le sparg țestele prin cuvintele mele. M-am izbit de ei ca de o oglindă, văzându-mi în reflexia lor vicii și slăbiciuni, micșorându-mă până la a fi vag diferențiabil într-o mare de oameni. M-am camuflat din frică, străpuns de durerea singurătății, și-am ciopârțit aripile mele cu ciudă. Am răsucit lumea în jurul meu și-am definit totul prin urechile și ochii mei, prin atingerea fragilă a degetelor mele, căci: "Sfârșitul tău este sfârșitul lumii" și nu pot cunoaște realitatea altfel decât prin prisma minții și-a simțurilor mele.

N-am scris nimic nou, și totuși am fost martorul graniței, așteptând, sperând.

[elene-madeleine]

Și până la urmă, ce e iubirea?

[night--whispers]

Iertarea…oare o merităm? Ce-ar fi dacă ne-am întinde o mână din când în când, să simțim acea căldură ce ne-a lipsit în primul rând? Orice facem în viața de zi cu zi ne pune, într-un fel sau altul, la zid. Seara, când suntem singuri, uneori ne simțim vinovați pentru ceva ce am făcut sau am spus la un moment dat. Am fost tăioși în cuvinte…am sărit la concluzii pripite, am acuzat sau cine știe…cert este că am greșit. Din punctul meu de vedere, 50% greșim din frică, în alte 40% din impuls și 10% dintr-o năzbâtie. Cert este că de fiecare dată când greșim cu adevărat este pentru a învăța o lecție. Dacă am fi știut, oare am mai fi greșit în primul rând?

Primul apel la iertare este făcut către sine. Dacă noi nu ne putem ierta, cum putem spera că alții să o facă? Orgoliul sau mândria este cel mai mare inamic al iertării. Sunt persoane care sunt prea mândre să recunoască sau măcar să ia în calcul faptul că undeva pe drum au greșit, însă sunt și persoane care se adâncesc atât de tare în sentimentul de vinovăție încât preferă să se îngroape în rușine și să nu mai pomenească nimic niciodată. Sunt cazurile unor tipare umane clasice, însă nu cred că soluția se găsește în niciunul dintre cazuri. Sinceritatea ajută (pe cuvânt de cercetaș), însă cum putem fi sinceri cu cineva dacă nici cu noi înșine nu putem fi? Dar dacă persoana față de care ne cerem scuze este lipsită de compasiune sau înțelegere? Oare mai contează, atâta timp cât noi am făcut lucrul pe care l-am simțit ca fiind corect și în cele din urmă ne-am cerut scuze? Cu toții avem dreptul la o șansă de a fi iertați…iar ulterior înțeleși. Compasiunea joacă un rol important de ambele părți. Este datoria noastră să ne gândim la modul în care am greșit și să încercăm pe cât se poate să nu mai lăsăm să se întâmple. Există și cazurile în care știm clar că putem greși și suntem predispuși să repetăm anumite evenimente, însă nu este nimic rău în a oferi un "avertisment".

De ce putem greși din frică? Fiindcă ne dorim atât de tare să nu ajungem în acel punct, încât ajungem să ne împingem singuri acolo. De ce ajungem să greșim dintr-un impuls? Fiindcă, de cele mai multe ori, anumite răspunsuri pe care le avem sunt date de situații anterioare. Poate că cel mai bine este să ne oferim puțină răbdare și să cerem dreptul la cele 2 minute în care să ne gândim sau să ne calmăm, întrucât nu întotdeauna casa este în flăcări. De ce greșim din prostie? Fiindcă nimeni nu s-a născut învățat… cum am spus, din greșeli învățăm, iar cine n-a greșit niciodată înseamnă că nu a învățat nimic până în acel moment. Teoria este atât de ușoară, însă practica este cumplită. Nu există o formulă perfectă pentru iertare, însă dacă ar fi să numesc un prim ingredient, ar fi sinceritatea față de sine. Există o balanță între "ce-am vrut să obțin?" și "ce am obținut?". Este însăși principiul de cauză-efect. Uneori cea mai grea iertare este cea de sine… necesită timp, prea mult din păcate, însă nu este imposibilă. Iar timpul? Este nevoie de timp doar pentru a găsi toate motivele pentru care putem să ne iertăm. Totul sună atât de simplu, însă ce ne facem atunci când noi am greșit față de sine? Conflictul acela interior care ne macină constant…În cele din urmă, vei ajunge să te pedepsești, să pui biciul pe propria spinare și să te cocoșezi de durere fiindcă ți-ai putut face una ca asta. Însă este mai dureros să lași lucrurile nerezolvate cu speranța că timpul le rezolvă.

Timpul rezolvă doar dacă intenționezi și cauți cu adevărat răspunsul de care ai nevoie în interiorul tău. De cele mai multe ori, abandonăm acel răspuns în colțul mic și negru al minții noastre și alegem să negăm, când de fapt acela s-ar putea să fie însuși răspunsul pentru tot ceea ce simțim… un mecanism de apărare, însă câteodată funcționează împotriva noastră. Introspecția este soluția. Este plăcut să ne răscolim? Cu siguranță nu, însă este mai dureros să purtăm o vină constantă față de sine și să o transformăm constant într-o persecuție și inchiziție a propriei existențe, prin care să nu permitem momentelor de liniște să existe fiindcă "nu le merităm".

[goodeevilgirlintentions]

Stăteam la bar și mă uitam la el... Îmi surâdea ideea de a merge și a intra în vorba cu el. Să mă prezint și toate tâmpeniile alea.. Dar încercam să-mi dau seama ce mă atrage la el... Ochii? Vocea? Statura? Sau personalitatea care, chiar dacă nu își dădea seama că exercită în jur, îl punea într-o lumină excitantă pentru mine. Tot felul de imagini îmi jucau în minte, de la a mă trezi lângă el, până la al avea în mine... Sunt curioasă.. Oare cât de bine sărută? Are niște buze.. Ah... "Fato, trezește-te!" Îmi spun și mă uit la băutura mea lung. Oare ce caut totuși aici? Ce vreau mai exact? Oftez, îi fac semn barmanului și îi spun să îmi facă nota.

- Trece-o în contul meu!

Mă întorc uimită spre vocea din spatele meu și mă uit în niște ochi căprui. E tipul pe care îl admirasem înainte. Cred că m-a surprins când îl studiam. Îi surâd ușor și mă întorc spre barman.

- Ți-am spus să îmi dai nota, te rog! Nu vreau să fiu îndatorată unui strain, oricât de arătos ar fi. Acesta din urmă se uita mirat la noi doi și dă din umeri, îmi spune suma și îi întind banii. O mână puternică îmi prinde mâna mea în pumn și o duce spre pieptul meu. Mă lipește de el și îmi șoptește:

- Am spus că e trecută în contul meu. Acceptă darul acesta și nu mai comenta! Sfârcurile mi s-au întărit instantaneu când i-am simțit respirația pe gât. Și sunt sigura că le-a simțit și el, mâna lui fiind lipită chiar de sân. O reacție atât de spontană nu am avut niciodată. Iar dacă mai continuă să stea atât de lipit de mine, sigur o să mă ud în nici 3 secunde. Simt cum oftează, mâna lui desprizându-se ușor, deget cu deget, mângâind sânul. Simțind nevoia să îi ridic puțin și lui pulsul, îmi infing fundul în el, mișcându-mă ușor. Îl aud cum respirația i se taie și penisul lui se întărește.

-Futu-i! spune printre dinți. Vrei să mă omori?! Deabia am rezistat toata seara să nu vin la tine, iar acum mă provoci și mai mult! Aș putea să te duc acum sus în biroul meu și să te iau cu toată forța. Să te termini cu atât de multă forță încât să nu știi cum te numești după. Mihai, trece te rog băutura în contul meu, iar altădată faci cum îți cer eu, bine?! -Da, domnule! Spune surâzând.

-Haide cu mine... Sper că poți să continui ceea ce ai început, domnișorică!

Îmi zâmbește diavolește, uitându-se atent în ochii mei.

🌹Ce ai vrea să îți facă "domnișoara"?😏😈

[blueloveonly]

Ieri mi-ai scris, și în locul fluturilor din stomac pe care îi aveam de fiecare dată când primeam o notificare de la tine, de data aceasta m-a cuprins un sentiment de panică. Ce mai poți să vrei de la mine, când ți-am oferit totul și nu a fost suficient?

M-ai numit lașă pentru că mi-am luat tot ce mai aveam lăsat pe la tine prin prieteni comuni, și poate ai dreptate cu asta. Până la urmă fug de tine și de toata durerea pe care mi-o cauzează fiecare privire indiferentă de a ta.

Nu cred că mă poți învinovății pentru faptul că prefer să te țin minte cald, plin de visele viitorului nostru pierdut.

[mustfindcreativeusername]

Did you ever want to read To His Coy Mistress but in romanian? Well now you can!

Here's the original: x

And here's my translation:

Amantei sale pudice

De timpul tot și lumea am avea,

Pudoarea ta, domniță, n-ar fi rea.

Am sta și ne-am gândi unde să mergem

Ziua iubirii noastre lungă s-o petrecem.

Tu lângă râul Indiei, Gange, ai găsi

Rubine, iară eu m-aș tângui

Odată cu mareea Humber-ului.

Cu zece ani înaintea potopului,

Eu te-aș iubi, și tu, de vrei, m-ai refuza

Până religia lor evreii și-ar schimba.

Iubirea mea legumă ar sta să crească

Încetișor ca un imperiu, și măreață;

Aș sta un secol să îți preamăresc

Și ochii tăi, și fruntea să-ți privesc;

Și două veacuri să admir un sân

Treizeci de mii de ani cu ce rămân;

Măcar o eră pentru fiecare parte,

Iar inima-ți în cea din urmă să se-arate.

Căci meriți asta, doamnă, pe deplin,

Iar eu nu mă voi mulțumi cu mai puțin.

Dar tot mereu aud din spate

A timpului trasură-naripată;

Și colo-n fața noastră se întinde

Deșertul veșniciei nesfârșite.

Acolo frumusețea ta nu va mai fi;

Din cripta ta de marmură n-oi auzi

Ecoul cântecului meu; virginitatea ta prea protejată

Va fi atunci numai de viermi gustată

Bizara-ți cinste-n praf se va preface

Și pofta mea în scrum va zace;

Mormântul e un loc plăcut, privat,

Dar cine acolo stă îmbrățișat?

Deci cât culoarea tinereții

Îți stă pe trup ca roua dimineții,

Cât al tău suflet doritor

Transpiră foc prin fiecare por,

Haide la trântă, cât suntem în stare,

Ca amoroase păsări răpitoare,

Să devorăm, mai bine, tot timpul deodată

Decât să lâncezim în gura lui căscată.

Să ne-adunăm dulceața și puterea

Într-o minge, și să sfâșiem plăcerea

Cu vrajbă brută, până într-o zi

La ale vieții porți de fier ne vom găsi:

Atunci, deși oprit nu merge,

Măcar ne-am pune soarele s-alerge.

[cryssblog19]

* Fii bun și blând cu tine, căci ești până la urmă un suflet care învață zilnic din tot ceea ce face. Și mai fii bun și cu oamenii din jurul tău pentru că niciodată nu știi prin câte au trecut și câte au pe suflet, dar nu uita, totuși, că este o diferență între a fi bun cu ceilalți și a lăsa pe cineva să profite de tine. *

Source @cryssblog19

[noviablog5]

Cine sunt cu adevărat?

Mi-am dorit să mă las în urmă până ce complet m-am uitat…

[un-tip]

Și până la urmă cel mai mare regret al meu devine faptul că exist și am existat

[arhitectul]

totalitatea mea de gânduri suferă de o anomalie. am o frică de mine și de oameni încât disperarea mă mângâie pe frunte când toți o ocolesc. aleg să îmbrățișez relativitatea unei fericiri care e atât de tristă duminica. aripile mele s-au desprins de carnea asta de muritor iar în rănile care nu se mai închid mi-au intrat viermi care mă rod până la os și de durere delirez și reproduc în minte zborul. ce frumos mai zburam! și ce departe! până am intrat în firele de înaltă tensiune și mi-au retezat în două ființa. am părăsit oameni, doar pentru a nu mă lăsa ei în urmă și atunci când am vrut să rămân, a trebuit din nou să plec, deși nu mai știam să merg. am întors spatele, am întors privirea și n-am mai răspuns la mesaje. am luat decizii din frică și neasumare. dar dacă erai să fii, trebuia să-mi intri sub cele trei straturi piele și să-mi reprogramezi ADN-ul. acum trăiesc cumva, de pe o zi pe alta, așteptând momentul când o să găsesc electrozii potriviți alături de care să-mi folosesc mintea ca pe un invertor și să-mi sudez înapoi aripile, iar flama să ucidă viermii, să-mi curețe infecția ce-mi întunecă ființa.  aștept să zbor.

despre zbor și despre zboruri

@arhitectul