#melodii festive.

[laivinduroriginal]

Versuri Complete: Paula Seling - "Din Cer Senin" | Colinde de Crăciun

Versuri (lyrics) Paula Seling – Din Cer Senin “Din Cer Senin” este una dintre cele mai iubite colinde interpretate de Paula Seling. Aceste versuri pline de emoție și spiritualitate reușesc să aduc�� liniște și bucurie în inimile ascultătorilor. Citește mai jos versurile complete și ascultă piesa pentru a simți magia sărbătorilor. Ascultă Melodia “Din Cer…

[viewer-of-many]

I haven't done much or revealed much about my characters yet, but I can give the circumstances around their lore, if that helps.

Shimmerina's lore is centered around her life before entering the circus, and therefore, won't be relevant until we flesh out the outside world in general and C&A in particular(at which point @shipoutsquad also becomes relevant)

Plié is a crossover character from a game that hasn't released yet(Scratchin Melodii), so the lore I have planned for her is subject to change once it does.

The eclipse festival was the first time Lili and Bochi ever left their games, and while Lili has had lots of time to enjoy hers(gaining some lore surrounding it and how it works), Bochi only just became sentient, so in terms of lore...he doesn't really have any.

As for the canon characters I control...I'm trying to keep as much of what happened in their original blogs(which wasn't much) as possible. Expect small details there(which I cataloged in a Google Doc) to become more relevant later.

HEY. READ THIS.

First off, sorry for the tags, I just want this to be seen.

Okay, so I discussed this with some of the other mods yesterday, and I intend to go through with my plans. I’m going to attempt to organize and figure out the story/lore of Taocc, in full (or as close as I can get to it). This includes straightening out any continuity problems, retcons, etc.

I have to go do stuff now, but I’m going to request that all of you give me as much of Taocc lore/story and your character lore as you can. It’s gonna be inconvenient, especially for those of us with more characters. But it kinda needs to be done.

~Elsie

@star-on-a-beach @feiar @sh4tt3rg1rl @ciagent8 @theautumnaldemon @spellsunderthestars @fields-of-lilies-are-pretty @ idk who else y’all help me lol

[soulservicedjteam-blog]

INTERWIZJE -  East European visions of groovy sound (1969-1982)

At times it is good to step out of your own flat to take a broader look at the whole block. The Eastern Block in this case. Soul Service and GAD Records have prepared for you a journey full of grooves from the 1970s. A must-go trip for lovers of funk rhythms, psychedelic colors and soulful grooves.

Nowadays the ‘inter-‘ prefix is perhaps chiefly associated with the Internet or interactivity, but some decades ago it would be incorporated into the names of many international organizations and initiatives of the Eastern Bloc, e.g Interkosmos, Interelektro, Intersputnik or Intervision. Following this path (and to pay tribute to the Sopot Intervision Festival) Soul Service collective proposes a groovy selection of records from countries which were actively involved in those initiatives. A jazz big-band from the GDR rubs shoulders with psychedelia from Czechoslovakia, and the Estonian cover of Frida’s song with the soul expressiveness of Polish Bizony band. You will find here real funk monsters and moments of chill in slightly washed-out colours from a few decades ago.

You are invited to a journey across the entertainment music scene of the 1970s Eastern Europe by Soul Service – a group of music friends, DJs, record collectors and music promoters, active since 2005. “Interwizje” comes as its ninth official compilation, and the second (after “Kroniki filmowe”), prepared together with GAD Records. To be continued. Definitely.

  Czasami warto wyjść poza w��asne mieszkanie i spojrzeć szerzej na cały blok. W tym wypadku – blok wschodni. Soul Service wraz z GAD Records przygotowali pełną groove’ów podróż do okolic lat 70. Wycieczka obowiązkowa dla miłośników funkowych rytmów, psychodelicznych barw i soulowych melodii.

Choć dziś przedrostek inter- kojarzy się pewnie najbardziej z Internetem czy interaktywnością, to jeszcze kilkadziesiąt lat temu używano go w nazwach wielu międzynarodowych organizacji i inicjatyw bloku wschodniego, jak Interkosmos, Interelektro, Intersputnik czy Interwizja. I właśnie idąc tym ostatnim tropem (a także kłaniając się sopockiemu festiwalowi Interwizji) kolektyw Soul Service proponuje rozbujany wybór nagrań z krajów, które we wspomnianych inicjatywach brały aktywny udział. Jazzowy big-band z NRD sąsiaduje tu z psychodelią rodem z Czechosłowacji, a estoński cover utworu Fridy z soulową ekspresją polskich Bizonów. Są prawdziwe funkowe potwory, są momenty oddechu i zadumy. A wszystko w lekko spranych barwach sprzed kilku dekad.

W podróż po muzycznej rozrywkowej scenie Europy Wschodniej lat 70. zaprasza razem Soul Service – grupa muzycznych przyjaciół, didżejów, kolekcjonerów płyt i promotorów muzyki działającą od roku 2005. „Interwizje” są jej dziewiątą oficjalną kompilacją – drugą (po „Kronikach filmowych”) przygotowaną wspólnie z GAD Records. Ciąg dalszy niewątpliwie nastąpi.

  Side A [time: 19.43]

1. Gunter Gollasch Orchestra „Hollywood Schaukel” (2.54)

2. Skaldowie - „ Gospel Song” (3.27)

3.  Josipa Lisac „Lezaj od Suza” (4.35)

4. Velly Joonas „ Stopp, Seisku Aeg” (4.20)

5. Marta Kubisova „Jakoby Nic” [4.25]

Side B [time: 20.19]

1. Zalatnay Sarolta „Adj egy percet” [3.03]

2. Uschi Brüning „Hochzeitsnacht” [04.37]

3. Tihomir Pop Asanović „Berlin I” [5.37]

4. Olympic „Everybody” [3.46]

5. Bizony „Wąski Przełyk Wieloryba” [3.16]

AD CD 138

OUT: 10.09.2021

FILE UNDER: Grooves / Funk / Soul

BARCODE: 5903068121531

[stiridinromania]

ANONIMUL 2022, la start. Mai mult de 3000 de spectatori, la premiera națională „Mariupolis 2”

Documentarul „Mariupolis 2”, realizat de Mantas Kvedaravičius, a fost proiectat luni seară, în premieră în România, în deschiderea celei de-a 19-a ediții a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL, în prezența a mai mult de 3 000 de spectatori. Filmul este inclus în programul Focus Ucraina, din care mai fac parte „Butterfly Vision” (2022), de Maksym Nakonechnyi, și „Bad Roads” (2020), de Natalya Vorozhbit. Miruna Berescu, directoarea festivalului, a punctat, la gala de deschidere, importanța publicului, dar și a comunității din Sfântu Gheorghe, reprezentată anul acesta de două ansambluri vocale care au cântat melodii în limbile română și ucraineană. „Comunitatea din Sfântu Gheorghe este o parte foarte importantă în această experiență. Pentru mine și alții, ANONIMUL este mai mult decât un festival de film, pentru că cei mai mulți dintre noi plecăm de aici cu întâlniri și amintiri pe care le ținem aproape”. Astfel, în premieră anul acesta, festivalul include în program un atelier destinat adolescenților din satele Deltei Dunării, intitulat „Vocația mea, filmul”. Atelierul la care sunt așteptați să participe elevi de clasele a VII-a și a VIII-a va avea loc în perioada 9 - 12 august, la Sfântu Gheorghe. Participanții vor beneficia de întâlniri cu mai multe personalități din industria filmului și a televiziunii: Emanuel Pârvu, actor, scenarist și regizor, Silviu Stavilă, director de imagine, și Amalia Enache, jurnalist și prezentator TV.

„Vocația mea, filmul” este un proiect socio-cultural de educație nonformală organizat de Asociația FAMart cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei. Proiectul își propune promovarea culturii cinematografice prin facilitarea accesului copiilor și tinerilor la valorile artei cinematografice, la interacțiunea directă cu cineaști și profesioniști, având astfel un rol integrator în dezvoltarea comunității și, în mod special, în educarea și dezvoltarea tinerilor, oferindu-le noi perspective în alegerea următoarelor etape de studiu. Inițiativa este importantă întrucât susține dezvoltarea și educarea societății, oferind informații și perspective elevilor și tinerilor dintr-o zonă izolată, cu acces redus la artă și cultură. Proiectul se adresează în primul rând copiilor din localitățile Sfântu Gheorghe, Mila 23 și Chilia. În activități vor fi implicați aproximativ 15 de elevi cu înclinații artistice, iar la finalul atelierului ei vor realiza un material video. Programul ANONIMUL 2022 cuprinde mai multe evenimente conexe. Marți, 9 august, de la ora 18:00, cineaștii participanți la festival vor lua parte la o discuție deschisă despre cum vor putea continua misiunea lui Ivan Patzaichin de transformare a Deltei și a comunității din rezervația biosferei, respectând natura, tradițiile și valorile acesteia. „Cum ducem mai departe misiunea lui Ivan” va avea loc în una dintre sălile de cinema din Green Village, cu participarea lui Teodor Frolu și Ivona Patzaichin, reprezentanți ai Asociației Ivan Patzaichin - Mila 23. Miercuri, 10 august, cortul festivalului amenajat în camping va găzdui o întâlnire din seria ANONIMUL Talks, cu actorii Emilia Popescu, Vlad Ivanov, Alexandru Papadopol, regizorul Emanuel Pârvu și producătoarea Miruna Berescu, la care se va discuta despre filmul românesc - „Așteptările publicului vs așteptările realizatorilor”.

Un alt eveniment conex, un concert „Delta Dawn” – Luiza Zan & Iulian Pavelescu, este programat pentru seara zilei de 10 august. Pe 13 august, gala de închidere ANONIMUL 2022 va avea loc tot în camping, de la ora 22:00, când vor fi anunțați câștigătorii. Ea va fi urmată de un concert Gojira și de proiecția scurtmetrajelor premiate și a câștigătorului Trofeului ANONIMUL 2022. Programul festivalului include două competiții de scurtmetraje, românești și internaționale, o competiție de lungmetraje, dar și proiecții în afara concursului. Toate vor avea loc în prezența membrilor echipelor de producție și vor fi prezentate atât în cinematograful amenajat în camping, cât și în sălile din Green Village. La Sfântu Gheorghe vor fi prezenți, între alții, actorul Alexandru Papadopol, regizorul și actorul Emanuel Pârvu, regizorul Sebastian Mihăilescu, regizoarea Nazlı Elif Durlu, directorul de imagine Ben Bernhard, regizorul Gabriel de Achim și actorul Bogdan Dumitrache, regizorul Alexandru Belc, regizorul Bogdan George Apetri, producătorul Ivan Ostrochovsky și actrița Rita Burkovska.

Cea de-a 19-a ediție a Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL are loc în perioada 8 - 14 august, la Sfântu Gheorghe. Programul ANONIMUL poate fi consultat pe http://www.festival-anonimul.ro/wp-content/uploads/2022/08/program-anonimul-2022.pdf, iar biletele cu valoare zero pentru proiecțiile din săli pot fi procurate de pe https://eventbook.ro/festival/festivalul-international-de-film-independent-anonimul. Mai multe detalii despre festival, pe http://www.festival-anonimul.ro/ Ne puteţi urmări pe: Website | Facebook | Instagram Read the full article

[rudyroth79]

S-a întâmplat duminică, 11 octombrie 2020, ora 12.00. Profitând de Dunărea trecătoare ca să-i reflecte lumina, un soare generos de toamnă le aştepta cu drag pe Faleza Dunării din Brăila pe fetiţele de la „Nino Nino” pentru a le da un impuls în năzuinţa lor către succes.

Brăilenii au profitat de minunata zi vizitând faleza unde Primăria Brăila şi Consiliul Judeţean Brăila au organizat a doua ediţie a Festivalului Peştelui.

Nu întâmplător se afla şi grupul „Nino Nino” la acest festival. Aşa cum bine ştiţi, grupul de copii a pregătit din timp momente de dans, având ca suport un montaj alcătuit din melodii cunoscute, ca să le prezinte publicului brăilean în locuri publice dar, mai ales, la unele evenimente, cum a fost acest festival.

După ce Lică Barbu a verificat prezenţa la locul întâlnirii, după ce a dat câteva indicaţii şi sugestii fetelor, s-a trecut la pas pe faleza Dunării pentru a găsi un loc de dans.

Ei, aş! Ce dans, care dans? S-a aflat că Primăria Brăila construise în acel loc un parc de joacă pentru copii, Parcul Piraţilor. Excelent joc de joacă. Şi cum era să nu profite de această oportunitate şi fetițele de la  „Nino Nino”? Și dă-i ţopăială!

Licuţă a încercat să mai pondereze din avântul fetiţelor, pentru a-şi desfăşura activitatea propusă, dar nu a reuşit. Nici nu avea cum, pentru că a intrat şi el în joc.

După aproximativ nu ştim cât timp, s-a „sunat” adunarea în vederea susţinerii momentului de dans.

Briana Maria Băjenaru (Zburlita), coordonatoarea evenimentului, avea emoţii. Nu era prima oară când evolua în public, dar uite că acum, ca niciodată, spunea ea, avea emoţii, fapt care s-a văzut la la începutul spectacolului. În loc să pornească din locul indicat de Licuţă, fetițele au început să danseze pe o alee mai mică situată lângă parc. Nu-i nimic. Dans să fie.

Să fie, au spus şi fetele Roxana Ioana Dan, Eutalia Cristina Mincu, Sarah Negraru, Ema Popîrlan, Marina Karina Zaharia, Miruna Gabriela Matei, Nira Guedenon şi Alma Guedenon. Şi a pornit momentul de dans pe care Licuţă l-a clasificat pretenţios „flashmob”.

Surprinşi de momentul inedit, s-au prins la dans şi alţi copii aflaţi în parc, dar şi unii brăileni mai în vârstă, iar Georgiana Popîrlan, sora Emei Popîrlan, a filmat tot. Filmarea va fi editată într-un videoclip şi va fi lansată pe YouTube cât de curând.

Mulţumim doamnei Geanina Negraru şi domnului Leonard Negraru, părinţii copiilor Eutalia, Sarah şi Boby, pentru implicarea la această activitate dar şi pentru ajutorul tehnic acordat!

Nici nu s-a terminat bine spectacolul că fetele au şi zbughit-o la joacă. Atras, firește,de mirosul de peşte gătit, tot alaiul „Nino Nino” a plecat pe faleză să pape un peşte, o prăjiturică, o vată pe băţ şi ce s-o mai găsi.

Soarele le zâmbea împăcat de succesul lor şi i-a şoptit Dunării că şi duminica viitoare, în data de 18 octombrie 2020, în Parcul Monument, va fi la fel de generos cu căldura şi lumina lui pentru copiii de la „Nino Nino”.

De ce atunci? Pentru că în perioada 16–18 octombrie 2020, în Parcul Monument va avea loc Festivalul Florilor de Toamnă şi cum altfel, „Nino Nino” să nu profite?

Vă mulţumim, dragi copii, pentru voioşia copilăriei voastre pe care ne-o oferiţi!

Vezi arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pagina de facebook a proiectului

Vezi și: arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Arhiva rubricii Proză scurtă

„Nino Nino” cu drag şi dans la Festivalul Peştelui S-a întâmplat duminică, 11 octombrie 2020, ora 12.00. Profitând de Dunărea trecătoare ca să-i reflecte lumina, un soare generos de toamnă le aştepta cu drag pe Faleza Dunării din Brăila pe fetiţele de la…

[albacarolinatv]

Vocile rock: Holograf, Cargo și Vița de Vie la Alba Iulia

Spectacol extraordinar dedicat Zilei Naționale a României

Iubitorii muzicii rock se vor putea bucura de un concert extraordinar organizat, în data de 30 noiembrie 2019, cu ocazia Zilei Naționale a României. Denumit „Vocile rock”, spectacolul va aduce pe scena din Piața Cetății din Alba Iulia, trei dintre cele mai îndrăgite formații românești: Holograf, Cargo și Vița de vie. Concertul este programat să înceapă la ora 19,00, fiind organizat în aer liber, iar accesul fiind liber. Holograf este una dintre cele mai vechi și mai îndrăgite formații românești de muzică rock, fiind înființată în anul 1978. Din 1990, trupa și-a schimbat stilul într-un rock modern. Printre cele mai cunoscute cântece scoase de Holograf, care au devenit în timp hituri în România, amintim „Umbre pe cer”, „Singur pe drum”, „Ochii tăi”, „Banii vorbesc”, „Dincolo de nori”, „Ți-am dat un inel”, „Undeva departe”, „Să nu-mi iei niciodată dragostea”, „Vine o zi...”, „Viața are gust”, „Dragostea mea” sau „Cât de departe”. Vița de vie este o formație de rock alternativ, formată în anul 1996. În anul 1997, trupa a scos primul album intitulat „Rahova”, iar cel mai recent fiind intitulat „Șase (-)”. Printre cele mai cunoscute melodii Vița de Vie amintim „Basul si cu toba mare”, „Praf de stele” sau „Sunetul mai tare”. Cargo este o trupă românească de rock, fondată în anul 1985. Trupa a scos în 2017 un album special pentru colecționari și fanii săi, fiind intitulat „Cargo vinyl” și care cuprinde piese vechi și îndrăgite precum „Ziua vrăjitoarelor”, „Călare pe motoare”, „Clasa muncitoare”, „Doi pași” sau „Destin”. Cargo are și o piesă specială dedicată „Micii Uniri”, denumită „Românie, te strig!” pe care a lansat-o în 24 ianuarie 2018. Activitățile culturale incluse în programul de la Alba Iulia dedicat Zilei Naționale a României se desfășoară sub genericul „Festival de România – primul an în noul secol”. Read the full article

[cosminmasallyblog-blog]

Mă pierd în muzică #welovetechno

Dacă vrei să știi calea reală spre inima mea, este prin muzică. Este prin sunete. Este vorba de melodii care îmi înconjoară corpul, care se topesc prin creierul meu și călătoresc prin celulele mele.

Când ascult muzică, simt  pulsul. Simt că ritmul imi mișcă corpul, inexplicabil, inconștient.

Îmi arunc capul înapoi și simt aerul din jurul meu, oamenii de lângă mine, râsul. Simt energia care mă acopere, mă face să mă încălzeasc, totuși mă face să tremur simultan.

Există ceva despre sutele de persoane care ascultă același cântec, inimile și mințile și sufletele care se rotesc în sincron.

Uneori mi-am pierdut respirația. Există întotdeauna primele câteva note, care mă atrag. Există modul în care zâmbesc, când recunosc o melodie preferată. Exista modul în care încep să beau, încep să cânt, încep să-mi mișc corpul în același ritm cu oamenii de lângă mine, râzând și zâmbind și împărțind fericirea simplă a momentului.

Dansul. Senzație de libertate.

Muzica este o sărbătoare a vieții. Este conexiunea inexplicabilă a sunetului, a melodiei, a ritmului și a bătăilor care ne leagă prin rasă, sex, vârstă, statut, provocări, durere și frică.

Muzica este ceea care ne ajută să iubim. Muzica e iubire. Și mă pierd în ea.

Am auzit un cântec și sunt conectat instantaneu. Conectat la melodie. Conectat la lume. Conectat la oamenii din jurul meu, împărtășind acelasi spațiu. Cu fiecare notă, mii de amintiri îmi inundă mintea. Îmi amintesc de un anumit loc sau de o persoană, de un timp în care m-am simțit entuziasmat, ci ciudat, sau singur, sau viu.

Muzica mă definește. Mă face să mă simt întreg. A fost ceea ce ma construit în momentele cele mai obositoare, mi-a dat putere atunci când nu puteam să stau și m-am învățat să mă opresc și să mă bucur de ceea ce este în jurul meu.

La un festival, pot simți muzica ajungând la cele mai delicate părți ale inimii mele, deschizându-le din nou. În mijlocul unei mulțimi, mă simt dezlănțuit, mânia mea, frica și îndoiala, disipându-se în cer.

Mă simt legat de oamenii care ascultă alături de mine, aproape ca și cum am avea aceleași bătăi, aceleași ganduri care trec prin mințile noastre.

Și nu mă gândesc la nimic altceva decât să mă pierd în sunet, în moment, în felul în care mă simt liber și viu.

[summazin]

TÍMTO POVAŽUJI ŠRÁMKOVU SOBOTKU... (7. 7. 2020)

...a vlastně vůbec nevím, jak začít. Tento článek píšu na zahrádce hospody v podloubí soboteckého náměstí – a než napíšu řádku, uplyne dobrých deset minut. Zírám na kašnu, na místní, na cukrárnu, na všechny důvěrně známé věci. Jediné, co mě napadne, okamžitě sdílím na Facebooku: „Kurva, to je depka.“ Šestým rokem v Sobotce,  ovšem poprvé bez festivalu. Moje žena se mi snaží zvednout náladu a argumentuje, že festival přivážím já. Jo, dnes se tu odehraje koncert a vyvolání Fráni Šrámka z hrobu.

Ale chci mluvit o něčem úplně jiném – totiž o včerejším večeru v podniku Once upon a beer. V craft beerové hospodě, kde jsem možná častěji než doma. A zase tu dělám nějakou zvláštní akci. Všichni samozřejmě přicházejí na poslední chvíli, takže zhruba hodinu před začátkem už nervózně přešlapuji a nejspíš se tvářím jako opuštěné štěně, ačkoli mám své místo u stolu, mám co pít a kouřit. Jako první přichází Daniela Vodáčková, rychle se domlouváme, co a jak; k jejímu čtení se budou promítat obrazy slavných malířů. Pak těsně za sebou přichází Martin Poch a Walda. I s nimi se domlouvám, Walda zkouší kytaru, kterou nám kvůli nedostupnosti techniky zapůjčila A. (ta A. z předchozího článku).

Objeví se spousta lidí a celá akce tak nějak začíná. Odříkám úvod, představím vystupující a snažím se vnímat. Martin představuje svůj nový rukopis (toho času kotvící ve Fra, kde čeká na volnou chvíli Petra Borkovce), Daniela také – promítané obrazy souvisí s její připravovanou sbírkou Autoportréty. Walda hraje a k jeho koncertu promítáme film Rubber. Je o pneumatice, která ožila a rozhodla se vraždit; na onen večer je to dostatečná dávka absurdna.

Zjišťuji, že mám obrovský problém cokoli konkrétního vnímat. Myšlenkami jsem na zahradě Šrámkova domu a přemýšlím, jak by to či ono vyznělo právě tam. Martin by nejspíš všechny přikoval k židlím svým chladným přednesem, Daniela by se neobešla bez mikrofonu a u jejího čtení by celá zahrada mlčela, aby nenarušila intimní atmosféru. A Walda – promítá se mi do něj někdejší koncert projektu Aran Epochal a taky zběsilé pogo na Už jsme doma. Obojí na zahradě, obojí velmi specifické svou atmosférou. Když hraje píseň, v níž srovnává kůru a kůži, znějí mi v hlavě vysloveně wanekovské aranže, trubka a zběsilé bicí. A k tomu ten bizarní film, při kterém si vzpomínám na dabing/komentář Jakuba Novosada k jednomu promítání v Solnici, v divadle, vedle kterého v době psaní článku sedím.

Najednou je konec. Dav, doposud usazený, se najednou rozptýlí, vlastně ani nevím kam, klobouk na dobrovolné vstupné není vůbec prázdný a já si klestím cestu frontou na baru, abych se mohla vydat na úlevnou cigaretu. Proběhne několik dialogů s různými lidmi, než se v zadním salónku podniku samovolně vytvoří stolek pro zvláštní skupinu lidí. Redakce Raport!u, organizační tým Šrámkovy Sobotky, přátelé, známí, účastníci, účastnice. Prý musíme J. (ano, opět toho J.) trochu opít, aby začal hrát na kytaru. Když ji vezme do ruky, vypadne z jiného člověka, aby zazněla sobotecká hymna. Směs patosu, naivismu, trapnosti a hlubokého vztahu k festivalu. Zjišťujeme, že si až na jedinou výjimku pamatujeme pouze první sloku. A ještě doslova blbě. Ale pak už se to rozjede – klasický repertoár zahrady, od lidových písní po Květy, výměna melodií u různých písní; ostatně – slyšeli jste už někdy Tři čuníky na melodii Hurt – a opačně?

Do konverzace plné laciných lingvistických vtipů vpadnu poznámkou: „Vždyť ten náš humor je na úrovni třetího dne Sobotky.“ Nejspíš nemálo z nás se nedokáže zbavit onoho vnitřního srovnávání. A taky zvláštního stesku, že v tu chvíli sedíme v Praze a nikoli na lavičkách v Sobotce. Pijeme, zpíváme a nikomu se nechce domů – proč taky, za běžných okolností bychom se malátně odebírali do sídla redakce a psali nový Raport!.

Zase musím v psaní na pár minut přestat. Zdraví mě kamarádka, která přijela do Sobotky mj. právě kvůli dnešku. Zase zírám a nevím, co si počít. Myslím na to, že sem koneckonců žádný festival nevezu. Že to příliš nemá smysl, když je zahrada Šrámkovu domu zavřená a jediné, čím se v tu chvíli pyšní, je plakát na již zmiňovaný večer s písněmi Waldemara Matušky. Kurva, to je depka, napadá mě zase. Nejspíš bych si detaily z dneška měla schovávat na článek pro zítřek, ale to, co se stane po výstupu z autobusu na náměstí, poznamenává celý tento článek. Jede se mnou O., šéfredaktor Raport!u a v jednu chvíli oba dva spontánně začneme zpívat onu festivalovou hymnu, ale někde od prostředka: „Do hájíčka zeleného…“

Vím, že smysluplnou pointu nedopíšu. Ostatně to nemá příliš smysl, když se ona sama zrcadlí v náladě celého článku. Tímto považuji Šrámkovu Sobotku za (ne)zahájenou.

[zaturk]

The Mono Jacks a lansat albumul “Gloria”

Sambata 8 februerie am fost la Arenele Romane Bucuresti unde a avut loc concertul de lansare a albumului “Gloria” a celor de la The Mono Jacks. Invitatii speciali ai serii au fost byron si Rockabella.

Portile s-au deschis la orele 19:00 iar prima trupa a fost Rockabella. Noi am ajuns in jurul orelor 20: 15 si din pacate nu am apucat sa le vedem reprezentatia, dar promitem ca data viitoare vom fi acolo pentru a trage niste frumoase cadre.

In momentul in care am ajuns era deja multa lume stransa in cortul incalzit de la Cutitul de Argint. Am luat o bere pentru a ma relaxa putin dupa drum si am asteptat cumintei inceperea show-ului. In jurul orelor 20:45 au intrat pe scena baietii de la byron, care ne-au o ferit o reprezentatie fantastica, ca de fiecare data de altfel.

De asemenea cei de la byron si-au lansat albumul “Noua” pe 9 noiembrie 2019 tot la Arenele Romane iar atunci invitatii serii au fost The Mono Jacks (nice flip). Despre album vom discuta cu alta ocazie, dar pana una alta il puteti cumpara de aici.

Te poate interesa si: Skullcandy Indy True Wireless

Dupa baietii de la byron a urmat o pauza de rearanjare a echipamentului si backline-ului in care ne-am mai invartit pe acolo. Cu aceasta ocazie am dat si de Razvan Patachi de la CriticEyez cu care am mai schimbat o vorba doua ca de obicei.

In jurul orelor 22:15 au intrat in forta pe scena baietii de la The Mono Jacks. Reprezentatia a inceputo data cu un spectacol super tare de lumini. Mi-au placut la nebunie felul in care au facut setup-ul scenei. Dadea senzatia de intitmitate cumbinata cu ceva euforie si fantasmagorie.

Aseara baietii de la The Mono Jacks ne-au cantat nu numai melodii de pe “Gloria” dar si de pe celelalte albume “Now inStereo” sau “Usor Distorsionat”.

The Mono Jacks alterneaza intre stilurile rock si post-punk angrenand o colectie de ganduri si sentimente in forma muzicala. Acestia atrag cu usurinta publicul prin concerte energice si prin sound-ul raw, incapsulat intr-o stare melancolica.

Te poate interesa si: Casti Audio on-ear wireless JBL Tune 500

Trupa a fost fondata in anul 2008 de catre frontman-ul Doru Trascau, cunoscut si din trupa anterioara AB4. The Mono Jacks in acea perioada, dupa fondare, a avut toate piesele pentru un debut excelent si pentru lansarea primului album in anul 2010. Single-ul “Maria” a avut un raspuns excelent din partea publicului.

Intre timp The Mono Jacks a inceput sa obtina o expunere live semnificativa, cu turneee atat in cluburi cat si la mari festivaluri europene: Sziget, Exit Festival, Eurosonic Noorderslag, ARTMania, Tiff.

Albumului de debui i-au urmat indeaproape doua EP-uri, “Fortunes lansat la sfarsitul anului 2011 de pe care a fost extrasul “Gandurile”. Aceasta a fost un moment de cotitura in procesul de compozitie a trupei.

Succesul single-ului a determinat trupa catre un experiment creativ si indraznet, lansand in mai 2012 EP-ul “Gandurile Remixed” cu reinterpretari a mai multor artsti consacrati din sfera muzicii electronice romanesti, cum ar fi Brazda lui Novac, The Pixels sau L’Orchestra de Roche.

Te poate interesa si: Concert Anti-Flag si E.M.I.L. in Quantic

Dupa o pauza, The Mono Jacks se intoarce in 2015 cu un lineup nou si un nou single intitulat “Tablou” “O poveste de dragoste si oportunitati ratate”. Acest single avea sa semnaleze un nou inceput pentru trupa. In urma unui sir de aparitii live si melodii noi.

Aseara baietii The Mono Jacks ne-a cantat “Gloria“. In acest articol aveti fotografii surprinse in timpul spectacolului. Ramaneti pe Contemporary-Establishment deoarece urmeaza materiale video blanao.

Sustine proiectul => Contemporary-Establishment

Servicii Foto-Video => https://bit.ly/2NHdcIX

Colaborari foto => facebook.com/TurcuDanielAlexandru

Intra in comunitatea sustinatorilor de arta contemporana printr-un Like paginii de Facebook

The Mono Jacks ne-a cantat “Gloria” la Arenele Romane Bucuresti The Mono Jacks a lansat albumul "Gloria" Sambata 8 februerie am fost la Arenele Romane Bucuresti unde a avut loc concertul de lansare a albumului "

[cysnews]

Ve čtvrtek 7. listopadu od 19 hodin se koná v Divadle Na Prádle narozeninový koncert muzikálového zpěváka Jakuba Hübnera a v jeho průběhu i křest nové LP desky Jakub Hübner 30. V závěru večera bude rovněž promítnut nový vánoční klip Stanice splněných přání. Hosty večera budou Jakubovy kolegové zpěváci a přátelé: Soňa Jungová, Roman Tomeš, Tomáš Vaněk a Lukáš Adam, který bude koncert zároveň uvádět. Na klavír zpěváky doprovodí skladatel a spolupracovník hlavní hvězdy večera Tomáš Živor. Na koncertě zazní především skladby ze známých muzikálů Fantom opery, Jesus Christ Superstar, Funny Girl, Bídníci, Tick Tick Boom!, Thrill Me (Vzruš mě!), Karlík a továrna na čokoládu, Carmen, Největší showman, Čarodějka a Vlasy. Chybět nebude ani Jakubova původní tvorba, která je rovněž zastoupena i na nové LP desce.  

Muzikálový herec, zpěvák, textař a autor literárního debutu V tónech duhového života přichází se svým prvním vinylovým albem. Uslyšíme na něm mimo jiné ústřední melodii Never Enough v české verzi Dám ti víc, než mám z hudebního filmu Největší showman s Hughem Jackman v hlavní roli. Jakubova nahrávka s originálním anglickým textem má na Youtube již přes milion zhlédnutí. Dále zaznívá skladba Sára z muzikálu Plesu upírů i slavný hit z repertoáru Věry Špinarové Jednoho dne se vrátíš nebo duet s Michaelou Noskovou Žij touto chvílí z muzikálu Wicked. Tyto skladby byly nahrány za doprovodu Symfonického orchestru Českého rozhlasu. Avšak i komorně laděný repertoár z původní i převzaté tvorby je doprovázen převážně akustickými nástroji, které dávají vyniknout všem hlasovým rejstříkům interpreta.   

Jakub Hübner

Jakub Hübner

Jakub Hübner

Jakub Hübner začal svůj pěvecký talent rozvíjet již v deseti letech v Kühnově dětském sboru. Po maturitě na říčanském gymnáziu studoval dalších pět let na Mezinárodní konzervatoři Praha obor muzikálové herectví. Bezprostředně po studiích uspěl v konkurzu a byl vybrán pro roli Dirigenta v prvním českém uvedení světově proslulého muzikálu Andrewa Lloyda Webbera Fantom opery v pražském Divadle GoJa Music Hall. Poté byl v roce 2017 angažován i v dalším muzikálu Ples upírů. Angažován byl i v loňské sezóně v obnoveném nastudování Fantoma opery. V současnosti působí v Goja Music Hall v muzikálové Čarodějka (Wicked). Jeho divadelním debutem byla ovšem role kontratenorového Anděla ve hře Williama Shakespeara Zkrocení zlé ženy, kterou pět sezón uvádělo pražské Divadla na Vinohradech. Již v roce 2012 si v rámci festivalu Film Music Prague zazpíval na slavnostní produkci James Bond Concert, která se konala při příležitosti 50. výročí filmového agenta 007. Prestižní akci doprovázelo hudební těleso City of Prague Philharmonic Orchestra pod taktovkou anglického dirigenta Nica Rainea. Se swingovou úpravou slavné skladby Andrewa Lloyda Webbera Vzpomínky (Memory) se v roce 2013 zúčastnil oslav sedmdesátin Felixe Slováčka v pražské Lucerně. V roce 2015 vystoupil po boku českých pěveckých ikon na velkém muzikálovém večeru v Obecním domě. Tento koncert se za doprovodu Symfonického orchestru Českého rozhlasu pod taktovkou Libora Peška uskutečnil k 25. výročí pořadu Muzikál expres, který Český rozhlas vysílá od roku 1990. V letošním roce patřil mezi přední muzikálové interprety, kteří v dubnu zahajovali festival rozhlasové tvorby Prix Bohemia s Rozhlasovým big bandem Gustava Broma koncertem Na vlnách světového muzikálu.

Jakub Hübner

Jakub Hübner

Jakub Hübner

  U příležitosti vydání své první LP desky pořádá Jakub Hübner svůj první pražský koncert!!! Jeho verze hitu z filmového muzikálu Největší showman má na youtube přes 1 milión zhlédnutí!!! Ve čtvrtek 7. listopadu od 19 hodin se koná v Divadle Na Prádle narozeninový koncert muzikálového zpěváka Jakuba Hübnera a v jeho průběhu i křest nové LP desky…

[robertcadar]

Cine va întreține atmosfera la Oktoberfest Brașov 2018

Cine întreține atmosfera la Oktoberfest Brașov 2018

Ne cântă și ne încântă! La această ediție a Oktoberfest (6-16 Septembrie) urechile noastre muzicale vor fi cu adevărat alintate. Asta pentru că vom avea parte de mai multă muzică și melodii interpretate de formații, care au mai călcat pragul renumitului festival, dar și de artiști noi, care vor să facă spectacole #DeNota10. Stăm în acest an sub umbrela cifrei 10, așa că toate show-urile vor primi…

[iubesc-porumbeii]

cand plecam unul de langa celalalt nu ni se parea ca ne despartim, ci ca mergem sa ne asteptam altundeva

sunt sigura ca stii melodia aia de la three days grace "i hate everything about you"; sunt absolut sigura ca o stii pentru ca am fost impreuna la festival la Shine si am stat lipita de tine, dansand si urland versurile melodiei cand au cantat-o; sunt absolut sigura ca o stii pentru ca sambata seara, acum 2 saptamani, exact in seara de dupa despartirea noastra eram la tine in camera si stateam in bratele tale in timp ce ascultam versurile si plangeam mai rau ca un copil mic. dar nu ti-a pasat si nici acum nu cred ca iti va pasa. asa ca in seara asta nu scriu pentru tine, ci scriu pentru mine. scriu in cinstea mea si a sutelor de lacrimi pe care le tot vars de cand ai plecat. poti sa imi spui de cate ori vrei tu ca acum am fite si ca sunt la fel de matura ca un copil de 5 ani pentru ca eu pot sa iti reamintesc tot de atatea ori momentele noastre copilaresti cand te faceam sa alergi dupa mine si sa ma prinzi prin parc sau pe plaja; cand mergeam la plaja desi era doar luna mai si apa inca era la fel de rece ca inima mea in prezent si construiam diferite idiotenii din nisip iar tu le faceai poze, sau si mai bine, cand iti ingropam picoarele in nisip si iti faceam "pantofi de firma din aia smekera"; sau momentele pe care tu acum le numesti "de batrani" dar care atunci erau asa dragute pentru ca ne trebuia doar 1 leu (pentru paine lol) ca sa iesim si sa radem in timp ce dadeam de mancare zecilor de porumbei ce se adunau in jurul nostru. da, poti sa negi ca toate aceste lucruri imature te faceau candva fericit dar nu imi poti reprosa ca sunt imatura doar pentru ca aleg sa ma respect si sa imi las frau liber sentimentelor oricand, oriunde si cu oricine as fi. te cunsoc de ceva timp si am realizat ca intr-o masura mai mica sau mai mare, te temi de sentimente si incerci sa fugi cat mai departe de ele. stiu ca vrei sa pari dur si rece dar uiti ca tu nu esti asa. uiti ca tu ai si o parte sensibila, o parte mai frumoasa si mai inocenta decat orice altceva; partea aia care ma ruga inainte sa o iau in brate sau se cuibarea la pieptul meu cand stateam in pat si astepta sa fie mangaiata ca un copil mic. partea aia care se entuziasma cand ma vedea ca un baiat mic ce primeste o masinuta cadou, sau ar trebui sa spun un set nou de lego. partea aia buna care a adus un catel din paracrea de la mall pana la mine acasa cu autobuzul si care avea grija de el si il mangaia cu blandete. la naiba, partea aia care ma mangaia pe mine constant, se juca cu parul meu si ma alinta, ma asculta, imi stergea lacrimile si ma gadila doar ca sa ma vada zambind din nou. partea aia sensibila si vulnerabila care plangea cand ma ranea pentru ca ura sa ma vada trista sau care punea o melodie stupida de iubire si se uita la mine zambind. poti sa incerci sa o ascunzi oricat de mult vrei, poti sa imi spui ca te-ai schimbat si ca partea aia a disparut iar eu tot nu o sa te cred; o sa continui sa cred in partea aia care te facea de fapt tu. imi este atat de dor de partea aia, asa ca iarta-ma daca inca o caut si incerc sa o aduc la suprafata. melodia aia, "i hate everything about you", ma face sa ma gandesc la tine in prezent. trist, stiu. nu ma gandeam ca o sa ajung sa ascult melodia asta vreodata si sa vars siruri intregi de lacrimi in timp ce iti spun in sopata numele, sperand ca poate, doar poate, o sa imi auzi durerea. te urasc si te iubesc atat de mult. te urasc pentru ca incerci sa pari rece si dur, te porti ca un idot sau un nesimtit. faci atatea cacaturi si dupa cand ma supar sau incerc sa iti spun cum ma simt imi spui sa tac sau ca te enervez, imi spui "imi pare rau ca am fost nesimtit. nu am vrut" dar de fapt ai vrut. de fapt vrei sa te porti asa. de fapt vrei sa ma alungi cat mai departe prin ce spui si faci. asa imi vine sa iti dau una in momentele de genul si dupa, exact la 2 secunde distanta, vreau sa iti sar in brate pentru ca, dupa cum ti-am spus, te iubesc. te iubesc cand razi in hohote si nu iti pasa de ce cred ceilalti. te iubesc cand esti dragut si chiar iti dai interesul pentru mine. te iubesc cand esti fericit si optimist si zambesti in continuu. te iubesc cand fredonezi diferite melodii, cand dansezi prin clasa (da-mi voie sa iti spun ca singurul motiv pentru care iubesc asta este ca dansezi atat de prost incat ma faci sa rad cu lacrimi) sau cand bati ritmul unei melodii cu degetele pe piciorul meu. te iubesc cand esti tu, cand iti lasi partea aia frumoasa sa te conduca si te lasi purtat de moment. sunt destul de sigura ca o sa crezi ca e stupid si ridicol ce urmeaza sa spun, dar cum am spus deja, in seara am sa scriu in cinstea mea asa ca imi dau voie sa cred ce vreau. cred ca partea aia a ta despre care vorbeam, partea sensibila si inocenta inca tine la mine si ma iubeste putin. cred ca imi duce lipsa intr-o mica masura. si da-mi voie sa spun ca toate sentimentele astea te fac sa iti fie frica pentru ca sperai ca o data ce ne despartim o sa te simti usurat, ca nici macar nu o sa iti mai pese de mine sau de ce s-a intamplat. dar aparent e mai greu si complicat decat pare, nu? stiu. nu e prima oara cand trec prin chestia asta dar sincer, e prima oara cand imi pare atat de rau si imi doresc atat de mult sa pot sa indrept lucrurile. asa ca, daca dai de partea ta aia buna si draguta salut-o din partea mea si spune-i ca ii simt lipsa.

[mesagerulneamt]

Prezent la un eveniment în Pipirig, Nelu Ploieșteanu și-a confirmat numele și renumele, vorbindu-ne despre viață, despre bucurii, nemulțumiri și, mai ales, oamenii mari pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții. Și cei mici asemenea…

Ion Dumitrache – pe scenă Nelu Ploieșteanu – este unul din cei mai cunoscuți interpreți de muzică lăutărească din România.

* ”Muzica mea se adresează vârstei a doua și a treia”

– Cum v-ați descrie, domnule Ploieșteanu?

Sunt un lăutar de muzică veche și cu asta m-am lansat. Am iubit acest gen de muzică încă din perioada interbelică și toată viața mea am căutat să readuc această muzică în actualitate. Mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit câtuși de puțin.

– Simțiți sau ați simțit vreodată că manelele ar putea face concurență muzicii lăutărești autentice?

Nu am nimic cu muzicanții de manele, mai ales că o parte dintre ei sunt și buni. Însă, în ziua de astăzi, marketing-ul ocupă toată piața muzicală. Se vinde ce se cumpără. Mulțumesc lui Dumnezeu că am destui admiratori și muzica lăutărească este încă ascultată. Diferența între manea și muzica lăutărească este enormă! Muzica lăutărească a fost creată de lăutari, pentru a descreți frunțile oamenilor. La o muzică lăutărească poți să plângi, dar poți să și râzi. Muzica lăutărească se ascultă și când ești fericit, dar și când ai o nenorocire în viață. Acest gen de muzică te liniștește sufletește. În schimb, maneaua este doar un joc ritmic. În general, maneliștii sunt mari muzicanți și chiar unii din ei au și școli, conservatoare făcute. Citeam într-un ziar că Salam a fost contactat de Toto Cutugno pentru a cânta împreună… Muzica mea se adresează vârstei a doua și a treia. Manelele se adresează tinerilor…

– În ce perioadă v-ați fi dorit să vă nașteți sau să trăiți?

În perioada interbelică. Pe cuvântul meu de onoare că am vorbit cu cineva, acum câteva zile, despre acest subiect și întrebarea dvs., chiar este inspirată. În acea perioadă, muzica lăutărească era ascultată de toată lumea.

* ”Doar țiganii pot cânta muzică lăutărească”

– Ați cântat împreună cu regretații actori Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. Ce amintiri vă leagă de cei doi?

Oooo! Ar trebui să vă țin până dimineață, dacă ar fi să spun câte amintiri mă leagă de cei doi mari actori. O să vă spun una singură. Odată, la un festival de la Mangalia, era și Ștefan Iordache în sală și, înainte de a cânta, am luat microfonul și am zis așa: ”Voi cânta o melodie pentru cel mai mare actor al tuturor timpurilor, Ștefan Iordache!” La care el, în stilu-i caracteristic, răspunde: ”Dă-l mă, în aia a mă-sii!”

– Se spune că marii cântăreți nu au studii muzicale. Dvs. aveți studii muzicale?

Nu. Lăutarii sunt născuți talentați, din tată-n fiu. Eu am doar 8 clase făcute și am terminat o școală de muzică și artă populară. Atât. A fi lăutar este lucru mare. Marele compozitor Liszt a îngenuncheat în fața marelui Barbu Lăutaru, când l-a auzit cântând. Nu cred că studiile generează succesul și talentul. Dacă aș lua-o de la început, aș face același lucru. Cu aceeași plăcere. Un lăutar are ocazia să facă oamenii să se simtă foarte bine și colindă toată țara. Alții studiază mult, dar nu ajung la nivelul lăutarilor.

– Cum ați ajuns în zona noastră, la Pipirig?

Am cântat la un local din Piatra Neamț, unde m-a văzut patronul unei pensiuni din Pipirig. M-a rugat să vin să cânt și la localul său, mai ales că își sărbătorește și ziua de naștere, în această perioadă. Voi merge apoi pe litoral să cânt. Am vizitat casa lui Ion Creangă, dar și alte obiective turistice. Este o zonă frumoasă și cu oameni deosebiți, foarte ospitalieri și sufletiști. Voi pleca cu impresii foarte frumoase din zona dvs.

– Aveți regrete, domnule Ploieșteanu?

Există om să nu aibă regrete? Regret că nu mai sunt tânăr, ca să am multe gagici.

– Ce fel de oameni ascultă muzica lăutărească?

Muzica lăutărească este muzică urbană. Fără discuție. Muzica lăutărească înseamnă romanțe, înseamnă muzică de suflet și care te răscolește. Muzica lăutărească vindecă. Dacă aș fi pe o mare funcție în statul român, aș face un teatru țigănesc. Toți care merg la Moscova vor să vadă Teatrul Țigănesc. Ar trebui să avem și noi un astfel de teatru. Nu există lăutar care să nu fie om. Cu toate acestea, pentru mulți, țiganii sunt o enigmă. Muzica lăutărească nu o poate cânta oricine. Doar țiganii o pot cânta. Este o muzică pe care trebuie să o simți.

* ”I-aș cânta lui Iohannis melodia «Noi suntem români»”

– Ce vă mai doriți de la viață?

Sănătate și să-mi văd nepoții crescând. Am 66 de ani și am trei nepoți, iar al patrulea e pe drum. Mulțumesc lui Dumnezeu că pot cânta pentru oameni mari ai țării.Să știți că nu cânt pentru oricine. Am refuzat destule invitații să cânt. Avea Gheorghe Dinică o vorbă: ”Aseară am fost la cârciumă. Lume multă, oameni puțini!”…

This slideshow requires JavaScript.

– Mai are muzica lăutărească viitor?

Nu cred. Din păcate, nu mai vine nimic din urmă. Și-mi pare rău. Pot spune că am avut și noroc să cânt pe la mari personalități ai României. Nu cred că se va mai naște un lăutar autentic, care să ajungă la nivelul meu, să cânte la mari oameni ai țării. Recunosc, am avut șansa să fiu și promovat de Dinică, Iordache, Dinu Săraru sau Beligan.

– Căror politicieni ai României le-ați cântat, maestre?

Am cântat pentru toți președinții României, în afară de Iohannis. Dar o să-i cânt și lui câteva melodii nemțești! Lui Băsescu i-am cântat cel mai mult, mai ales în campaniile electorale, înaintea unor conferințe… Am fost onorat să-i cânt și lui Adrian Năstase, pe vremea când era prim-ministru. Mi-a sponsorizat chiar și o carte, ”Nelu Ploieșteanu, lăutarul inimii”. Îi mulțumesc!

– Să facem un exercițiu de imaginație, maestre. Dacă ați fi în postura să cântați în fața actualului președinte al României, Klaus Iohannis, ce melodie i-ați cânta?

Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni…

Ciprian Traian STURZU

Un lăutar de modă veche Prezent la un eveniment în Pipirig, Nelu Ploieșteanu și-a confirmat numele și renumele, vorbindu-ne despre viață, despre bucurii, nemulțumiri și, mai ales, oamenii mari pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții.

[ioanamihalcea]

despre sinucidere si frustrarea de a nu-i putea salva pe cei pe care ii iubesti decat pana la un anumit punct

‘when my time comes, forget the wrong that i’ve done, help me leave behind some reasons to be missed’ (’leave out all the rest’ - linkin park)

chester bennington s-a sinucis joi. a fost gasit dimineata de un angajat, in casa lui din LA, spanzurat. familia nu era in oras, era singur. avea 41 de ani.

daca ma gandesc la muzica pe care o ascultam cand eram in liceu si care, inevitabil, mi-a decis preferintele ulterioare, imi vine mereu in minte, alaturi de alte 3-4 nume, linkin park. hybrid theory a aparut in 2000, iar eu si prietena mea gabi eram mari fane. in scurt timp stiam melodiile pe dinafara. apoi au venit videoclipurile, foarte originale la vremea aia, pe care le asteptam cu infrigurare sa apara la tv, pentru ca alta varianta de a le vedea nu era.

chester era solistul trupei. probabil ca el a fost motivul pentru care i-am remarcat. avea o voce deosebita, as recunoaste-o oriunde. era practic sound-ul lor. era unic, irepetabil. cand nu o forta, vocea lui era poate cea mai frumoasa pe care am auzit-o in rock (pe langa creatiile proprii arhicunoscute, aici un cover impresionant, adele - rolling in the deep by CB)

in mai 2017 a venit one more light. albumul asta are ceva. nu doar pentru ca e ultimul si pentru ca are o poza de coperta care pare rupta dintr-o alta lume.

reascultandu-l acum, mi se pare ca un la revedere lung, o scrisoare de adio, o ultima amprenta. fiecare melodie are o semnificatie aparte. e mult mai bland, nu mai e heavy. parca nici n-ar fi ei. incerc sa nu citesc prea multe printre randuri, mai ales ca intr-un interviu recent, chester a spus ca nu a mai fost de mult asa fericit, pozitiv si incantat de ceea ce a reusit sa compuna. totusi... versurile spun alta poveste. e ca si cum ai conduce in viteza spre un zid. zambind. dar spre zid.

'forfeit the game before somebody else takes you out of the frame and puts your name to shame cover up your face you can’t run the race the pace is too fast you just won’t last' ('points of authority' - linkin park)

m-am uitat ieri la acest video. uneori crezi ca oamenii care sufera de depresie sunt automat tristi mereu. ca asa ii poti identifica. dar nu asa functioneaza. dupa momentele de la 2:10 si de la 3:46 a trebuit sa iau o pauza si sa reiau vizionarea mai tarziu. intre mii de alte franturi de viata, aceste momente il definesc atat de bine, sunt atat de amuzante si totusi acum m-au impresionat pana la lacrimi. mereu mi s-a parut ca chester are genul meu de umor, din ala un pic sec, un pic autoironic, un pic sarcastic. era un tip incredibil de amuzant, mereu pus pe glume, facea tot felul de trasnai in turnee, la filmari, peste tot. 

in plus, si mult mai important, vorbea cu sinceritate despre trecutul lui. despre cum a fost abuzat sexual de la varsta de 7 ani, cum acest abuz a derivat in consum de alcool si droguri cand a mai crescut, in probleme de sanatate si diverse accidente, si cum a reusit sa se curete si sa stea departe in ultimii ani de tot ce-i rau. parea sa fie intr-un moment fericit, impacat cu sine, cu trecutul. era un om bun, cu adevarat bun, slefuit parca in ciuda vietii pe care a trait-o.

prietenul lui cel mai bun s-a sinucis pe 18 mai 2017. era muzicianul chris cornell, cu care a compus, a cantat, a mers in turnee. chris s-a spanzurat in baie. vestea l-a daramat pe chester, care i-a scris o scrisoare emotionanta si i-a cantat hallelujah la inmormantare. mereu mi-a fost dificil sa ascult melodia asta, e atat de stranie si de grea, parca ar cantari 100 de tone si pe toate le simti cum ti se asaza pe piept cand o auzi. acum cu atat mai mult ma infioara.

mike shinoda, colegul de trupa din linkin park, a povestit de curand ca atunci cand a fost nevoie sa mearga la o emisiune sa promoveze noul album, dupa moartea lui chris, chester nici n-a putut canta pentru ca bufnea in plans la repetitii de fiecare data cand incepea 'one more light'. melodie pe care i-a dedicat-o ulterior lui chris la toate aparitiile live care au urmat, pentru ca s-a mobilizat si a reusit sa nu planga prea tare. una dintre ele, aici.

chester s-a sinucis in ziua in care chris ar fi implinit 53 de ani.

mi s-a parut ireal cand am auzit. inca mi se pare. n-am procesat informatia complet. e undeva, pierduta pe drumul lung de la soc spre acceptare. nu stiu daca va ajunge. 

uneori vezi niste oameni pe o scena, ii vezi intr-o poza, intr-un video, intr-un interviu si crezi ca ii cunosti. apoi incepi crezi ca ii poti proteja in vreun fel, doar pentru ca ii iubesti si pentru ca te-au salvat. e dramatic sa constientizezi ca, de fapt, nu ai nici o influenta asupra lor. nimic. desi ei au asupra ta.

chester bennington a scris si a cantat melodii care au salvat vieti. literally. enorm de multi oameni, care acum isi varsa lacrimile si marturiile in comentarii emotionante pe net, au ales viata, au ales sa mearga mai departe pentru ca un muzician american trecut prin multe experiente nefaste a decis sa-si spuna povestea in versurile unor piese. unul dintre cele mai important lucruri pe care le poti avea in viata, din punctul meu de vedere, este sa te simti identificat cu greutatile, bucuriile sau pasiunile unei alte persoane. sa citesti un rand scris de un strain, sa asculti un vers compus de o persoana cu care nu ai vorbit in viata ta si sa spui 'wow, uite, mai e cineva care simte asta. care a trecut prin asta. care iubeste asta. pentru care conteaza asta. NU SUNT SINGUR.'. e atat de important sa nu fii singur. muzica are efectul asta. te ajuta sa nu fii singur de fiecare data cand ai nevoie. muzica e mereu acolo.

ma frustreaza nespus gandul ca tu, ca om a carui viata a fost influentata in bine de o astfel de persoana, n-o poti ajuta cu absolut nimic. nu doar pentru ca nu poti ajunge la ea in majoritatea cazurilor, ci si pentru ca boala asta, depresia, ca si alte stari mentale delicate si boli psihice, nu se vede, nu se aude, nu stii cand loveste, cum, de ce, pe cine. de cele mai multe ori, nimeni altcineva nu poate face nimic, asa cum chiar e scris in versurile melodiei 'nobody can save me', de pe acest ultim album care pare premonitoriu:

‘and only i can save me now i'm holding up a light chasing out the darkness inside and i don't wanna let you down but only i can save me’

multi spun ca sinuciderea e un gest egoist, dar uita ca oamenii care ajung in acest punct nu mai gandesc asa cum o faceau in mod normal. pierd contactul cu realitatea, nu se mai gandesc la familie, la prieteni, la nimic. sunt in intuneric si singura solutie pe care o gasesc este sa-l faca permanent. ii poti ajuta doar pana la un anumit punct. dincolo de el... trebuie sa se salveze singuri.

profilurile de pe retelele de socializare ale lui chester si ale sotiei lui, talinda, sunt pline de declaratii de dragoste, de poze cu copiii lor, cu catelul, de desene si de bucurie. o viata obisnuita. doar ca in interiorul lui, undeva, se dadea o lupta decisiva, de care poate nu stia nimeni. reincepuse marsul spre autodistrugere. pentru ca, spune un celebru cliseu care nu poate fi mai adevarat de atat, poti avea viata perfecta, poti avea bani, succes, poti avea familie, poti fi iubit si apreciat in cariera, poti avea milioane de oameni care sa-ti cumpere creatiile si sa umple stadioane pe tot globul doar ca sa iti auda vocea. daca nu ai liniste in interior, totul e degeaba.

in final, doua poze si doua video-uri care mi-au ramas in minte.

mesajul pe care i l-a transmis fiul, tyler, pe un post-it, intr-o dimineata, dupa moartea lui chris cornell, cand probabil ca a simtit ca tatal sau nu era intr-un loc ok psihic. ‘castle of glass’ e o melodie LP.

o filmare a sotiei, talinda, care l-a imortalizat cand ii zambea la un festival din germania. una dintre ultimele aparitii live.

un video cu un mesaj de tinut minte. except it doesn’t always get better.

si ultima imagine pe care a postat-o pe instagram, de la concertul din birmingham. 

‘if they say who cares if one more light goes out? in the sky of a million stars it flickers, flickers who cares when someone's time runs out? if a moment is all we are or quicker, quicker who cares if one more light goes out? well i do’ (’one more light’ - linkin park) 📷: 1, 2, 3, 4, 5 further reading:

'it's literally about [how] being an alcoholic and a drug addict has paid off for me in many ways. i have been able to tap into all the negative things that can happen to me throughout my life by numbing myself to the pain, so to speak, and kind of being able to vent it through my music' chester bennington about 'my suffering'

'crawling is probably the most literal song lyrically i'd ever written for linkin park and that's about feeling like i had no control over myself in terms of drugs and alcohol. that feeling, being able to write about it, sing about it, that song, those words sold millions of records, i won a grammy, i made a lot of money. i don't think i could've been inspired to create something like that by watching someone else go through that. so in a lot of ways that's been very constructive for me' chester bennington about ‘crawling’

‘chester bennington had a voice that sounded like a knife crying out with the delight and agony of being sharpened’ buzzfeed

‘there is a difference between the work of not wanting others to die and the work that comes with keeping yourself alive’ buzzfeed

‘chester, this is hard. this is work, chester. and i’m up to it today. i might not be up to it always, but i’m up to it today. i’m up to it now because you were up to it for so long and i hope there was some mercy in knowing what you did. chester, there are people still living because you lived’ buzzfeed

‘when you needed an outlet for grief and a voice for comfort, it’s fair to say you turn to the voice that’s stayed with you the longest. for plenty of us now in our mid-20s, chester bennington was that voice, battling his demons, letting us scream with him (or at least trying to) and fighting our own fears and insecurities as they grew. the voice may have fallen silent, for reasons that may remain unknown, but he’s left behind enough ammo in linkin park’s songs, in his lyrics, to keep us fighting’ firstpost

‘chester bennington faced a lot of difficulty when he wrote these songs, including sexual abuse, school bullying, and parental divorce and drug dependence all before age 13. and he would live through a lot more in the years to follow. he wasn’t simply writing stuff to sell albums, he was sharing his personal struggles through his music. i didn’t even know this at the time — the internet was still very new then, mind you — but i didn’t need to: the honesty coming through in the music was too raw to not be real’ huffpost

‘chester bennington - you are still my hero. for singing about the battles we share in our apparent solitude when the rest of society was content with silence’ huffpost

‘for many, listening to linkin park is like recalling a memory of survival, further adding to the tragedy and circumstances of how bennington's life came to an end. he offered catharsis to those who wished they could scream like him, the same type of catharsis he felt listening to bands like stone temple pilots and soundgarden as a teenager. bennington would go on to front stp after scott weiland was fired in 2013, the fulfillment of a lifelong dream. with linkin park, bennington got to tour with chris cornell back in 2008 and even sang "hunger strike," the temple of the dog hit, with his hero on stage’ rollingstone

‘i remember going into a back room to listen to the latest roughs. i came back with tears in my eyes. mike and chester said, "oh, man, you hate it." i replied, "i'm ­speechless. you ­created a timeless piece of work. these are tears of joy. let's go mix!" those are the moments you never forget’ billboard

'i have a hard time with life, sometimes. sometimes it's great, but a lot of times for me it's really hard. and no matter how i'm feeling, i always find myself struggling with certain patterns of behavior, i find myself stuck in the same thing that keeps repeating over and over again and i'm just like how do i end up... how am i in this? and it's that moment where you're in it and then you can separate yourself from that situation and you look at it and you see it for what it is and you're able then to do something about it. like you've now broken out of that circle, that cycle. there's so many circumstances for me that relate to this situation but i know that for me, when i'm inside myself, when i'm in my own head it gets... this place right here (a/n: points to head), this skull between my ears, that is a bad neighborhood. i should not be in there alone. i can't be in there by myself. it's insane, it's crazy in here. this (a/n: keeps pointing to his head) is a bad place for me to be by myself. and so, when i'm in that place, i get... my whole life gets thrown off. when i'm in there i don't say nice things to myself. there's another chester in there that wants to take me down. and i find that whether it's substances or whether it's behavior or whether it's like depressive stuff, whatever it is, if i'm not actively getting out of myself and being with other people, being a dad, being a husband, being a bandmate, being a friend, helping someone out, if i'm out of myself i'm great. if i'm inside all the time, i'm horrible, i'm a mess. and for me that was kind of where... i don't like my mind right now' chester bennginton

[rudyroth79]

Eram încă nou venit în Israel; nu mai țin minte cum s-a nimerit să văd la Teatrul Cameri un spectacol recent – era o piesă nouă a lui Hanoch Levin, ”Yakish și Pupce”, pusă în scenă de autor. În spectacolul din 1986 jucau câțiva actori de frunte ai scenei israeliene – Aharon Almog, Gitta Munte, Iosef Carmon, Aliza Rosen, Itzhak Hezkia, extraordinara Zaharira Harifai, Yossi Graber, Dov Navon… Scenografia era concepută de Ruth Dar, muzica era compusă de Poldi Schatzman. Încă nu-i cunoșteam pe interpreți, elită a teatrului din această țară, dar se simțea că pe scenă se produce actorie de înaltă clasă, iar cadrul vizual și sonor al montării era de o impresionantă profesionalitate, admirabil. Era primul Hanoch Levin cu care făceam cunoștință. Știam numai vag că dramaturgul e o personalitate marcantă a culturii israeliene. Probabil că mi-au scăpat multe din finețurile textului – ebraica lui Levin e sofisticată, îmbină forme literare înalte, unele arhaice, cu forme vorbite, cotidiene, provenite din cele mai diverse registre ale limbii. Cu toate astea, una peste alta, și piesa, și spectacolul mi-au plăcut; mi s-a părut că deslușesc acolo un frumos gând poetic – o pereche de oameni neatrăgători, săraci, singuratic. Un cuplu întocmit aiurea de un pețitor nu parvine să-și consume căsătoria, până în clipa în care un fior de frumusețe sufletească și un licăr de comunicare nu se înfiripă între cei doi necăjiți și atunci căsnicia lor se împlinește fericit. Ideea că sentimentele pot depăși limitele puterilor trupești mi s-a părut nobilă și adevărată. Am fost surprins atunci când am constatat că, printre oamenii de meserie cunoscători de-acum ai teatrului israelian, erau destui pe care piesa îi iritase – drama unui amărât care suferă de disfuncție erectilă, și a soției lui frustrate, nu părea să intereseze publicul subțire.

După mulți ani de zile, și după ce am văzut multe dintre piesele lui Hanoch Levin, am înțeles reacția de atunci a intelectualilor fini: ”Yakish și Pupce”, într-o măsură chiar mai mare decât alte scrieri ale dramaturgului, dă curs anumitor obsesii ale acestuia, obsesii care revin de la o lucrare la alta și ajung să agaseze (bunăoară, ”locul unde se întâlnesc picioarele” și ”pasărea din pantaloni”, natura psihologică a virilității ș.a.). Cu timpul, m-am dumirit și în privința modului în care dramaturgul plasa adesea acțiunea pieselor lui, într-un spațiu quasi-fantezist, dând personajelor nume fanteziste (foarte hazlii) și amestecând cu schepsis fapte de viață ușor de recunoscut de către oricine, cu amănunte aproape suprarealiste.

În ”Yakish și Pupce”, pe care autorul a numit-o ”o comedie mohorâtă”, se întrepătrund elemente de general uman și de etern (legate de sentimentul iubirii), cu lucruri care țin de o atmosferă caracteristică de Shtetlekh (târgușorul provincial de odinioară în care trăiau mulți ovrei) și cu acea silă pe care i-o inspira dramaturgului existența cenușie, lipsită de orizont, a unei anumite mici burghezii israeliene din zilele noastre; am semnalat prezența acestei din urmă teme la Hanoch Levin atunci când am scris despre ”Krum” și despre ”Ya‘akobi și Leidental”. Aliajul de teme e câteodată surprinzător, uluitor, așa cum ușor năucitoare e, în ”Yakish”, încercarea de a pune incapacitatea temporară a eroului de a îndeplini porunca sfântă, de a procrea pe seama monotoniei plicticoase și a lipsei de perspectivă a traiului lui de zi cu zi – totuși, nu mentalitatea filistină produce impotența, provizorie sau totală și definitivă! Cugetările cinice abundă: ”Lumea nu e un salon de frumusețe”, ”Când ai necazuri, e întotdeauna bine să te gândești la indieni”, ”Relații sexuale înseamnă multă publicitate și marfă puțină”, ”Nu ne-am născut ca să ne bucurăm de viață, ci ca să terminăm și să ne ducem” etc. etc. etc.

Teatrul Ghesher a pus în scenă ”Yakish și Pupce” în 2008; ce am văzut eu acum este, presupun, o refacere a acelui spectacol; montarea e, evident, după piesa lui Hanoch Levin; adaptarea e semnată de Shimon Mimran. Regizorul Evgheni Arie a prelucrat piesa și a optat, în interpretarea scenică pe care i-a dat-o, pentru transformarea ei în circ. Decorul (Michael Kramenko) e un plan (foarte) înclinat, după ochi la maximum de înclinație pe care îl permite legea în teatru; practicabilul acesta e prevăzut cu două trape și e îmbrăcat, ca și fundalul scenei, în hârtie de ambalaj pe care actorii desenează cu pensule și bidinele uriașe tot felul de obiecte sau mâzgălesc felurite texte; de mare efect sunt momentele în care bucăți mari de hârtie sunt sfîșiate, rupte, mototolite prin mișcarea actorilor. Către sfârșitul spectacolului, o fâșie lată de staniol auriu marchează caracterul festiv al finalului piesei și din podul scenei plouă confetti aurii.

Printr-un strat gros de machiaj alb mai toate personajele au fețele transformate în măști; toate poartă nasuri sferice de lemn (sau polistiren) roșu aprins; trăsăturile chipurilor sunt exagerate, tot prin machiaj. Costumele (tot Michael Kramenko) – de altfel foarte nostime – sunt toate fantasmagorii extravagante, viu colorate, obținute cu risipă de pene, fulgi, volane și volănașe etc., prin alăturări incongruente de accesorii ș.a.m.d. Mișcările tuturor (coregrafia – Sharon Reshef-Armony) sunt caricaturale. Aș spune că toate personajele piesei sunt tratate ca niște clovni, dacă reperele mele în materie de artă a clovnilor nu s-ar situa în zona Charlie Chaplin, Grock, Oleg Popov… , or la altitudinea asta nu se înalță nici unul dintre interpreții spectacolului, deși sunt printre ei câțiva întru totul remarcabili; cu nasuri postișe, cu fețele boite, în veșminte de Carnaval, de Purim, ei nu fac altceva decât pur și simplu să se prostească și să se scălâmbăie. Suntem foarte departe de grotescul fellinian.

Luminile – colorate, cum altfel? – sunt desenate de Avi Iona Bueno (Bambi). Muzica (Avi Benjamin) îmbină muzică tipică de circ cu melodii evreiești; când te-aștepți mai puțin te pomenești cu ”Für Elise… ” ; cânticelele, mai ales când sunt și dansate, sunt foarte de efect. Interpreții spectacolului se prostesc cu talent și cu meserie. Dar se prostesc.

Transmite oare prosteala asta de mare amploare vreun gând, vreo idee, vreun mesaj? N-aș zice.

Publicul se amuză copios. O scenă întreagă e dedicată, de pildă, poziției unuia dintre acele ceasornicului (pentru cine n-a priceput despre ce e vorba, unul dintre actori ilustrează cu ajutor de recuzită ce parte a trupului bărbătesc semnifică metafora), fie că acesta indică ora 6 (se îndreaptă în jos), fie că indică ora 12 (se îndreaptă în sus). Ori sunt eu cu desăvârșire lipsit de simțul umorului, ori sunt numai incapabil să vibrez la genul ăsta de umor de cazarmă. Într-un târziu, am zâmbit la concluzia, în versuri, a episodului: până la urmă ne vom întâlni cu toții la ora șase.

Dar din reacțiile amuzate la acest gen de glumițe e greu de tras concluzia că auditoriul a recepționat din spectacol vreun mesaj important despre dragoste ori despre condițiile care, dacă nu sunt îndeplinite toate, de dragoste nici nu poate fi vorba. Calitatea reacțiilor publicului exprimă, înainte de orice, receptivitatea lui la specia de haz pe care o cultivă spectacolul.

Ce se poate spune despre actori în aceste condiții?

Ido Mosri e un Yakish plauzibil; în viziunea regizorală voit burlescă asupra piesei cred că n-avea cum să aducă în rol mai mult tragism, și n-are sens să-i reproșez lipsa de adâncime în joc. Partenera lui, Neta Spiegelman, izbutește cumva, către sfârșitul spectacolului, să aducă în jocul ei, în pofida tuturor exagerărilor, un firicel de lirism, care face posibil deznodământul fericit al întunecatei comedii.

Evgheni Terletsky și Natașa Manor, Doron Tavori și Svetlana Demidov întruchipează cele două perechi de părinți ai eroilor, în deplină adecvare la stilistica spectacolului. Alexander Senderovici este, convingător, pețitorul Leibech prin care se declanșează mecanismul tragicomic al piesei. Chupton Krooditser, ”cumnatul” (nu se știe al cui), este interpretat de Alon Fridman, o prezență memorabilă, deșirat și îmbrăcat într-un costum alb cu pantaloni foarte strâmți, un cumnat foarte dornic să fie el centrul întregii povești. În rolul prostituatei Fortsedes, rol creat odinioară de Zaharira Harifai, regizorul l-a distribuit pe Israel (Sașa) Demidov; de ce?, e inexplicabil. Demidov, actor înzestrat, parvine să facă inteligibil personajul, dar evită – deliberat, cu siguranță – să facă uz de procedeele tradiționale ale acestui gen de travesti; nu-mi dau seama dacă această opțiune a lui e prielnică spectacolului sau e numai bizară, și-atât. Ghilad Kletter și Michael Rinkin, în postura unui gealat, tot numai mușchi, care mută mobilă de colo colo, trântind de fiecare dată pe podea, cu zgomot, obiectul transportat (sala îi aplaudă fiecare apariție), completează distribuția. Întreg ansamblul joacă piesa cu mult antren, delectându-se vizibil cu bufonada pe care i s-a propus s-o joace. Nu sunt deloc convins că această bufonadă e regimul optim de prezentare în spectacol a viziunii negre și sarcastice despre lume și despre viață a lui Hanoch Levin, la care circul existenței umane este încorporat în scriitura dramatică însăși, dar, admit, poate că tocmai giumbușlucurile îl fac pe dramaturg lesne asimilabil.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Yakish și Pupce” de Hanoch Levin – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu Eram încă nou venit în Israel; nu mai țin minte cum s-a nimerit să văd la…