#gesturi

[emalascoala]

Respect și lipsa de respect, valori și norme morale

[timethehobo]

Not even death will do us part.

[laivinduroriginal]

România vs. Kosovo: UEFA Confirmă – Nicio Șansă de 3-0 pentru Kosovo, Posibile Sancțiuni!

În data de 15 noiembrie 2024, meciul dintre România și Kosovo, disputat pe Arena Națională din București, a fost marcat de incidente controversate. În prelungirile partidei, jucătorii kosovari au părăsit terenul, invocând scandări pro-Serbia din tribune. Arbitrul danez Morten Krogh a așteptat aproximativ 65 de minute înainte de a declara oficial încheierea meciului. Conform unei surse din cadrul…

[goodevilgirlintentions-blog]

O noapte de dragoste între doi îndrăgostiți este ca un dans delicat al inimilor, o sincronicitate perfectă între două suflete care se regăsesc în fiecare atingere și privire. Totul începe cu o atmosferă caldă, o lumină difuză care plutește în aer, iar aerul este parfumat cu esența iubirii lor. Muzica nu are nevoie să fie auzită, pentru că între ei răsună un ritm propriu, un fel de tăcere plină de sens.

Se apropie unul de celălalt, înconjurați de o liniște adâncă, dar plină de dorință. El o privește cu o adâncă apreciere, ca și cum ar înțelege fiecare detaliu al ei, fiecare trăsătură care îi este unică. Ea îl simte aproape, iar privirea lui o face să se simtă văzută și iubită într-un mod complet.

Își ating mâinile, iar acest simplu gest pare să spargă orice barieră rămasă între ei. Degetele lor se împletesc într-o armonie perfectă, iar între ei crește o conexiune electrică. Pașii lor sunt deosebit de grațioși, fiecare mișcare fiind o promisiune tacită de a se descoperi, de a se iubi. Când se sărută, este un sărut care transmite tot ce nu au spus, un sărut adânc, calm, dar plin de pasiune, care nu lasă loc pentru îndoieli.

Pe măsură ce noaptea avansează, fiecare atingere devine o înțelegere tăcută a dorințelor lor comune. Ei nu se grăbesc; sunt prezenți în fiecare moment, simțind fiecare adiere a pielii, fiecare puls al inimii. Nu există nicio grabă, doar dorința de a fi aproape, de a se cunoaște la un nivel profund, emoțional și fizic.

Iubirea lor se exprimă în gesturi simple, dar deosebit de intime. Se îmbrățișează cu căldura unui adăpost, iar fiecare respirație se contopește cu a celuilalt, creând o simfonie tăcută de dragoste. La fiecare atingere, fiecare sărut, se simt mai aproape, ca și cum ar deveni o singură entitate, îmbinându-și dorințele și visele.

Noaptea se desfășoară lin, iar în acel moment nu există nimic mai important decât ei doi și legătura profundă care îi unește. Dragostea lor nu se măsoară în cuvinte, ci în momentele de tăcere și în gesturile pline de sens, într-o noapte în care doar iubirea lor contează.

[momentidicri]

Altre tappe di questo viaggio: B&b bellissimo con animali super carini per la Giara di Gesturi, Marceddi in cui abbiamo chiacchierato con una signora che ci ha spiegato come stanno vivendo loro la transizione ecologica, San Salvatore vista durante i festeggiamenti del Santo Patrono, Mari Ermi e i suoi colori bellissimi del mare, la coloratissima Bosa e il tramonto di Alghero.

[statusurisimple]

• Fă gesturi mici, dar cu multă dragoste.

Urmărește-ne pe Instagram: statusuri.simple

[wayfayrr]

I would dye for you

so this was inspired by a mix of an ask on @cloudninetonine's account and a couple of details from something I did in totk, but there aren't any story spoilers there's just a screenshot at the bottom.

This is a little fluff side story for something else I'm writing, where Wild and the reader get tossed into reader's world and split from the rest of the yandere chain. I might flesh this out into more of an au but as of now but honestly, this idea just lives rent-free in my brain

"so you’re sure, like completely sure this is what you want"

"I want to try something new, besides it's not like I'll get the chance to have you do this for me again anytime soon, is it? And you’re the one who suggested I should change things up so I don’t get recognised, why not do it like this? "

Wild lifted their arms with the giddiest smile on their face, a box of temporary dye held like the most precious treasure they could've found. Deep cobalt blue, awfully reminiscent of someone’s scarf, just enough to cover all of his hair to hopefully stop the instant recognition of him on the streets wherever the both of you go. 

After the initial shock of them falling through the portal with you back into the real world, if you could even call Hyrule fictional after everything you went through there; after their shock and excitement died down to a reasonable-ish level. The both of you decided perhaps something should be done so people don’t instantly recognise him as Link - the protagonist of Breath of the Wild, new clothes helped, but thankfully the modern world has a few more options for disguises. 

"When I suggested dying your hair, it’s not like I expected you to get a colour that bold, wait - where did you even get that from?"

"I bought it when you were looking at the other dyes, it’s such a fun colour not like anything I could get easily at home. You - you’re not bothered are you?"

With that last sentence wild seemingly decided to try his luck with you, looking up like a kicked puppy begging for reassurance that what he did was okay, that he won’t be in trouble for his actions. Begging you to comfort him, to do anything to get them to smile; all the while knowing they've got you wrapped around their finger. you're all his, no other heroes to steal your attention off of him, to steal away your smile, to steal your sweet voice from your lips, no he's got you all to himself…

as they believe they deserve.

You can't even see the countless red flags burying him in a crimson hue, too focused on helping him adjust to this alien world or if the thought ever crosses your mind that he's too happy about being trapped so far from home it's quickly dismissed.

they're a link, noble, courageous; chosen by Hylia herself. you've got to be imagining things. He couldn't can’t be like that.

it's hard not to cave at his face, so you simply end up ruffling his hair and plucking the box from eager hands.

"no don't worry I'm not, it's your hair so you get the final say on anything about it. just kinda surprised you chose this colour is all. ready then?"

Wild's mood instantly brightened at those few words, with a relieved manic, unhinged smile bright enough to blind anyone not used to him but keeping the same begging eyes through it.

"yeah! Of course I am, you're going to be doing it all for me right? right?"

"Well, you know how to use the shower, so you can wash the dye off yourself, no? But I’ll be helping you with the rest of it all."

He doesn’t even speak that time, opting to pout and turn away from you sulkily, like you’ve said the wrong thing, chosen the wrong option.

"Do you want me to even wash your hair for you after?"

"..."

"...please [name]?"

If you didn’t assume it was because you were the only thing they had familiar to them in this world, you could say that Wild has gotten far more whiny and needy towards you. Of course that can still be said, but there’s a sane reason behind it. 

With a playful sigh, you push Wild down onto a chair, gesturing for them to take off their shirt which they do after a moment of hesitation, their face coated by a blazingly hot blush. After tossing an old towel around their shoulders and tugging on the cheap plastic gloves you could finally start getting to work. Using the bottle of dye’s nozzle to pipe it through their roots making sure every area is coated before running the dye through with your fingers coaxing it through every inch of his hair, drowning the sun by submerging it in the deep blue of the sea. 

Wild for his part was relishing every moment in the bliss of your touch, leaning up into your touch like it’ll cure his every hurt, really it’s a miracle they’re still on the chair and haven’t fallen off with how far they’re leaning into you. Having to gently nudge him back to sitting upright, so that the dye’s even and so that he doesn’t slump to the floor. 

Before he gets the chance to really enjoy the feeling of your fingers in his hair, you're already backing off and peeling away the gloves to admire your work blatantly ignoring his pitiful whine towards your actions.

"That’s the dye in then, so you’ve just gotta wait for a while till it's ready to wash out, won't take long, only half an hour"

they don't even have the dignity to respond to that, sitting there with a sulky pout that goes unnoticed. it takes them a moment for him to shake off the fact that you couldn't just sit there like that for half an hour, before responding.

"So you’re definitely washing my hair for me then?"

"Pfft, yeah someone’s gotta make sure you don’t trash my bathroom with dye. I’ll rinse it off for you in the sink."

"Can you play with my hair longer this time..?"

He would’ve never had the courage to ask that in front of the chain, lest the arguing starts up again. Although now he’d be far more willing to risk that; due to the fact that the two of you’ve been living separately from the chain together for a couple of months now, it’d be far harder to split you apart to the others’ dismay.

The processing went far faster than either of you could’ve expected and soon enough it was time to wash his hair out and see if the dye took to it well, not that there was much of a chance it couldn’t given his natural colour. 

So after leading them to the bathroom and setting them on a chair shifted so they could lean over the sink, you took to work, gently tipping water through their hair to get out all the residue. When the heavy was washed out you switched to massaging his roots till the water ran clear, not a single dash of dye left in sight. Even then you weren’t quite finished deciding to go the extra step, with the conditioner in hand and him melting underneath you.

Shaking him back awake was a new experience though seeing as he’s usually one of the first to wake anyway, then if he were ever to nap it wouldn’t be due to you washing his hair or anyone washing their hair. 

"Hey, link all the dye's washed out now. You've just gotta dry your hair."

"Mh, alright then [name]. I’ll do it."

He’s still drowsier than you’d ever really seen him when you all were travelling through Hyrule but chucking a towel at his head seemed to snap him out of it. Ruffling his hair with the old towel till it was dry enough for him, in other words still dripping wet; he leaned against you with a pleased smile like you hung the very stars in the sky just for him."I love this, it just feels right, thank you so much for helping me like this [name]... And I can count on you doing it whenever I need a top up right?"

so uh, I definitely reacted totally normal when I found out you could dye Link's hair in totk. but on the other hand look at Link with blue hair and tell me I'm wrong - that he doesn't look incredible

[nparadox]

Scrisoare către tine

Sincer să fiu, nici nu știu dacă scrisoarea aceasta are într-adevăr un destinatar la urma urmei sau nu. Dar cu siguranță are un expeditor, acela fiind sufletul meu. Nu știu dacă tu vei citi vreodată ce scriu aici, ce reacție vei avea, cum și ce opinie vei avea. Eu, unul, știu că voi citi peste ani, voi zâmbi, poate voi lăcrima, exact cum fac acum când scriu cuvintele acestea. Îmi cer iertare în avans pentru fiecare element înșiruit aici ce potențial te va răni.

Atunci când te-am zărit, nici în cele mai umede vise ale mele, nu credeam că vom ajunge aici și vom trece prin această călătorie. Să fiu sincer, am fost foarte surprins pe parcursul conversațiilor noastre inițiale și de aici am observat stângăcia mea în raport cu tine. O stângăcie necaracteristică mie, dar care totuși sper că a avut un efect pozitiv, că a oferit o nuanță de șarm.

Am știut de la bun început la ce mă înham, chiar dacă poate acum nu crezi asta. Realist, fiind un overthinker, m-am gândit că drumurile noastre vor putea ajunge aici, dar am încercat să fac totul astfel încât să nu fim nici măcar tangenți cu momentul ce îl trăim. Ne-am găsit în două etape total diferite ale vieții noastre, etape care puteau și pot fi înlănțuite, iar eu cred asta și azi. Pot vorbi doar în nume propriu, însă eu am încercat să fiu versiunea mea cea mai autentică, adaptată la situație și să iau lucrurile ca atare. Am încercat să aplic zi de zi tot ce am învățat despre mine în ultimii ani, să nu mai fiu nesimțitul ce am fost odată și să dau din toată iubirea mea.

Fiecare dintre noi are niște lupte interne, iar într-adevăr, uneori luptele respective câștigă și arată rezultatul la suprafață. Prin comportamente, acțiuni, cuvinte sau prin lipsa lor. Am fost și sunt mândru de tine, încă din primele săptămâni de interacțiune și până în ziua de azi and beyond. Și ai de dus atâtea lucruri în spate, încât mi-e și greu să-mi imaginez cum e. Ți-am zis, într-o zi, că dacă aș putea să iau din durerile și din lucrurile tale ce trebuie să le cari, aș face-o instant. Poate chiar și acum. Mi-aș dori să nu uiți vreodată cât de mândru sunt de tine.

Încă din momentele incipiente, am tratat relația noastră cu cea mai mare seriozitate și cu o implicare mai mare ca oricând. Tu ai avut cel mai mare rol în această implicare. Doar tu. Nu știu dacă și cum ai văzut asta, dar eu am văzut doi oameni diferiți, cu multe puncte comune, la fel de multe puncte de diferență, dar cu un viitor frumos împreună. Nu a existat zi sau decizie în care gândul meu să nu migreze către tine și să nu mă interesez de cum te-ar afecta pe tine. 

Cum ți-am zis și zilele trecute, poate sună prea idealist, dar simt că ți-am dat tot ce am avut mai bun și încă puțin mai mult. Și asta m-a golit, m-a descărcat ca pe o baterie. Nu a fost suficient pentru tine și poate te-a sufocat. Și nu îmi pare rău, pentru că știu că am fost acolo în momentele grele. Știu că am dat tot ce am avut mai bun având acel context lângă mine. N-am fugit și sunt mândru de asta.

Amândoi am greșit, dar eu pot doar să subliniez greșelile mele. Am greșit că nu ți-am spus mai des că te iubesc, deși simțeam și simt cu adevărat asta. Și oh, Doamne, privind în urmă, uneori aveam așa emoții să îți spun asta. Am vrut să urlu la tine, să înțelegi că te iubesc, dar uneori simțeam că vorbesc cu un perete. Și când ne-am spus, fugitiv, într-o noapte aceste două cuvinte, am plâns. Nu vedeai, dar eu, în întunericul acela, plângeam. Plângeam și la volan, plângeam și mă rugam pentru tine. Am încercat să demonstrez iubirea mea prin gesturi, acțiuni, prezență, suport, ajutor și cuvintele frumoase ce ți le-am rânduit de atâtea ori, dar am ratat să îți spun că te iubesc și că sunt mândru de tine. Am încercat să construiesc baza unei relații oneste, lungi, împlinitoare, zi de zi. Am făcut asta din pură iubire, nu pentru că trebuia să bifez niște căsuțe din comportamentul unui bărbat ideal. N-am cerut nimic înapoi, n-am dorit să fiu pus pe un piedestal. Sper și cred că am avut niște așteptări sănătoase.

Am încercat zi de zi să nu reacționez impulsiv, să învăț zi de zi de la mine, de la tine, de la noi și să îmi arăt aprecierea, iubirea. Trăirile și emoțiile tale întotdeauna au fost importante pentru mine, de aceea răbdarea mea a fost acolo. Am căutat să facem echipă, și crede-mă, nu degeaba ți-am zis încă de la începuturi că te consider partenera mea. Am vrut asta, am venit cu ideea asta încă de le începuturi. Nu mai am 24-25 de ani să fug de responsabilități, de cuvântul meu. Mi-am dorit relația cu tine și cu siguranță o parte din mine, încă își mai dorește asta. Dar aparent tu nu.

Am încercat din răsputeri să ofer un spațiu safe, să elimin un viitor fals, nerealizabil, să mă concentrez pe lucrurile concrete. Te-am înțeles chiar și atunci când nu te înțelegeam, fiindcă se vedeau că rănile tale sunt deschise, sângerânde și marile insecurități te dărâmă. Am încercat să am grijă de sufletul tău, să te susțin în toate visele și să am grijă de inima ta mare.

Am făcut asta fiindcă și eu am fost în locul tău. Am făcut asta din suflet și nu mi-am dorit vreodată să te simți datoare. Uneori trăiesc și acum cu răni deschise, sângerânde, chiar la vedere. Depinde de zi, de perioadă, de moment. M-am ajutat singur, dar am fost și ajutat de unii oameni din viața mea cărora le sunt veșnic recunoscători. 

Am continuat să dau tot ce am avut mai bun din mine chiar și atunci când m-ai rănit, când m-ai doborât. Uneori ți-am întins mâna să mă ajuți, alteori m-am ridicat singur și doar abia spre final am simțit că nu mai pot face față, fiind dezgolit, secat. Și îți zic sincer acum, mi-aș fi dorit să pot să fi dat mai mult, mult mai mult, astfel încât să nu ajungem aici. Să nu uiți de locul în care te-am sărutat ultima dată.

Totuși, ce am scris aici e doar o fărâmă din tumultul ce îl simt acum. E o combinație de foarte multe emoții și aș avea nevoie de foarte mult timp, spațiu și energie să pot descărca tot aici. Dar și să le procesez. Nu știu dacă va exista o virgulă sau doar va rămâne un punct sec între noi. Deja e peste puterea mea de înțelegere acest aspect abstract. Partea frumoasă e că momentan doar ne putem imagina.

[am-tastat-aici]

Atenția mea a fost mereu atrasă de detalii. Desigur, gesturile mari sunt importante, dar ce are mai multă putere: un gest mare pe an sau în fiecare zi mici atenții, mici atenții? Îți voi spune că dragostea se măsoară în numărul de mici gesturi, pentru că ele sunt mult mai greu de făcut. Pentru că, pentru asta, trebuie să fii atent. Iar atenția necesită mai mult timp.

[iubesc-tacerea-ta]

N-am putut niciodată să te scriu,

Era întotdeauna prea puțin, prea mult

Un cumul de sentimente și gânduri

Care sfârșeau împărtășite doar prin atingeri

și gesturi mult prea omenești.

#therapy

[viatainpasidecuvinte]

Nu e greu sa găsești pe cineva care să vrea să fie lângă tine. E greu sa găsești pe cineva care sa te iubească și să își dorească să îți arate asta în fiecare zi.

În iubire e vorba de continuitate, de perseverență, de "neindiferenta".

În iubire e nevoie de flori de nu mă uita când mergi la serviciu sau la bere cu băieții. De gesturi mici care întrețin sentimente imense. De flori aduse seara fără motiv sau prepararea cinei când celalalt ajunge acasă.

În iubire nu se lasă pe mâine. Știi de ce ? Pentru ca acest mâine devine alt mâine și tot așa până ori vine prea târziu ori deloc.

În iubire e vorba de timp acordat celuilalt care cu trecerea anilor se micșorează și duce spre nimic. Știi, timpul ăla pe care îl acorzi la inceput când faci de toate cu persoana aia în perfecta conexiune de orice natură. Când îi explici tot ce faci în fiecare minut doar pentru a păstra conversația vie. Eh, asta e continuitatea. Indiferent de schimbările din viata, timpul acordat celuilalt întotdeauna va conta.

În iubire e vorba de pasiune, de dorința, de aceeași linie de start de la care sa plecați împreună în același timp.

Pentru ca e greu sa pastrezi iubirea daca simți lucruri în timp diferit.

[anotheroneidk]

Tu ai iubi un om ca tine?

Am citit undeva întrebarea asta și mi-a rămas în cap.

Sunt argumente pro și contra, părți pozitive, dar și negative. Cum are toată lumea, nu? Dar cât poți să accepți? Cât poți să te bucuri? Asta depinde de fiecare.

Cu siguranță mi-aș dori să fiu iubită de un om ca mine. Oh, Doamne, cât mi-aș dori asta! Să fiu iubită, dorită cu fiecare celulă a corpului. Să mi se arate gesturi mici, de apreciere (care nu sunt mici deloc), să mi se acorde cât de mult timp, să mi se facă surprize (plăcute, desigur), să mi se arate prin fiecare gest că se gândește la mine, da fie acolo la bine și la greu.. cum să nu ți dorești o iubire așa? Care să vină din suflet? Fără vreun interes?Poate am văzut prea multe filme sau am citit prea multe cărți.. Doar scriind parcă mă apasă un gol un suflet... Deoarece lipsa ei a creat un crater uriaș care apasă tot mai tare și mai tare la mine în torace.

Oare ar putea cineva să acopere golul ăla vreodată? Ar reuși cineva?

Că la câte părți negative am... cred că nici pisicile nu mă vor suporta la bătrânețe, își vor lua bobițele și vor fugi în lume. ("Antireclama")

Pentru a ajunge să iubești pe cineva, trebuie întâi să l cunoști. Și cum să o faci când omul ăla îți pune ziduri, ziduri și iar ziduri? Nu pot lăsa pe cineva să se apropie prea tare, până acum mi s a demonstrat că asta înseamnă doar că urmează o altă cicatrice pe suflet; o mică bucurie pe moment și nimic mai mult. Dar eu simt că n aș avea loc nici măcar de o altă cicatrice.. așa că.. răspunsul mi-l dau încă din primul argument.

Cum să se apropie cineva când la cel mai mic semn că ceva nu e bine eu deja am bagajele făcute să mă distanțez, să plec?

Cum să se apropie cineva când la mine sunt puse gândurile negative înainte?

Apoi trebuie să ți și pese, dar cum să se întâmple asta când celor de până acum le-a pasat doar cât să obțină ceva. Sau au mimat suficient de bine până au obținut ce și-au dorit. S au mulțumit ca au obținut ce au vrut, eu nu am fost importantă și nici nu sunt (pentru alții). Egoism din partea lor sau eu prea naivă?

Încep să cred că poate nu vreau să fiu iubită la câte piedici pun, ori doar trăiesc într-o continuă frică. Firca care îmi pune mie piedici.

Ironic.

[inabusire]

Și deodată se opri. Neanunțat, pe nesimțite, rostogolirea clipelor se aținti într-un singur punct, ca și cum un aparat fusese scos din priză: exact aceeași ultimă străfulgerare de dinaintea stingerii. Lumea încremeni, în ciuda tuturor profețiilor, tuturor învățăturilor care portretizau sfârșitul - nimeni nu și-a închipuit că astfel se va trage linia. Își amintea ce văzuse de dinainte, presimțirile pe care spiritele bolnăvicios de sensibile le au aproape involuntar, le resimt ca pe-o intoxicație fără să știe ce anume o provoacă și cum să scape. Autobuzul se mișca rapid pe asfalt, spintecând bălțile răzlețe lăsate de ploaie, cu viraje ferme și nonșalante. Stătea pe scaun, undeva pe la mijlocul autobuzului, cu geaca udă lipită de vecinul din stânga, cu geanta trasă aproape de bazin, aproape ținută la piept, încă foarte atent ca umezeala să nu fi pătruns până la laptopul dinăuntru. În față, doi elevi aplecați plini de interes asupra dispozitivelor, tastând frenetic în încercarea de a câștiga vreun joc. Avea senzația, uneori, că nu-i mai înțelege. Că deși a prins mai demult, în adolescență, o perioadă asemănătoare, adulții n-au luat în serios poziția chircită, atenția suprasolicitată de culori, sunete și gesturi. Li s-a părut, probabil, că totul e doar o glumă, păcăliți de mirajul a ceva ce era mult prea frumos ca să fie adevărat. Îi privea absent, obosit să tot analizeze, să se simtă de parcă se împușcă singur în picior sabotându-și liniștea. Își impusese să uite, ca pe un fel de igienă a minții, deși adormea de cel puțin jumătate de an cu sunet de fundal. Când liniștea se așternea, apăreau întrebări, priviri și vorbe pe care și-ar fi dorit să le poată amuți. Și-a întors la un moment dat privirea spre parbriz, în locul în care ștergătoarele se intersectau și ploaia era dată deoparte, concentrându-se pe mișcarea repetitivă - deși mult prea deznădăjduit, deși labil și înfricoșat, avea senzația latentă că, totuși, nu se înșeală. Că e ceva ce nu se potrivește: poate amenințarea viitorului care îți displace, presimțirea unei schimbări iluzorii, a unei noi orchestrații care să ascundă în spatele ei, de fapt, aceleași forme de distrugere. Că oamenii nu realizează spre ce se îndreaptă, iar dacă realizează, se retrag bulversați în bula lor protectivă, insistând să picteze în roz niște pereți arși. Se-ntreba în unele nopți ce mai înseamnă liniștea. De ce e dragostea doar neputință. Cum de-a ajuns să fie atât de greu să păstrezi normalitatea. Dintr-o singură clipire, totul se năruise: nimeni n-a scos niciun geamăt, fără urlete de durere, fără lacrimi și isterii, fără groază și fugă. O lume încremenită, moartă. O lume curată, goală, prăbușită-n golul din care s-a ivit. Un Dumnezeu dezamăgit și frânt, sătul să-și vadă creația autodistrugându-se.

-

Unde-am fost laș, până la urmă? N-am făcut decât să mă atac de unul singur și să tac, să tac, să tac, atunci când aș fi vrut să le sparg țestele prin cuvintele mele. M-am izbit de ei ca de o oglindă, văzându-mi în reflexia lor vicii și slăbiciuni, micșorându-mă până la a fi vag diferențiabil într-o mare de oameni. M-am camuflat din frică, străpuns de durerea singurătății, și-am ciopârțit aripile mele cu ciudă. Am răsucit lumea în jurul meu și-am definit totul prin urechile și ochii mei, prin atingerea fragilă a degetelor mele, căci: "Sfârșitul tău este sfârșitul lumii" și nu pot cunoaște realitatea altfel decât prin prisma minții și-a simțurilor mele.

N-am scris nimic nou, și totuși am fost martorul graniței, așteptând, sperând.

[bluestarlett]

[(Under A Technicolour Sky.)]

The Sun and Moon talk over a game of chess. And, with some reluctance and pleading, reach a compromise.

1,381 words.

The Sun chewed at their metallic claws, scrawling jumbled words in ink onto a scroll. Their gaze flitted drowsily between the tome sprawled open beside them and the chicken-scratch words forming underneath their quill.

The Observatory would have been quiet, save for the scratching noise of metal upon paper and the slight, uniform ticking of clocks every few moments.

Saturn sighed, setting the pen into the glass of ink as they stretched, their tentacles shooting out in each direction as their joints cracked.

Their gaze fell onto the sky, the stars peering down at them from the vast expanse of the night.

The sky had seemed to move—pools of colour swirling together in technicolour hues like oil, the light of the stars refracting and reflecting from the ceiling of glass.

The floor creaked quietly behind them, and Saturn turned, brushing their hair back into place as they adjusted their vision. There, leaning against the wall, was Seraph, a box tucked under his arm and a soft smirk on his face.

“I thought you said you were going to sleep, Sunny,” he trilled quietly, shadows dancing on his face as he stepped into the light. Shams chuckled sheepishly, stealing the book from the desk and gently stroking the leather cover.

“Perhaps I, er… lost my focus on the time. ‘Twas not intentional.” They explained nervously. The Dove let out a small laugh as he strode over to the Sun, setting the box down on the desk beside Apollo.

“Well, then. You wouldn’t be opposed to a game of chess, would you?” He asked, folding his arms as he smirked down at the Sun. Saturn looked nervously at the scroll, gently pushing the bottle of ink further onto the desk in fear of spilling it.

“I… I’m not particularly sure, Dove. I’m quite busy, as I can’t really be distracted from my duties at hand, an-” They paused, exhaling.

“okay. We’ll play chess. But only one game,” They promised, pushing themself up. Qamar chuckled, stepping out of Saturn’s way as the Sun cleared the surface of the desk, gently taking the chessboard from its box. 

Luna sat across from Neptune, placing pieces on the board absentmindedly. The wooden floor groaned as Saturn dragged another chair to the desk, sitting across from the Moon.

“E6. What made you wish to play chess tonight?” They asked, the chess pieces clacking lightly against the wooden board. Seraph moved his own piece onto a black square.

“Nf3. I don’t know… I just missed you.” 

Saturn hummed thoughtfully.  “Well, I suppose I can’t complain. Admittedly, I wanted to ask you to play last night. Be7.”

Pathos perked up lightly, dragging a piece across the board. “H4. Why didn’t you?” 

“Nc6. I… I suppose I assumed you were still mad at me for what happened.” The Sun nervously tapped their claws against the table.

“Mad? D3.” Logos gently shifted Pathos’ piece over to the left so it would sit on the right square. “Why would I be mad at you, Sunny?” 

“I…” Saturn sighed. “I’m not sure. It’s foolish, anyway. D6.”

Qamar hummed pensively. “Nd2.”  

“Nf6. Goodness, Moonie, you’re hardly trying tonight,” the Sun teased. Icarus chuckled.

“I’m not playing to win right now. Ne4.” 

“Why, if that isn’t a new one. DXe4.”

“DXe4.” 

“QXd1.”

“KXd1.”  

“...Have you spoken to Eris lately?” 

Saturn barked out a strange laugh, scowling. “NXg4. And why would I do that?”

Seraph scoffed. “I was just wondering. She asked about you earlier today. I think she’s been worried since I found you in the snow. Ke1.” 

Saturn hummed. “That’s nice. Nb4.”

“...Bd2.” 

“NXc2.”

“Kd1. What have you been doing up here all day, anyway?” Artem asked curiously.

“NXa1. The same things that I always do. Though, I’ll admit, I might have gotten sidetracked and stargazed at some point earlier tonight.”

Luna chuckled softly. “ Kc1. Look at you, you SLACKER!” 

Saturn laughed. “Oh, please. NXf2.”

The Dove puffed up his chest and sat straight, gesturing dramatically as he took on a mocking tone. “My name’s Saturn Starcatcher, and I never let myself have fun cause I’m too embarrassed to admit that I’m whimsical and silly because I have a massive STICK UP MY ASS.”  

“I should punch you.”

“Yeah, but you know you won’t. Rh2.” 

“NXe4.”

“Be3.” 

“Castle.”

“Oh, you fucker!” The Angel exclaimed lightheartedly. “I should flip this Harmonia-forsaken board right now.” 

Saturn barked out a laugh. “If you do, I’m banishing you from my Observatory.”

“Hey, asshole, it’s actually Aster’s Observatory, thank you.” Seraph stated in a matter-of-fact tone. Apollo scoffed.

“It’s not as if she ever fucking makes her way up here, anyway. She’s so absorbed in her own lamentations and praying to a God that gives all but a flying FUCK about her, so really I couldn’t give a shit if it’s her Observatory. She’s taken everything else away from us in the name of her precious Gaea, so until she takes it herself, it’s mine.”

Luna stared blankly at the Sun.

“Wow, Saturn. That was… something. Kd1.” 

Saturn pinched the bridge of their nose.

“I… apologise. That was extremely uncalled for. Rd8.”

Seraph nervously flicked his wings, tapping his stubby fingers together.

“It’s um… It’s okay. I just… didn’t know you were that angry at her. Nd2.” 

“You’re not?” Saturn asked incredulously. Luna froze, his hands stilling as he went quiet.

“Honestly?” Qamar began. “Of course I am. But… it’s not entirely her fault. You never believed in Gaea like she does. Like I did.” 

Saturn looked up at Icarus.

“But does the life that she strives to lead truly exempt her from the consequences of her own actions? She chose to blindly hurt us for an existence that she knew was far beyond her reach, and always would be. Does that excuse her?”

“I—of course not. But… Sunny, she doesn’t understand what she’s doing.” 

“She’s a grown woman, Artem. Do not defend her as if she’s a child. She’s done this for, what,thousands of years now? She chose to grovel at the feet of a God who doesn’t even know her name, and she continues to do so, even now. Are you seriously going to accept that she hurt you and I in the name of a deity who’d let us die a million times over?” 

Seraph wrung his hands together.

“You… you don’t get it.” 

“No, I don’t. NXd2.” 

Luna perked up in surprise as he was reminded that there was, indeed, still a game going on.

“KXa1. Sunshine, please, at least try to be a little more forgiving to her. She’s not… she’s not like you and I. She doesn’t know how to step out of a corner when she needs to.” 

“...NXf1.”

“Rh3.” 

“Rd1. I’m… Luna, I’m sorry.”

Icarus perked up, his wings twitching.

“Really?” 

“Of course I am. I… admittedly, you’re right. I am harsh on Asteria. But you… I didn’t know her when she was loving and kind, or however you choose to describe her. All of what I remember her being now is just depraved and destructive. You… you didn’t lose that because you tried to keep it.”

“I didn’t.”

Seraph hummed, the table gently shaking alongside his leg.

“I… I guess you’re right. I should have been more considerate of how she treated you, too, I suppose. I’m sorry, Sunny.” 

“Moonshine, you don’t have to apologise.” Neptune whispered in a damn-near pleading tone. “You say sorry far too much.”

“...Bc1.” 

“RXc1. Checkmate.”

Shams leaned back in their chair, pinching the bridge of their nose.

“Luna.” 

The Moon looked up, his eyes blinking open. He winced from the light before refocusing on the Sun.

“Listen, how about… I try and get along with Asteria for a night?” They proposed reluctantly. Pathos blinked slowly, a giddy grin spreading across his face as he leaned forward.

“You’re serious?” 

Apollo sighed. “Juno, do not make me regret my statement.”

Seraph laughed as he pushed himself to his feet, cracking his knuckles. “Okay, okay, okay. I’ll save the bullying for later. Do you want me to go get her now, or..?” 

Neptune shrugged.

“Sure, why not. And bring the wine on the way up, too.”

Seraph nodded, dancing happily down the stairs.

God, was it going to be one hell of a fucking night. 

[statusurisimple]

Atenție la gesturi, niciodată la cuvinte. Gesturile demonstrează, cuvintele înșală.

Urmărește-ne pe Instagram: statusuri.simple

[natequarter]

sometimes i forget humphrey's decapitated when i'm writing because i'm so used to writing characters gesture while they speak and humphrey in particular seems like a very gestury person