#generalul berthelot

[laivinduroriginal]

Generalul Henri Mathias Berthelot: Un Arhitect al Succeselor Aliate

Primul Război Mondial a fost un conflict de o amploare și intensitate fără precedent în istorie, marcând o perioadă de schimbări majore în tactica și tehnologia militară. În acest context tumultuos, generalul francez Henri Mathias Berthelot a ieșit în evidență ca un lider militar remarcabil, având un impact semnificativ asupra cursului războiului. Acest eseu explorează viața și cariera lui…

[rudyroth79]

Sâmbătă, 3 iunie 2017, la Primăria din localitatea franceză Soultzmatt (Place du General de Gaulle, 68570) va avea loc conferința dedicată Centenarului martiriului soldaților români decedați în captivitate în Marele Război, susținută de profesorul universitar Florin Ţurcanu, sprijinit de Institutul Cultural Român Bruxelles. 678 de soldați români sunt înhumați în Cimitirul Militar Român din această localitate, singura și cea mai mare necropolă militară românească din Franța, construită chiar pe locul lagărului german și sfiinţită de Regele Ferdinand și de Regina Maria, la 9 aprilie 1924. ”Soldaţi Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-aţi jertfit, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin”, scrie pe una dintre plăcile comemorative de marmură, la dorinţa Reginei Maria.

Cimitirul românesc din Soultzmatt. Fotografie din 2001

Alături de istorici și experți din Alsacia și Lorena, profesorul Florin Ţurcanu va analiza situația Regatului României în preajma Primului Război Mondial, contextul socio-politic intern şi internaţional, perioada de neutralitate în vara anului 1914, campaniile din 1916 şi 1917 şi ocupaţia Puterilor Centrale. Programul este inițiat de Primăria din Soultzmatt și de Consulatul General al României la Strasbourg și aduce un omagiu soldaților români căzuți prizonieri în noiembrie 1916, în luptele din zona Predeal, și deportați în taberele de muncă din Alsacia și Lorena. 2344 de soldați români au murit în captivitate din cauza torturilor, frigului, înfometării, muncilor istovitoare, lipsei de igienă și de asistență medicală. Memoria prizonierilor români va fi omagiată în ceremoniile militare și religioase din 3 și 4 iunie. Colecția privată a localnicului Patrick Fleck din Soultzmatt, ce contine obiecte, amintiri din război și lucruri personale ale prizonierilor, va fi expusă cu sprijinul Serviciului de arhive. La căderea nopții, în Cimitirul Militar Român, unspectacol de lumini și sunet, printre crucile identice, multe rămase fără nume, invită la reflecție despre datoria de a păstra memoria istorică nealterată.

Florin Ţurcanu este profesor de istorie contemporană la Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Ştiinţe Politice, şi cercetător la Institutul de Studii Est-Europene din București.

Evenimentul poartă sigla Centenarului Marelui Război 1914–1918” și valorifică ansamblul funerar de la Soultzmatt, aflat in curs de clasare în patrimoniul mondial UNESCO.

#gallery-0-5 { margin: auto; } #gallery-0-5 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-0-5 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-0-5 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

La Cimitirul românesc din Soultzmatt, 26 mai 2001

Pe o palmă de pământ românesc

Cred că în fiecare dintre noi patria se întruchipează într-o icoană aparte. Cu această credinţă în suflet, am plecat la drum prin spaţii necunoscute ce aruncă ochiului frânturi de frumos din ceea ce a lăsat Domnul pe pâmânt, dar şi din ceea ce a construit mâna omului. M-am trezit a fi călător pe Valea Rinului, “valea vinului”, cum este alintată prin părţile acelea eterna Alsacie. Am plecat cu îndoiala că nu voi putea să cuprind sau nici să surprind ceea ce l-ar putea interesa pe cititor. Am cunoscut însă oameni, români stabiliţi acolo, dor­nici să mă ajute să înţeleg un alt stil de viaţă şi, de ce nu, o altă lume. Prea puţinul timp nu m-a lămurit dar m-am întors cu imagini pe care, cu grijă, le-am aşezat într-un cadru. Motivul plecării aşezate sub geana verii a fost omagierea (pomenirea) martirilor români ce-şi dorm somnul de veci în cimitirele Alsaciei. Acest lucru s-a întâmplat în zilele de sâmbătă şi duminică ce au urmat marii sărbători creştine a Înălţării Domnului. Vă veţi întreba pe bună dreptate de ce am aşteptat atâtea anotimpuri ca să pot face cunoscută o asemenea manifestare. Vă răspund simplu: am avut nevoie de timp pentru a putea cuprinde în puţine cuvinte ceea ce s-a întâmplat acolo. Am plecat spre acest loc încărcat de durere, de sânge, de lacrimi, de istorie cu ideea că în fiecare dintre noi patria este întruchipată într-o icoană aparte. Locul de destinaţie: Cimitirul Eroilor Martiri de la Soultzmatt – Alsacia, Franţa. Am pornit în acest pelerinaj alături de mem­bri ai Asociației Culturale “Alexandru loan Cuza” din Heidelberg şi ai Comunităţii Românilor din Rhin-Main (CROM), cu sediul în Offenbach, dar şi de alţii, veniţi din mai multe colţuri ale Europei, spre a poposi pentru două zile pe o palmă de pământ românesc aflată în inima Alsaciei, la Val du Pâtre, în apropierea comunei Soultzmatt. Aşezat la liziera unei păduri, chiar pe locul unde odinioară a fost lagărul în care au murit 687 de români, cimitirul alb, străjuit de monumentul ce ţine loc de altar, ridicat din ordinul reginei Maria, ajutată de generalul Berthelot, pe atunci guvernator al Alsaciei, pare rupt dintr-un peisaj ireal. Din 1926, când a avut loc inaugurarea cimitirului în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, cinstirea eroilor a continuat cu mici întreruperi şi continuă şi în mileniul trei. În prima zi, sâmbătă 26 mai 2001, slujba de pomenire a fost ţinută de părintele Dumitru Popa din Freiburg, în vârstă de 88 de ani, păstrându-se ast­fel tradiţia zilei de sâmbătă ca zi de pomenire, reînviată în anii ’80 de românii aflaţi atunci în exil, conduşi de Remus Radina. Duminică 27 mai, slujba de pomenire a fost oficiată de Î.P.S. Serafim, mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord, însoţit de un sobor de preoţi şi de membri ai corului Institutului Teologic din Strasbourg, Franţa. Am ajuns aici, pe pământul Alsaciei, disputat ani de-a rândul atât de germani, cât şi de francezi, cu sentimentul că voi fi, pentru o clipă aproape nedefinită, acasă. Pe placa de la intrare stă scris în limba română: Cimitirul Militar Român, iar pe plăcuţa comemorativă se poate citi: “Aici îşi dorm somnul de veci cei 687 de prizonieri români. în acest cimitir se află toţi cei care au murit în ianuarie 1917. Ei au îndurat foamea, privaţiunile de tot felul şi tortura”. Am păşit printre morminte şoptind numele aşezate pe crucile albe: Ion, Vasile, Gheorghe, Constantin şi aşa de zeci de ori la fiecare rând de cruci. Peste crucile albe ce străjuiesc pădurea, flutură tricolorul românesc în semn, parcă, de recunoştinţă pentru jertfa de sânge şi de viaţă. În partea dreaptă a cimitirului, separate de un gard viu, se află peste 50 de morminte ale unor tineri prizonieri români, ucişi din ordinul Kaiserului. Vieţile lor reprezentau sângeroasa ofrandă oferită suveranului de ziua acestuia. în stânga, cimitirul este străjuit de o statuie a lui Oscar Han, realizată la Bucureşti în 1935 şi care întruchipează mama-patrie ce-şi plânge fiii sacrificaţi. Când am ajuns la poarta cimitirului, am trăit sentimentul că numai în genunchi pot citi numele atâtor tineri omorâţi în numele unei legi absurde: aceea a războiului. Pădurea alsaciană, paznic al liniştii morţilor noştri, a rămas singurul martor al jertfei inutile. Nevinovaţii tineri, martirii, îngerii trişti, aşteaptă parcă în liniştea pământului francez zilele din luna lui mai pentru lumină, dar şi pentru ruga fraţilor lor, oriunde s-ar afla ei. La cimitirul martirilor de la Soultzmatt îşi dorm somnul de veci români ce s-au jertfit pentru ideea de patrie. De aceea, cred că în fiecare dintre noi, patria se întruchipează într-o icoană aparte.

Pușa Roth

Din volumul ”Dincolo de curcubeu e lumea”, București, Editura Viitorul Românesc, 2002 

Știri: Omagiu adus prizonierilor români decedați în Alsacia și Lorena în Primul Război Mondial (3–4 iunie 2017, Soultzmatt, Franța) Sâmbătă, 3 iunie 2017, la Primăria din localitatea franceză Soultzmatt (Place du General de Gaulle, 68570)

[bartholomaus]

Trupele austro-ungare si germane au marsaluit langa terasamentul caii ferate de pa langa gara Bartolomeu... iar romanii au fost asezati pe partea cealalta a terasamentului...si au mancat linistiti, ignorand prezenta inamicului... fara observatori etc... Un soldat austro-ungar a observat neglijenta romanilor, au fost urcate doua mitraliere intr-o cladire invecinata (cred ca era vorba de hala unde erau parcate locomotivele) si au fost trase mai multe serii de-a lungul terasamentului.... Iar rezultatele - vezi poza alaturata... La final, germanii au mai aruncat si ei mai multe grenade.... asta a fost......asa a fost...  Scrie acolo..ca au mancat cepe intregi... si asa au ramas.. si dupa moarte.. ceapa-n mana...

Succesele militare ale românilor din Moldova lui 1917 se datorează mai ales echipamentului de calitate și suficient primit de la francezi prin misiunea Bethelot. Echipamentul (armamentul) a făcut diferența între 1916 și 1917

nu cu puștile se câștiga războiul ci cu artileria grea și cu mitralierele automate.

La Marasesti, de ex., au cazut mai multi soldati rusi, decit romani. Deci sprijinul direct al armatei ruse (pina cit a existat) a fost deasemenea foarte important.

DA, dar românilor nu le plăcea de ruși (nici atunci, nici acum) și de aceea nu se vorbește despre ei prea mult.

--

Veteran invalid de război ajuns să cerșească

Exact asta scria pe poză: ”Patria Recunoscătoare” - Cel ce a făcut România Mare . Invalidul de război are dreptul să cerșească” - Asta scrie pe poză

Diferența este că nemții sau francezii au vorbit și au tot vorbit despre mutilații lor de război care umpluseră Europa după 1918. La noi, în stilul fudul carateristic, acest fapt nu a fost niciodată discutat. De fapt sunt mii de fețe ale războiului care nu au fost niciodata discutate de istorici sau de presă. De asta e vorba. Desi presa epocii urla cu indignare vis a vis de nenumăratii îmbogatiti de război. Da, s-a dat ceva pământ, s-a făcut ceva dreptate. Eu, când am scris chestia de mai sus mă gândeam la discuțiile istorice, la articole, documentare pe subiectul veteranilor de război etc..

Asta cu îmbărbătarea românilor din cauza promisiunii lui Ferninand e un clișeu demontat de cel puțin 2 istorici pe care i-am citit. Întâi, rușii nu au plecat imediat. Marile bătălii din 1917 au fost înaintea Revoluției Bolșevice. Și nici după aia, multe unități ruse aub rămas în Moldova și au continuat să lupte alături de români. Deși erau ff antipatizați de români. Si apropo de victoriile din vara lui 1917. Ele s-au datorat în cea mai mare proporție echipamentului militar excelent primit prin misiunea Berthelot. Mii și mii de mitraliere, armament greu, puști, muniție au venit prin Rusia în Moldova. Abia în acel moment, armata română a devenit competitivă. Nu din cauză de promisiuni de pământ au devenit românii - brusc - mai viteji și mai eficienți. Din cauză de mitraliere - da.

--

Poster educațional pus de Primăria sect 1, București. Generalul Eremia Grigorescu a fost într-adevăr eroul de la Mărășești, dar nu el a rostit ”înălțătoarele cuvinte”. Lui i-au fost atribuite de propaganda românească, deși ele sunt preluate/parafrazate de la francezi. Lozinca ”Pe aici nu se trece” a rămas însă în conștiința românilor ca o un ordin dat de marele general, precum scrie și în acest articol frumos și patriotic din Adevărul : ”Dintre toate cuvintele memorabile care au răsunat vreodată pe pământ românesc, deviza „Pe aici nu se trece!“ s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Născute pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, aceste cuvinte au intrat în conştiinţa neamului românesc prin jertfa a peste 27.000 de români.   Cuvintele au fost lansate de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei 1 române, în momentul în care a trecut de pe frontul de la Oituz la acela de la Mărăşeşti, în august 1917, aflăm din revista „România eroică“. Sursa - adev.ro/pbbwy2

Sau în acest articol :” În aceste momente grele, generalul Grigorescu a rostit înălţătoarele şi emoţionantele cuvinte: „Pe aici nu se trece!“, ceea ce s-a adeverit. „Faceţi din piepturile voastre scutul de apărare a ţării, scut de care inamicul să se prăbuşească, să se sfărâme. Gândiţi-vă la gloria străbună, când strămoşii apărau ţara cu măciuca, dar n-au îngăduit să o calce duşmanul şi v-au lăsat-o vouă moştenire. Ei erau puţini la număr, dar mari şi năprasnici în luptă. Voi apăraţi ţara cu arma şi tunul. Arătaţi-vă demni de ei!“ http://www.istorie-pe-scurt.ro/eremia-grigorescu-pe-aici-n…/

Deși mulți istorici militari au avut acces la informații despre deviza ostașilor francezi de la Verdun, acest lucru nu a fost niciodată popularizat și nimeni nu a făcut - în mod public și oficial (sau nu am eu cunoștiință) legătura între cele două lozinci, probabil spre a nu întina mitologia românească construită în epocă . În condițiile în care în Moldova activau ca instructori pentru armata română  sute de militari francezi (mulți veterani de la Verdun) în frunte cu gen. Henri Mathias Berthelot nu este de mirare că românii au avut acces la multe informații de pe fronturile franceze. În acest context a fost descoperită și refolosită de armata româna, tradusă, deviza de la Verdun.

-

Malul Dunării după luptele de la Turtucaia.

Caii au murit cot la cot cu oamenii în mai toate războaiele. Vezi si printre pozele de e aici. Uite la Turnul Roșu

--

Concluzie corectă, echilibrată și reală: Mare parte din Armata Română în ww1 au purtat MAI ALES opinici. Oficial, ținuta militară a momentului includea bocanci. Dar Armata nu și-a permis să echipeze atât de mulți ostași cu bocanci. Nu aveau posibilitatea fizică. Așa că în 1916 majoritatea ostașilor au plecat la luptă în opinci (bune, solide). Erau comode pe vreme caldă și uscată, dar nasoale pe ploaie și frig. Ca să nu aluneci cu ele trebuiau să mai aibă și ținte pe talpă..și nu prea aveau. Era greu să te miști cu ele pe teren denivelat, înierbat, ud. În poză sunt opinci. Istoric vorbind, opincile s-au purtat în toată europa încă din neolitic până spre epoca modernă. Este drept că țările în care mediul rural s-a îmburghezit mai repede (adică cam toate cu excepția Balcanilor și Rusiei) au trecut la ghete (fara stâng sau drept, le purtau alternativ ca să se toceasca mai greu). Țăranii francezi, olandezi, belgieni, danezi etc purtau saboți de lemn, tot o încălțăminte țărănească de care respectivii sunt ff mândri. E drept ca armata franceză nu a plecat la Verdun în saboți de lemn. Nici ostașii lui Napoleon nu purtau saboți decât în tabere, pe post de papuci de ”casă”.

--

Multi romani se lauda cu acea minunata poveste in care un taran roman a pus opinca pe turnul parlamentului din Budapesta, pentru ca suna atat de bine. "Na, ca le-am aratat cine e seful si i-am lasat in viata pentru ca suntem milosi". Mi se pare o poveste foarte trista. Sa te lauzi cu faptul ca marile puteri te lasa sa ocupi niste teritorii intr-o tara fara armata, cu ajutorul puterilor respective si apoi sa te lauzi ca si cum le-ai fi facut cu forte propri... E trist. Primul pas spre un viitor echilibrat e sa recunosti exact propria istoria ca popor, chiar daca nu a fost atat de glorioasa cum credeai ca e s-au ti-ai dori-o.

--

Helmuth Kohl chiar a asigurat prosperitatea țării sale; clanul Brătienilor a spoliat România ca nimeni alții, în special provinciile alipite în 1918- le-a adus la sapă de lemn; și în plus, Kohl n-a patronat corupția aia bizantină, cum a făcut-o Brătianu Ionel; plus- hai să fim serioși, participarea lui Ionel la reprimarea răscoalei de la 1907, ca ministru de interne, e mai mult decât dezonorantă.

Uite, poate că ai citit cartea asta, iar dacă nu, o poți face acum: Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice de la 1500 până în zilele noastre. Acolo cam spune ce și cum despre priceperea Brătienilor. E chiar o carte erudită.

Tocmai, că n-a fost. Cine nu înțelege că sloganul ăsta liberal "prin noi înșine" și autarhia troglodită ale lui ceaușescu sunt fețele aceleeași monede, că au generat sărăcie și înapoiere, au condamnat România la subdezvoltare și la produse de proastă calitate- n-are șanse să înțeleagă de ce e România rușinea lumii civilizate (asta era și sub bandiții de Brătieni). Nu știu ce înțelegi tu prin a face bine de tot, am impresia că ești sub vraja minciunilor debitate de istoria oficială. Ar trebui să mai depășești acest nivel, să citești și cărți serioase- una ți-am și indicat-o. :)))) Mai lipsește să-mi îndrugi prostia cu România- grânarul Europei și cercul ar fi chiar complet :))) Iar despre liberali- au fost cei mai mari bandiți și hoți ai României în interbelic. Plus- oțărala și fudulia asta naționalistă cu hai să facem noi tot, de la dopuri la avioane- ne duce exact la nivelul Coreei de Nord. Cui îi place- poftă bună.

[7estiasi]

Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, ar putea veni la Iaşi să planteze un stejar

Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, ar putea veni la Iaşi să planteze un stejar

Aflat într-o vizită de câteva ore în România, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a avut o întrevedere, în privat, şi cu prim-ministrul român Mihai Tudose.

Acesta i-a făcut cadou lui Macron o crenguţă de stejar, unul vechi de 100 de ani. Semnificaţia e aceea că, în 1927, generalul Berthelot a plantat la Iaşi un stejar vechi de 10 ani, din perioada razboiului, scrie stiripesurse.ro.

Cei doi au…

[point-md-blog]

Cadoul lui Tudose pentru Macron. Preşedintele francez vrea să vină la Iaşi

Premierul român Mihai Tudose i-a dăruit preşedintelui francez Emmanuel Macron o crenguță dintr-un stejar plantat în 1927, la Iași, de generalul Henri Mathias Berthelot. În replică, Emmanuel Macron și-a exprimat dorința ca să vină în Iași la anul și să planteze și el un stejar, lângă cel al gen. Berthelot, pentru o prietenie de încă 100 de ani.https://point.md/ro/noutati/international/cadoul-lui-mihai-tudose-pentru-emmanuel-macron-presedintele-francez-vrea-sa-vina-la-anul-la-iasi

[rudyroth79]

Generalul Henri Mathias Berthelot, portret de Adina Romanescu

Generalul Henri Mathias Berthelot, portret de Adina Romanescu

Generalul Henri Mathias Berthelot, portret de Adina Romanescu, 2021–2022. Inedit. Copyright © Adina Romanescu, leviathan.ro Henri Mathias Berthelot (7 decembrie 1861, Feurs, Franța–28 ianuarie 1931, Paris), general francez, participant la Primul Război Mondial  În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată…

[rudyroth79]

După actul de 23 august 1944 – prin care  regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică – în dimineața zilei de 24 august 1944, trupele germane aflate în nordul Bucureștiului au dezlănțuit un atac furibund. Începând cu ora 5.30, aviația germană a bombardat Capitala, distrugând, între altele, partea din Palatul Regal unde a fost arestat mareşalul Antonescu, clădirea Radioului din strada G-ral Berthelot și Teatrul Național. 

Distrugerea clădirii Radioului din strada G-ral Berthelot și reluarea emisiei

Clădirea Radioului a fost bombardată de mai multe ori, începând din dimineața zilei de joi, 24 august 1944 și emisia s-a întrerupt. 16 lucrători ai Radioului au murit în clădirea din str. G-ral Berthelot nr. 60 (lângă locul unde se află actuala clădire, vecină cu curtea Liceului de Arte Plastice ”Nicolae Tonitza”).

Relatarea dramatică a evenimentelor, păstrată în Fonotecă, a fost făcută de Vasile Ionescu, directorul(1) din acea perioadă al Societății Române de  Radiodifuziune (2):

”La Bucureşti, cu fostul Radio Bucureşti atacat şi ocupat de trupele germane la ora 11.00 şi cu sediul Radiodifuziunii şi studiourile distruse prin ultimul bombardament aerian de la ora 16.20, am plecat, cu toate că aviaţia germană bombarda încă Capitala, la comandantul militar al capitalei, să informez şi să cer sprijin pentru stingerea incendiului ce se declanșase după bombardare. Nu am putut obţine sprijinul solicitat, pentru că pompierii erau evacuaţi în comunele suburbane şi blocaţi de trupe inamice care asediau Bucureştiului. A trebuit să informez guvernul de noua situaţie creată prin scoaterea din funcţiune a studiourilor şi Radio Bucureşti şi găsind pe primul-ministru, generalul adjutant Constantin Sănătescu, în adăpostul Băncii Naţionale, adăpost care prezenta singurul garanţia de a rezista chiar şi la o bombă de 2.000 de kg, i-am raportat starea de fapt şi am propus că pentru continuarea misiunii începute este necesar să trec munţii Carpaţi şi acolo să duc mai departe opera de informare şi orientare a opiniei publice româneşti şi străine asupra actului de la 23 august ’44, prin posturile Radio România Bod, Dacia România, Bucegi şi Piatra. Primul ministru, felicitându-mă pentru acţiunea întreprinsă şi reuşită până atunci, servind cauzei naţionale, mi-a aprobat «planul temerar» – expresia sa – şi în acest scop, înapoindu-mă la fostul sediu al Societăţii de Radiodifuziune, care acum nu mai era decât o mare movilă de moloz fumegând, am luat măsurile pentru continuarea lucrărilor de scoatere a răniţilor şi morţilor de sub dărâmături şi transportarea răniţilor la spitale, de stingere a incendiului ce începuse să ia proporţii, întrucât explozia bombelor a aprins şi rezervorul de combustibil al societăţii, de a întreprinde anumite măsuri gospodăreşti şi de a ţine legătura cu autorităţile. Utilizând una din maşinile disponibile ale instituţiei, care fusese distrusă complet de bombardament, am plecat în seara de 24 august 1944, ora 19.30 – 20.00, spre zona de dispersare a Radiodifuziunii, aflată pe Valea Timişului şi în împrejurimile Braşovului, utilizând via Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Făgăraş – Braşov, nefiind accesibilă calea cea mai directă şi apropiată de Valea Prahovei.” (3)

În aceeași zi de 24 august, locaţiile posturilor Societății Române de Radiodifuziune au fost atacate concomitent de armatele germane: postul de la Bod (4) a fost asediat timp de 7 ore de un detaşament de 120 de persoane, în timp ce postul de la Băneasa a fost cucerit de germani și avea să fie eliberat abia pe 29 august.

La puțin timp după întreruperea din dimineața zilei de 24 august, Radio România și-a reluat transmisia din studiourile de ajutor din zona Bod – Braşov (4) până la 28 august, când un atac de 20 de avioane, care au aruncat 70 de tone de bombe, a scos din funcţiune postul Radio România. Emisiunea a continuat prin punerea în funcţiune a posturilor pe unde scurte Bucegi (Sinaia – vila generalului Gh. Rasoviceanu), Carpaţi (Palatul Regal Peleş) şi Piatra (în spatele vilei lui Antonescu de la Predeal).

Emisiunile erau lucrate şi transmise dintr-un studio improvizat aflat într-un local din Str. G-ral Berthelot, nr. 71. Cele trei posturi pe unde scurte vor funcţiona până în data de 31 august.

Până la construirea noului sediu, dat în folosinţă parţial în 1947, Radio România îşi va continua activitatea din studiourile improvizate la etajul al II-lea al Liceului ”Sfântul Sava”, aflat pe str. G-ral Berthelot, din imobilul din strada General Berthelot nr. 41, devenit în anii comunismului sediul Editurii Cartea Românească și din apartamentul cu 6 camere din str. Ştirbei Vodă nr. 108.

În 31 august 1944, Radio Bucureşti I şi II sunt repuse în funcţiune.

”Arde Teatrul Naţional…”

Amintirile compozitorului Ion Dumitrescu (5)

”Eu am văzut cum a ars Teatrul Naţional. Nu mă laud – Doamne, iartă-mă –, mă cutremur.

Era a doua zi după 23 august ’44. Plecasem în ajun de la Buturugeni, cu gândul să mă-ntorc seara, şi rămăsesem agăţat în Bucureşti. Evenimentele se precipitau. Am pornit de dimineaţă să văd ce se mai petrece în oraş. Am coborât pe Mihai-Vodă spre Izvor. Lumea se zbânţuia năucă. În atmosferă se simţea o acalmie dubioasă. Pe chei, vizavi de Spitalul de Urgenţă, în fosta clădire a Prefecturii de Ilfov, era Comandamentul German. Pe pod se strânseseră grupuri de curioşi care şopteau. Lângă parapetul de saci cu nisip care proteja parterul clădirii se oprise un pluton de militari români. Unul ducea un steag alb, fâlfâind în vânt.

Pe meterez a apărut un neamţ. Ofiţerul român striga, gesticula, neamţul bolborosea. Din interior am auzit o detunătură. Un român s-a prăbuşit. Pe trotuarul de vizavi a apărut un grup de blindate cu tunuri şi mitraliere. S-a tras cu repetiţie. Geamurile zburau, acoperişul se prăbuşea, sacii cu nisip se-mprăştiau. Apoi, în parapet s-a făcut o spărtură prin care, unul câte unul, cu mâinile după ceafă, nemţii au început să iasă. Camioane încărcau prizonierii. În mai puţin de-un ceas, pe chei s-a făcut linişte.

O începeam bine. Am trecut podul spre Teatrul Municipal. În colţ, la Cireşica, scandal. Un ofiţer neamţ încăpuse în pumnii unei cete de proletari veseli. Epoleţii i-atârnau, nu mai avea decât o cizmă, jucau mingea cu chipiul. Cişmigiul era plin. În insula de la Monte Carlo bătea toba o fanfară. Pe bulevard l-am găsit pe Mihuţ. Îşi întinsese marfa pe gard. Am cumpărat două cărţi, am mai rotocolit până-n Brezoianu şi-am pornit înapoi spre casă. Mă simţeam obosit. Nu dormisem toată noaptea. Forfota s-a prelungit până la ziuă. Trăgeau clopotele, împuşcau, scoseseră aparatele de radio în stradă, prindeau hore în curţi şi pe trotuare.

Sus, lângă Marvan, pe piaţeta dintre Uranus, Orăscu şi Puţul cu apă rece, staţiona o căruţă cu pepeni. O binecuvântare, fiindcă de ieri nu mai aveam apă. Calul ronţăia grăunţe din săculeţul tras peste urechi, ţăranul se aşezase pe bordură şi fuma. Am ales un pepene şi, când să-l plătesc, dinspre 13 Septembrie am auzit un huruit sinistru şi, după două minute, deasupra a apărut un avion. Zbura jos, să tot fi fost la o sută de metri. Sub aripile negre de corb albea zvastica. Am zărit pilotul şi el m-a văzut. Am dat drumul pepenelui, am pus umărul în uşa atelierului de cizmărie de sub scara de-alături şi m-am dat după zid. Am auzit lătrând mitraliera şi gloanţele pocnind în caldarâm, apoi avionul a dispărut spre centru. Calul era întins într-o băltoacă de sânge, ţăranul ieşea din gangul de-alături, căruţa cu pepenii pornise singură la vale şi se proptise în stâlpul de electrică.

Urcam scara cu pepenele în braţe şi cărţile la subţioară, când, prin fereastra fără geam, am primit în nări miros de fum acru. Am supt o felie de pepene şi-am coborât. Dinspre centru aducea vântul ţăpligi arse, peste Cişmigiu se-mprăştia o coloană de fum.

«– Arde Teatrul Naţional…»

«– Teatrul?…»

«– Da, Teatrul Naţional! Adineaori, un avion german a aruncat o bombă incendiară…»

Teatrul Naţional… a doua casă a mea… o parte din mine păstrată în foaierul în care repetam muzica… dulapul cu partituri, de la Hero şi Leandru la Madame Bovary, Castiliana, Hamlet, Nevestele vesele, Regele Lear, Macbeth, Ifigenia, Don Carlos, Mincinosul, Locandiera, Coana Chiriţa şi toate celelalte, multe, până la Din jale se-ntrupează Electra, aflată pe afiş înainte de bombardament… pianina lui Stoenescu, timpanii lui Ciolan, contrabasul lui Petrăchescu, trianglul şi tamburina lui Burcuş… scena, cabinele, foaierele, sala, fotoliile, lojile, galeria – faimoasa galerie –, cortina lui Bişboc, gongul – celebrul gong, l-au găsit sub dărâmături, răsucit de foc…–, depozitul de costume, arhivele, biblioteca, toată dramaturgia românească şi universală, toţi marii actori şi regizori… Templul culturii româneşti ardea cu flăcări lungi, ascuţite, care scuipau fum şi scântei.

Pocnea cupola, apoi s-a prăbuşit într-un infern de foc şi cenuşă. Am rămas până seara târziu, neclintit, privind rugul care se mistuia scrâşnind. Ardea bezmetic, sfidând mulţimea care umplea Calea Victoriei. Şi nu era nimeni să-l stingă, nici urmă de pompier, nici tulumbă, nici o căldare cu apă. Toată noaptea, până a doua zi, a tot ars. Mocnea un timp, apoi izbucnea furios. Multă vreme a fumegat, până au apărut cărămizile goale, afumate. Parcă-l aud pe Victor Eftimiu declamând patetic: «Pe ruinele fumegânde vom înălţa un altul, mai frumos decât Templul lui Solomon…»

Din ilustrul decedat a rămas un morman de moloz în centrul Capitalei, apoi povestea a continuat şi continuă. O ştiţi cu toţii, ce s-o mai lungesc…

Un timp ne-am mulţumit cu Studioul din Piaţa Amzei, un subsol neîncăpător şi insalubru. Din când în când, pătura freatică trimitea o undă pe sub fotolii. Apoi ne-am extins. Fosta aulă a Liceului «Sfântul Sava» a devenit Teatru Naţional. În seara inaugurării, sub lumina sărmană, discursurile sunau a pogribanii, scaunele scârţâiau, actorii se-mpiedicau în decoruri, spectatorii oftau. Nostalgia bătrânului aristocrat din Calea Victoriei storcea lacrimi.[…]” (6)

________

(1) Director general al Societăţii Române de Radiodifuziune începând din 5 septembrie 1940 până la 15 februarie 1945, cu o întrerupere pe durata guvernării legionare.

(2) Denumirea oficială a instituției începând cu 15 august 1936, păstrată și astăzi.

(3) Vasile Ionescu, ”Istoria trece, cuvântul rămâne. Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă” , București, Editura Casa Radio, 2008.

(4) Stația Bod, al cărei emițător de 150 KW a fost pus în funcțiune la 1 ianuarie 1936.

(5) Ion Dumitrescu (20 mai 1913, Oteșani, Vâlcea – 6 septembrie 1996, București), compozitor, muzicolog, memorialist. Secretar, prim-secretar, președinte al Uniunii Compozitorilor din România în perioada 1953 – 1977. În februarie 1941, este numit de Liviu Rebreanu, directorul general al teatrului, şef al muzicii de scenă – compozitor şi dirijor la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde va rămâne până în 1947.

(6) Fragment din ”Filele mele de calendar” (joi 2 iunie 1994), în vol. ”Un clasic modern – Ion Dumitrescu”, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.

Vezi Arhiva rubricii Filă de calendar

Remember 24 august 1944 – mărturii de epocă După actul de 23 august 1944 – prin care  regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și ”Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică – în dimineața zilei de 24 august 1944, trupele germane aflate în nordul Bucureștiului au dezlănțuit un atac furibund.