#eugen jochum

[musicollage]

Bruckner + Jochum — Symphony No. 4 'Romantic'. 1967 : DG.

! listen @ Apple Music ★ buy me a coffee !

[lassdieschoenheitdichumarmen]

Bruckner - Symphony No 7 - Jochum, Concertgebouw Orchestra (1986)

Ah, my God... This man was such an amazing musician ❤️🤯🌹

[brookstonalmanac]

Birthdays 11.1

Beer Birthdays

Ferdinand Rodenbach (1714)

Benjamin Lee, Baronet Guinness (1798)

Petrus Van Roy (1830)

Arthur Edward Guinness, Lord Ardilaun (1840)

Edmund Fitzgerald (1847)

Henry Schupp (1868 or 69)

Loretta Ann Rissell, Miss Rheingold 1963 (1940)

Five Favorite Birthdays

William Merritt Chase; artist (1849)

Toni Collette; Australian actor (1972)

Larry Flynt; magazine publisher (1942)

Charlie Kaufman; screenwriter (1958)

Edward Said; Palestinian writer (1935)

Famous Birthdays

Rick Allen; rock drummer (1963)

"Whispering" Bill Anderson; songwriter (1937)

Sholem Asch; Polish writer (1880)

Jules Bastien-Lepage; French artist (1848)

Bo Bice; singer and musician (1975)

Edmund Blunden; English author, poet (1896)

Barbara Bosson; actor (1939)

Hermann Broch; Austrian-American author (1886)

Jan Brożek; Polish mathematician, astronomer (1585)

Tim Cook; Apple Inc. CEO (1960)

Stephen Crane; writer (1871)

Jan Davis; astronaut (1953)

Louis Dewis; Belgian-French painter (1872)

Lou Donaldson; saxophonist (1926)

Richard "Kinky" Friedman; rock singer (1944)

Nordahl Grieg; Norwegian poet (1902)

Michael D. Griffin; physicist and engineer (1949)

Sophie B. Hawkins; rock musician (1967)

Ted Hendricks; Green Bay Packers/Colts/Raiders LB (1947)

Shere Hite; writer, researcher (1942)

Eugen Jochum; German conductor (1902)

Mitch Kapor; Lotus & EFF founder (1950)

Roger Kellaway; pianist, composer (1940)

George Kenner; German-American painte (1888)

Anthony Kiedis; rock singer (1962)

James Kirkpatrick; television journalist (1920)

Robert B. Laughlin; physicist (1950)

Lyle Lovett; singer, songwriter (1957)

L.S. Lowry; British artist (1887)

Jenny McCarthy; model, actor (1972)

Ken Miles; English-American race car driver (1918)

Philip Noel-Baker; Canadian politician, activist (1889)

Gary Player; golf player (1935)

Aishwarya Rai; Indian actor (1973)

Grantland Rice; writer (1880)

Barry Sadler; songwriter (1940)

Jim Steinman; rock songwriter (1947)

Rachel Ticotin; actor (1958)

Fernando Valenzuela; Los Angeles Dodgers P (1960)

Marcia Wallace; actor (1942)

[iamkenlee-blog]

'활쏘기의 선' 관련 글 쓰다 문득 생각난 거. 땅고판에 내가 인간적으로 좋아하고, 모든 땅게로스가 친애하는 '유진'이란 닉네임을 쓰는 여선생님이 있다. 근데 책 저자 오이겐(Eugen)도 영어식으로 발음하면 "유진"이다.

한국에서 '유리'란 이름은 여성에게 붙이지만 러시아에선 남자 이름(ex: 유리 가가린)인 것처럼 서양에선 유진이 남자 이름이란 걸 좀 재밌다고 느낌.

몇몇 사례를 들어보자면 서양에서 최초 보디빌더로 알려진 유진 산도(Eugen Sandow) 역시 원래는 '오이겐 산도프'라는 독일 사람이다. 유럽고전음악 좋아하는 사람이라면 지휘자 오이겐 요훔(Eugen Jochum)이란 이름도 친숙할 듯.

러시아에선 유진을 "예브게니(Yevgeny)"로 발음한다. 예브게니 므라빈스키(지휘자), 예브게니 키신(피아니스트), 예브게니 오네긴(푸시킨 소설 제목), 예브게니 플루셴코(피겨 스케이팅 선수)…

핑크 마티니(Pink Martini)는 1994년에 결성한 재즈 밴드로, 여피(Yuppie)가 좋아할 만한 경량급(?) 음악에 강점이 있어 한때 자주 듣곤 했다. 이들이 2007에 발매한 음반에 '헤이 유진(Hey Eugene)'이란 곡이 있다.

여기에 나오는 유진 역시 남자이고, 정황상 '잘생긴 나쁜 남자'인 듯. 대충 가사를 요약하면 "너 나 기억하냐, 파티에서 함께 살사 춤 추고, 찐하게 키스도 했잔냐, 연락처까지 받아가 놓고 왜 소식없냐? 헤이 유진, 듣고 있니?"라는 발랄 + 알싸한 내용.

[korrektheiten]

Der Krieg des Pazifisten und des Helden. Ein Beitrag von Uwe Jochum

Sezession:»Es gibt zwei Perspektiven auf den Krieg. Die erste Perspektive ist die des Pazifisten. Er lehnt den Krieg als Mittel der politischen Auseinandersetzung ab und fordert die Abschaffung des Militärs. In seiner extremen Form, wie sie etwa Eugen Drewermann vertritt, lehnt der Pazifist jede Form von Gewalt und dehnt das auf die Gegenwehr gegen die von […] http://dlvr.it/Sr95yT «

[khwethemule]

Symphony No. 1 in C Minor, WAB 101 - "Linz Version" 1866: I. Allegro molto moderato · Anton Bruckner - Berliner Philharmoniker - Eugen Jochum

I found this song with #BeatFind

Symphony No. 1 in C Minor, WAB 101 - "Linz Version" 1866: I. Allegro molto moderato · Anton Bruckner - Berliner Philharmoniker - Eugen Jochum

http://www.deezer.com/track/68247407

[demongrocer]

Shuffle ended up without FFXIV music somehow 😂

Opps (with Yugen Blakrok) - Vince Staples, Yugen Blakrok

Comet - Steven Universe, Tom Scharpling

Carmina Burana/ II. In Taberna: "In taberna quando sumus" - Carl Orff, Chor der Deutschen Oper Berlin, Orchester der Deutschen Oper Berlin, Eugen Jochum

Comments Disabled - Sammus

It's All Good - PitchBlak Brass Band

Mercy - Live - Max Richter, Hilary Hahn, Cory Smythe

Inactive - "Weird Al" Yankovic

Golden Brown - The Stranglers

Sonata for Violin Solo No. 2 in A Minor, BWV 1003: 4. Allegro - Johann Sebastian Bach, Hilary Hahn

Can't Hold Us (feat. Ray Dalton) - Macklemore & Ryan Lewis, Macklemore, Ryan Lewis, Ray Dalton

Also tagged by @taste-thewaste to put my music on shuffle and list the first 10 songs + tag 10 people

It's gonna be all kpop cause I went to my k-bops playlist lol

View - SHINee

Shangri-La - VIXX

UNFORGIVEN - LE SSERAFIM

FEVER - M.O.N.T

TGIF - XG

LUPIN - DKZ

Tiger Inside - SuperM (finally someone who knows how to use capitalization lol)

Earth, Wind & Fire - BOYNEXTDOOR

LAW - YOON MIRAE

Bad - Christopher (only non kpop song in this playlist cause it reminds me of the performance from Peak Time lol)

I tag: @demongrocer @zaxal @tabelschnasse @five-potatoes-high @thefalconrises (anyone else who wants to share some music, just say I tagged you ;) )

[sunset-supergirl]

Happy birthday Eugen Jochum

[elmartillosinmetre]

Retrato de un director

[Mariss Jansons (Riga, 1943 - San Petersburgo (2019) / PETER MEISEL]

El sello discográfico de la Radio de Baviera publica una monumental edición dedicada al maestro letón Mariss Jansons

En los años gloriosos del formato CD, esos que fueron aproximadamente de 1982 al 2000, las más importantes empresas discográficas nos acostumbraron a las grandes ediciones, cajas más o menos voluminosas que celebraban a compositores o intérpretes a precios muy especiales. El producto no ha dejado de tener atractivo, pero los importantes cambios producidos en la industria en las últimas décadas lo han democratizado, en cuanto son ahora muchas de las orquestas o teatros que gestionan sus grabaciones en sellos propios los que se atreven a poner en el mercado colecciones de ese estilo.

BR-Klassik, el sello de la Orquesta Sinfónica de la Radio de Baviera, acaba de hacerlo para celebrar al que ha sido su último titular, el letón Mariss Jansons (Riga, 1943 -San Petersburgo, 2019) con una impresionante edición de 70 discos (dos de ellos en formato audiovisual), que recoge el grueso de lo que en sus dieciséis años de titularidad Jansons grabó con el conjunto, incluidos registros que permanecían inéditos.

Hijo del director Arvids Jansons, que trabajó como asistente del mítico Mravinski en la Filarmónica de Leningrado, Mariss Jansons tuvo una formación musical canónica pasando por las manos de Swarowski en Viena y de Karajan en Salzburgo. Como su padre, fue asistente de Mravinski en Leningrado, aunque su primer nombramiento importante no le llegó hasta 1979 al ser elegido titular de la Filarmónica de Oslo, un conjunto al que, en dos décadas, convirtió en popular en toda Europa gracias a sus giras y sus innumerables grabaciones. En los años 90 trabajó habitualmente con orquestas londinenses y en 1997 fue elegido como titular de la Sinfónica de Pittsburgh, puesto que mantuvo hasta 2004.

El gran espaldarazo a su carrera le llegó justo a principios de siglo. En el otoño de 2003, la Sinfónica de la Radio de Baviera lo eligió como sucesor de Lorin Maazel, en principio por tres años, pero su contrato fue renovándose hasta la fecha misma de su muerte, que lo alcanzó cuando aún le quedaban dos temporadas de titularidad garantizada. En 2004, la Orquesta del Concertgebouw de Ámsterdam lo escogió como sucesor de Riccardo Chailly. Que una misma batuta simultaneara la titularidad de dos de las más importantes orquestas europeas era sólo la confirmación de su prestigio ascendente, no sólo como un extraordinario músico, sino como alguien capaz de comandar conjuntos humanos de la complejidad de una orquesta sinfónica. Lejos ya los modelos de los directores dictadores, de Jansons siempre se destacó su bonhomía, su exquisitez en el trato con los profesores de los conjuntos que dirigía y su capacidad para convencerlos de que sus decisiones y sus elecciones musicales eran siempre las correctas.

Una doble titularidad de esas características suponía sin duda una carga notable para un hombre que había sufrido en 1996 un ataque al corazón mientras dirigía en el foso de la Ópera de Oslo, tras lo que le instalaron un desfibrilador en el pecho, por lo que en 2015 decidió dejar su puesto en la orquesta holandesa. Poco antes, su relación con Múnich se había estrechado cuando en 2013 decidió donar la generosa cantidad de dinero que le correspondía por recibir el Premio Ernst von Siemens como contribución a la construcción de una nueva sede para la orquesta. La Radio Bávara ha querido corresponder a la dedicación de Jansons con esta edición monumental de más de 60 horas de música.

La caja incluye integrales sinfónicas de Beethoven, Brahms y Mahler. Registrado en 2012, el ciclo beethoveniano se complementa además con obras de autores contemporáneos vinculados a la obra del genial sordo. La 4ª de Brahms aparece dos veces, ya que se incluía en el último concierto que Jansons dio con la orquesta (en el Carnegie Hall de Nueva York), apenas una semana antes de su muerte, un concierto que se completó con los interludios sinfónicos de Intermezzo de Strauss. 3ª, 4ª, 6ª y 8ª de Mahler se editan por primera vez.Entre los inéditos se incluyen también la Misa nº3 de Bruckner, el Réquiem de Mozart, la Misa berlinesa de Pärt, el Stabat Mater de Poulenc, el Concierto para piano nº1 y la 9ª sinfonía de Shostakóvich, el Romeo y Julieta de Chaikovski y El pájaro de fuego de Stravinski (aunque estas dos últimas sí estaban accesibles para la escucha digital). Una Dama de picas de Chaikovski es la única ópera del contenido de la caja. Se incluye también la grabación del estreno del Requiem-Strophen de Wolfgang Rihm, un Requiem de Verdi, el War Requiem de Britten, los ballets parisinos de Stravinski y lo más granado del repertorio sinfónico de Schubert, Schumann, Bruckner, Shostakóvich o Chaikovski, además de muchos de los grandes poemas sinfónicos de Strauss. Hay poco Dvorák (solo la 8ª) y Sibelius (2ª) y apenas conciertos.De los dos DVD, uno (Sinfonías 77 y 88 y Harmoniemesse de Haydn) está también en formato SACD. El otro contiene un registro de los Gurrelieder de Schoenberg. Además se incluyen tres discos de ensayos (Fantástica de Berlioz, 5ª de Chaikovski y Till Eulenspiegel de Strauss), pero no hay traducción de su contenido, por lo que sólo serán verdaderamente disfrutables para los que entiendan el alemán.

Una orquesta casi centenaria

La Orquesta Sinfónica de la Radio de Baviera es la tercera orquesta radicada en Múnich si atendemos a la antigüedad. A su lado, conviven la Orquesta Estatal de Baviera, titular de la Ópera de igual nombre, que funciona desde 1653, y la Filarmónica de Múnich, fundada en 1893.

La Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks, que ese es su nombre oficial en alemán, fue fundada en 1949, tras el duro proceso de desnazificación que siguió a la derrota germana de 1945. Pero el conjunto tiene antecedentes casi desde el mismo año en que se fundó la Radio muniquesa, hace justo un siglo (1922). El primer concierto sinfónico transmitido por la emisora con un conjunto propio tuvo lugar en agosto de 1924.

Desde 1949, el conjunto ha tenido cinco directores titulares que lo han encumbrado a un lugar de privilegio en el universo sinfónico internacional. Eugen Jochum fue el primer líder del conjunto. Mantuvo su puesto hasta 1960. Al año siguiente fue sustituido por el checo Rafael Kubelík, que se mantuvo en la titularidad hasta 1979. Su sustituto se hizo esperar cuatro años, pues no sería hasta 1983 que el británico Colin Davis asumió un cargo en el que permaneció hasta 1992. En 1993 tomó el relevo Lorin Maazel, que repitió el período de nueve años de su antecesor, pues dejó su puesto en 2002. A su muerte en 2019, Mariss Jansons llevaba dieciséis años al frente de la orquesta y tenía contrato hasta 2021. El letón ya tiene sucesor: será Sir Simon Rattle quien acceda al puesto en 2023.

[Diario de Sevilla. 31-01-2022]

[infinitelytheheartexpands]

I’ve been reading about opera, oratorio, and cantata lately…got any cantatas you’d recommend? 👀😁

hey! so here’s the thing: cantatas have actually been one of my biggest vocal music blind spots, so i haven’t explored the genre nearly as much as i probably should have. that being said:

the most classic cantatas are a) bach’s cantatas and b) orff’s carmina burana.

there is a delightful bach secular cantata called the coffee cantata. i also recommend some of the more famous bach cantatas such as BWV 147 (featuring “jesu, joy of man’s desiring”) and BWV 208 (featuring “sheep may safely graze”).

someone apparently went to the trouble of making a ratings list of ALL the bach cantatas.

carmina burana was designed for stage performance and i highly recommend this film version. for audio recordings my top two picks are either the audio recording of that film (conducted by kurt eichhorn) or the one conducted by eugen jochum.

the other big thing i have to say about cantatas is that i adore handel’s italian cantatas. two delightful albums in my spotify library:

this one with magdalena kožená

and this one with sabine devieilhe and léa desandre

peeps who know more about cantatas than me please feel free to add!

[discazo]

Martha Argerich y la orquesta de la Radio de Baviera interpretan los piano concerto #1 de Beethoven y #18 de Mozart.

Más detalles en AllMusic.

[rudyroth79]

Anton Bruckner, 4 septembrie 1824, Ansfelden, Austria – 11 octombrie 1896, Viena

Schubert și Bruckner

Simfonia a IX-a de Schubert este prima simfonie de Bruckner. Fac această afirmaţie nu pentru a şoca (ar fi cu totul inutil), ci sub impresia că s-a vorbit insuficient despre legăturile care există între cei doi compozitori austrieci. Acuzat de wagnerism, pornind de la reala admiraţie manifestată faţă de maestrul de la Bayreuth şi de la ecourile wagneriene – şi ele reale – din unele simfonii, Bruckner este însă foarte apropiat de universul simfonic schubertian. Într-o privinţă, el pare să fie un continuator al lui Schubert, amplificând, construind polifonic, multiplicând o experienţă. Afinitatea spirituală dintre Schubert şi Bruckner, aspiraţia comună către o muzică a supremei detaşări, un simfonism al înălţimilor devin evidente, cu atât mai mult dacă nu căutăm simpla asemănare – ”citatul”. Continuitatea se poate observa cu relativă uşurinţă: ascultându-l pe Bruckner, ai impresia originalităţii gândirii simfonice dar, nu mai puţin, pe aceea a unui strat referenţial, a unui suport pe care pare să se sprijine în permanenţă. Fondul acesta rămâne fără îndoială experienţa simfonică a lui Schubert. Schubert, cel din ultimele simfonii. Schubert din marea Simfonie în Do major, partitură care înseamnă apoteoza gândirii sale orchestrale şi care, totodată, îl anunţă pe Bruckner.

Rareori în istoria muzicii doi mari creatori comunică mai îndeaproape decât în acest exemplu. Simfonia a IX-a, scrisă la sfârşitul vieţii (1828) şi cântată în primă audiţie 11 ani mai târziu (21 martie 1839) sub bagheta lui Mendelssohn-Bartholdy, ocupă un loc cu totul aparte în creaţia compozitorului. Ca experienţă simfonică, ea depăşeşte cu mult tot ceea ce autorul său dăduse la iveală; e chiar neaşteptată prin senzaţia de amploare, nu neapărat retorică, prin sentimentul monumentalităţii sprijinit încă pe expresivitatea melodică. Dar melodia se subordonează aici, până la ”umilinţă”, unei izbucniri de forţă – unui concept vital, sinonim cu aspiraţie, detaşare, în ultimă instanţă cu acea dorinţă de cuprindere a unui spaţiu uriaş. Dorinţă care poate fi tradusă prin sentiment cosmic ori prin principiu ordonator al experienţei afective, în mod sigur – una a plenitudinii. Raportul cu universul, ambiţia de a concura un echilibru obiectiv prin desprinderea de mărunte pasiuni, de sensul grotesc al existenţei sunt câteva dintre ”ideile” considerate frecvente în creaţia lui Bruckner. Le găsim anunţate în ultima simfonie de Franz Schubert. Aici romantismul său pare să fi depăşit, ca experienţă stilistică, faza de afirmare vulcanică; romantică în accepţia tipologică a termenului, Simfonia în Do major aparţine mai degrabă unei reevaluări stilistice. Nu ar fi deloc deplasat să spunem că orizontul ei se înscrie deopotrivă în structurile postromantice, exact prin echilibrul deplin al expresiei, prin maturitatea aspiraţiei. Un edificiu masiv, înălţat totuşi cu supleţe, ca un exerciţiu de verticalitate – exerciţiu de perfecţiune ce răzbate din construcţia acestei simfonii. La fel ca, mai târziu, în muzica lui Anton Bruckner.

Ascultaţi Andantele introductiv al părţii I şi vă veţi simţi negreşit în vecinătatea cea mai sensibilă a muzicii lui Bruckner: aceeaşi robusteţe a temei cardinale, cu acele intrări parcă supradimensionate ale alămurilor şi care solicită, din partea dirijorului, un rar efort de echilibrare pe întreaga desfăşurare a muzicii. Dispunerea temelor principale: una de largă respiraţie, neînduplecată şi rostind ”aspru” nevoia de confruntare, cealaltă, ”feminină”, poate uşor descriptivă, ca o compensaţie, păstrată mai ales pentru partidele suflătorilor de lemn, trimite direct la Bruckner. O temă cardinală, lansată mereu în cucerirea strălucirii şi monumentalităţii, temă de asalt; opusă ei, tema de caracter (cf. unei denumiri bine argumentate) sunt stâlpii de rezistenţă ai construcţiei. Simfonia în Do major configurează acest mod de organizare – de clarificare a materialului tematic. Asaltul din prima parte parte se dovedeşte tipic brucknerian, în timp ce sugestiile de marş din cea de-a doua, Andante con moto (mai lungă decât prima), trimit la Mahler. În rest, o spectaculoasă pagină bruckneriană se ascunde în această copleşitoare Simfonie în Do major.

Franz Schubert, Simfonia a IX-a în Do major, D 944. Orchestra Filarmonicii din Viena, dirijor: Riccardo Muti. Părțile sunt: 1. Andante – Allegro ma non troppo; 2. Andante con moto; 3. Scherzo. Allegro vivace – Trio; 4. Finale. Allegro vivace

”Un mistic gotic rătăcit în plin secol XIX”

La mai bine de un secol de la moarte (11 octombrie 1886, la Viena), muzica lui Anton Bruckner continuă să fie refuzată de o categorie, nu foarte restrânsă, de melomani. Alăturat lui Mahler, simfonismul brucknerian este considerat greoi, plictisitor, dacă nu de-a dreptul ”ininteligibil”. Şi, ca revers, adepţii sunt, ca şi în cazul lui Wagner sau Mahler, fanatici. În ce priveşte receptarea muzicii lui Bruckner nu există, se pare, cale de mijloc. Decât poate pentru cercetător şi pentru critic, dacă are echilibrul necesar. Dar şi în această privinţă, istoria receptării operei bruckneriene e plină de contradicţii şi contraste care le repetă într-un fel pe cele din timpul vieţii compozitorului născut în 1824. Bruckner însuşi a operat destule modificări în partiturile, socotite încheiate, ale simfoniilor sale. Multe dintre ele, se spune, la sugestia sau insistenţa prietenilor. În plus, acest muzician aproape umil îşi făcuse o regulă din a se consulta cu interpreţii şi simpatizanţii lungilor sale simfonii chiar în timpul, de obicei îndelungat, al elaborării lor. Trăia suficiente clipe de derută, de îndoială; la cealaltă extremă, avea momente când respingea ferm părerile dirijorilor care îi condiţionau executarea simfoniilor de prescurtări şi schimbări în orchestraţie. Ceda greu, treceau ani lungi până când se hotăra… Simple contradicţii creatoare? E greu de ştiut astăzi dacă şi cât era de acord Bruckner cu asemenea ”revizuiri”. Documentele ar arăta că nu le admitea decât de circumstanţă. Vorbind despre prescurtările făcute în partituri, Bruckner se exprimă cu claritate: ”Întregul este pentru mai târziu, şi numai pentru cunoscători şi prieteni…” Accepta modificări ”în spiritul execuţiilor de atunci”. Avea (care compozitor nu are?) slăbiciunea firească de a dori să-şi asculte propria muzică.

După moartea lui Bruckner, apropierea de muzica lui s-a făcut în aceeaşi manieră contradictorie, dar la altă scară şi cu perioade de eclipsă. La începutul secolului XX, Bruckner avea deja adepţi fanatici, pe linia marilor dirijori care îi promovaseră simfoniile încă din ultima parte a vieţii, Hans Richter, Arthur Nikisch, Felix Mottl. Nu e deloc curios că fiecare a dorit să servească această muzică în chip diferit. Pe de o parte, cei pe care i-am putea numi continuatori ai manierei dictate de dirijorii contemporani lui Bruckner, prescurtând majoritatea simfoniilor. O dată  memorabilă, 11 februarie 1903, când a avut loc prima audiţie a Simfoniei a IX-a în re minor, rămasă neterminată, aducea ideea de retuşare considerabilă a partiturii, prezentată de Ferdinand Löwe în altă orchestraţie, din dorinţa sinceră de a o face viabilă… Acest elev al lui Bruckner opera un fals grosolan, deşi nimeni nu l-ar putea acuza de contrafacere. Era animat de cele mai bune intenţii, pornind de la realitatea partiturilor bruckneriene – de la inventarul de versiuni ale aceleiaşi lucrări. O statistică alcătuită de Mihai Moroianu, autorul unei solide monografii ”Anton Bruckner” *), arată astfel: ”Dacă răsfoim cele 9 simfonii şi cele 3 misse, vom întâlni multiple remanieri, după cum urmează: Simfonia întâi numără două versiuni în 24 de ani; Simfonia a doua, trei versiuni în 5 ani; Simfonia a treia, trei versiuni în 16 ani; Simfonia a patra, patru versiuni în 15 ani; Simfonia a cincea, două versiuni într-un an; Simfonia a opta, patru versiuni în 5 ani; Missa în re minor, două versiuni în 12 ani; Missa în mi minor, două versiuni în 16 ani; Missa în fa minor, trei versiuni în 22 de ani…” Aşa încât cerinţa expresă a lui August Gollerich, care solicită în 1912 ”restaurarea ştiinţifică a întregii opere după manuscrisele iniţiale”, era salutară, ”căci, într-o anumită privinţă – scrie Mihai Moroianu – drumul parcurs de la prima redactare şi până la transformările efectuate în decursul anilor conferea operelor bruckneriene un bizar caracter de produs colectiv, diacronic, care nu putea fi tolerat. De aceea, s-a pus întrebarea dacă înşişi discipolii maestrului intuiseră pe deplin întreaga semnificaţie a acestei opere atunci când s-au grăbit să-i dea sfaturi. Toate faptele ne îndreptăţesc să ne îndoim de acest lucru: ei se mărgineau să-şi venereze idolul cu acelaşi fanatism cu care îl slujeau şi pe Wagner. Abnegaţia cu care au colaborat la primele «ediţii canonice» ale operelor bruckneriene şi munca lor anonimă pentru modelarea şi aşezarea acestor monumentale simfonii în câmpul de forţă stilistic wagnerian stau mărturie în acest sens.”

Treptat, la câteva decenii de la moartea compozitorului, restaurarea partiturilor bruckneriene în versiunea originală, înlăturând şirul de subiectivităţi ”anonime”, începe cu adevărat să se producă – mai ales odată cu înfiinţarea la Viena a Societăţii Internaţionale Bruckner, de către Max Auer**). E drept însă că, în ciuda eforturilor, nu în toate situaţiile contribuţia străină din partiturile lui Bruckner a putut fi identificată…

Dincolo de toate aceste probleme de reconstituire fidelă a textului brucknerian, monumentalitatea simfoniilor sale, puse în relaţie cu creaţia similară a lui Beethoven şi Schubert, apoi, ca modalitate de abordare a materialului sonor, cu Wagner, în admiraţia căruia a trăit, entuziasmează astăzi prin raportarea directă la planul divin pe care aceste lucrări ample, cu multe lungimi, o conţin. Pe cât de stângaci, până la grosolănie (spun unii), pare să fi fost omul, pe atât de elocventă este apropierea lui de esenţa adoraţiei creştine. Legendele savuroase legate de modestul organist de la Sf. Florian trezesc interesul pentru biografia sa, de altfel nespectaculoasă. Se spune, printre altele, că Bruckner i-a dat un bacşiş lui Hans Richter după ce acesta îi dirijase o simfonie… Posibil, dar puţin important.

Liszt l-a numit pe Bruckner ”menestrelul Domnului”. Mahler spunea că autorul Simfoniei ”Romantica” este ”jumătate Dumnezeu, jumătate prostănac”. Claude Debussy considera simfoniile lui Bruckner ”munţi de linte”, cu ”inconsistente dimensiuni, pretenţios colosale”, criticând repetările inutile ale motivelor şi vorbind despre ”barbaria bruckneriană”. Pentru Furtwängler, Bruckner a fost ”un mistic gotic rătăcit în plin secol XIX”. Postromantismul brucknerian are, într-adevăr, o pronunţată tuşă medievală. Dar legăturile nu sunt greu de făcut, cum am văzut: între Schubert şi Bruckner, de pildă, continuitatea este directă. Spiritul vienez nu e deloc absent din opera lui Anton Bruckner, maestrul orchestrei transformate într-o imensă orgă, misticul alămurilor de foc. O orgă în care nu se mai întrevede nimic din spiritul baroc al lui Bach, pentru că aici spaţiul este dilatat, totul fiind gândit pe acea dimensiune verticală ameţitoare, proprie goticului. Diferenţele, care îi pot deruta pe mulţi, împiedicându-i să observe că într-o măsură drama interioară se repetă, trebuie căutate tocmai în felul în care complexul singurătăţii e trăit de Schubert şi Bruckner, aceste firi retractile, deopotrivă înfrânte. La primul singurătatea e un refugiu, modalitate de conservare a bogăţiei vieţii psihice. Schubert se simte poate chiar mai singur când se află într-o companie oarecare, trăind o viaţă paralelă impenetrabilă. Celălalt, dimpotrivă, caută mereu un punct de sprijin, singurătatea lui e disperată. Simfoniile sale sunt asemenea proiecţii grandioase prin care poate fi atinsă iluzia comunicării.

Privit astfel, maestrul de la Sf. Florian reprezintă o împlinire a gândirii simfonice, partiturile sale părând absolvite de orice retorică, de acel ”înveliş” prea mult criticat. Dezvelită în toată măreţia ei, muzica lui Bruckner rămâne un imn închinat Naturii şi Firii. ”Dacă există în Muzică un aspect uman, unul naţional şi altul universal – scrie Michel Lancelot într-o monografie***) publicată în 1964 – nu întâlnim nici un alt creator la care aceste trei elemente să fie reunite cu atâta plenitudine ca la Anton Bruckner… El cuprinde şi uneşte într-o singură imagine pământescul cu divinul, temporalul cu eternul, cântecul pădurilor şi al câmpiilor cu cel al ursitei omeneşti, în esenţa sa cea mai elevată, cea mai definitivă.”

________

*) București, Editura Muzicală, 1972.

**) Iniţial, Internationale Bruckner Gesellschaft, mai târziu Internationale Bruckner & Hugo Wolf-Gesellschaft).

***)  ”Anton Bruckner: l’homme et son œuvre”, Paris, Seghers, 1964.

Integrala Simfoniilor lui Anton Bruckner. Orchestra Filarmonicii din Berlin; Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze, München. Dirijor: Eugen Jochum. Înregistrări realizat în 1958; 1964 – 1967, Deutsche Grammophon

Vezi Arhiva rubricii Filă de calendar 

”Anton Bruckner, «menestrelul Domnului»” de Costin Tuchilă Anton Bruckner, 4 septembrie 1824, Ansfelden, Austria – 11 octombrie 1896, Viena Schubert și Bruckner Simfonia a IX-a…

[brookstonalmanac]

Birthdays 11.1

Beer Birthdays

Ferdinand Rodenbach (1714)

Benjamin Lee, Baronet Guinness (1798)

Petrus Van Roy (1830)

Arthur Edward Guinness, Lord Ardilaun (1840)

Edmund Fitzgerald (1847)

Henry Schupp (1868 or 69)

Five Favorite Birthdays

William Merritt Chase; artist (1849)

Toni Collette; Australian actor (1972)

Larry Flynt; magazine publisher (1942)

Charlie Kaufman; screenwriter (1958)

Edward Said; Palestinian writer (1935)

Famous Birthdays

Rick Allen; rock drummer (1963)

"Whispering" Bill Anderson; songwriter (1937)

Sholem Asch; Polish writer (1880)

Jules Bastien-Lepage; French artist (1848)

Bo Bice; singer and musician (1975)

Edmund Blunden; English author, poet (1896)

Barbara Bosson; actor (1939)

Hermann Broch; Austrian-American author (1886)

Jan Brożek; Polish mathematician, astronomer (1585)

Tim Cook; Apple Inc. CEO (1960)

Stephen Crane; writer (1871)

Jan Davis; astronaut (1953)

Louis Dewis; Belgian-French painter (1872)

Lou Donaldson; saxophonist (1926)

Richard "Kinky" Friedman; rock singer (1944)

Nordahl Grieg; Norwegian poet (1902)

Michael D. Griffin; physicist and engineer (1949)

Sophie B. Hawkins; rock musician (1967)

Ted Hendricks; Green Bay Packers/Colts/Raiders LB (1947)

Shere Hite; writer, researcher (1942)

Eugen Jochum; German conductor (1902)

Mitch Kapor; Lotus & EFF founder (1950)

Roger Kellaway; pianist, composer (1940)

George Kenner; German-American painte (1888)

Anthony Kiedis; rock singer (1962)

James Kirkpatrick; television journalist (1920)

Robert B. Laughlin; physicist (1950)

Lyle Lovett; singer, songwriter (1957)

L.S. Lowry; British artist (1887)

Jenny McCarthy; model, actor (1972)

Ken Miles; English-American race car driver (1918)

Philip Noel-Baker; Canadian politician, activist (1889)

Gary Player; golf player (1935)

Aishwarya Rai; Indian actor (1973)

Grantland Rice; writer (1880)

Barry Sadler; songwriter (1940)

Jim Steinman; rock songwriter (1947)

Rachel Ticotin; actor (1958)

Fernando Valenzuela; Los Angeles Dodgers P (1960)

Marcia Wallace; actor (1942)

[szonikusfiatalsag]

sose fogom megérteni hogy a klasszikus lemezek borítójára miért rakják rá a karmesterek képét a szerzők helyett, főleg ha ilyen fejük van

[johnjpuccio]

Review of "Brahms: Symphonies 3 & 4," with Herbert Blomstedt and the Gewandhaus Orchestra. Pentatone PTC 5186 852

When I first got to know the talents of Swedish conductor Herbert Blomstedt (b. 1927), it was during his tenure as Music Director of my local big band, the San Francisco Symphony, from 1985 to 1995. My wife and I attended a number of his performances, and I always thought of him as a good, sturdy conductor. He never seemed splashy or flamboyant, just musically solid, so I sort of characterized him in the class of a Karl Bohm, Eugene Jochum, Adrian Boult, Eugene Ormandy, or Bernard Haitink. Friends of mine would sometimes say he was too “foursquare,” too “old fashioned,” or too much the “kapellmeister” in a derogatory sense. It’s true, he never displayed the celebrated idiosyncrasies that defined some other famous conductors like Stokowski, Bernstein, Karajan, or Klemperer, but he made up for it in concerts of simple, elegant taste.

To read the full review, click here:

John J. Puccio, Classical Candor