#doi devin una

[unsarutsiamplecat]

Spune-i că o iubești mai mult decât viaţa ta, pentru că viaţa actuală este nimic și că singura ta nădejde este ca voi doi să treceţi prin această viaţă astfel încât în lumea cealaltă să fiţi uniţi în iubire desăvârșită. Spune-i: „Timpul nostru aici este scurt și trecător, dar dacă suntem plăcuţi lui Dumnezeu, putem schimba această viaţă pentru Împărăţia ce va să vină. Atunci vom fi una în mod desăvârșit, atât cu Hristos, cât și unul cu celălalt, iar bucuria noastră nu va cunoaște limite. Îţi preţuiesc iubirea mai mult decât toate celelalte lucruri și nimic nu ar fi mai amar sau mai dureros pentru mine, decât ca noi să ne certăm. Chiar dacă pierd totul, orice suferinţă este suportabilă dacă îmi vei fi fidelă” - Sfântul Ioan Gură de Aur

Fragment extras din cartea: „Doi devin una Ghid creștin-ortodox pentru logodnă și căsnicie” de Pr. Antonios Kaldas & Ireni Attia

[intretimp]

Prezent

                E frig. Cerul e mov prin geamul de la bucătărie. Au trecut doi ani de când ai murit, mergem pe al treilea, oficial rulăm una mică, o lasăm să ardă pe mormânt, înlocuim pachetul de ţigări din cuţiuţa pentru lumânări, Pall Mall negru, cum îţi plăceau. O rutină neașteptată pentru cineva care ar fi trebuit să împlinească 25 anul ăsta. Eu o să fac douăzeci, dar tu? Blocat în timp.

                Relativ, ne-ai crescut, fratele mai mare de care nu știam că am nevoie. Prima ţigară, prima povaţă, câteva meduze. Au trecut cinci ani de atunci. Am aflat recent că ar fi trebuit să fiu cea din mijloc. Mijlocia. Mama a ales să fim doi. Tu și el aţi fi avut aceeași zi de naștere, oare ne știm dintr-o altă viaţă? Poate e energie karmică, tu m-ai făcut să cred în ea, oricum. Ce iese, se întoarce, pula în cur și bani de drum. Empatia poate exista, o dată cu cruzimea. Un fel de cale de mijloc pentru cei saraci cu duhul.

                Miroase a iarbă. Tomis nord s-a mutat în Tomis 3. Ȋmi aduc aminte de paragina de fotoliu din Tomis 2 pe care nu mai are nimeni curaj să stea acum. Era locul tău, un fel de antiteză a lui Hans Andersen, fiecare cu poveștile lui. Un joint lung în loc de pipă, miros de iarbă în loc de cireșe. Mituri și legende în loc de basme și povești. Practic, ambele erau fantastice. Golani pe post de zmei, și fete cu interese drept prinţese. Aceleași teme, personaje diferite.

                Basmul popular este transmis prin viu grai. O gură de aer și amintiri. Acele amintiri povestite au fost acum trăite de copiii care le-au ascultat. Am devenit vagabonţi și prinţese, iar apoi am devenit oameni reali care transmit mai departe basmele.

                Trag ușor din ţigară și devin balaur, fumul se răspândește. Cerul e aproape negru pe geamul de la bucătărie, nucul care probabil există dinaintea erei mele e gol. Un schelet rămas în paragină cam la fel ca acel fotoliu. Diferenţa e că până o să suflu în a douăzecea lumânare, o să fie ca nou. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fotoliu tot gol va rămâne, iar cheia fără broască. Hans Andersen și-a terminat programul, și-a luat cartea de povești, iar copiii au crescut.

                Generaţia următoare mă sperie, îi am în faţă acum. Ei fumează Kent Albastru,de opt. Eu tot la Dunhill am rămas. Acum e mov, ca și cerul. Ȋnconjuraţi de fum, glasul viu împrăștie poveţele populare. Mie nu-mi ies poveștile, par mai mult niște doine triste. Ce a fost, ce a rămas. Asta nu m-ai învăţat, așa că le voi reproduce cum știu.

                Oare și noi eram la fel în ochii tăi? Doar niște copii, fără probleme, neexpuși la cruzimea și răutatea lumii. Creduli, totul e bun, toată lumea ne iubește, iar noi pe ei. Parcă nu aș vrea eu să fiu cea care îi expune la vitriolul lumii. Ce ipocrită par. Au văzut-o deja. Acum vor sfaturi. Noi eram mai mici. Ei au deja câteva cărămizi pe casă, poate curentul tras deja. Noi eram doar niște șantiere în construcţie.

                Noi nu aveam întrebări, doar câteva protopovești. Ei au deja întâmplări. Ei nu au avut un frate mai mare împrumutat. Amuzant, acum eu sunt sora mi mare împrumutată. Poate ești mândru, ca atunci când am comparat acele meduze cu firea umană. Vezi totul prin ele, și totuși nimic.

                Am nevoie de aer. Mai trag un fum din ţigară, și ei trag, împreună devenim balaurii despre care ar fi trebuit să îi învăţ. Nu-mi place să fumez iarbă, nu pot să fiu ca tine. Straniu cum am făcut schimb de locuri, dar esența nu mai e aceeași. Colţarul din bucătăria lui buni se metamorfozează în fotoliul din Tomis 2. Fumul tot ne înconjoară, ideile proaste tot se pun în practică.

                Ei au ofuri. Nu-s încă formaţi. Aflu că mulți nu au coloană, nimic nou. Așa că devin povestitor. Pentru mine, ce a fost a revenit, le pasez lor povestea. Un pachet gol de Kent e aruncat la gunoi. Cerul e negru acum, negru ca un pachet de Pall Mall. Fumul adie în aer, un ocean de tabac. Tot gri, pe baze de albastru deschis. Unul din ei îmi povestește despre prima dragoste. Eu nu am uitat-o pe a mea, aș vrea să o fac, chiar și pe a doua. Mai ții minte când m-ai certat pentru a doua? La revedere și rămas bun Raluca, două camere in care se întâmplau lucruri diferite. Un mort în cada în loc de coșciug care se ofilea lângă un uriaș într-o camera. In cealaltă, doi oameni care punea primul picior in groapă. Povața? Ȋn fiecare cameră era cineva care se folosea de cealaltă persoană.

Cum am mai spus, doine triste, nu povești epice. Pentru următoarea generație, au devenit povești cu zâne, ce a rămas. Le pasez ce am învăţat eu din ea. Poate de data asta nimeni nu se va mai pierde prin nămeți. Totuși, iarna e un constant. Cine știe, eu doar împrăștii povestea mai departe.

                Ultimul fum e tras din ţigară. Oceanul se retrage, cartea de povești se închide. Zăvorul e tras, dar broasca mea încă are cheie. Când am crescut? Cu ultimul iz de tabac în aer înainte să închid geamul de bucătărie, mai privesc o dată colţarul. Fotoliul s-a metamorfozat, iar poveștile cu zâne sunt realitate. Cine ar fi crezut, am crescut să fiu ce-ai fost.

                Oare ar trebuii deja să îmi scriu elogiul? Mă doare capul, îmi fac o cană de ceai de cireșe, îmi ard limba cu ea. Oceanul s-a retras, șantierul e complet. Mai am doi ani până atunci. Practic, o eternitate, e mult prea devreme să mă gândesc la asta. Tot ce pot sa sper e ca o sa fie cineva sa îmi aducă un pachet de Dunhill Mov și pe lumea cealaltă.

[montsalo]

simboluri moi

3 octombrie 2023, Timișoara

Când am fost la Veneția am vrut să scriu o poveste în care mă pierd prin Tomba Brion. Treceam de descrierea elaborată, plină de cuvinte ce doar le înfloream exasperant, până la o saturație ce avea ca scop final satisfacția ce am avut-o citind epitetele lungi și răpitoare ale lui Proust, în coroane ce acopereau pământul de sub ele, fără să-i mai lase vreo gură să respire, un ochi ce să mai prindă lumina febrilă a soarelui. Ca o încheiere urma să văd un înger albastru ce ținea în brațe un buchet mare, plin de crini albi, la mormântul lui Carlo Scarpa.

Nu știu de unde să încep, fără măcar să fi început. Îmi lipsește subiectul ce mereu îl am în jurul meu. Mă cuprinde în nenumărate piruete, arabescuri ce se leagănă și se îmbină unul în altul, formând continue și sufocante combinații. Ele diferă între ele. Unele zvâcnesc mai tare de culoare, altele de lumină, iar altele de umbră. Dacă aș sta mai mult, dacă aș alege într-una din perspectivele ce le am, acum, vehement și când clocotesc de extaz, aș poposi la fiecare lăcaș, temple iridescente, doar ca să le studiez cum reacționează la clar obscur. Templu de aur în reflexia lacului, mai strălucitoare, imaginea ta hipnotizantă mă face să mă înec în răcoarea apelor. Templu de marmură, detaliază-te în fața celui ce te privește. Desfășoară-mi una dintre poveștile tale. Spune-mi despre cei ce te-au făurit, și șoptește-mi cu fervoare numele lor. Atât cât să-l aud și să-i prind sonoritatea, ca mai apoi să o mimez pe buze. Templu ce arde, trecând de toate ciclurile anului și ale vieții, te arcuiești pe șira pământului. Parcă-ți aud coridoarele cum îmi pulsează în urechi, reverberații ce încep cum se termină, dar cu goluri de forme nemaiîntâlnite când le văd cum au și unit capetele. 

În pătura clară și adâncă a cerului, un avion lasă în urma sa nori. Lângă curbură, aproape să-i fie tangentă lunii ce-i scade în masă imaginea, se prelinge amprenta avionul, iar mai departe, una dintre primele stele ale nopții stă așezată. Mi-a plăcut imaginea pentru că e o compoziție, dar fără să-i fie perturbate elementele ce la rândul lor sunt compoziții. Îmi aduc aminte o altă imagine ce poate fi o compoziție, iar acea este, de multe ori trecută cu vederea, dar mult îndrăgită de admiratorii călători, a orașului de pe Golful Tokyo-ului. Acolo observăm o cu totul altă armonie, a linii drepte,  mereu avidă de a-și conecta punctele și de a cuprinde toate punctele cardinale. Poate fi și o pasăre, ce a murit în somn și de bătrânețe, pe o pajiște ce o fost luată de apă. Trupul ei firav, poate a unui pițigoi, a fost mâncat de pământ și aer, dar la excrescențele oaselor, la cartilaje, au crescut împerecheri de curbe ce se întâlnesc în vârf. În altă zi vezi cerul țesut cu avioane, umbre și amprente. O altă compoziție dintr-un spectru plin de compoziții și ansamble, ca atâția eroi ce au murit de la căldura soarelui.

Fiecare imagine e în simboluri, la fel cum fiecare simbol are imagini. Imaginea e doar unul din cei doi poli ai lumii în care stau. E un balans, un joc ori un truc ieftin dintre cele două. Semne ce învie; exorcizează din inconștientul tulbure a unui vertij,  transformarea mult așteptată. Din rocă, tare la vedere, sfărâmicioasă la atingerea dălții. Din masiv în pulbere, au fost cei care au considerat că poate să le fie cretă, să deseneze pe arealul deșertului propria lui poveste. Din joc s-a născut dans. Dansul s-a preschimbat în ritual, iar el a îmbătrânit și a devenit doar un drum. Au mai fost unii ce au considerat că pulberea dacă o grupează în mici movile și le dă de băut, devin lut. Cu el au făcut vedenii și spaime ce le-au întâlnit în copilărie. Mai erau și cei care s-au uitat la ce a mai rămas din a muntelui rocă. Ei au crezut de bun augur să o taie și prefacă în blocuri, forme egale cu fețe egale. Atunci și-au făcut adăpost pentru a lor minte, trup și suflet.

Nu știau ce înseamnă colorat, sculptat sau pur. Ele au întârziat în naștere, iar simbolul era deja bătrân. Nu în mintea unei ființe, ci a tuturor și a tot ce transpare și e iluzoriu. Simbolul era din cretă, și din lut, și din blocuri. El a fost înaintea celui ce l-a numit. Își schimba înfățișarea cu fiecare trecere a timpului. Poate să fie încă desenat, la o vârstă fragedă, fără-i să-i poți prezice contururile. Alteori putea să fie pe moarte, ros de ploaie și înnegrit de foc. Mai erau momente când simbolul se împerechea cu simbolul, dând viață altor simboluri. Fiecare moment al vieții sale ce continuă la nesfârșit, într-o perpetuă renaștere, e frumos, sclipind în străluciri care mai de care.

De-a lungul simbolului, căci el a existat odată cu timpul și spațiul, au început cei ce s-au dedicat întru totul simbolului, și l-au servit fără oboseală. După, din cauza valurilor ce au crescut sau au descrescut, a schimbării de ritm aerului ce deasupra se modela, și a pământului ce dedesubt fără izbândă tremura, simbolul era mai aproape de început ori de sfârșit. Neștiind dacă în curând aveau să scrie cărți – prolog, epilog sau epitaf, au început să cutreiere pământul în căutarea altor semne. Erau iubite fiecare vârstă în parte a simbolului.

Pentru cei ce voiau să-i învețe pe ceilalți anumite momente, au fost create trasee, rute și rețele ce călăuzeau și căutau respectivele. Nefiind conștienți, de puterea ce o dețineau când ei, cu ale lor căi, au adus la grație un alt simbol. Mare, strălucitor, înșirat și răsfirat, legat ca o brățară cu nestemate – purta umbra celor ce au fost – un omagiu reciproc dintre simbol-timp-spațiu.

Pelerini au fost și cei ce s-au plimbat pe marginile fântânilor, au stat pitiți în umbra unei piețe, deasupra centrului unei răscruci cu un unghi ascuțit, acoperiți de zidul interminabil al unei închisori sau așteptând. Se îmbăiază în mări, delte și fluvii, toate bogate de imagini și simboluri  – evidență a vieții fără răsuflare. Au înotat împreună cu panglici din toate tonurile multicolorului, ce se desfășurau la marginile iluziei, dezvăluind limbi necunoscute, fără moarte, mereu într-o delirantă mișcare. Când se sărutau cu soarele, săltând din apă, mângâiate de aer, luau parte la metamorfoză.

Metamorfoza simbolului moale – frumoasă credință în care să locuiești, fiindu-i copil-creator-parte.

A început ca impresie, iar după a devenit descriere. Au fost urmate de poveste și la final au zburat în gând. Gând ca în cele din urmă să redevină impresie. Ciclu ce se umflă, numai să fie din nou un nod. Numai în fantezia noastră el poate fi tăiat, căci e bătaia alertă a tobei, drumul de pietriș din pădure, parcarea sugrumată de căldură de la periferie ori peretele alb. Insignifiant la atingerea a două degete, fără înfățișare în masa moale a minții.

Mă întreb dacă poate tot ce am numit noi până acum și în continuare ca origine, geneză, naștere, moarte, apoteoză sau renaștere, nu e de fapt sufletul care răspunde. Se exprimă prin simbol, iar simbolul îi dă imagine. El strigă cu vioiciune minții umane, și cu a sa trâmbiță aurie îi închină imaginației un imn de trezire. Acum se trezește, înainte de apariția fantomatică a zorilor, când lumina de la lampă mai licărește, iar al său chip nu știe dacă a început sau s-a sfârșit întunericul.

[ochoislas]

DIOS PIENSA EN EL HOMBRE

A mí habrá de parecerse, todavía no sé en qué, yo que soy todos los mundos, contengo toda ocasión. Quiero partirlo del resto, lo quiero, exento, abrazar; quisiera adoptar sus gestos antes de ser quien será: lo adivino en su ventana de la casa que aún no está. Voy tentándolo, tanteo, le doy forma sin querer, me lo brindo y me lo niego ¡de mirarlo tengo afán! Lo retengo y lo demoro por plasmarlo más cabal. Ora sin forma te alejas, te veo en la noche calar, o me torreas enorme mudándote en un jayán. Yo, que miradas no otean, visible te quiero hacer; yo, que duro en mi silencio, la palabra te he de dar; yo, que no puedo tenerme, quiero erguirte en tus dos pies; yo, que estoy en todas partes, quiero anclarte en un lugar; yo, que estoy solo en mi mito —cordero que se extravió—, a mesa te sentaré —yo, que no como ni bebo— enfrente de una mujer; yo, que soy sumo sin pausa, sin el ocio conocer, que sólo yo mismo alcanzo porque no alcanzo a acabar, te he de hacer perecedero: mi hijo, serás mortal; de tierra que árboles cuaja una cama te he de hacer.

*

DIEU PENSE À L'HOMME

Il faudra bien qu'il me ressemble, Je ne sais encore comment, Moi qui suis les mondes ensemble Avec chacun de leurs moments. Je le veux séparer du reste Et me l'isoler dans les bras, Je voudrais adopter ses gestes Avant qu'il soit ce qu'il sera, Je le devine à sa fenêtre Mais la maison n'existe pas. Je le tâte, je le tâtonne, Je le forme sans le vouloir Je me le donne, je me l'ôte, Que je suis pressé de le voir ! Je le garde, je le retarde Afin de le mieux concevoir. Tantôt, informe, tu t'éloignes Tu boites au fond de la nuit, Ou tu m'escalades, grandi, Jusqu'à devenir un géant. Moi que nul regard ne contrôle Je te veux visible de loin, Moi qui suis silence sans fin Je te donnerai la parole, Moi qui ne peux pas me poser Je te veux debout sur tes pieds, Moi qui suis partout à la fois Je te veux mettre en un endroit, Moi qui suis plus seul dans ma fable Qu'un agneau perdu dans les bois, Moi qui ne mange ni ne bois Je veux t'asseoir à une table, Une femme en face de toi, Moi qui suis sans cesse suprême Toujours ignorant le loisir, Qui n'en peux mais avec moi-même Puisque je ne peux pas finir, Je veux que tu sois périssable, Tu seras mortel, mon petit, Je te coucherai dans le lit De la terre où se font les arbres.

Jule Supervielle

di-versión©ochoislas

[ancadunavete]

Iubirea față de copiii din viața noastră poate să fie exprimată în nenumărate feluri. Nu există o singură cale care să ducă spre sufletul unui copil, dar, în mod cert, este necesar ca părintele să fie prezent într-o manieră conștientă. Pentru că o astfel de prezență ajută îngrijitorul să păstreze vie flacăra iubirii, din inima copilului, până când acesta va putea să o mențină singur. Această flacără a iubirii ajunge mai apoi să lumineze atât interiorul, cât și exteriorul copilului. Grație ei, se va putea vedea pe sine (inclusiv cu umbrele și cicatricile sale emoționale) și va putea să descopere frumusețea și complexitatea a tot ce este în jur. Prezența conștientă a părintelui îl face pe copil să simtă că este văzut, auzit și iubit, iar în funcție de vârsta acestuia părintele își poate flexibiliza atitudinea: 

- Copilul de până în doi ani se simte iubit atunci când grație conexiunii cu părintele ajunge să fie în legătură cu întreg universul din care face parte. Iar fisurarea conexiunii cu părintele, duce la o lezare a legăturii cu întreaga lume. Nevoile copilului sunt de disponibilitate emoțională și de căldură afectivă din partea îngrijitorului.

- Copilul de până în trei ani este dornic să exploreze și va căuta să fie cât mai curios și interesat de tot ce-l înconjoară. Iar iubirea părintelui se exprimă prin crearea unui cadru optim pentru o explorare sigură. 

- Copilul de până în patru ani caută să se descopere pe sine, să afle cine este și cine poate deveni în această mare existență colectivă. Este dornic să-și exprime identitatea și se cunoaște pe sine prin oglindirea ce vine din partea părintelui. 

- Copilul de până în șase ani vrea să demonstreze că poate, că devine tot mai puternic și mai competent pe zi ce trece. Iar din partea părinților are nevoie, mai ales, de apreciere și de admirație. 

- Copilul de până în doisprezece ani caută să afle mai multe despre relațiile de prietenie, despre ce înseamnă loialitatea și conectarea cu prietenii. Iar din partea părintelui are nevoie de îndrumare, dar una fără intruziuni sau prea mult control. 

- Copilul de până în optsprezece ani este preocupat de explorarea intimității, și are nevoie ca îngrijitorul să-l susțină prin deschidere către comunicare și încredere în alegerile pe care le face. 

Va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să iubim copilul așa cum are acesta nevoie, fără să ne exprimăm iubirea și față de sine. Iubirea presupune să păstrăm vie flacăra din inima copilului, dar cum am putea face asta dacă s-a stins flacăra din inima noastră? Copiii au nevoie să păstrăm vie flacăra iubirii noastre pentru a le oferi lumină din lumina noastră.

— Gáspár György

[e11e19]

Dragul meu,

Am scris multe despre tine, însă asta e una deosebita pentru că pun aici tot ce am iubit la tine .. si toată puterea pe care o mai am.    Vreau să-ți spun că ai fost prima mea iubire.   Da, a mai fost cineva înaintea ta, însă după ce te-am întâlnit pe tine am înțeles ce înseamnă să iubești cu adevărat pe cineva. Chiar dacă am fost împreună.. eu îmi imaginam mult mai multe,scenariile cu tine erau plodul imaginației mele.

Să știi că contezi extrem de mult pentru mine.

Mă râd de fiecare dată când îmi amintesc toate amintirile mărunte cu tine.

Adoram  totul la tine încă de când te-am văzut prin liceu, adoram caracterul tău atât de "plictisit" și adoram secretele ascunse în ochii tăi albaștri. Esti asa misterios... când te băgai în seama ca mine îmi pierdeam cuvintele, și acum le pierd sincera sa fiu... tremur în prezența ta.

Nu știu de ce dar mi-ai stârnit o curiozitate în mine.. voiam sa te cunoscut cât mai bine.

Aș fi dat și zile din viața mea doar pentru a te ști îndrăgostit de mine, doar pentru a te vedea privindu-mă așa cum te priveam eu.

Ai dat o singura dată cu mine de pamant dar mi-a fost deajuns sa raman acolo mult timp.

Dar totuși nu reușesc să te urăsc chiar dacă vreau s-o fac. Vreau să-ți urăsc privirea, îmbrățișările, zâmbetul, vocea, caracterul, însă sunt prea îndrăgostită de ele pentru a o face.

Vreau să îți mulțumesc că m-ai învățat sa nu mai ofer încredere asa repede oamenilor și sa nu mai îmi pun sufletul pe tava oricui.

Tu ești motivația mea chiar dacă nu știi. Am degând să devin așa cum vrei tu să mă vezi. Nu, nu pentru a te face să te îndrăgostești de mine, dar pentru ca tu să vezi că pot.

Nu doream să cred când lumea spunea că prima iubire nu e și ultima și speram până-n ultimul moment că noi doi o să fim împreună, însă acum înțeleg că e adevărat. Sunt al naibii de fericită pentru cei care au rămas pentru totdeauna alături de prima lor iubire, poate sunt și puțin geloasă, deoarece știu că noi doi nu o să mai fim niciodată impreună. Inima mea o sa stea captiva mult timp.. impreuna cu gândul care o sa fie la tine.

O sa imi fie dor de mine îndrăgostită de tine când va trece... ma minteam ca te vei întoarce ca ma iubești doar ca ceva te tine... numai ca să am o iluzie de fericire.

O să-mi fie dor de momentele alea grele în care tremuram de emoții când erai în fața mea, când te priveam și încercam să nu-mi pierd cunoștința.

Suntem doar niste prieteni, și mulțumesc tuturor sfinților că măcar atât putem fi.

Chiar dacă în viitor o să reușesc poate să mă îndrăgostesc de cineva, să știi că o să te caut mereu în acea persoană.

Dacă o să am un băiețel, o să-i pun numele tău, însă o să-l educ în așa fel în cât să fie contrariul tău.

Cine știe, poate cândva în viitor o să mă râd când o să-mi amintesc de tine și de toata povestea noastră. Defapt, nici măcar nu știu dacă noi doi am avut o poveste.Mă mir cum am ajuns prieteni să fim. Îmi pare rău că noi doi n-am fost în stare să-i scriem un Happy End poveștii noastre, la fel ca în romane.

Eu n-am reușit să te vrăjesc cu liniștea și serenitatea chipului meu iar tu n-ai încercat să devii bun pentru mine, însă cine știe ce ne rezervă viitorul, dar momentan îți spun adio, blondul meu!

Ai grijă de tine și nu deveni încă mai rece în timpul absenței mele!

[deny1720]

Dragul meu,

Ai apărut in viața mea in urmă cu doi ani. Atât de surprinzător încât sunt sigură că a fost mâna lui Dumnezeu. Câteva zile mai tarziu, urma ca in viata mea sa se produca schimbari majore. De atunci am atins cote maxime de fericire, dar am trait si suferinte si dezamăgiri greu de dus. În acea vara ai fost soarele ce ma incalzea in noptile racoroase si ploaia ce imi racorea zilele caniculare. Ai fost tot ce mi-am dorit vreodată! Cu bune, cu rele am devenit un om mai bun, mai cald, mai credincios. Am incercat sa devin cea mai buna versiune a mea, pentru tine! Povestea noastră incepuse sa se contureze frumos. Atat de frumos incat imi era frica de un final neprevazut.

Erai tot ce-mi puteam dori. Ceva ce nici nu îndrăzneam vreodata sa visez. Tot ce era mai bun si mai frumos in mine, se lega de tine. Jumătatea mea mai buna!

Apoi, toamna si-a facut prezenta si in povestea noastra, iar vantul mi te-a luat. Atunci am simtit ca lumea mea se prăbușește, ca mi-a luat tot ce aveam mai bun, fara sa intrebe. Am ramas brusc singura, goala, a nimanui. Fiecare zi devenea tot mai greu de suportat. Plângeam într-una noptile, pierdeam in pat zilele, trista si cu sufletul pustiu. Am început sa te urasc, sa-ti doresc raul si sa-ti regret prezenta in viata mea. Voiam sa te doara, sa simti si tu durerea si golul din suflet. Asa am realizat cat de multe te iubesc. Te iubeam, dar era prea târziu.

Te-am iubit atat de mult incat in ciuda durerii si suferintei traite, te-am primit înapoi, cateva luni mai tarziu. Cuvintele tale imi dadeau speranta unui an nou mai bun, in care sa ne continuam povestea. Insa si de data asta, ai ales sa fii un trecator, iar eu, pentru prima data un pansament.

Am plans atunci cand te-am vazut cu ea. Pareai fericit. Mult mai fericit decat mine, iar din orgoliu am inceput sa va urasc. I-am dorit ei raul. Voiam sa treaca prin tot ce am trecut si ei alături de tine. Sa sufere. Sa o ranesti.

Asta pana cand am inteles ca viata merge inainte si fara tine. Am inceput incet sa ma regasesc si am invatat sa ma pun pe mine pe primul loc. Chiar daca inca erai ultimul meu gand inainte sa adorm, începusem sa fiu bine, fericita si plina de speranța.

Jocurile tale de dute-vino insa nu s-au terminat odata cu prezenta ei in viata ta. Iar anul acesta, de ziua mea, ai ales sa revii. Nu am fost insa suficient de puternica incat sa te refuz. Te-am primit inapoi, realizand ca nu mai simt, iar asta ma sperie amarnic. Totuși, cu un gram de speranta am indraznit sa ma gândesc la un viitor comun.

Ieri te-am văzut si te-am avut. Poate pentru ultima data, desi ma sperie acest gand. Am profitat din plin de acea noapte, ca dimineața sa ma găsească plângând. Am înțeles in sfarsit ca tu nu vezi un viitor alături de mine, ca nu simți, ca am fost doar un pansament! Doare! Doare al naibii de tare, dar de data asta nu te urasc si nici nu plâng!

In seara asta renunt la noi, desi nu sunt pregatita. Renunt la gandul ca vei reveni, desi imi doresc. Nu o sa te uit, dar ma voi preface ca nu te-am cunoscut vreodată. Ma doare, dar nu vreau sa continui asa. Promit ca nu te voi mai deranja, ca te voi lasa sa-ti traiesti povestea de dragoste si sa mergi pe drumul pe care l-ai ales. Voi incerca sa nu privesc inapoi, sa nu-ti mai cedez si sa fiu puternica. Pentru ca merit! Merit sa fiu fericita langa cineva care va sti sa ma aprecieze si care va face orice sa nu ma piarda. Vei ramane probabil un om drag mie, poate cea mai draga poveste poveste a mea. Asa vei ramane, acolo într-un colt de suflet, pierdut printre amintiri!

Mulțumesc pentru ca mi-ai fost! Mulțumesc pentru ca alaturi de tine am inteles implinirea si iti mulțumesc si pentru durerea provocata. Imi place sa cred ca datorita ei am devenit mai puternica. Iti mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru noi. Mulțumesc ca ai incercat! Mulțumesc pentru sfaturi, încredere si momente speciale.

Cat despre tine, imi doresc sa-ti dorești lucruri corecte! Sa nu ma uiti si sa ma povestești frumos, te rog!

30.05.2020

30.05.2022

15.06.2023

[alexandra15119]

Viaţa şi moartea în continuumul existenţial

Viața și moartea sunt cei mai buni prieteni ai omului, pe care el încă nu-i cunoaște. Viața credem că o stăpânim destul de bine, dar moartea este un mister total de care nici măcar nu vrem să vorbim. La o primă vedere dacă aș întreba pe cineva ce înțelege prin aceste două cuvinte, sigur aș primi un răspuns de genul: ”Viața exprimă ceva pozitiv iar moartea exprimă ceva negativ.” Serios? Nu înțeleg de ce oamenii intenționează să se înspăimânte cât mai des și cât mai mult. Se zice că trece timpul. Timpul nu trece. Timpul nu trece niciodată; noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din câmpie, așa și nouă ni se pare că trece timpul. În realitate nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem. Timpul e veșnic același, asemenea lui și în repaos etern ca și spațiul.

Viața (respectiv nașterea) este pragul de trecere din lumea spirituală în lumea materială iar moartea este pragul de trecere din lumea materială în lumea spirituală. A trăi este a te feri de moarte. Nimic din activitatea noastră și chiar din sensibilitatea noastră nu are alt scop și altă cauză. Cred cu tărie în această afirmație. Practic, viața și moartea au o strânsă legătură. Nu ar exista una fără cealaltă. Ambele sunt fețe ale aceleiaşi existențe continue.

Mă uimește numărul oamenilor care vor, chiar se roagă să trăiască cât mai mult posibil. Mă întreb dacă ei se gândesc că acei ani mulți pe care vor să-i trăiască, pot fi numai boală, numai suferință, singurătate, fără nicio satisfacție. Poți trăi o sută de ani și dacă ești grav bolnav sau sărac. La fel, poți trăi treizeci de ani și să te bucuri de toate minunățiile pe care lumea materială le oferă. Pot să-l dau ca exemplu pe Ahile, care a avut de ales între o viață scurtă și plină de glorie și o viață lungă fără prea mare însemnătate. El a ales prima variantă. Pentru omul de rând este mai importantă cantitatea decât calitatea, care de cele mai multe ori aduce şi nefericirea.

Nu există viață fără moarte și nici invers. Murim în fiecare clipă pentru a putea trăi în continuare, ceea ce este evidențiat de procesul de exfoliere al celulelor corpului. Este un secret, este ceva ascuns parcă în dosul aparențelor, pe care nu-l înțelegem, dar îl simțim. Este, în pregătirea împrejurărilor dinainte de izbucnirea fatalității, o tensiune, este ceva care trebuie să eclateze -- și atunci, fatalitatea, acel cineva rău și „ironic", își trimite agentul și nenorocirea s-a produs. Am citit mai demult o carte a lui Deepak Chopra, un indian cunoscut în domeniul vindecării minte-corp (”Cartea secretelor”,Editura ”For You” 2008, ediția tradusa în limba română) care dădea un exemplu foarte frumos în legătură cu ceea ce poate însemna moartea. Când tu, omule, ai șaizeci de ani, înseamnă că nu mai ești persoana care erai la zece ani. Gândurile, mintea, gusturile, celulele și corpul tău s-au modificat. Au trecut printr-o schimbare. Așadar, înseamnă că acel copil de zece ani care ai fost cândva, este mort. Doar Sinele este cel care nu se schimbă și căruia i se întâmplă toate experiențele. Acest Sine este cel care se ”plimbă” prin continuumul existențial, experimentând aceste două fețe ale lui. Viața și moartea. Imaginați-vă existența ca fiind un băț foarte lung, iar viața și moartea sub forma unei sfori care se încolăcește în jurul bățului.

Viața presupune un scenariu prestabilit, același pentru toată lumea. Odată ce te-ai născut, trebuie să și mori. Nu există altă cale de ieșire. Făt-Frumos, oricât a încercat să găsească tinerețea veșnică, dorind să se ferească de acest proces de trecere, a sfârșit tot prin moarte. ”O palmă-i trase MOARTEA LUI şi îndată se și făcu țărână,” zice cunoscutul basm românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aici expresia ”moartea lui” vrea să scoată în evidență propria moarte, a fiecăruia, cu care ne încheiem drumul inițiatic prin viaţă.

Cert este că omul poartă în subconștientul său ideea că este nemuritor, doar că la încarnarea pe pământ el a uitat acest lucru și din acest motiv are această sete de nemurire. Așa a procedat și Ghilgameș: nemulțumit fiind de condiția sa de muritor, a pornit în căutarea nemuririi.

Viața începe prin naștere. Să analizăm puțin ce înseamnă nașterea pentru oamenii secolului XXI. Bucurie imensă, doi oameni devin părinți și toată familia sărbătorește evenimentul. Pare foarte frumos, nu? Dar dacă nu e chiar așa? Pe vremuri, Geții plângeau la nașterea unui copil, deoarece știau că avea să înfrunte greutățile vieții și râdeau la moartea unui om, pentru că acesta s-a întors înapoi ”acasă”, respectiv la zeul lor, Zamolxis. Faceți un exercițiu de imaginație. Cum ar fi să mergi în zilele noastre la o înmormântare și să râzi, să sărbătorești, iar când se naște un copil să începi să-i plângi de milă?

V-ați pus vreodată întrebarea de ce plâng copiii la naștere? De ce nu râd, de exemplu? Ar fi simplu. Copilul plânge când se naște deoarece el simte că se rupe de lumea spirituală. Practic, el ”pleacă” de acasă, fapt care îi întristează Sinele, el fiind în armonie perfectă cu Totul, în acea dimensiune. Naşterea înseamnă „în-trupare”,o ivire în trup, adică în ceva material, vizbil.

”Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe.”(Mircea Eliade,”Oceanografie”, Humanitas, 1991). Iată că din cuvintele lui Eliade, se poate înțelege că moartea nu e așa de ”moarte” precum pare. Aici ea este văzută nu doar ca un sfârșit, ci și ca un început. Deocamdată știm că moartea sfârșește viața, dar oare ce începe?

Această trecere presupune pierderea corpului. Acest lucru este perceput a fi o întrerupere și o pierdere a propriei persoane. Această frică pornește de la Ego. ”Scopul morții este să te imaginezi pe tine într-o nouă formă, cu o nouă locație în spațiu și timp.” (Deepak Chopra, ”Cartea secretelor” editura ”For You”, 2008, ediția în limba română)

Vreau să vă împărtăşesc încă ceva din ceea ce am citit. Voi da un exemplu asemănător. Dacă pui oamenilor o întrebare simplă, de exemplu: ”La ce oră te-ai culcat aseară?” Ei raspund: ”La ora zece și treizeci de minute, sau la ora nouă.” ”Și unde era această amintire înainte ca eu să vă întreb?” Aceasta este doar o reactualizare a unui eveniment. Vedeți? Cam așa este și cu procesul de trecere numit „moarte.”

De ce nu ne facem griji când cineva doarme? Doar pentru că știm că dimineața se va trezi? Și daca nu o va face? Asta nu înseamnă că nu mai există. Există în continuare, dar sub altă formă, timp și spațiu. Același Suflet, se poate întoarce chiar pe pământ, dar cu un alt trup și cu o altă misiune.

Mircea Eliade are o altă formulare extraordinar de sugestivă: ”Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi.” (Mircea Eliade,”Noaptea de sânziene”, Editura Humanitas, 1971). Consider că este mai mult decât adevărat. Nemurirea aparține lumii spirituale. Noi nu putem fi nemuritori într-o lume materială, prinși în spațiu și timp. Mai întâi trebuie să ieșim din acest labirint, pentru a putea fi liberi cu adevărat.

Filosoful Emil Cioran spune:”Moartea este o stare de perfectiune, singura la îndemâna unui muritor.”( E. Cioran, Amurgul gândurilor, Humanitas, 1994) Să înțeleg că moartea este singura poartă de scăpare din locul acesta în care suntem prinși odată ce ne-am născut, așa cum menționam mai sus. Moartea în viața unui om, este precum o cascadă în mijlocul deșertului în care rătăcește o ființă.

Cred că oamenii sunt ca niște bebeluși când vine vorba de ce este dincolo de moarte. De câte ori nu auzim expresia: ”Există viață după moarte?” Se potrivește perfect cu povestea pe care o voi relata în următoarele rânduri și vreau să trageți singuri concluziile.

A fost odată o femeie care a rămas însărcinată. Timp de nouă luni, cei doi copii gemeni din burtica ei, discutau. Unul era credincios, celălalt era sceptic. Cel sceptic îl întreabă pe celălalt dacă crede că există viață după naștere. Răspunsul este afirmativ și începe să-i explice celuilalt că viața întrauterină îi pregătește pentru ce va urma. Crede că poate vor putea umbla în picioare, vor putea mânca cu gura și o vor putea vedea pe mama lor. Scepticul nu poate fi de acord cu așa ceva și se întreabă cum ar fi posibil să mănânce cu gura când au doar un cordon ombilical scurt, să meargă în picioare când ei abia au loc acolo,… mai ales să o vadă pe mama. Mama nu există pentru el, deoarece nu a văzut-o niciodată.

Pentru noi, cei care ne-am născut deja, această întrebare, ”dacă există viață după naștere” pare de-a dreptul stupidă.

Iată cât de mult ne asemănăm noi oamenii, cu acești embrioni, când ne întrebăm dacă există viață după moarte. Poate și întrebarea noastră pare fără sens pentru cei care sunt deja dincolo, în lumea spirituală.

Existența, acest fir continuu de actualizari ale Sinelui este așa numita ”viață veșnică”, restul este doar un joc, un drum plin cu labirinturi, dorințe, întrebări și frici ale omului care și-a uitat esența divină. Îți poți trăi viața cu adevărat doar atunci când te poți detașa de sentimentul fricii de pieire. Noaptea, dacă soarele nu mai luminează nu înseamnă că a pierit. El doar s-a actualizat în altă parte, pentru că asta este misiunea lui. ”Nimic nu se pierde, totul se transformă!” (Antoine Laurent de Lavoisier,”Considerații generale asupra naturii acizilor”,1778)

Poate că vă întrebaţi ce legatură au toate astea cu banda lui Mobius? Eu mă gândesc că ea ar putea reprezenta de fapt continuumul existențial, iar viața și moartea cele două fețe care nu pot fi despărţite. Prin confecționarea unei asemenea benzi din hârtie, am putea avea o dovadă palpabilă a existenței cu tot ceea ce cuprinde ea. Am putea ține întregul Univers în mână, doar jucându-ne cu o bucată de hartie! Și iată cum de multe ori, nici nu știm cu ce ne jucăm…

[gabrielavalentina]

Pe doi oameni care se iubesc cu adevărat nu-i despart nici gura lumii, nici curvele, nici dușmanii, nici familia lui, nici a ei !!!

Când doi oameni se iubesc devin un întreg, ca picăturile de apă se aseamănă în gesturi tandre, priviri gingașe, cuvinte rostite din suflet.

Împreună sunt in și yang, alfa și beta !!!

Împreună până la sfârșit !!!

Majoritatea oamenilor nu știu să iubească sincer de aceea se înșală , se injură , se bat și pentru că nu se potrivesc .

De aceea pierd ani din viața lor lângă persoane nepotrivite și pentru că iubesc condiționat , au așteptări , sunt naivi sau nebuni !

Când omul e rău nu trebuie să îl lași în prostia lui, în inconștiența lui, irațiunea lui. Sfaturile bune sunt utile dar nu te lupta cu un astfel de om deoarece nu se merită să pierzi din timpul tău prețios pentru așa ceva. Nu se merită să te enervezi.

Nu încerca să schimbi oamenii în mai bine atâta timp cât ei nu cer sfaturi, nu cer ajutor , atâta timp cât ei sunt indiferenți sau mai răi ca tine ! Pentru că ai nevoie de multă răbdare , foarte multă , foarte mult curaj , sinceritate , iubire , simpatie , empatie , compatibilitate între suflete și până o obții ai mult de muncă ! Dar dacă ești foarte bun / bună și vrei să ajuți și fără să ți se ceară , dacă simți că e momentul potrivit , omul potriv sau persoana care are foarte multă nevoie atunci AJUTĂ în bine , cu un zâmbet , sfaturi utile , foarte utile , ajută pentru un trai mai decent , mai sănătos , mai frumos pentru tine și alții , altele pentru toți dacă se poate . Dar nu îți risca viața foarte mult când nu se merită ! Știu ce scriu , am trecut prin foarte multe de aceea te rog să nu riști dacă sau când nu ești ferm convins / convinsă că se merită cu adevărat pentru o relație , un cuplu , o căsătorie , o prietenie etc . Dacă inima ( intuitia) îți spune nu ascult o , dacă îți spune da ,ascult o , dar întreab o întâi sincer, te rog , fa o pt tine mai ales ,pentru sănătatea ta , a familiei tale . Nu-ți trăda familia apropiată sau alte rude , că prietenii vin ei oricum cu timpul . Și în timp ce iubești sincer îți dai seama pe cine să păstrezi în viața ta , cine merită , cine nu .

Nu te gândii cu frică la trecut sau viitor ! Bucură-te de prezent , fă-l special , minunat , fi foarte atent / atentă la ce se întâmplă în prezentul tău , mulțumește sincer cui simți nevoia și fă-ți planuri care vin din inima ta , spiritul tau , sufletul tău . Gândurile rele , teama de foarte multe ori nu există , nu e , nu sunt reale , nu te gândii la ce te-a durut ! Mergi înainte cu Dumnezeu și oamenii care te iubesc și îi iubești cu adevărat , cărora nu le-ai face rău vreo dată intenționat ! 💙🤗💓💟 Vă salut pe toți , vă îmbrățișez cu drag , vă pup , vă iubesc pe toți , toți oamenii din univers ! Aveți grijă ( paziți-vă ) singuri sau împreună când e nevoie , aveți grijă unul de altul , una de alta , unii de alții , unii de altele , unele de altele , să fim uniți e nevoie , să fim uniți când ne este bine , foarte bine ! Pentru a reuși să simțim , să ne bucurăm împreună de minunile vieții , luminii naturale , Sfinte , minunile planetei , naturii , minunile familiei noastre , minunile noastre . Noi suntem oameni minunați cu puteri ( talente ) minunate , frumoase , foarte frumoase , noi suntem supereroi ! Împreună reușim să salvăm și pe alții ! 💓🤗💙

👫👩‍❤️‍💋‍👨👨‍👩‍👦

[6sixam]

❔❓❔

Oare cum trebuie să fie o relație între două persoane? Ce o face să fie o relație? Cum ar trebui să ne comportam într-o relație?

Sunt genul de persoană care își dorește să fie totul bine, să nu exagereze din prima cu unele lucruri pe care cel mai probabil începe să le observe, doar pentru a nu-ți face o părere greșită despre ea. Cred că e greșit acest lucru, adică, mai mult ca sigur. De ce să fiu eu cea care "trage" de lucruri să fie bine si lasă de la ea si e înțelegătoare tot timpul?Când lucrurile astea ar trebui să vină natural, fără să ne gândim prea mult la acest aspect.

Comunicare e cheia și asta ar trebui să facem într-o relație, să comunicam. Să ne spunem efectiv toate lucrurile,de la cele bune la cele mai rele și dacă într-adevăr este menit sa fie ceva, o să vina de la sine și veți găsi amândoi un punct comun.

Știm clar că într-o relație, unul din cei doi se implică mai mult, iubește mai mult. Consider că e un lucru bun, așa devine un fel echilibru... și până la urma ce-i prea mult strică.

Cum ar trebui să fie o relație la începutul ei? Ma întreb...

Presupun ca ar trebui să continue exact așa cum ați început să vă cunoașteți, vorbești cu orele, preferi să amâni lucruri care nu sunt atât de importante doar pentru a vorbi cu persoana respectivă.

Dar ce faci dacă relația este la distanță ?

Din contra, lucrurile astea ar trebui să fie nelipsite, ba chiar să vorbiti la telefon sau pe videocall. Eliminăm timpul în care chiar nu aveți cum să vorbiți,efectiv nu ai cum sa vorbești 24 din 24. Cel mai probabil sunteți amândoi la facultate, amândoi aveți nevoie de odihnă sau timp cu prietenii.

Într-un fel sau altul trebuie să faci cumva sa2 nu se simtă distanța, doar că trebuie să vină de la amândoi. Degeaba "trage" unul dacă celălalt nu își dă la fel de mult interesul, dacă implicarea lui scade pe zi ce trece. Asta nu e tocmai un lucru bun, din punctul meu de vedere. Vor fii momente când efectiv ai nevoie de persoana iubită doar ca să îți asculte cele mai mici prostii din viața ta, dar care în momentul ăla îți strică starea de spirit, simți nevoie de sprijin, de înțelegere, de o consolare, chiar și vorba aia proastă "totul va fii bine" pentru ca știi ca e de la el si asta e tot ce contează.

*Am un amalgam de gânduri în momentul ăsta și nu știu cum să le așez în aceasta notiță ca să nu sar dintr-una în alta și să fiu cât mai coerenta*

Într-o relație consider că trebuie să ne spunem unul altuia lucrurile care ne deranjează, așa putem vedea dacă persoana iubită dorește să facă ceva în privința asta sau efectiv lasă lucrurile asa cum sunt.

Sunt de parere că dacă două persoane chiar se plac vor face în așa fel încât totul să meargă cât mai bine, chiar dacă au un mare impediment intre ei: DISTANȚA. Pentru că atunci când ești îndrăgostit, ești în stare să muți munții din loc, ăla este punctul în care te simți invincibil și ai cea mai mare doza de curaj. Sau poate doar eu cred asta, cine stie?!

Care e primul gând cu care te trezești dimineața?

Nu cred ca sunt singura care se trezește și se gândește imediat "oare ce face? oare s-a trezit?" și în secunda doi iau telefonul în mână și trimit sfântul mesaj de "bună dimineața".

E ciudat, ciudat pentru ca sunt genul de persoană care se îndrăgostește greu, dar când o face, o face cu toată inima. E complicat, totuși, și când te îndrăgostești, tinzi să lasi orice orgoliu și asta nu e tocmai un lucru ok, pentru că persoana de lângă tine poate să profite de acest lucru, să se gândească ca nu mai are cu ce sa te cucerească că tu deja esti "topita" dupa el. Poate că există și excepții, dar eu nu am întâlnit o astfel de excepție, la modul, să aprecieze că nu am orgolii (până la cele mai mici) cu el.

Sunt o grămadă de factori care pot afecta o relație, dar dacă știi ce vrei cu și de la persoana respectivă, totul vine de la sine. N-a zis nimeni că e ușor să faci o relație sa meargă , doar ca e nevoie de puțină determinare, implicare, de voință și de dorință (mai ales). Pentru că, dacă tu îți dorești cu adevărat atunci luptă să obții acel ceva.

Sesizezi o urmă de răceală între voi? Parcă lucrurile nu mai sunt cum erau la început când ați început să vorbiți ?

Nu știi ce să faci, dacă să îi spui sau nu, consideri că poate a trecut prea puțin timp de când sunteți împreună ca să ii reproșezi anumite lucrurile sau "să-l tragi la răspundere".

Cum știi care e momentul potrivit când sa îi spui ce te macina?

N-ai răspuns la întrebarea asta, așa ca lași timpul să treacă, crezând că poate va veni de la sine momentul... Cu toate că nu prea cred asta, tu trebuie să creezi momentul perfect pentru a iniția discuția, altfel odată cu trecerea timpului vor apărea îndoielile și te vei măcina din ce în ce mai mult până va devenii toxic pentru tine.

Și uite așa, stau eu să scriu la 4 dimineața tot ce mi trece prin minte, întrebări fara răspuns, căutând momentul perfect, măcinându-mă dacă greșesc sau nu, dacă e și vina mea și dacă fac bine ce fac când sunt într-o relație.

[transpiratieexcesivapalme1-blog]

Cum scapi de transpiratie abundenta urat mirositoare?

Etapa urmatoare in tratarea hiperhidrozei o reprezinta medicamentele. Recomandate de medic, acestea sunt, de cele mai multe ori, anticolinergicele. Nici acestea, insa, nu sunt lipsite de reactii adverse precum ameteli, tulburari vizuale sau uscarea mucoaselor. In hipotalamusul anterior exista doi centri ai termoreglarii in interrelatie: un centru controleaza termogeneza si declanseaza reactiile caracteristice expunerii la caldura (vasodilatatie cutanata, transpiratie, relaxare musculara si uneori somn), celalalt centru controleaza termoliza si declanseaza reactiile caracteristice expunerii la frig (vasoconstrictie periferica si cresterea termogenezei). Teritoriul cutanat se caracterizeaza prin inervatie simpatica vasoconstrictoare bogata (pielea este lipsita de nervi vasodilatatori). Sensibilitatea vaselor cutanate insa este apreciabila la substante cu actiune vasodilatatoare (acetilcolina, histamina, kinine, produsi de proteoliza).

Solutii pentru tratare transpiratie excesiva palme

Transpiratia excesiva poate fi favorizata de o serie de factori, printre care putem aminti si oscilatiile hormonale, iar din aceasta cauza ea apare de regula la varsta adolescentei. Din acest motiv, femeile aflate la debutul menopauzei, pot avea de asemenea probleme cauzate de transpiratia excesiva. Un alt factor ce poate favoriza hiperactivitatea glandelor sudoripare este stresul, din cauza anxietatii si a emotiilor puternice, corpul poate reactiona in acest fel si va elimina mai multe lichide prin procesul de transpiratie. Persoanele obeze, sau cele ce au probleme cu greutatea se pot confrunta de asemenea cu transpiratia excesiva, iar in randul acestor pacienti, ii putem aminti si pe cei ce sufera de diabet zaharat sau de boli cardiovasculare. In numeroase cazuri s-a demonstrat ca tendinta de a transpira excesiv poate fi chiar o trasatura de familie, transmisa ereditar. De cele mai multe ori, persoanele ce sufera de hiperhidroza au in familia apropiata cel putin inca un membru care se confunta cu aceeasi situatie. In alta ordine de idei, despre bacteriile ce pot intra in contact cu o piele umeda, putem spune ca sunt cauza unor mirosuri neplacute. O implicatie foarte importanta o reprezinta si factorul psihologic. Persoanele ce se confrunta cu transpiratia excesiva se simt de multe ori rusinate de felul in care arata sau miros si simt nevoia sa se izoleze si sa se fereasca de situatiile ce implica socializarea. In aceste conditii, transpiratia abundenta poate afecta destul de mult stima de sine si viata sociala a unor persoane.

Transpiratia excesiva este o problema a glandelor sudoripare care sunt stimulate mai mult decat in mod normal. Hiperhidroza poate afecta in egala masura ambele sexe. Transpiratia excesiva este cel mai frecvent localizata: la nivelul axilelor, palmelor, plantelor si mai rar generalizata. Hiperhidroza se trateaza si medical, una din tehnici fiind injectarea toxinei botulinice la nivelul glandelor sudoripare din zonele afectate de hiperhidroza.

Modalitati si

solutii transpiratie abundenta

Exista solutii care ajuta la reducerea transpiratia excesiva de la tratamente medicamentoase, la interventii care blocheaza glandele sudoripare. Ce este hiperhidroza (transpiratia excesiva)? Hiperhidroza (transpiratia excesiva) este prezenta atunci cand corpul nostru produce mai multa transpiratie decat este necesar, pentru a se racori. Aceasta conditie afecteaza de obicei zone ale corpului cu o concentratie mare de glande sudoripare: axile, palme, talpi, abdomen si fata sau poate fi generalizata. Hiperhidroza este termenul medical pentru transpiratia in exces fata de cea necesara in mod normal pentru reglarea temperaturii corporale. Este un simptom frecvent care produce foarte mult disconfort pacientului.

Tratamente eficiente pentru a combate transpiratia excesiva

Despre hiperhidroza, putem spune ca este exacerbata de anxietate si de consumul diverselor alimente, in special a produselor picante sau foate condimentate, bauturi, nicotina sau cafeina. Totodata, putem spune ca majoritatea pacientilor au observat ca transpira excesiv tot timpul, chiar si in absenta unor factori declansatori sau a conditiilor de mediu. Pentru a obtine informatii complete in acest sens, este indicat sa luati legatura cu persoanele specializate. In momentul in care glandele sudoripare devin hiperactive si functia lor o depaseste pe cea de reglare a temperaturii corpului si de eliminare a toxinelor prin transpiratie, persoanele pot suferi din cauza unei conditii medicale, ce poarta denumirea de hiperhidroza. Despre aceasta transpiratie excesiva, putem spune ca afecteaza 9 la suta din populatia adulta a Globului, iar majoritatea pacientilor ce sufera de hiperhidroza sunt adolescentii. In alta ordine de idei, despre hiperhidroza, putem spune ca nu este o maladie contagioasa, insa poate fi una ereditara in unele cazuri. Aceasta poate fi diagnosticata din punct de vedere medical, in momentul in care poate fi tinuta sub control. Un specialist in endocrinologie poate depista hiperhidroza cu usurinta, urmarind simptomele si reactiile la anumie tratamente. Astfel, este indicat sa luati legatura cu specialistii in domeniu. click aici

Cum putem scapa de

hiperhidroza palmara

?

In ceea ce priveste transpiratia excesiva, putem spune de cele mai multe ori apare in cazul persoanelor sanatoase, insa aceasta afectiune este descrisa si in cadrul unor boli neurologice, metabolice si sistemice. Exista trei tipuri de hiperhidroza, printre care putem aminti de cea indusa emotional, despre care putem spune ca afecteaza in principal zona axilara, palme si talpi, existand de asemenea si hiperhidroza localizata si hiperhidroza generalizata. In ceea ce priveste hiperhidroza generalizata, putem spune ca poate fi de fapt consecinta unor dereglari ale sistemului nervos autonom, sau poate aparea in contextul unor neoplazii, stari febrile, dezechilibre metabolice, sau poate fi cauzata de administrarea unor medicamente. Hiperhidroza generalizata nocturna, este specifica tuberculozei sau alcoolismului cronic. Insa, daca veti lua legatura cu o persoana specializata in domeniu, veti afla detalii complete despre hiperhidroza. Hiperhidroza secondara poate sa implice si unele episoade nocturne. Acest lucru se intampla datorita mecanismului aparitie transpiratiei si a faptului ca acestea se afla sub control simpatic, tonusul simpatic este mult mai scazut pe perioada somnului. In acest sens, putem spune ca pacientii nu transpira excesiv pe perioada noptii, decat in cazul in care exista o alta patologice la baza care sa determine o transpiratie de acest tip pe perioada noptii.

Termoreceptorii periferici din piele si cei centrali din hipotalamus, maduva spinarii, organele abdominale si alte localizari, furnizeaza hipotalamusului informatii despre temperatura pielii si a interiorului corpului. Transpiratia excesiva (hiperhidroza) reprezinta o accentuare anormala a transpiratiei produsa de piele in diferite zone ale corpului, afecteaza ambele sexe in egala masura, se poate manifesta la orice varsta si apare in situatii diferite. Hiperhidroza pare a fi produsa de o supraactivitate a centrului de reglare a temperaturii (din hipotalamus) sau de o disfunctie ce implica sistemul nervos vegetativ, ale carui terminatii nervoase regleaza activitatea secretorie a glandelor sudoripare (axile, palme, talpi sau alte zone ale organismului).

Hiperhidroza poate fi cauzata de o afectiune medicala sau poate fi un efect secundar al anumitor medicamente, in special antidepresive. Acesta incepe, in general, la varsta adulta. Transpiratia in exces este un factor care complica atat interactiunile de ordin profesional, cat si pe cele sociale. Mult timp s-a considerat ca hiperhidroza primara este declansata de stimuli emotionali si psihologici. Se pare, insa, ca relatia este una bidirectionala si ca de fapt hiperhidroza in sine are un impact negativ major asupra psihicului pacientilor, care sufera de aceasta afectiune ani de zile inainte de a se ameliora prin tratament.

[tokka-blog]

Wonder s-a întrebat mereu cum arată lumea de fapt. Înca de mic copil, Wonder a fost singuratic; dacă te uitai pe geam și vedeai un grup de copii jucându-se, nu puteai să nu-l observi pe băiatul acela cârlionțat, cu privirea parcă un pic pierdută, un pic arzătoare, care stătea ascuns într-un colț, desenând cu creta pe asfalt.

„Probabil desenează un șotron”, te gândeai tu curioasă, „sau o casă și niște flori lângă, pentru că de obicei asta fac copii de 6-7”, după care oftai in treacăt, inchideai geamul si te desparțeai de lumea lui Wonder. La un moment dat însă, auzeai un plânset de copil, acela pe care îl auzeai aproape zilnic la orele după-amiezii. Mereu l-ai ignorat, dar astazi aveai de gand sa afli ce se intampla. De data aceasta, te grăbești și iesi rapid-rapid din bucatarie, fara sa te intereseze de mâncarea de pe foc, privirea ta indreptandu-se spre geamul pe care l-ai închis mai devreme.

Pe aleea din spatele blocului, întregul Univers părea a-și fi pus stop. Nu era nimeni care cutreiera strada,  nu era niciun lătrat de cățel, iar frunzele copacilor stăteau nețintite, ascultătoare, fără sa fie mișcate de vânt. Tot ce se putea observa era un desen imens de pe asfalt, colorat in toate felurile si chipurile, peste care cădeau armonic la un interval de cateva secunde lacrimile unui baietel care statea deasupra lui, in genunchi.

 Cine știe ce a patit bietul copil?Nu puteai  fi asa nepasatoare, asa ca ti-ai luat rapid adidasii in picioare si te-ai dus sa vezi ce a patit. Desenul, care era acum mai aproape de ochii tai, era urmatorul : jumătate de asfalt înfățisa o furtună teribila, cu fulgere și trăsnete, cu mașini care goneau prin trafic pentru a ajunge mai repede acasă și cu copaci care cadeau peste străzi, iar cealaltă jumătate dezvăluia un cer senin, cu o natură mult mai prietenoasă.

Nu părea nimic trist, totuși, așa ca te-ai apropiat incet de micuț si l-ai intrebat : „De ce plângi?”. S-au întors atunci spre tine doi ochi albaștri nestemați, care străluceau înlăcramați.

 „Nu pot să văd”- a șoptit incet baiatul. Nu ai inteles ce voia sa zica, nu era orb, a putut desena si se observa ca putea sa vada.

„Nu pot să văd lumea”, a continuat el, „Nu pot să o vad asa cum ar trebui sa o vad. Când imi fac prieteni sau cand cunosc oameni, pot sa inteleg personalitatile lor: pot sa percep partile lor bune sau rele, asta am desenat si pe asfalt: o lume fericită si una dezastruoasă. Pot sa le aud vocile, pot sa inteleg ce vor sa spuna, pot chiar sa ii aud si cand ma uit la ei sa ii vad; asa cum pot sa aud atat furtuna, cat si ciripitul păsărilor atunci cand e soare. Dar când ma intorc cu spatele - cand ma intorc cu spatele, totul devine un abis. Iar cand ma intorc inapoi spre ei, pot din nou sa ii vad, dar nu pot sa ii recunosc, de parca nu i-as fi vazut niciodata. Ochii, nasul, gura si trasaturile fetei fiecaruia dintre ei mi se par necunoscute. Înțeleg ca formeaza un intreg, dar mi se par anoste, asa mi se par la toate lumea. Ca sa recunosc pe cineva, ma pot orienta dupa obisnuinta: știu ca atunci cand imi vad grupul de prieteni, Alex e mereu cel care e in verde, iar Denisa e cea cu parul scurt si cu vocea mai pitigaiata. Chiar daca am desenat lumea aici cu creta, simt ca e incompleta. As vrea sa imi desenez prietenii in ea, dar nu pot, pentru ca mai mult de cateva linii, nu as putea sa le desenez fețele, e ca și cum nu pot sa mi le imaginez”.

Prosopagnozia este o tulburare neurologica caracterizata prin incapacitatea de a recunoaște fețele; nu are legătură cu disfuncție de memorie, pierderi de memorie, afectarea vederii, sau dizabilități de învățare. Ea este considerată a fi rezultatul unor anomalii, fiind afectata o parte din creier care pare să coordoneze sistemele neuronale, care controlează percepția facială și memoria, poate fi moștenită genetic sau poate rezulta in urma unui accident cerebral sau a unor leziuni cerebrale.

 Așa cum este si cazul lui Wonder din povestea noastră, prosopagnozicii nu reusesc uneori sa recunoasca o fata familiara sau confunda chiar o persoana necunoscuta cu una pe care ar putea sa o cunoasca. Persoanele care au prosopagnozie au un deficit sever in ceea ce priveste recunoasterea chipurilor chiar si in cazul familiei, iar acest lucru se intampla in fiecare zi. Totusi, s-au dezvoltat strategii, asa cum am precizat in poveste, pentru recunoasterea persoanelor dupa coafura, imbracaminte etc.

Incep cu aceasta postare o noua serie care sper sa va placa, in care voi vorbi despre diverse afectiuni/sindroame care mie mi se par foarte interesante si consider ca e foarte fain sa aflati chestii noi intr-un mod cumva interactiv, fara sa fiti pusi sa le memorati. Eu zic ca, la finalul acestei serii, veti ajunge sa apreciati viata mai mult:). Voi ce spuneti? 

 Text : Aletheia

Grafica: Diana

[filmelemonicai]

A Space-Time Continuum Conundrum: despre „Shining Girls” (2022) ****

„Shining Girls”, adaptarea romanului (aproape) omonim din 2013, scris de Lauren Beukes, e o struțo-cămilă: e și o poveste polițistă despre un criminial în serie, și una despre jurnaliști de investigație, și una despre călătoria în timp (toate teme ofertante în sinea lor, dar pe marginea cărora s-au tot făcut filme și seriale).

Suntem în anii ’90, la Chicago. Cu 6 ani în urmă, Kirby Mazrachi (Elisabeth Moss, din „Mad Men”, „Top of the Lake” și „The Handmaid’s Tale”) a supraviețuit unui atac care trebuia să îi fie fatal; the bad guy a scăpat, lăsându-i în corpul crestat o cutie de chibrituri. De atunci, eroina noastră trăiește episoade pe care nu le poate controla, desprinse parcă dintr-un roman fantastic de Mircea Eliade: i se schimbă constant realitatea (are când o pisică, când un câine, ca animal de companie; locuiește când cu mama ei, la un etaj, când cu soțul ei, la altul; are părul când scurt, când lung...).

Nimeni din jur nu observă schimbările, dar – combinate cu trauma atacului – pe Kirby o dau peste cap și o țin într-o constantă stare de izolare socială și de nesiguranță, like a fucked up butterfly effect. Asta până când, în canalizarea orașului e descoperit cadavrul unei femei tăiate la fel ca ea, cu alt obiect încarnat. Și, când Kirby – arhivistă la ziarul „Sun Times” – și reporterul Dan Velasquez (Wagner Moura) fac echipă și săpături, descoperă că vinovatul e un criminal în serie care ia trofee de la fiecare femeie ucisă și le lasă în corpul alteia.

La fel ca în „The Fall”, privitorul e cu mult înaintea celor doi: știm cine e vinovatul – Harper (jucat genial de Jamie Bell) – și care e următoarea victimă (Phillipa Soo, din „Hamilton”). În plus, investigația celor doi se mișcă foarte greu, miniseria nu e cea mai alertă din lume, motivația ororilor comise de Harper e băgată rapid sub preș (ca multe alte explicații care lipsesc cu desăvârșire din scenariu), iar finalul e previzibil – dar satisfăcător, nonetheless.

Dar parcă tot merită deranjul... Pentru că Elisabeth Moss (care e și producător executiv și a și regizat 2 episoade) e – evident – perfectly cast în rolul unei femei traumatizate foc, care găsește cumva forța interioară pentru a lupta cu piedicile temporale, sociale și umane din jur și care devine tare ca piatra, din tortured & afraid. Pentru că e refreshing să vezi ceva nou în peisajul poveștilor polițiste și/sau despre călătoria în timp. Și pentru că felul în care aceasta din urmă e țesută în narațiunea celor 8 episoade este ca un fir aurit, care susține povestea suficient de mult cât să o facă interesantă, dacă nu și zguduitoare.

Sursă foto: imdb.com.

[spiritual123]

În inspirație, omul este conștient de modul în care devine una cu faptele ființelor spirituale, cu manifestările voinței lor. În intuiție, sinele-i fuzionează cu înseși aceste ființe. Asta se poate întâmpla în mod corect numai dacă ieșirea are loc nu prin ștergerea, ci prin completa conștienta menținere a propriei entități. Orice „plonjare” într-o altă ființă este periculoasă. Ceva a fost cuprins intuitiv numai dacă a apărut sentimentul că se exprimă în el o ființă de aceeași natură și coerență interioară ca propriul lui eu. Imaginația, inspirația și intuiția pot fi caracterizate printr-o comparație: Trece un om pe stradă; acesta face o impresie trecătoare, exterioară asupra observatorului. Apoi, aceștia doi fac cunoștință. Cu timpul, vine momentul în care ei devin prieteni, așa încât se deschid sufletește reciproc. Are loc experiența când cade vălul sufletesc și eul unuia se confruntă cu altul. Tipul de cunoaștere ce conduce la cea mai lăuntrică natură a ființelor și este atins în intuiție. Cu cât observatorul spiritual se rafinează mai mult cu privire la ceea ce i-a ajutat deja în inspirație, cu atât mai bine echipat va fi el pentru intuiție.

[rudyroth79]

Am relatat recent câte ceva din activitatea Teatrului Malenki, avanpost al teatrului fringe din Israel. Am încercat să scot în evidență faptul că teatrul se luptă zi de zi cu foarte mari dificultăți. Ei bine, toate aceste dificultăți nu l-au împiedicat să organizeze un mini-festival de teatru, și încă unul cu oaspeți de peste hotare. Îmi pare rău că nu pot traduce exact denumirea acestui festival, denumire modestă și elegantă, care conține, în limba rusă, un joc de cuvinte – ”Prieteni de seamă ai unui teatru mic”, malenki în limba rusă însemnând ”mic”.

Cel dintâi dintre spectacolele invitate, a fost un ”Hamlet”, prezentat de Mark Bornstein și de soția lui, Lidia Martinianova, ca emisari ai unui Interior Theater din Sankt Petersburg. E un spectacol care se joacă din 1981, și ceea ce au văzut spectatorii din Tel Aviv, în sala Teatrului Hasimta, în ziua în care, întâmplător, Bornstein împlinea 75 de ani, era, probabil, una dintre ultimele reprezentații.

Spectacolul, conceput de principalul lui interpret, odinioară scenograf, povestește, prin el și prin partenera lui, subiectul nemuritoarei piese, succesiunea de evenimente din tragedia shakespeariană; totul se petrece într-o sală minusculă, în intimitatea auditoriului, între două paravane construite ad-hoc și pe fundalul unei scene de teatru de păpuși, prevăzute cu o cortină care e ridicată și coborâtă ori de câte ori e necesar. Cei doi interpreți trec din rol în rol și se slujesc de păpuși – marionete și păpuși pe mână, de două veșminte ca niște caftane – și de o sumedenie de accesorii (o cască de militar din Evul Mediu, un flacon care conține uneori vin, alteori otravă, pumnale, o pereche de ochelari imenși, o cunună de flori artificiale, eșarfe etc.). Printre accesorii sunt un fagot, un oboi și un flaut pe care Bornstein interpretează când și când niște semnale creatoare de atmosferă.

Evident, realizatorii acestei uimitoare montări nu pretind să înlocuiască prin ea lectura faimoasei piese sau vizionarea unor spectacole obișnuite cu ea. Se pune atunci întrebarea care este menirea acestei versiuni a lui ”Hamlet”, adaptat la mijloace de expresie posibile numai în cu totul alt mediu decât cel pentru care piesa a fost creată.

Am urmărit fascinat spectacolul și încerc acum să-mi explic starea de fascinație – au traversat-o de-a lungul anilor, ca și mine, zeci și sute de spectatori. Admițând că majoritatea lor cunoșteau piesa din lectură și din spectacole tradiționale, trebuie să afirm, mai întâi și mai întâi, că însuși decupajul textului prezintă interes: bunăoară, în scena în care Hamlet e primit noaptea, după episodul Cursei de șoareci, de către maică-sa, adaptarea suprimă încercarea prințului de a-și convinge mama să-și domolească dependența trupească de soțul ei – fostul ei cumnat, dar prezintă uciderea lui Polonius; în tabloul care se petrece în cimitir replicile celor doi gropari au fost drastic scurtate, dar un schimb de replici revelator între Hamlet și unul dintre gropari a fost păstrat.

Montarea lui Bornstein reprezintă, desigur, o reducție a textului; pe scenă se află numai doi interpreți, ei se slujesc de păpuși, totul e, firește, miniatural; toate astea introduc un element de relativizare, de distanțare față de textul shakespearian; sunt detalii neînsemnate din text care devin deodată frapante, altele, foarte importante, apar, pe neașteptate, minimalizate; Rosenkrantz și Guildenstern sunt scoși dintr-o casetă – ei au înfățișarea a două capete de copii bucălați, blonzi și cârlionțați; odioșii spioni iau astfel aspectul unei inocențe depline. Montarea focalizează atenția publicului mereu pe un alt amănunt semnificativ al tragediei.

”Hamlet” e o piesă în care foarte multe roluri sunt de oameni tineri. Să vezi și să auzi un Hamlet vârstnic, cu multă experiență de viață, pune în lumină înțelepciunea prematură a eroului. Să vezi și să auzi o femeie de o anumită vârstă sugerând adolescența candidă a Ofeliei te ajută să înțelegi grozăvia șocurilor pe care personajul le are de încasat în cursul piesei.

Cei doi interpreți se folosesc de traducerea superbă a lui Boris Pasternak, iar faptul că întregul are un aspect de joacă, de actorie serioasă care, totuși, refuză transfigurările totale, înfăptuite cu excesivă seriozitate, ci doar istorisește piesa în comunicare cu păpuși și cu recuzită te face s-o redescoperi cu plăcere sporită. Tehnica celor doi interpreți ai spectacolului amintește întrucâtva tehnica de care Brecht îi sfătuia pe actorii lui să se slujească în repetiții, pentru a se distanța de acțiunile caracterelor jucate. Împrejurarea că Bornstein și soția lui trec tot timpul din personaj în personaj, uneori ca oameni în carne și oase, alteori prin mijlocirea păpușilor, scoate în relief extraordinara unitate a atmosferei în care se petrece tragedia, dar și ambiguitatea acelor personaje care apar o dată ca oameni, și altă dată ca păpuși, așa cum se întâmplă cu Polonius. Iar ingeniozitatea soluțiilor regizoral-scenografice oferă uneori prin ea însăși satisfacție: nu credeam să urmăresc vreodată celebrul ”A fi sau a nu fi” cercetat cu creta pe tablă ca o problemă de matematică sau de fizică; la fel, mă întrebam, la un moment dat, cum va fi realizat în final duelul lui Hamlet cu Laertes; am văzut apoi niște străfulgerări în întuneric și am descoperit după aceea că armele celor doi sunt legate între ele printr-o panglică metalică a cărei mișcare produce acele sclipiri de câte-o clipă; mi-am spus în acel moment că, din păcate, teatrul ”tradițional” e lipsit de asemenea resurse de expresivitate.

Cel de al doilea spectacol invitat la festival a fost ”Eu sunt Edith Piaf”. Piesa era de Nina Mazur, și interpretată, în limba rusă, de Anastasia Weinmar, care și-a și regizat ”spectacolul-monolog”, în colaborare cu Evghenia Boghinskaia, și e însoțită, în câteva scene, de figuranți (între ei doi copii). Spectacolul, creat cu prilejul aniversării a o sută de ani de la nașterea genialei cântărețe, a fost elaborat de către absolvenți ai Academiei de Artă Teatrală de la Petersburg și a fost prezentat la Tel Aviv sub egida Teatrului Internațional de Dramă de la Berlin.

E din partea mea un gest de generozitate să nu intru în amănunte cu privire la această montare, care, după mine, este, din capul locului și în întregime, o eroare. Sunt însă dator cititorilor mei o foarte succintă explicație a atitudinii mele. Actorii sunt, chiar mai des decât s-ar putea crede, în situația de a juca personaje istorice, și uneori personaje istorice foarte bine cunoscute de toată lumea. Sunt însă personaje istorice pe care actorii ar fi preferabil să nu-și dorească și nici măcar să nu accepte a le întrupa și a le întruchipa vreodată. Edith Piaf a fost un asemenea personaj. Geniul ei, consemnat în zeci de înregistrări și în câteva zguduitoare secvențe filmate, era absolut unic, prin fantastica lui ardere lăuntrică, prin timbrul de neconfundat al vocii artistei, prin dicțiunea ei impecabilă, prin ceea ce iradia personalitatea ei fără seamăn; geniala cântăreață avea o biografie fără seamăn în îmbinările ei de trivial și de tragedie antică; pe lângă asta, ea își construise și o imagine publică fără seamăn. Așa stând lucrurile, să apari sub titlul ”Ich bin Edith Piaf” – titlul spectacolului din mini-festival – reprezintă, după mine, o neobrăzare.

Două spectacole-lectură au întregit repertoriul mini-festivalului, care cuprindea, firește, și spectacole din repertoriul curent al teatrului-gazdă.

Prima lectură a fost a unei piese scrise în cehă de către Karol Sidon, scriitor reputat (traducerea în ebraică îi aparține lui Peer Friedmann); autorul se afla în sală în seara lecturii; Sidon a fost rabinul-șef al Pragăi și este acum rabinul-șef al Republicii Cehe. Piesa este intitulată ”Schapira”, iar eroul ei titular este un personaj istoric – a fost un cunoscut negustor de antichități la Ierusalim, Moses Wilhelm Schapira, evreu trecut la luteranism; Schapira a vândut mai întâi unui muzeu din Franța niște statuete de zei moabiți care au fost dovedite a fi falsuri de către un distins savant francez, Clermont-Ganneau; apoi Schapira a încercat să vândă către British Museum, pe o sumă exorbitantă, niște manuscrise străvechi pe pergament, pe care le-a prezentat în 1883 la Londra, manuscrise despre care același Clermont-Ganneau a afirmat că sunt falsuri și care ulterior au dispărut. Schapira a recunoscut că statuetele, confecționate, se pare, de el însuși, au fost falsuri, dar a susținut mereu că manuscrisele erau autentice. În martie 1884 el s-a sinucis într-o cameră de hotel la Rotterdam. Până în ziua de azi nu e elucidată pe deplin întrebarea dacă manuscrisele erau într-adevăr falsuri, sau erau autentice – descoperirea între 1947 și 1956 a Manuscriselor de la Marea Moartă a determinat câțiva cercetători să încline către a admite că acelea pe care voise Schapira să le vândă erau autentice.

În miezul piesei nu se află însă investigația quasi-polițistă în legătură cu persoana lui Schapira, ci dezbaterea spinoasei și dureroasei teme, de importanță capitală în iudaism – cine este și cine nu este evreu, în funcție nu numai de părinți, ci și, mai cu seamă, de convingeri și de manifestări sociale.

Lectura, foarte convingătoare, realizată de Michael Teplitsky, Elena Yaralova, Sharon Tal, Ori Levanon, Anna Dobrovitsky, Rodie Kozlovsky, Dima Ross, s-a desfășurat într-o atmosferă destinsă și caldă, în care disputa de idei era picurată de umor.

Într-un cadru mai intim, dar nu mai puțin voios, a avut loc lectura unei dramatizări după un roman de Serghei Dovlatov (interpreți – Evghenia Sharova, Rodie Kozlovsky, Vitaly Voiskoboinikov, Ilia Domanov, David Ziselsohn, Michael Teplitsky). Autorul, astăzi unul dintre cei mai citiți autori ruși, s-a născut în 1941 la Ufa, în URSS, într-o familie evacuată din Leningrad, și a avut o viață destul de aventuroasă – a fost, printre altele, paznic într-un lagăr de muncă; a lucrat ca ziarist, a fost prieten cu scriitori disidenți cunoscuți și n-a parvenit să se facă publicat în Uniunea Sovietică; întregul tiraj al unei culegeri de povestiri scrise de el a fost distrus; în 1979 a emigrat, împreună cu mama, cu soția și cu fiica lui, în Statele Unite și a fost, în sfârșit, recunoscut ca un scriitor important. În 1990 a murit în urma unui atac de cord. Scrierile lui Dovlatov, sclipitoare, conțin o satiră vitriolantă a realităților lumii sovietice.

Teatrul Malenki a montat în trecut o dramatizare, în limba rusă, a romanului ”Femeia de pe alte meleaguri” (nu-mi vine să traduc titlul prin ”Străina”, ca să nu fie pus în legătură cu romanele intitulate ”Străinul”!). Romanul înfățișează existența imigranților ruși din cartierul new-yorkez Forest Hills. În centrul acțiunii se află personajul unei ”fete cuminți”, descendenta unei familii prospere de nomenclaturiști; fata cuminte încetează destul de repede să fie cuminte; romanul relatează toate avatarurile ei, emigrarea ei în Statele Unite printr-o căsătorie fictivă și modul în care, în noua ei patrie, ea dobândește într-un târziu un fel de echilibru și ceva ce seamănă a împăcare cu viața, într-o existență modestă, dar netulburată de veșnice insatisfacții.

Prin lectura la care am asistat, cei de la Teatrul Malenki urmăreau să verifice dacă textul, tradus în ebraică (traducătoarea, Sivan Beskin, era de față) și cu acțiunea strămutată în mediul imigranților ruși din Israel, are șanse să ”porteze” sau riscă să nu ”porteze” la publicul obișnuit al teatrului. După părerea mea – deși de-obicei mă opun atât dramatizărilor, cât și ”adaptărilor” și localizărilor de texte cu scopul de a le face mai comunicative atunci când sunt aduse pe scenă – o versiune israeliană a dramatizării romanului lui Dovlatov are foarte mari șanse să ”porteze”.

Arhiva rubricii Cronică de festival

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

”Un mini-festival de teatru” de Gheorghe Miletineanu Am relatat recent câte ceva din activitatea Teatrului Malenki, avanpost al teatrului fringe din Israel. Am încercat să scot în evidență faptul că teatrul se luptă zi de zi cu foarte mari dificultăți.

[techstartro]

Ce noutăți sosesc pe Netflix în luna Aprilie

În luna Aprilie avem parte de cele mai noi filme și seriale oferite de serviciul de streaming Netflix. Iar această lună sosește cu filmul Anatomy of a Scandal, sezonul 2 din Russian Doll, Partea a-2 a din Sezonul 4 al serialului Ozark plus multe alte noutăți. Titlurile lunii aprilie sunt : - Anatomy of a scandal (15 Aprilie) https://www.youtube.com/watch?v=M1UGGZnHyf8 Acest thriller psihologic captivant, a cărui acțiune dramatică se derulează în sala de judecată, pătrunde în lumea elitei britanice prin intermediul unui scandal politic și personal, în care adevărul se ascunde la granița dintre justiție și privilegii. James și Sophie Whitehouse trăiesc într-un univers în care totul este minunat. Ministru în parlament și tată iubitor acasă, James pare să se afle pe un drum fără obstacole, însă numai până când iese la iveală un secret scandalos. La rândul ei, și avocata Kate Woodcroft își urmează calea, iar acuzarea pe care o construiește amenință să afecteze întregul Westminster, căsnicia soților Whitehouse și propria ei stimă de sine. - Russian Doll Sezonul 2 (20 Aprilie) https://www.youtube.com/watch?v=bmN8yvz668E Cu acțiunea plasată la patru ani după ce Nadia și Alan reușesc să evadeze din bucla temporală a mortalității, al doilea sezon din Russian Doll va continua să exploreze teme esențiale dintr-o perspectivă adesea amuzantă și SF. Dezvăluind un destin încă și mai rău decât moartea fără sfârșit, acest sezon îi regăsește pe Nadia și pe Alan cufundându-se și mai adânc în trecut printr-un portal temporal neașteptat, aflat în una dintre cele mai cunoscute locații din Manhattan. La început, cei doi percep totul ca pe o aventură nesfârșită, care se întinde peste epoci și generații, dar, curând, descoperă că acest eveniment extraordinar ar putea fi mai mult decât s-au așteptat și că, împreună, trebuie să caute o cale de ieșire. - Ozark: Sezonul 4 Partea 2 ( 29 Aprilie) https://www.youtube.com/watch?v=yFmy5lXoEfU Ozark este o dramă captivantă cu acțiunea plasată în prezent și urmărește călătoria familiei Byrde de la viața obișnuită din suburbiile orașului Chicago la activitatea infracțională periculoasă din munții Ozark din statul Missouri. Serialul explorează teme precum capitalismul, dinamica legăturilor de familie și supraviețuirea, totul din perspectiva unor americani (deloc) obișnuiți. Seriale Netflix  - Elite: Sezonul 5 (8 Aprilie) https://www.youtube.com/watch?v=i2s-AUdFt3g Începerea unui nou semestru la școala Las Encinas înseamnă o nouă victimă, un nou vinovat și un nou mister în timp ce elevii se afundă în secrete. - Tomorrow (9 Aprilie) https://www.youtube.com/watch?v=BsNRPkOV_Mo Un tânăr devine jumătate om și jumătate spirit din cauza unui accident și primește misiuni speciale de la o companie din lumea subterană.

Filme Netflix

- Forever out of my league (1 Aprilie) După o operație, viața Martei este în joc, dar iubirea adevărată este în apropiere. Oare va învinge inima vechile secrete și capriciile sorții? - Yaksha: Ruthless Operations (8 Aprilie) Un procuror integru ajunge într-un oraș periculos ca să cerceteze o echipă de operațiuni secrete și pe șeful său notoriu, dar intră într-un război letal între spioni. - Along for the ride (22 Aprilie) https://www.youtube.com/watch?v=A1PTIxYrTVw În vara dinaintea începerii facultății, silitoarea Auden îl cunoaște pe misteriosul Eli care, în aventurile nocturne, o ajută să ducă viața fără griji după care tânjea. Pe lângă filmele și serialele pregătite de Netflix avem și câteva Comedy Specials: - Ronny Chieng: Speakeasy - Michela Giraud: The truth, i swear! - David Spade: Nothing Personal Mai sunt și documentare: - Jimmy Savile: A British Horror Story - Return to Space - Our Great National Parks - The Mystery of Marilyn Monroe: The Unheard Tapes Pentru copii și familie avem câteva seriale : - The Last Bus - Green Eggs and  Ham: Sezonul 2 - Battle Kitty - Samurai Rabbit: The Usagi Chronicles Pe lângă toate acestea Netflix o să ofere multe alte seriale și filme în luna Aprilie. Read the full article