#antropologie culturala

[the-bcritic-stuff]

Vechii zugravi și alegoria vârstelor

Vechii zugravi și alegoria vârstelor

Vârstele vieții – de la leagăn la mormânt în iconografia sec. 18-19 O conferință de Cristina Bogdan https://www.youtube.com/watch?v=vMMH2bLfz9Y

„Între leagăn și mormânt. Vârstele vieții reflectate în iconografie. Secvențe românești și bulgărești (sec. 18-19)”

O temă vanitas, pictată în pridvorul bisericilor din România, Bulgaria, Grecia, Rusia, „Roata vieții”…

[the-bcritic-stuff]

Arhitectura ca scenografie a cotidianului

Arhitectura ca scenografie a cotidianului

Bucureștiul văzut prin detalii o conferință de Radu Comșa https://www.youtube.com/watch?v=stQlieibGmY&t=1274s

Proiect editorial apărut cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în…

[the-bcritic-stuff]

Frescă exterioară înfățișând Moartea, la biserica din Crainici (zugrăvită în 1837), județul Mehedinți (septembrie 2015)

Cristina Bogdan este conferențiar universitar în Departamentul de Științe ale Comunicării din Facultatea de Litere (Universitatea din București) și prodecan al aceleiași instituții. Preocupată de timpuriu de domeniul thanatologiei, a susținut o teză de doctorat, în co-tutelă româno-franceză (Universitatea din București și Universitatea Paris Est), cu tema Viziunea asupra Morţii în cultura română veche (2007). A semnat volumele Imago mortis în cultura română veche: secolele XVII-XIX (Editura Universității din București, 2002) și Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (Editura Universității din București, 2016). A coordonat, printre altele, volumul Actes du XIVème Congrès International d’Études sur les Danses macabres et l’Art macabre en général (împreună cu Silvia Marin-Barutcieff, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2010). Este membră a mai multor asociații internaționale de cercetare a temelor morții: Association for the Study of Death & Society (din 2015); asociaţia internațională Danses Macabres d’Europe (din 2003). A organizat și a participat la numeroase congrese, colocvii și mese rotunde naționale și internaționale referitoare la domeniul studiilor dedicate morții și fenomenului muririi.

Laura Dumitrescu: De mai bine de 15 ani cercetezi și scrii despre o temă evitată, sabotată sau privită cu suspiciune ori cu teamă. Cum îți explici această afinitate, ce anume crezi că leagă sensibilitatea ta de istoria reprezentărilor morții?

Cristina Bogdan: Nu am ales această temă nici pentru caracterul ei marginal, ex-centric (în cercetările științifice de până la un moment dat din spațiul românesc, să spunem anii 2000), și nici pentru dimensiunea pe care unii ar putea-o considera exotică, stranie, insolită. Sensibilitatea mea în fața morții este, cred, rezultatul unei constante întrebări referitoare la existență și la ceea ce conferă sens acesteia, iar dintre toate realitățile care așază rost în miezul vieții, moartea mi s-a părut a fi cea mai convingătoare.

Copil fiind, am dat nas în nas cu moartea și cu tot cortegiul de sentimente amestecate pe care le seamănă în cei care asistă la dispariția unei ființe dragi, la vârsta de 7 ani, atunci când mi-am pierdut una dintre străbunicile materne. Atmosfera din zilele de priveghi din casa bunicilor, un soi de cuib supraetajat al generațiilor, a lăsat asupra mea o impresie puternică, în care sunetele discrete ale plânsului înăbușit sau ale conversațiilor despre cea care plecase dincolo (nu înțelegeam atunci ce ar putea fi și unde s-ar găsi acest dincolo) se amestecau cu mirosul de tămâie și de lumânări arse, cu izul de flori proaspete și de mâncăruri pregătite de zor pentru a fi servite celor ce se înșiruiau în jurul coșciugului. Am simțit în acele zile că lumea întreagă se așază roată în jurul sicriului, mânată de alegerea bunicilor mei de a găzdui corpul defunctei pe masa din mijlocul camerei centrale a casei și de felul în care toate conversațiile începeau și se sfârșeau cu un gând sau o amintire despre cea care fusese, pentru mine, Maia Ana. Am intuit atunci un lucru pe care l-am citit mult mai târziu în poemele lui R.M. Rilke: acela că moartea crește nevăzut în noi, că ea este sămânța pe care fructul ce suntem o poartă în el, până la capăt, adică până la rodirea ce sparge granița vieții, pentru a ne rostogoli, uneori brutal, alteori lin, între hotarele ce se deschid după ea și despre care, după atâtea mii de ani de existență, nu știm aproape nimic.

M-au fascinat apoi variatele înfățișări ale morții, aparent aceeași și totuși unică pentru fiecare individ care o trăiește (sic!) și pentru fiecare privire în care se reflectă dispariția Celuilalt. Poveștile despre trecerea către tărâmul de apoi, ascunse în căptușeala textelor sau cuibările în volutele istorisirilor bătrânilor pe care i-am cunoscut și care aveau mereu la îndemână un exemplu de acest gen, au țesut în mintea mea un labirint de imagini, care s-a întâlnit peste timp cu secvențele iconografiei decupate din cercetările de teren, în care am stat, la propriu, cu Moartea față-n față.

Alături de tabloul Arborele Vieții, de Ignacio de Ries, în Catedrala din Segovia (iunie 2017)

Cercetare de teren în județul Brașov (august 2017)

Secvență dintr-o cercetare de teren prin județul Brașov (august 2017)

  Laura Dumitrescu: Imaginarul folcloric românesc este un hibrid: Pământul se cutremură atunci când Iuda roade furcile care susțin pământul, iar Ivan negociază intrarea și ieșirea din rai cu Sfântul Petre. Foarte multe asemenea contaminări, pe care le descrii în Moartea și lumea românească premodernă, există și în imaginarul thanatologic. Cum este percepută moartea astăzi, în contextul unui excedent de imaginar profilactic, care încarcă reprezentarea cotidianului cu soluții medicamentoase, suplimente alimentare, terapii alternative și care oferă, în mod încă excepțional, opțiunea euthanasierii?

Cristina Bogdan: Lumea de azi este una a excesului, fie în sens maximalist, fie în sens minimalist. Ne imaginăm adesea că un mix de strategii medicale, terapii alternative, sporturi adaptate fiecărui organism și alimente minune, incluse în sofisticate ritualuri de detoxifiere, pot asigura prelungirea miraculoasă a vieții. Aceasta este, să spunem, atitudinea hedonistă, cea în care încă sperăm că e posibil să trăim 200 de ani (după cum scria Lucian Boia într-una din cărțile lui), dintre care 180 activi. Cealaltă, ascetică, ține de excesul minimalist și de o privire sumbră asupra fiecărui act existențial: trebuie așadar să mâncăm la limita subzistenței, să ne conservăm cu grijă energiile, să dormim un număr foarte echilibrat de ore, să nu acceptăm nicio formă de derapaj fizic sau emoțional. Ambele atitudini vorbesc despre aceeași spaimă străveche, născută deodată cu omul rațional, conștient de statutul lui de ființă-înspre-moarte (homo moriturus).

În perioada actuală, noile media au preluat rolul comunitar al religiei (după cum explică pertinent Aurel Codoban, în Imperiul comunicării), asigurând inclusiv perpetuarea memoriei defuncților, nu printr-un act liturgic, ci printr-o intervenție laică, pe un profil construit pe o rețea de socializare. Frica de uitare pune în mișcare alte strategii de stocare a imaginilor, pe suporturi diferite, însă resortul intim care le dă naștere este același: nevoia de a salva de la dispariția totală, de a păstra urma reală, simbolică sau virtuală a celui plecat într-o altă lume, la care nu avem acces direct. Este interesant de observat că tendința de transformare a morții într-un subiect tabu în spațiul public (începând cu anii ‘60 ai secolului trecut) este inversată astăzi prin exhibarea ei în mediul online (în care relația dintre teritoriile publice și cele private este reglementată de opțiunile celor care gestionează profilurile defuncților de pe Facebook, MySpace sau din memorialele și cimitirele online).

Printre literele alfabetului chirilic, Pliska (Bulgaria, august 2017)

Laura Dumitrescu: Dacă ar trebui să reții un singur rit românesc de agregare la lumea de dincolo, care ar fi acela? Despre care ai povesti mai întâi? Care te emoționează mai mult?

Cristina Bogdan: E interesant că mi-ai cerut să mă opresc la un rit de agregare la lumea de dincolo, pentru că, de regulă, oamenii au sentimentul că riturile de separare sau cele de tranziție propriu-zisă (de prag) sunt cele mai importante și mai bine reprezentate în ceremoniile funerare. Cu toate acestea, Arnold Van Gennep – cunoscutul etnolog care a elaborat prima lucrare de sinteză referitoare la fenomenul riturilor de trecere (Les rites de passages, 1909) și a delimitat cele trei faze ale lor: pre-liminară, liminară și post-liminară – considera că riturile menite să ajute la agregarea defunctului la lumea cealaltă sunt cele mai elaborate, acordându-li-se cea mai mare atenție în majoritatea culturilor. Explicația este simplă: de ele depinde, pe de o parte, integrarea corectă a sufletului într-un alt univers și, pe de altă parte, liniștea celor vii, care nu vor fi chinuiți ulterior, dacă îi vor asigura la timp dalbului de pribeag (cum este numit defunctul în Cântecele zorilor) condițiile necesare ducerii la bun sfârșit a călătoriei către celălalt tărâm.

Dacă ar fi să aleg unul dintre aceste rituri menite să-i ofere celui mort sprijinul necesar pentru a se integra într-o nouă ordine a lumii și într-o altă comunitate, m-aș opri la mesele funerare (începând cu pomana săvârșită imediat după înmormântare și încheind cu cea de la împlinirea celor 7 ani de la pristăvire, atunci când se rotunjește ciclul pomenilor îndeplinite pentru odihna și buna rânduială a defunctului).

La români, masa funerară a fost mereu unul dintre elementele centrale ale ceremoniei, fapt sancționat adesea în notațiile călătorilor străini care ne-au străbătut teritoriile. „Nesăbuinţa” ce regizează pregătirea pomenilor, considerate a fi adevărate banchete destinate unui număr mare de participanți, în pofida carenţelor pecuniare ale moştenitorilor, este amendată la tot pasul. „Chiar dacă ar costa jertfa ultimei vaci rămase” – afirmă sarcastic, referindu-se la grandoarea exagerată a pomenilor, ofiţerul german Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, care a cunoscut realitățile lumii românești la începutul veacului al XVIII-lea.

Masa funerară are, în schimb, o semnificație aparte, ce pare să le fi scăpat călătorilor de alte confesiuni și mentalități: menirea ei este să asigure refacerea și coeziunea grupului, după dispariția unuia dintre membrii lui. E ca o horă care trebuie „să se reînnoade” atunci când cineva iese din joc. Ea pecetluiește, o dată în plus, separarea de cel plecat dincolo, căci primul gest pe care îl fac oamenii atunci când se întorc de la cimitir este acela de a se spăla pe mâini – curățire simbolică de amprenta morții, ieșire din vecinătatea ei periculoasă. Comensualitatea marchează apartenența celor ce participă la pomană la lumea viilor, delimitându-se explicit de cea a morților, chiar dacă toate cele ce se împart și se consumă sunt pentru odihna celui adormit.

Laura Dumitrescu: Dintr-un Ev Mediu al crizelor medicale majore până la contemplațiile vinovate de tip acedia, melancoliile romantice și angoasele secolului XX, privirea se încarcă de spaima sfârșitului și generează alte și alte sensibilități în acord cu dinamica unui timp mereu imprevizibil. Cum ai descrie privirea omului modern? Mai există melancolie astăzi?

Cristina Bogdan: Cred că melancolia este o stare a sufletului celui care-și oferă răgazul de a se adânci în sine, de a medita, de a-și simți limitele și neputințele. Astăzi trăim atât de grăbit, cu motoarele mereu turate la maximum, încât bolile care ne atacă nevăzut sunt mai degrabă atacul de panică și depresia, generate de imposibilitatea de a ne adapta suficient de repede și de ușor la schimbările care se produc cu o viteză mult prea mare pentru puterea noastră de a le înțelege și procesa.

Aș spune că privirea omului modern este una obosită, adesea sătulă, căci i se perindă prin fața ochilor un șir nesfârșit de imagini, pe care nu mai are timp și răbdare să le așeze în „cutiile” potrivite, le înghite de-a valma și, ca în orice episod bulimic, suferă apoi de indigestie. Omul contemporan rătăcește vizual pe diferite tipuri de suprafețe: zappează nerăbdător programele propuse de canalele de televiziune, butonează telefonul, derulează fluxul de informații prezent pe ecranul laptop-ului, plăcuței sau al mobilului, fiindu-i din ce în ce mai greu să se oprească, să rămână un timp, să se statornicească într-o idee sau într-un context.

Privirile nu mai au răgazul sau nu mai învață (căci simțurile noastre se rafinează cultural, nu sunt doar instrumente biologice cu care am fost înzestrați) să mângâie contururile lumii, să deslușească nuanțele, să intuiască jocul și granițele fluide dintre vizibil și invizibil. Vedem ceea ce ni se livrează direct și obsesiv, aproape oprimant, ca în repetitivele reclame TV, dar nu mai construim un raport critic cu lumea prin intermediul ochiului care încearcă să și-o aproprie. În termenii lui David Le Breton – unul dintre cei mai importanți specialiști contemporani în domeniul antropologiei simțurilor – rămânem cantonați în sfera ochiului optic (cel care păstrează distanța față de obiectul analizat, fiind într-o continuă pendulare între secvențele realității), incapabili să mai intrăm în circuitul ochiului haptic (singurul care poate transforma vederea în privire, pentru a o coborî apoi între fruntariile viziunii despre lume – Weltanschauung).

Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (coperta volumului)

Moartea, în decorația exterioară a bisericii din Coasta, comuna Păușești-Măglași (jud. Vâlcea), septembrie 2015

Moartea bogaților nemilostivi, fațada sudică a bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din Opătești (jud. Vâlcea), septembrie 2010

Bătrânul și Moartea, frescă pe fațada nordică a bisericii „Sf. Nicolae” din Dozești (jud. Vâlcea), septembrie 2015

Motivul vânătorului vânat de Moarte, în tabloul votiv din pronaosul bisericii „Sf. Împăraţi” din Ciungetu (jud. Vâlcea)

Laura Dumitrescu: Într-un discurs pronunțat de Barthes în anii ’70, apare acest gând: La originea tuturor lucrurilor stă frica. (Frica de ce? Frica de a fi lovit, de a fi umilit?) Parodiind Cogito-ul, ca moment fictiv, după ce totul va fi fost ras, tabula rasa va fi ocupată din nou, dar altfel: „Mi-e frică, deci trăiesc”. O observație: moravurile de astăzi (ar trebui să existe o etologie a intelectualilor) ne împiedică să vorbim în vreun fel despre frică: ea iese din discuție oricare ar fi discursul, chiar și scriind (ar putea oare să existe o scriitură a fricii?). Fiind originară, ea are valoare de metodă; de la ea pornește un drum inițiatic. Ce crede un thanatolog?

Cristina Bogdan: Înainte de a fi thanatolog sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin, așadar nici frica. Suntem adesea un ghem de frici, anxietăți sau atacuri de panică, străbatem uneori anotimpuri ale emoțiilor negative, declanșatoare de stres și de senzații de neputință, de paralizie în fața unor realități greu de gestionat. Moartea este, prin excelență, o realitate care stârnește spaime adânci, nu numai pentru momentul propriu-zis al trecerii, ci pentru tot ceea ce o precedă (suferință, privare de autonomie, sentimentul covârșitor al faptului că le îngreunezi celor din jur existența) și pentru necunoscutul ce o urmează.

Frica este cea mai veche emoție umană, în ea se ascund toate straturile întâlnirii problematice cu entitățile greu de circumscris, de la cele situate pe același palier ontologic cu noi (Ceilalți oameni), până la cele supra- și sub-ordonate. Iar frica de moarte este, într-o oarecare măsură, regina tuturor fricilor, căci dincolo de caracterul izbăvitor pe care îl putem acorda, în anumite situații, sfârșitului, în majoritatea covârșitoare a cazurilor nu putem accepta până la capăt ideea extincției. Viu fiind nu poți „comuta” pe statutul de mort, pe care nu ai șansa de a-l experimenta (așa cum se întâmplă cu restul întâmplărilor din viața noastră), pentru a te obișnui întrucâtva cu ideea. Chiar și cei care vor să dea impresia că nu se tem de moarte, în adâncul ființei se confruntă cu această stare, căci nu au niciun reper la care să se raporteze, nu știu la ce să se aștepte post factum.

„Nu mi-e frică să mor, doar că nu vreau să fiu acolo când o să se întâmple.” Aserțiunea ludic-ironică a lui Woody Allen se potrivește mănușă „curajoșilor” care nu pierd nicio ocazie pentru a-și declina teama în fața morții, dar care, atunci când sfârșitul s-ar ivi intempestiv, ar încerca, probabil, s�� i se sustragă. Așa cum se întâmplă în nenumărate povești din folclorul românesc și balcanic, în care personajul Morții este redirecționat către o altă victimă decât cea vizată inițial.

(A consemnat Laura Dumitrescu.)

@import url(http://www.b-critic.ro/wp-content/plugins/siteorigin-panels/css/front-flex.css); #pgc-8831-0-0 { width:49.666%;width:calc(49.666% - ( 0.50334001336005 * 30px ) ) } #pgc-8831-0-1 { width:5.5778%;width:calc(5.5778% - ( 0.94422177688711 * 30px ) ) } #pgc-8831-0-2 { width:44.7562%;width:calc(44.7562% - ( 0.55243820975284 * 30px ) ) } #pg-8831-0 , #pg-8831-1 , #pg-8831-2 , #pg-8831-3 , #pg-8831-4 , #pg-8831-5 , #pl-8831 .so-panel { margin-bottom:30px } #pgc-8831-1-0 , #pgc-8831-3-0 , #pgc-8831-5-0 { width:16.4848%;width:calc(16.4848% - ( 0.83515151515152 * 30px ) ) } #pgc-8831-1-1 , #pgc-8831-3-1 , #pgc-8831-5-1 { width:66.5455%;width:calc(66.5455% - ( 0.33454545454545 * 30px ) ) } #pgc-8831-1-2 , #pgc-8831-3-2 , #pgc-8831-5-2 { width:16.9697%;width:calc(16.9697% - ( 0.83030303030303 * 30px ) ) } #pgc-8831-2-0 , #pgc-8831-2-1 , #pgc-8831-2-2 { width:33.3333%;width:calc(33.3333% - ( 0.66666666666667 * 30px ) ) } #pgc-8831-4-0 { width:16.3636%;width:calc(16.3636% - ( 0.83636363636363 * 30px ) ) } #pgc-8831-4-1 { width:66.9091%;width:calc(66.9091% - ( 0.33090909090909 * 30px ) ) } #pgc-8831-4-2 { width:16.7273%;width:calc(16.7273% - ( 0.83272727272727 * 30px ) ) } #pl-8831 .so-panel:last-child { margin-bottom:0px } #pg-8831-0> .panel-row-style { background-color:#cddbbe } #pg-8831-0.panel-no-style, #pg-8831-0.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-2.panel-no-style, #pg-8831-2.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-4.panel-no-style, #pg-8831-4.panel-has-style > .panel-row-style { -webkit-align-items:center;align-items:center } #pg-8831-1.panel-no-style, #pg-8831-1.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-3.panel-no-style, #pg-8831-3.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-5.panel-no-style, #pg-8831-5.panel-has-style > .panel-row-style { -webkit-align-items:flex-start;align-items:flex-start } #pgc-8831-4-0 { align-self:auto } @media (max-width:1024px) and (min-width:781px) { #pg-8831-0.panel-no-style, #pg-8831-0.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-1.panel-no-style, #pg-8831-1.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-2.panel-no-style, #pg-8831-2.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-3.panel-no-style, #pg-8831-3.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-4.panel-no-style, #pg-8831-4.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-5.panel-no-style, #pg-8831-5.panel-has-style > .panel-row-style { -ms-flex-wrap:wrap;-webkit-flex-wrap:wrap;flex-wrap:wrap } #pg-8831-0 .panel-grid-cell , #pg-8831-1 .panel-grid-cell , #pg-8831-2 .panel-grid-cell , #pg-8831-3 .panel-grid-cell , #pg-8831-4 .panel-grid-cell , #pg-8831-5 .panel-grid-cell { -ms-flex:0 1 50%;-webkit-flex:0 1 50%;flex:0 1 50%;margin-right:0;margin-bottom:30px } #pg-8831-0 .panel-grid-cell:nth-last-child(1) , #pg-8831-1 .panel-grid-cell:nth-last-child(1) , #pg-8831-2 .panel-grid-cell:nth-last-child(1) , #pg-8831-3 .panel-grid-cell:nth-last-child(1) , #pg-8831-4 .panel-grid-cell:nth-last-child(1) , #pg-8831-5 .panel-grid-cell:nth-last-child(1) { margin-bottom:0 } #pg-8831-0 .panel-grid-cell:nth-child(even) , #pg-8831-1 .panel-grid-cell:nth-child(even) , #pg-8831-2 .panel-grid-cell:nth-child(even) , #pg-8831-3 .panel-grid-cell:nth-child(even) , #pg-8831-4 .panel-grid-cell:nth-child(even) , #pg-8831-5 .panel-grid-cell:nth-child(even) { padding-left:15px } #pg-8831-0 .panel-grid-cell:nth-child(odd) , #pg-8831-1 .panel-grid-cell:nth-child(odd) , #pg-8831-2 .panel-grid-cell:nth-child(odd) , #pg-8831-3 .panel-grid-cell:nth-child(odd) , #pg-8831-4 .panel-grid-cell:nth-child(odd) , #pg-8831-5 .panel-grid-cell:nth-child(odd) { padding-right:15px } } @media (max-width:780px){ #pg-8831-0.panel-no-style, #pg-8831-0.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-1.panel-no-style, #pg-8831-1.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-2.panel-no-style, #pg-8831-2.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-3.panel-no-style, #pg-8831-3.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-4.panel-no-style, #pg-8831-4.panel-has-style > .panel-row-style , #pg-8831-5.panel-no-style, #pg-8831-5.panel-has-style > .panel-row-style { -webkit-flex-direction:column;-ms-flex-direction:column;flex-direction:column } #pg-8831-0 .panel-grid-cell , #pg-8831-1 .panel-grid-cell , #pg-8831-2 .panel-grid-cell , #pg-8831-3 .panel-grid-cell , #pg-8831-4 .panel-grid-cell , #pg-8831-5 .panel-grid-cell { margin-right:0 } #pg-8831-0 .panel-grid-cell , #pg-8831-1 .panel-grid-cell , #pg-8831-2 .panel-grid-cell , #pg-8831-3 .panel-grid-cell , #pg-8831-4 .panel-grid-cell , #pg-8831-5 .panel-grid-cell { width:100% } #pgc-8831-0-0 , #pgc-8831-0-1 , #pgc-8831-1-0 , #pgc-8831-1-1 , #pgc-8831-2-0 , #pgc-8831-2-1 , #pgc-8831-3-0 , #pgc-8831-3-1 , #pgc-8831-4-0 , #pgc-8831-4-1 , #pgc-8831-5-0 , #pgc-8831-5-1 { margin-bottom:30px } #pl-8831 .panel-grid-cell { padding:0 } #pl-8831 .panel-grid .panel-grid-cell-empty { display:none } #pl-8831 .panel-grid .panel-grid-cell-mobile-last { margin-bottom:0px } } Cristina Bogdan: „Moartea este sămânța pe care fructul ce suntem o poartă în el” Frescă exterioară înfățișând Moartea, la biserica din Crainici (zugrăvită în 1837), județul Mehedinți (septembrie 2015) Cristina Bogdan este conferențiar universitar în Departamentul de Științe ale Comunicării din Facultatea de Litere (Universitatea din București) și prodecan al aceleiași instituții.