#am murit din fericire

[visatoare25511]

Sufletul meu e parisian. Încerc sa scap de sentimentul de dor, de apartenență, de nostalgie, însă e o luptă în care am pierdut de prea multe ori deja.

Sufletul meu mereu a tanjit după Paris, încă de când am văzut câteva fotografii, cu un oraș înghețat în timp, pe care la acea vreme nu îl puteam asocia cu un nume. Când am pășit pentru prima oară în Paris, în urmă cu un deceniu, am fost cuprinsă de fericire și entuziasm, iar înauntrul meu se revărsa caldură, pompată de inima care-mi zbura din piept. Atunci m-am îndragostit pentru a doua oară, prima mea iubire fiind Eminescu, pe care l-am descoperit cu mulți ani înainte să cunosc Parisul.

Încă mi-e greu să înteleg cum poți tânji după un loc necunoscut, un oraș plin de străini. E un sentiment straniul. De obicei ne lipsesc oamenii, sufletele apropiate de care ne leagă trăiri. Ne amintim de locuri doar dacă le putem asocia cu amintiri, cu oameni, cu evenimente, însă ce simt eu în legatură cu Parisul, nu poate fi comparat cu nimic.

Nu obișnuiam să cred în reîncarnare, în viața de apoi, deși mereu am avut o afinitate inexplicabilă pentru vechi, artă, poezie și afirmam că sunt reminiscențele de regină dintr-o viață anterioară, însă niciodată nu am luat cu seriozitate în considerare această posibilitate. Totuși, cum altfel pot explica faptul că sufletul meu se plimbă dornic, cu pași grăbiți, zilnic pe străzile Parisului, iar mintea mea vede imagini cu locuri în care nu am fost?

Cred că am trăit cândva, demult, poate la începutul secolului trecut, la Paris, într-o casă boierească, impunătoare prin arhitectură, unde am avut o bibliotecă plină cu cărți pentru care nu îți ajungea o viață să le parcurgi, pereți plini de tablouri pictate de cei mai renumiti pictori din acea vreme, cu camere cu tavan înalt în care răsuna muzică din gramofon. În cealaltă viață, cred că am murit tânără, pe la 19 ani, fără să apuc să mă îndrăgostesc. Eram plină de viață, dornică de cunoaștere, cu o curiozitate care mă măcina. Obișnuiam să îmi petrec zilele prin muzee, în grădina mea plină de lalele și bujori, plimbându-mă pe străzi, citind sau vizionând o piesă de teatru. Au încercat câțiva tineri să mă curteze, însă niciunul nu m-a fascinat, așa că am rămas cu mine.

În această viață m-am îndrăgostit cât pentru cinci vieți, poate tocmai pentru că eram restantă din cealaltă. Și totuși cred că am fost doar îndrăgostită de conceptul de iubire, pentru că toate amorurile mele au fost fie doar traite în suflet, în taină, fie au avut sfârșituri dramatice- în oricare dintre situații, dragostea pentru mine a însemnat doar o rană sângerândă care s-a tot redeschis. Nu așa ar trebui să fie iubirea, nu? Obișnuiam să cred că atunci când iubești cu adevărat, rămâi îndrăgostit o viață; apoi am realizat că dacă esti îndrăgostit de iubire, e imposibil să nu îți dorești să guști din nou din sentimentul naiv de îndrăgosteală, când nimic nu mai are importanță decât cel pe care îl sorbi din priviri, când simți că plutești și totul e ușor.

Am avut șansa să iubesc, am trăit momente frumoase, am visat cu ochii deschiși și am crezut că pot să zbor. Nicio iubire nu a fost la fel. Una a fost platonică, alta neîmplinită, una imposibilă, alta naivă, însă n-am trăit dragostea autentică, matură, care te consumă, nebună, senzuală, care te face să vrei să trăiești, carnală, care te înalță și te face să crezi iar în iubire și apoi se transformă în dragostea calmă, sigură, în care deveniți o echipă, în care brațele lui devin acasă, în care petreceți serile în bucatărie - tu gatind, el cuprinzându-te în brațe și cu săruturi care te fac să uiți de foame, dar îți trezesc alte pofte... La asta tânjesc.

Ultima vizită la Paris m-a facut să mă reîndrăgostesc de viață și să mă îndrăgăstesc de mine. Viața o iubesc pentru că are cărți, lalele, viniluri, soare și lună, grădini, anotimpuri, case vechi și jumări. Parisul îl iubesc pentru că are arhitectură, muzee, străzi tainice, Cioran și Brâncuși, brânză și Kir Royal. Pe mine mă iubesc pentru cosmosul din interior care doar mie mi-e cunoscut, pentru naivitate, sensibilitate, ochii visători, buze senzuale, minte ageră, încăpățânare și doza de nebunie.

Paris a trezit în mine poezia și melancolia motiv pentru care după ani de abstinență azi scriu.

Paris, tu me manques! Mă întorc, mon amour.

[scrierileuneifetetimide]

Note to Self?

NICIO DURERE NU VA DURA LA NESFÂRȘIT!

Fata mea,

Dacă m-aș întâlni cu tine, măcar o dată, privind către cer cu genunchii la gură...așteptând să cadă un izbăvitor care să te salveze din propriul tău ocean de lacrimi. Te-aș ruga să mă lași să mă așez lăngă tine, pentru cinci minute. Nu aș micșora distanța și nu aș încerca să te ating, pentru că conștientizez că mi-ai respinge afecțiunea. Am fost o lașă că nu te-am vizitat ani de zile. Dar, iată-mă aici! Cerându-mi iertare pentru că am întârziat atât.

Ți-aș cere să nu porți greutatea plecării lui, pentru că pierderi sunt mult, ai sesizat asta, și sacul pe care îl porți după tine te va trânti la pământ. Și de ce să nu umpli sacul cu amintiri frumoase, cu zâmbete de fericire? Oamenii vor intra în viața ta, în sufletul tău doar pentru a ți-l terfeli, murdări, rupe în piese împrăștiate de puzzle, dar care făcut și refăcut, va ilustra o operă de artă diferită decât ce sau cine erai la început. Am murit de nenumărate ori până te-am găsit. Dar tu ești nemuritoare! Tu poți face asta și aia! Ridică-te! Te rog, ridică-te! Îndepărtează-te de prăpastie! Nu te bizui pe două aripi oblojite, pentru că te data aceasta nu te vor mai salva. Sunt obosite și tu ești. Dar...nicio durere nu va dura la nesfârșit. Iartă-mă, te rog, pentru toate clipele când nu am fost lângă tine. Însă acum sunt aici. Eu te iubesc, mă crezi? Te iubesc și promit că nimeni niciodată nu te va mai răni. Ești în siguranță cu mine.

Șterge-ți lacrimile. Ai plâns destul. Te-ai lăsat distrusă prea mult de oamenii din jurul tău. Nu ei te vor salva, fata mea. Nu te mai uita la cer! Nu vine nimeni. Nu ai nevoie de ei; mă ai pe mine. Dă drumul suferinței, te rog. Fă pace cu trecutul și acceptă ceea ce a fost de la Dumnezeu! Fii gardianul sufletului tău! Păzește-l cu grijă, dar nu-i pune lacăt la porți. Mai sunt, pe pământ, oameni buni. Trebuie doar să-i găsești. Meriți tot ce este mai bun. Meriți iubire, respect, afecțiune, atenție și multă fericire, chiar toată fericirea din lume, pe care doar tu ți-o poți oferi. Să nu accepți nimic mai puțin de asta. Nu te interioriza, dar nici nu grăi prea mult. Păstrează unele gânduri, dureri pentru tine și alină-le cu un ceai sau o bucățică de ciocolată. Iubește ploaia în continuare, dar nu cădea prea mult în reverie; nu răspunde oamenilor cu același gest, ci grămădește cărbuni aprinși pe capul lor. Rămâi în continuare un om bun, cald, sincer, loial...Poți pleca capul, plângi cât ai nevoie, dacă mai ai lacrimi neplânse, dar apoi spală-ți fața și mergi înainte. Pleacă din locul în care nu te simți bine primită, locul în care sufletul tău nu își găsește „acasă”. Fericirea-i aproape! Mai îndură și trage puțin din bobul mărunt de speranță. Mmm, ce mănânci aici? Două bucățele de ciocolată? Nu, nu analiza ambalajul. Nu încerca să te minți, spunându-ți că citești secțiunea cu ingrediente, când tu studiezi numărul de calorii. Ești frumoasă, fata mea! Corpul tău e frumos! Nu compara greutatea, aspectul fizic, inteligența, starea financiară etc. cu femeile din jurul tău. Sănătatea ta contează. Tu contezi. Crede-mă, ești frumoasă. Nu lăsa pe nimeni să spună contrariul.

Ai încredere în tine, zâmbește-ți zilnic în oglindă și îmbracă-te într-o armură curajoasă. E timpul să cucerim lumea, să câștigăm războaie, să luptăm pentru visurile noastre. Curaj. Ambiție. Înțelepciune. Ai privit destul în jos. Acum ridică-te și pășește drept. Lasă-ți ochii triști să fie mângâiați de mine și de steaua pe care o privești seară de seară. Ce-i al tău e pus deoparte. Ai răbdare, fata mea.

Apreciază lucrurile mărunte, oamenii puțini care ți-au rămas și creația lui Dumnezeu. Iartă-te pentru fiecare greșeală, învață din fiecare lecție și răsplătește-te pentru fiecare victorie. Nu ești singură. Sunt cu tine și nu te voi mai lăsa aplecată la pământ. Ai grijă de tine, fata mea!

Cu sinceritate și multă iubire, scrierileuneifetetimide.

[sunnywhenrains]

Ziua când o sa mor

poate ar trebui sa sar,

Și nu, nu spre înălțime

S o iau în jos

Ca nu am niciun folos

Stric zile și momente, sunt cel mai mare prost

Poate ar trebui sa sar de pe un bloc

Sa ma întorc în acel loc

Numit infern, căci asta e singura cale

Ca voi, sa nu mai aveți zile nasoale

Am. Stricat multe momente și as fi murit de multe ori

Nu poți sa duci în rai un om pe care poți doar sa l cobori

Și nu, nu i poezie și nici nu cant acum

Sunt doar lucruri ce simt din suflet sa le spun

Oricum nu mai am mult, dar nu vreau sa termin prost

Sa știu ca spre final, am mai. Avut un rost

Sa fac sa apară in mintea ta și în imaginatie

Lucruri frumoase, dar eu o sa rămân fara respirație

Ma panichez, de asta versuri incerc a crea

Și când nu mai am folos duce ți ma în lumea mea

Unde îmi e locul, ca din moarte am renăscut

Și sunt clipe pe care nici de cum n am sa le uit

În urcare, am ajunse pe la picioare

Ale unor oameni cu adevărată de valoare

I am întrecut, și de asta datorita ție

Am zâmbit și am zburat pe un avion de hârtie

M am înălțat și am urcat pe trepte visând la fericire

Eram pe la etajul patru, cu vise mari și împlinire

Continui, și doar datorita ție,

Am ajuns sa vad tablouri pictate parca pe hârtie

Am văzut cer și nori, creionate în mii de culori

O lumea perfecta, fără drame și orori

Ma simțeam ca un zeu, și ma bucur ca am avut răbdare

Căci în final am atins cu mana dreapta o raza de soare

Eram în spațiu, universul era al meu

Și fericirea ce credeam atunci ca va fi mereu

S a transformat în durere, chin și agonie

Și acolo începe povestea, când am văzut ultima strălucire

I am dat o morții în dar, alături de o raza de soare

Speranța mea era bolnava, mai are puțin și moare

Suflet invins, la capăt de lupta

Cădeam în aer liber, dar fără parașuta

Ajunsesem iar la cer, dar de noapte

Și șimteam ca inima mea parca nu mai bate

Treceam prin ceasul vieții, rămas fără baterie

Repetamnin gândul meu ca sunt unul. Din o mie

Dar acea mie, e la soare eu sunt jos

Las o moarta, eram în mana lui Cronos

Ce a văzut ca profit, de timpul acordat

Și a hotărât, sa mi dea mare capac

Dar vad în depărtarea ceva ce lumina

O sabie de foc ce inima strapungea

Memorii, amintiri, clipe și iubiri

Toate dispăreau în ale mele priviri

Și intr un final, când sufletul mi e sfâșiat

Îmi amintesc ultima clipa când corpul mi a plecat

Aterizat pe un pat de lanțuri, îmi dau ultima suflare

Și din acel haos, în planul din îndepărtare

Vad regina neagra, ce vrea sufletul sa mi omoare

Își ia coasa, sabii, focul, ce o vrea sa facă oare?

Mi a zâmbit, și pe loc m am liniștit

Dar știam ca nu mai merit, destul am trăit

Imbatat de al ei venin,iau doza de cloroform

Pleoapele se închid ușor și pe loc adorm

Întorcându ma de când am plecat am înțeles greșeala

E bucuria universului de a îngropa persoana

Care nu merita sa trăiască, trebuie sa l omori

Nu poți sa duci în rai un om pe care poți doar sa l cobori

[mousatra]

Mi-am pierdut sufletul.. L-am pierdut sau a murit? E posibil sa fi fugit? Strig in momentul in care frica ma cuprinde dar nu ma aude nimeni, nici macar eu insami. O rana se redeschide si din ea curge ultimul strop de fericire pe care il mai aveam in mine. Supravietuiesc din ce in ce mai greu, prietena mea, fericirea, parasindu-ma in urma amenintariilor adresate ei de catre durere. In timp ce ochii imi vad lumina, sufletul traieste in intuneric. In timp ce gura canta, sufletul e mut. Corpul imi e mai rece ca al unui om mort. Dar practic asta sunt fara suflet.. Nu pot iubii, simtii.. nu pot traii. Ma indrept spre oglinda dar nu ma vad in ea. Dispar usor.. sunt doar o umbra. Sunt o umbra care e vazuta de toti si de nimeni. Lacrimi fierbinti imi curg pe obrajii inghetati. Nu le opresc, le las sa imi spele durerea pe care o port imbibata in hainele sufletului meu. Incerc sa urc scara spre fericire dar fiecare treapta se rupe sub greutatea problemelor pe care le car cu mine. Cad la pamant dar se surupa si el sub greutatea durerii mele. Fata imi ingheata iar spatele ma arde. Corpul meu e sfasiat, fiind atat de gol.. lipsa sufletului lasand o gaura imensa in care durerea, frica, suferinta si nesiguranta si-au facut culcus. Dau sa ma ridic dar cad inapoi trasa de insultele care imi sunt adresate. Vreau sa ma afund in pamant dar pamantul ma respinge din cauza hidosenii corpului meu plin de rani ramase de la loviturile date de frica. Scrasnesc din dinti si apuc singura mana pe care o vad intinsa spre mine sa ma ajute nu sa ma loveasca. Sunt trasa in sus si imi inconjor bratele in jurul fapturii plina de lumina. Ochii mei lipsiti de viata intalnesc doi luceferi in care ma oglindesc. Eram eu, nu o umbra. Zambeam iar ochii mei pareau un ocean in care se reflectau visele mele. Cu o suflare aruncata asupra mea m-a invalui in lumina. O umbra plina de lumina se asezase asupra mea. Era sufletul meu, se reintorsese la mine. Lacrimi de fericire au inceput sa curga din ochii mei care acum prindeau viata si cazand se transformau in nestemate din care faptura neintinata mi-a facut o coroana si mi-a asezat-o pe crestet. A coborat o scara facuta din lumina si m-a asezat in niste asternuturi facute din praf de stele. Niste soapte care mi-au mangaiat sufletul au scapat printre buzele lui ce mi-au sarutat sufletul si mi-au spus: "Dormi copila, maine o sa fie mai bine...”.

[ancasicartileblog-blog]

Chaos (Seria - Am murit din fericire #2) - Theo Anghel (recenzie, Quantum Publishers)

Chaos (Seria – Am murit din fericire #2) – Theo Anghel (recenzie, Quantum Publishers)

O fi Chaos, da nu-l văd eu! Când vine vorba de Theo Anghel, Chaos-ul nu există! Există doar o poveste care mustește de poftă de viață, adrenalină și personaje spumoase. Îmbinate toate, cu talent, de autoarea noastră. Când citești scrierile sale, ești transportat automat în lumea pe care o face atât de veridică, lumea care ia naștere din condeiul său fermecat (a se citi tastatură, dar putem să ne…

[just-us-08]

Ultima noapte.

Cum renunți la omul pe care l-ai iubit ani de zile la rând, încă de când erai doar o copilă? Cum iți faci inima să nu audă acele ultime cuvinte dintre tine și persoana din fața ta, pentru care până mai ieri ți-ai fi dat și sufletul fără să clipești? Cum să nu te mai gândești la persoana aia cu care petreceai tot timpul fără să mai ții cont de ce treabă ai următoarea zi, când voiai să stai toată ziua și noaptea la el în brațe fără să te mai intereseze de restul?

Cum ar arăta ultima voastră noapte dacă ai știi că următoarea zi pleci pentru totdeauna, și nu vei mai fii acolo pentru el la fiecare pas sau alegere făcută? L-ai iubi dublu, triplu într-o seară cât pentru următorul an ca să îți compensezi absența? Ce ai face dacă ai fi în locul meu, și ai ști că urmează a doua zi și trebuie să pleci de lângă persoana care într-o singură zi îți ștergea pe rând fiecare amintire urâtă cu un simplu sărut pe frunte? Care te făcea să uiți toate momentele nasoale și problemele pe care le aveai, doar când îți lua trupul în brațe și simțeai toată iubirea care ar putea exista în întreaga lume, în persoana din fața ta? Ce ai face în locul meu?

Treaba e că te-am iubit cum nu te va iubi nicio următoare fată din viața ta. Și pe lângă asta, ai fost singura mea sursa de fericire. Persoana care m-a învățat ce este iubirea, dragostea, și cu ce se mănâncă, și totuși persoana care mi-a arătat ce este dezamăgirea, dar pe lângă, mi-a dovedit faptul că atunci când iubești o persoană cu toată ființa ta, lași fericirea ta la urmă și îl faci pe cel din fața ta fericit, cu orice preț. Pentru că iubirea nu este un pachet de inimioare roșii, care are un buton de "open" pe care îl apeși și iese toată dragostea din pachețel. Iubirea este greu de găsit. Iubirea dintre 2 persoane este ceva de nedescris, pentru care ți-ai da viața. Te îndrăgostești fără sa realizezi, dintr-o dată, și negi. Negi până când ți-o ia inima razna când îl vezi pe respectivul, și până și atunci nu înțelegi ce se întâmplă. Dragostea este un val de sentimente, care te face să iubești din zi în zi mai mult o persoană.

Însă și ea, ca și viața, vine cu bune și rele. Mai trist este când 2 persoane nu pot trece de momentele rele și folosesc abandonul ca și cale de scăpare. Eu am trecut prin multe de mână cu el, însă obișnuința și monotonia dintr-o relație, doare mai rău decât orice altceva. Dacă monotonia apare într-o relație, este relativ greu să o scoți rapid, până nu se "cazează" între voi 2. Mai ales atunci când doar o persoana realizează acest lucru și încearcă singură să o distrugă. Asta se întâmplase între noi. Și n-am schimbat, și n-am certat, și ne împăcam ca mai apoi să ne certăm iarăși, fără ca noi să realizam ca în spatele acestor discuții era monotonia dintre noi. Totuși, când am realizat, nu că era târziu pentru pentru a mai face ceva, însă mă rugam de persoana din fața mea să lupte cu mine pentru relație și m-am trezit peste ceva timp că eram singură într-o pustietate, trăgând singură de frânghiile relației noastre.

Și deși am promis de atâtea ori că voi pleca, pentru că o relație singur nu o poți trage tu, și oricât ai evita finalul, cu părere de rău o spun, tot în același punct se ajunge. Pentru că atunci când începi o relație, o începeți în doi, și devine toxică în momentul în care se ajunge să tragă doar o persoană pentru relație și pentru binele amândurora, timp în care cealaltă persoană se ocupă cu orice altceva înafară de relația în care este. Fericirea este esențială într-o relație. Surprizele, fără nicio zi de naștere sau altceva, sunt și ele esențiale într-o relație. Între noi 2 treceau luni și nu mai primeam nimic, nu că aș fi murit de un cadou, sau cine știe ce, mă mulțumeam nespus de mult până şi la un trandafir, însă s-a văzut ce conta mai mult, iar pe asta nu o mai detaliez. Te-aş fi iubit de 2 ori mai mult într-o zi dacă primeam un mesaj cu "iartă-mă pentru aseară, iubito, te rog." Chiar dacă aș fi răspuns scurt, ca să nu pară că te-am iertat așa de ușor, în sufletul meu te-aş fi iertat în prima secundă cum citeam mesajul.

Însă ce rost își mai au atâtea cuvinte? Că mi-aş fi dat și sufletul, ochii din cap și tot ce îți doreai, recunosc. Că te-am iubit prea mult ca să primesc indiferență, că te-am pus mereu pe primul loc, iar fericirea ta era și fericirea mea. Însă de la un timp m-ai făcut să mă îndepărtez de tine, te-ai făcut atât de rece cu mine, încât de mână cu tine, mă simțeam mai mult singură. Nu mă mai simțeam în siguranță, nu mă mai simțeam fericită, deși înainte eram cea mai fericită când îți simțeam doar prezența. Nu am meritat multe din ce mi-ai făcut tu, însă am stat și am luptat cu tot ce mi-a stat în cale, pentru noi, să fim bine, și am plecat atunci când mi-ai dovedit că eu nu mai sunt pe primul loc în viața ta, că nu mai sunt ce mi-ai spus la început că sunt pentru tine, când nu m-am mai simțit iubita de tine, am plecat.

Judecă-mă doar pentru faptul că odată mi-am pus fericirea mea înaintea fericirii tale, pentru că am plecat așa cum ți-am spus de luni de zile și nu m-ai crezut în stare. Judecă-mă, pentru că odată, după atâția ani, m-am pus pe mine pe primul loc, pentru că am plecat de lângă tine după ce m-am rugat luni de zile de tine să nu mă lași să plec, să nu mă lași nici măcar să mă gândesc la plecare, însă tu ce ai făcut? Contrariul. Te comportai mai rău cu mine din zi în zi. Și am acceptat. Am acceptat atâta timp, atâtea lucruri doar ca să ne fie nouă bine, și am evitat acest sfârșit dureros de sute de ori. Și totuși pentru ce? Pentru noi. De ce? Pentru că te-am iubit atât de mult...

Și la final nu ne rămâne decât să acceptăm situația, și fiecare să își recunoască partea sa de vină, pentru că altceva nu mai este de făcut momentan, decât să ne iertăm pe noi înșine, și să ne asumam răspunderea pentru tot ce s-a întâmplat. Nu voi uita ce s-a întâmplat între noi niciodată. Ai fost prima mea iubire și așa vei rămâne. Vreau doar să știu că nu mă vei uita. Vreau să știu că în adâncul sufletului tău mă vei iubi în continuare. Te iubesc enorm.

[goandreeayo]

Cand nu mai stii ce sa faci ce faci? Cand nu mai poti cui te eliberezi? Cand tu vrei sa fie totul bine si in schimb toti dau vina pe tine pentru tot ce se intampla in jurul tau cum schimbi asta? Totul imi merge prost. Totul. Tati nu mai e langa mine deloc, sora mea face numa tampenii si da vina pe mine pentru faptele ei. Nu mai am nimic in jur care sa imi aduca fericire. Nu stiu unde sa imi mai gasesc puterea. Dintr-un om optimist am devenit cel mai negativist om pe care îl cunosc. Cand o sa am parte si eu de fericire? Cand o sa pot sa imi vad si eu visele realitate? Deocamdată traiesc un cosmar de care ma temeam. Cea mai mare teama imi era sa imi vad părinții morti si uite ca tati a murit. Nu stiu cum am facut fata la asta sau daca am facut. Ma mir ca mai am putere sa ma ridic dimineața din pat. Suflete, mai poți?

[adolescent-cu-ganduri-sinucigase]

Sinuciderea

Marck este o fată de 17 ani.  Are 3 surori şi a avut 2 frați, ei au murit împreună cu mama lor într-un accident de maşină.

 Fata a rămas cu tatăl ei, care s-a recăsătorit cu o femeie care la rândul ei avea 2 fete, una de 20 ani şi una de 10 ani, Marck avea 14 ani când s-a întâmplat asta. Dar, între timp tatăl ei şi mama vitregă făcuseră un copil, o fetiță foarte draguță pe care Marck o iubea foarte mult, acum, după 3 ani, fetița împlinise deja 3 ani. Marck având 17 ani.

  Fata era tipul de copil care nu vorbea niciodată. Era introvertită, colegii aflaseră că se tăia şi au hotărât să o evite. Ştia că este o dezamagire pentru familia ei, pentru colegi şi profesori.

  De la moartea mamei şi fratelui ei geamăn, fata era în depresie. Se tăia şi lua pastile. Părinții ei ştiau asta, dar nu faceau nimic pentru a o ajuta, chiar din contră se purtau mizerabil cu ea. Nu ascultau niciodată ce avea de spus, tot timpul trebuia să facă ceea ce spuneau ei, niciodată nu avea voie să comenteze sau să se contrazică cu sora ei mai mică, enervantă şi răutăcioasă. Kim, are 13 ani,  nu o iubeşte deloc, tot timpul îi făce zile fripte, o enervează şi comenteaza la ea, iar fata ştia că nu-i poate face nimic. Marck pe zi ce trece devine din ce în ce mai tristă, mai depresivă, se tăia foarte mult, pastilele erau la ordinea zilei, iar anxietatea îşi facea apariția doar în momentele ei de linişte sau fericire.

  Şi a continuat aşa, până într-o zi când s-a pus să "doarmă" înainte de masă, luase somnifere puternice, întreaga cutie. Vorbea cu cea mai buna prietenă a ei la telefon, adormise. Lui Ashley îi spusese ce vrea să facă, fata se ruga de ea să nu facă nicio prostie. După ce a adormit, trece o oră, trec două, Kim intră în cameră ca să o trezească pe Marck pentru a veni la masă. O zgâlție o dată, de două ori şi nimic. Vede ceva ciudat... era o hârtie sub perna ei... în mână avea pixul cu care scrisese scrisoarea. După pat a găsit cutia de somnifere, goală. S-a speriat, a fugit repede la mama ei, spunându-i:

 - Mami..., repede, Marck nu se trezeşte..., am gasit o scrisoare şi cutia cu pastile...

 - Ceeeeeeeee???? Şi fuge în camera fetei. Era întinsă în pat. Respira cu greu, aproape deloc.

În acel moment tatăl fetelor, vine de la muncă, intră pe uşă fericit, pentru că reuşise să facă proiectul de 120000 de euro, până când îşi aude soția strigând-o pe Marck, îngrijorată şi panicată. Acesta îşi aruncă geanta de lucru şi dă să intre în cameră când deodată aude:

- Sună la ambulanță, repede, repede...!!! În acel moment bărbatul vede negru în fața ochiilor, dându-şi seama că fetița lui pățise ceva grav, poate chiar urma să nu o mai vadă niciodată zâmbind sau râzând, dar îşi revine repede şi cheamă panicat paramedicii. Ştia prin ce trece fata lui, dar nu credea că-i atât de grav încât să-şi pună capat vieții. Intră în cameră, Marck era întinsă pe pat... lângă ea se aflau lama, cutia de patile, goală, scrisoarea şi telefonul, în care cea mai bună prietenă a ei se ruga de ea să nu facă nimic.

Ashley, cea mai bună prietenă a ei pe care o considera ca pe o soră, auzise tot ce vorbeau parinții ei, plăngea. S-a îmbracat repede, a țipat înainte să iasă din casa "Mami mă duc la Marck... a luat somnifere puternice. Nu cred ca vin în seara asta acasă voi sta cu ea."

Nici Ashley nu avea o situație prea roz acasă se certa mereu cu mama şi fratele ei, dar Marck o ajuta să treacă peste, o susținea. Iar ea încerca mereu să o scoata pe fată din depresie, dar o dată ce ajungea acasă şi tatăl ei începea să o bată şi să-i spună că va ajunge un nimic în viață, totul se ruina. Era greu să fii o maniaco-depresivă într-o familie ca asta. Sosiră şi paramedicii si Ashley aproape leşinată de la atâta alergat. A intrat a zis "bună ziua" în fugă, voia să o vadă cât mai repede pe Marck. Ajunsese lângă patul ei. A citit şi ea scrisoarea, scria "Îmi pare rău că nu sunt cea mai buna prietenă a ta.. şi că nu mă iubeşti, iar tu crezi că nu am încredere în tine". Fata plângea, a luat-o în brațe şi a țipat cât au ținut-o plămânii "TE IUBESC ŞI AM CEA MAI MARE ÎNCREDERE ÎN TINE. ÎMI PARE RĂU CĂ TE-AM RĂNIT. EŞTI CEA MAI BUNA PRIETENĂ A MEA. ÎMI PARE RĂU".

Paramedicii erau şocați de ceea ce au vazut, mâiniile fetei erau pline de tăieturi şi cicatrici. Nu ştiau dacă puteau face ceva pentru a o ajuta, dar nu le puteau spune părințiilor îngrijorați, au luat-o pe fată şi au dus-o la spital. Intrase de urgență într-o operație... pentru a-i coase răniile provocate de tăieturi, avea 5 tăieturi foarte adânci şi 30 de tăieturi adânci. Familia ei şi Ashley erau la uşa salii de operație. Tatăl ei era în genunchi, vorbea cu soția lui răposată rugând-o s-o ajute pe Marck: "Iubito, îmi pare rău pentru tot ce i-am făcut şi cu tot ce v-am greşit, şi ție si lui Marck. Te rog, nu o lua de lângă mine, mai lasă-mă să-i privesc măcar o dată zâmbetul. Te-am pierdut deja pe tine, nu vreau să o pierd şi pe ea. Te rog..." , plângea în hohote.

Ashley vorbea cu tatăl său, murise acum 6 ani. "Tati dacă Marck ajunge la tine, te rog foarte mult, să ai grija de ea. O iubesc foarte mult...". Ashely o ținea în brațe pe Mabel, surioara lui Marck de 3 ani. Mabel întreba de Marck " Aly, unde e Mac? De ce untem la pital? Ha?". Ashley nu ştia ce să-i spună lui Mabel... fetița o iubea mult prea mult pe Marck, se gândea că poate îşi va revenii. Îi atrase atenția de la Marck cu nişte desene si creioane.

În sala, medicii, se agitau pentru ai face transfuzi de sânge, ai coase repede rănile. Îşi faceau griji, toți din salon aveau cel putin o fată de vârsta ei, acum nu mai lucrau în calitate de medici, ci în calitate de părinți, toți din aceea cameră îşi doreau s-o readucă pe Marck în starea ei normală...., au terminat, a luat sfarsit, într-un final totul a luat sfârşit... fată era în comă, inima ei era pe cale să cedeze.

*După trei zile*

Au trecut 3 zile de când fata a intrat in comă, medicii erau pe cale s-o declare decedată... când într-o fracțiune de secundă...

[necrosyse]

Si nu-mi spui ca e ciudat? Cum persoana pe care am iubit-o 8 luni, pentru care m-am rugat in genunchi, am plans isteric, am implorat orice forta sa o protejeze la schimbul oricarei parti din mine. Si sa-mi fie viata in joc, doar sa fie in siguranta, ajunge sa-mi fie o straina? Ma uit la ea si nu vad nimic mai mult decat un chip necunoscut, a carui contururi le-am uitat sau poate nu le-am cunoscut niciodata. Si nu-mi spui ca iubirea e perfida? Ne ofera clipe de fericire, ca mai apoi sa ne ingroape in secunde, minute, ore, zile, luni, care se simt ca decenii de durere si suferinta. Ce e iubirea mai exact? Cum poti sa ii spui cuiva ca-l iubesti, iar ziua urmatoare sa-ti fie strain? Ce simteai, de fapt, cand i-ai spus "te iubesc"? Dar persoana aia ce simtea cand iti spunea ca si ea te iubeste? Ce exista in sufletul persoanei cand ii vedeai asa-zisa iubire prin ochi, cum a putut sa apuna odata cu soarele, iar indiferenta sa rasara odata cu luna? Nu am dat noi, fiinte dependente, un inteles mult mai convenabil "iubirii", acestui sentiment nenorocit, urat si totusi tanjit de toata lumea. Totusi, daca iubirea nu exista, de ce am simtit cum niste gheare imi sfasie pieptul cand imi alunecai printre degete din viata mea, de ce am murit atatea nopti in absenta ta? Cum am ajuns asa dependenti de un sentiment otravitor, nu o sa-mi fie dat sa stiu, dar de ce sunt sigura e ca o sa-mi fie iubirea preot si la botez si inmormantare. 

[carmenlidiavidu]

Jurnalul unei revoluții

La scurt timp după prima carantină impusă de coronavirus, la Teatrul Național din București a avut loc premiera spectacolului „1989. Jurnal de România” al artistei Carmen Lidia Vidu. Cunoscută drept regizor de teatru și film multimedia, Vidu a făcut deja senzație în ultimii cinci ani pe scena națională și internațională cu proiectul său „Jurnal de România”.

de Irina Wolf

În anul 2017, Vidu a fost invitată la Schauspielhaus Viena cu „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe” și „Jurnal de România. Constanța”. Doi ani mai târziu a fost invitată la Theaterhaus Jena cu „Jurnal de România. Timișoara”. În noiembrie 2020 a câștigat Premiul feminin (acordat de municipalitatea Karlsruhe) pentru scurtmetrajul „Jurnalul meu românesc” la Festivalul Internațional de Film Independent Days din Karlsruhe.

Factorul decisiv pentru acest amplu proiect documentar, care a apărut sub titlul „Jurnal de România”, a fost un incendiu devastator din 2015, în care 64 de persoane au fost ucise într-un club din București. Incapacitatea statului de a lupta împotriva corupției și de a-și proteja cetățenii a determinat-o pe Vidu să se îndepărteze de teatrul convențional și să se implice în activități socio-politice.

În timp ce primele trei producții de teatru au fost dedicate unui număr cât mai mare de orașe românești, Vidu are în vedere răsturnarea regimului comunist în țara ei în „Jurnal de România. 1989”. Revoluția română a durat doar o săptămână; dar peste 1000 de oameni au murit în vâltoarea evenimentelor. La 25 decembrie 1989, dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost executat. Până în prezent, circumstanțele schimbării politice din România sunt controversate. "Jurnal de România. 1989” este modul meu de a arăta că fiecare contribuie la modelarea istoriei, că atitudinea proprie este importantă", spune Vidu în broșura bine concepută a programului. Această viziune a apărut din convingerea artistului că „teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate” și că „autosuficiența ne conduce la izolare, deoarece ascultăm doar opiniile care ne confirmă propria părere”.

Pentru toate jurnalele, responsabilă pentru text și regie este Carmen Lidia Vidu. Procesul este întotdeauna același: în timpul procesului de creație, regizorul discută cu actorii despre viața lor privată, precum și despre implicarea lor în conturarea vieții urbane și a revoluției. Apoi materialul este vizualizat și performanțele individuale ale membrilor ansamblului respectiv sunt reunite pentru a forma un întreg coerent. Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale sunt cei patru protagoniști ai „Jurnalului de România. 1989”. Ei nu imită personaje, dezvăluie o parte din propria lor biografie și, mai presus de toate, descriu modul în care au trăit evenimentele turbulente din 1989. Cele patru perspective nici că ar putea fi mai diferite. Ion Caramitru, în prezent director al Teatrului Național București, avea 47 de ani în momentul revoluției și era unul dintre cei mai cunoscuți actori din România. „Fraților, am câștigat!”, a exclamat cu entuziasm în 1989 la transmisia în direct a postului de televiziune românesc TVR. Astăzi, Caramitru condamnă vehement revoluția „eșuată”. Oana Pellea, pe atunci în vârstă de 26 de ani, a răspuns în decembrie 1989 la apelul de apărare a postului de televiziune, un loc în care s-au purtat bătălii acerbe. A fost confundată cu soția unui terorist. „Nimic în viață nu este gratuit, doar moartea”, spune actrița. Cuvinte care cu siguranță vor afecta mulți spectatori.

Florentina Țilea avea doar doisprezece ani în 1989. Ea aparține generației „crescute în frică”. Țilea făcea parte din copiii aleși care urmau să recite poezii patriotice în timpul vizitelor de oraș ale lui Ceaușescu la Iași. În calitate de recitator al său, ea s-a bucurat de privilegii precum băuturi Cola, banane și călătorii în străinătate în RDG. A fost întristată de împușcarea lui Ceaușescu. Ea a vărsat chiar și câteva lacrimi. Daniel Badale este, de asemenea, un caz special. Acum 30 de ani făcea serviciul militar și ar fi trebuit să tragă asupra populației civile rebele conform ordinelor sale - ceea ce din fericire nu s-a întâmplat. Își amintește că la momentul revoluției, vehiculul său de luptă blindat era poziționat în Piața Universității din centrul Bucureștiului și în fața lui se afla, printre altele, Ion Caramitru.

Este vorba despre impresii complet diferite ale unor oameni din generații diferite, pe care Vidu le pune în scenă. Cele patru monologuri unice sunt completate de trei înregistrări video. Printre acestea se numără interviuri cu Dan Voinea (fost procuror care a investigat „dosarul Revoluției”), Germina Nagâț (membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității) și cunoscutul istoric britanic Dennis Deletant (expert în comunismul românesc). Scurtele sale intervenții oferă informații importante și sunt folosite ca elemente de legătură între cele patru apariții live ale actorilor. Toate aceste povești oferă o imagine vie a timpului.

Și totuși, producțiile lui Carmen Lidia Vidu își trag seva din diferite personalități scenice, precum și din cadrul în care sunt încorporate poveștile lor respective. Fotografii bine alese din viața actorilor și a familiilor lor, secvențele video inteligente se întrepătrund și creează o imagine de ansamblu deosebit de interesantă. În cazul „Jurnalului de România. 1989”, partea multimedia joacă un rol special. Din cauza pandemiei, premiera inițial planificată pentru primăvară a trebuit amânată. Noile măsuri restrictive au însemnat că a fost prezentat în aer liber pe terasa spectaculoasă a acoperișului teatrului. În loc de peste 300 de locuri, doar 60 au putut fi puse la dispoziție în sala amfiteatrului de la etajul al șaptelea.

Mare a fost uimirea, când spectatorii proiecțiilor lui Vidu ale imaginilor care arată evenimentele dramatice ale revoluției, dar și din viața unui actor, ca să spunem așa, au fost aproape „învăluiți”: regizorul a folosit în acest scop suprafața imensă a pânzei disponibile, lungi de 33 de metri și înalte de 21 de metri, care tronează pe acoperișul clădirii. Proiecțiile nu au trecut neobservate de trecătorii din Piața Universității. Faptul că Piața Universității este denumită kilometrul zero al Revoluției, deoarece cei mai mulți oameni au murit acolo în 1989 este, de asemenea, emblematic. Trebuie menționat aici că Cristina Baciu se ocupă de abordarea multimedia, Ovidiu Zimcea este responsabil de coloana sonoră și Gabriela Schinderman este responsabilă de banda desenată, care reproduce secvența cronologică a evenimentelor. Toate contribuie la succesul producției.

Producția de teatru documentar multimedia a lui Vidu – conform subtitlului „Jurnalului de România. 1989” - este emoționantă și distractivă în același timp. Această contribuție importantă la perioada plină de evenimente din istoria României se adresează atât generației mai în vârstă care a trăit comunismul, cât și generației mai tinere, care nu este familiarizată cu dictatura lui Ceaușescu și cu evenimentele din decembrie 1989. Puține alte spectacole de pe scena teatrului românesc au stârnit atât de mult interes public în ultimii ani - un semn clar pentru cât de extraordinar și în același timp necesar este acest proiect.

[bartholomaus]

Se spune ca daca repeti cuiva, cu obstinatie, o idee, oricat de ilogica, acesta va ajunge intr-un final  sa o creada . Mai tineti minte nord coreenii care plangeau sfasietor in masa de sareau camasile de pe ei cand a murit Kim Jong-Il (tatal actualului lider al Coreei de Nord)? La fel a fost si cand Stalin a murit. Inclusiv in Romania. Le fel e si in religie. Imi si imaginam un chestionar cu raspunsuri da/nu: Exista inorogi?-Nu, Exista Balauri care scuipa foc?-Nu, Exista Scoala de Vrajitorie Hogwarts?-Nu, Exista oameni care traiesc 600 de ani-Da, Exista oameni care supravietuiesc 3 zile in burta unei balene?-Da, Exista zeul Jupiter?-Nu, Exista Ton-Degetel?-Nu, Exista zeul Ra?-Nu, Exista zeul-sarpe cu pene Quetzalcoatl?-Nu, E posibil ca un anumit fiu al unui anumit Zeu care e de fapt chiar Zeul insusi sa poate invia mortii? - Da, Exista monstrul din Alien?-Nu///

-

Tot respectul pentru fratele Ruggero Bacone. Poate daca ar fi trait in zilele nostre nici nu ar fi fost calugar...

--

Da domne! Multi "tatici" ai stiintei au provenit din randul clerului. Intodeauna catolic sau protestant. Niciodata ortodox.

Monseigneur Georges Lemaître, priest and scientist. The father of "Big Bang" theory.

---

Si totusi de ce persoane foarte inteligente pe care le cunosc insista sa apere Religia ?(nu stiu daca sunt credinciosi cu adevarat sau e doar un respect fata de complexul de traditii culturale stravechi care ne caracterizeaza si pe care le inmagazineaza Religia ca fenomen cultural)

https://www.descopera.ro/dnews/11253271-cu-cat-o-persoana-este-mai-inteligenta-cu-atat-este-mai-putin-dispusa-sa-creada-in-dumnezeu

--

credinta e una, religia e alta, biserica e cu totul altceva! poti sa fii cel mai tare geniu si sa crezi intr-o fiinta suprema, fie ca e numita Dumnezeu, Allah, Odin, Quetzalcoatl, Mithra, Zamolxe, etc etc etc

--

1. Studiul e facut pe un esantion general si in conditiile socio-culturale specifice - a se vedea la finalul articolului (asta explica multe in raport cu datele studiului) Ma gandesc cum arata studiul aplicat pe populatia iudaica unde divinitatea este la baza principiu de legiferare? 2. IQ-ul nu masoara decat un singur tip de inteligenta, care, conform studiilor, are o corelatie doar partiala cu ceea ce definim ca "succesul in viata", "profesie" sau chiar "fericire". Sunt cazuri clasice in psiho-sociologie de oameni cu IQ relativ mic dar cu inteligenta emotionala mare si cu realizari in plan social. 3. Am citit acum cativa ani un studiu interesant pe subiectul "credinta in existenta divinitatii si educatia" si se aplica in mod clar curba lui Gauss - cei cu putina educatie cred in mai mare masura, de la educatie medie pana la universitar inclusiv se scade proportional cu numarul de ani de studiu iar apoi de la post-universitar pana la post-doctoral iarasi e o crestere semnificativa a "credintei in divinitate" 4. CEL MAI IMPORTANT. Modul in care un intelectual se raporteaza la ideea de divinitate e EXTREM de diferit fata de cel al unui om cu 8 clase. 5. Ambele situatii sunt explicabile sociologic si antropologic: pana la un anumit nivel educatia (inteligenta e doar o trasatura care se reflecta in educatie - numar de ani de studii, carti citite, etc) incurajeaza ateismul pentru ca dezvolta gandirea critica fata de ce este impus (norma, dogma, traditie, orice se argumenteaza prin  "ca asa e bine"," ca asa a zis x", etc); ulterior, daca educatia depaseste stadiul de formare profesionala (competente) si devine cercetare (cunoastere ca scop si nu ca metoda) gandirea critica se aplica si fata de ceea ce este acceptat prin conventie sociala (legi, principii de reglementare, metode, structura, argumente, etc) situatie in care apare o forma de relativism particularizat pentru fiecare individ iar ateismul este discreditat. Dumnezeul omului de cultura si al omului de stiinta este individualizat. El este o reflectie a gandirii care depaseste dihotomia asta materialism(ateism) vs metafizica(religie) si poate capata orice forma, de la spiritul creator -inteles ca inspiratie-, pana la principiul de guvernare al structurii atomice. Ca sa iti dau un raspuns la intrebare: cred ca motivul pentru care oamenii inteligenti insista sa apere religia nu este ca ar fi ei practicanti sau nationalisti, ci, mai degraba, pentru ca asta este o forma de a critica ateismul si toate limitarile (ingustari ale gandirii) impuse de el prin prisma materialismului. Incearca experimental sa nu mai porti dialectica ateista fata de ei si sa o inlocuiesti cu cea habotnica si ai sa vezi ca aceiasi oameni or sa ti se para cel putin eretici.

---------------------------------------------------

Bunatatea, dorinta de a-ti ajuta semenii aflati la nevoie, mila fata de ceilalti, blandetea sunt sentimente care - imi pare rau ca va dezamagesc - sunt bine explicate din punct de vedere Evolutionist. Aceste sentimente au aparut si s-au dezvoltat in trecutul indepartat cu un scop foarte clar: de a tine grupul (citeste comunitatea , tribul) strans, adunat in fata greutatilor. Chestia e bine documentata nu e aiureala...

De ex, s-au gasit intr-o pestera care fusese locuita de niste generatii de oameni de Neanderthal (pe care-i consideram-gresit- mult inferiori lui H. Sapiens) oase de indivizi relativ batrani pt epoca aceea cu urme de fractura vindecata. La picior. La altul cu trauma vindecata la cap. Asta inseamna ca micul trib ce locuia acolo (5-7 inidivizi) avea grija de tovarasii lor raniti. Adica nu ii abandonau cand deveneau o povara. Aceste sentimente s-au dezvoltat prin SELECTIE NATURALA deoarece grupurile care aveau  sentimente precum compasiune si mila erau mai puternice. Indivizii fara aceste sentimente erau expulzati!

-

Cu electonul e exact ca si cu Dumenzeu. Crezi ca egzista dar nu il vezi. Problema e ca nu se poate ruga nimeni la un electon si nici nu-i poti face Biserica.  Apoi stiinta ne-a dat mai multe chestii decat ne-a dat vreodata Dumnezeu. Antibiotic si avion si Internet nu ti-ar fi dat Dumnezeu nici de s-ar fi rugat toti pamantenii 24 din 24 timp de 200 de ani... Apoi cine nu crede in stiinta nu e ars pe rug. Eventual tratat doar ca prost. Parca e mai bine sa cred in Stiinta decat intr-un Dumnezeu de care vorbeste o carte facuta de diversi in antichitate si din care fiecare ia ce ii convine...

---------------------------------------------------------------------

””𝗦̦𝗰𝗼𝗮𝗹𝗮 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗮̆𝗿𝘁̦𝗶𝘁𝗮̆ 𝗱𝗲 𝗯𝗶𝘀𝗲𝗿𝗶𝗰𝗮̆ 𝗲 𝘂𝗻𝗮 𝗳𝗮̆𝗿𝗮̆ 𝗿𝗲𝗽𝗲𝗿”spune IoanAurelPop, care ieri ne avertiza de pericolul undelor 5G. 1) Istoric, biserica ortodoxă din muntenia și moldova a deținut un sfert din terenul agricol (și un sfert din veniturile totale) din care nu au întemeiat nici un fel de școli, timp de patru secole. Petru Movilă întemeiază academia movileană în Polonia, fiindcă doar în acea țară catolică, cu universități și preoți catolici educați, preoții ortodocși erau priviți cu dispreț pentru incultura lor. 2) ”𝗯𝗶𝘀𝗲𝗿𝗶𝗰𝗮̆” nu mai înseamnă nimic. Ce înseamnă ”𝗯𝗶𝘀𝗲𝗿𝗶𝗰𝗮̆” ?  Ioachim Băcăuanul, care și-a făcut din timpul vieții casă memorială ? Teodosie, arhiescrocul Constanței ? Calinic al Sucevei, cu elocuția robotică ? Corneliu al Hușilor ? Toți stareții legionari ? Toate blogurile autointitulate ”ortodoxe” sînt antivaccin, anticip, promovează teorii ale conspirației. 𝑜𝑟𝑡𝑜𝑑𝑜𝑥𝑖𝑎 a devenit o franșiză, un ecuson pe care și-l poate pune oricine pe ideile lui de cretin. 3) școala generală obligatorie gratuită e o invenție masonică de sfîrșit de secol XIX, căreia biserica i s-a opus (fără să propună nimic în loc). Cînd Ioan Aurel Pop promovează ideea conspiraționistă că undele 5G sînt nocive (fără nici o cercetare făcută de specialiști) și e corectat ca în clasa a doua, iar a doua zi sare cu lauda bisericii, crowd-pleaser, s-o dreagă - totul sună cam cusut cu ață albă.”

[danielloagar]

din neamul furtunii / from the storm race 25x25cm MMXX

ne e rău şi nu ştim uita nimic despre noi

sîntem din fiii şarpelui din neamul furtunii ne-am născut lîngă foc şi am rămas însemnaţi

femeile care ne-au iubit au murit de plictiseală în anul ciumei

ce bine că sîntem împreună ce fericire că trăim laolaltă ce turmă fierbinte sîngerată

vom inventa beţia perfectă iubita pe roţi bisturiul care sărută

viaţa fără urmări

sîntem vii şi scriem acestea spre folosul muritorilor să creadă ei că au înţeles şi că au fost pe unde n-au fost niciodată

poem de Adrian Suciu

[schite-si-ganduri]

Nu este ciudat cum suntem inchisi intr-o cutie cu lumina si intuneric?Suntem niste sclavi fortati sa vedem intunericul pe cer si soarele pe piele.Nu este paradoxal cum proprii locuitori ai unei " case " nu stiu ce cauta in ea? Cum am ajuns noi in aceasta situatie de a ne urî intre noi, niste fiinte necunoscute?Cum am ajuns sa vindem terenurile altcuiva pe aceasta planeta a carui propietar nici macar nu ne cere chirie pentru asezamant.Cat de straniu este ca ne ingropam corpurile ncunoscute intr-un pamant al nimanui si uitam de ele acolo?Cum se poate naste dragostea? Din dor si suferinta se naste poezia, din fericire si singuratate iubirea, singuratatea din iubire si dor, fericirea dintr-o poezie si niste lacrimi. Oamenii sunt asa usor de influentati, pot plange si zambi dupa cum ii dicteaza zambetul celui apropiat, avand ca si coordonare inima care bate de nicaieri.Cat de usor ochii ii urmeaza pe cei mai calzi si primitori oaspeti ai lor, ochii celeilalte jumatati. Pulsul iti creste cu anumite gesturi indirecte, pupilele se dilata la vederea frumosului sau a fricii iar buzele ti pot face un contur frumos in aceasta poveste numita viata. Nu am putea sa ne credem singuri in acest univers, dupa cum oamenii l au numit, avand in vedere ca nu stim ce e cu noi aici, nu stiu ce este dincolo de universul infinit, oare universul este infinit deoarece acolo se ascund visele? Universul, mormant al iubirii . Fiecare poveste de dragoste a fost inceputa uitandu-se la o stea si apoi plangand la cer cand aceasta a disparut.Iubirea este eterna chiar de aceasta a disparut de mult, de fapt, nu a disparut, este inchegata in toate obiectele care te urmaresc parca aducandu-ti aminte de ceea ce ai numit candva fericire.Si totusi, cat de multe iubiri oxidate pot fi aruncate in infinitul cer? Intuitia ne conduce catre fericire iar apoi ne omoara in cel mai hain mod posibil. Dar oare de ce trebuie sa fim fericiti? Sau de ce trebuie sa avem memorie?O memorie buna este cel mai rau lucru posibil, in ciuda faptului ca la scoala trebuie sa ne masuram inteligenta in note si hartii fara valoare, alergam dupa note precum curvele dupa pula pentru ce? Cred ca biblia a fost un fel de marketing pentru a-i fraieri pe prosti ca sa le luam banii.Ma intreb care a fost primul lucru care a existat vreodata? Cum s au intamplat toate? Daca noi nu am mai exista acum, planeta noastra s-ar evapora iar universul nu ar mai fi? Ne petrecem atatia ani pe aceasta planeta pe care oricum vom muri.Pentru? Eu am murit inca din timpul vietii. Amanam atat timp un final inevitabil pentru a munci ca niste sclavi pentru niste sclavi, la randul lor. Ne zbatem sa supravietuim in acest joc de lumini cu un autor necunoscut .Am ajuns sa luptam sa supravirtuim, nu sa traim.Am pielea de gaina cand vad o stea cazatoare, plang de multe ori.Simt o energie, simt ceva negativ, simt cum ceva special a cazut intr-un ocean neidentificat. In cateva secunde tot ce noi am construit in miliarde se poate evapora.Oricand am putea sa terminam chiria acestui pamant fara ca noi sa stim.Pentru ca am muri.Nu mai existam, nu mai stim nimic. Somnul este ca si o moarte, doar ca isi pierde memoria si isi aduce aminte ca trebuie sa ne trezim.Am ajuns sa ne vanam intre noi, sa ne omoram, sa avem razboaie si sa poluam, dar daca cineva isi va vrea planeta inapoi? Noi nu stim a cui este si totusi am reusit sa o distrugem.Specia umana a reusit ss distruga specia umana. Cat de repeds am reusit sa ne dezvoltam in ultimii 8-9 ani.Nu v-ati intrebat de ce?Cum este posibil? Cum acum 10 ani foloseam telefoane cu ecrane alb negru si acum ne putem debloca telefoanele prin propriul iris si propria amprenta digitala? Amintirile ne pot face sa ne autodistrugem, chiar daca nu le avem fizic, ele sunt cu noi mereu.Aceeasi sclavi al unor lucruri pe care nu le avem decat in imaginatie si gandire.Si ne urmaresc, ne tortureaza si ne omoara. Cateodata as vrea sa fiu doar eu, o patura si cerul undeva la munte, dar nu mai sus de orizont.Mi-as vorbi despre mine, m as intreba ce am gresit, m as critica, as face glume si m as bucura. atat

schite-si-ganduri.tumblr.com 10.09.2017 / 00:11

[saintelegembisericaluidumnezeu]

Capitolul 20

Bogățiile casei Mele sunt fără număr și de nepătruns, totuși, omul nu a venit niciodată la Mine să se bucure de ele. El este incapabil să se bucure de acestea pe cont propriu, nici să se protejeze prin propriile eforturi; în schimb, el și-a pus întotdeauna încrederea în ceilalți. Dintre toți cei pe care îi consider, nimeni nu M-a căutat vreodată în mod intenționat și direct. Toți vin înaintea Mea, la îndemnul celorlalți, urmând majoritatea și nu sunt dispuși să plătească prețul sau să-și petreacă timpul îmbogățindu-și viețile. Prin urmare, printre oameni, nimeni nu a trăit vreodată în realitate, iar toți oamenii trăiesc vieți care sunt fără sens. Din cauza căilor și obiceiurilor de mult stabilite ale omului, corpurile tuturor oamenilor sunt îmbibate cu mirosul de sol pământesc. 

Ca urmare, omul a devenit dur, insensibil la dezolarea lumii și, în schimb, este ocupat cu lucrarea de a se bucura pe acest pământ înghețat. Viața omului nu are nici un strop de căldură și este lipsită de orice urmă de umanitate sau lumină – totuși, el s-a obișnuit cu ea, tolerând o viață lipsită de valoare, în care el se grăbește fără a obține nimic. Cât ai clipi din ochi, se apropie ziua morții, iar omul moare de o moarte amară. În această lume, el nu a realizat niciodată nimic, nici nu a câștigat nimic – el doar vine în grabă și pleacă în grabă. În ochii Mei, niciunul dintre acei oameni nu a adus niciodată nimic sau nu a luat nimic și, astfel, omul simte că lumea este nedreaptă. Cu toate acestea, niciunul nu este dispus să plece în grabă. Ei doar așteaptă ziua în care făgăduința Mea din Cer va veni brusc printre oameni, permițându-le, în momentul în care ei s-au rătăcit, să vadă încă o dată calea vieții veșnice. Astfel, omul se fixează asupra fiecărei fapte și acțiuni ale Mele pentru a vedea dacă Mi-am ținut, cu adevărat, făgăduința Mea față de el. Când se află în mijlocul nenorocirii sau cuprins de o durere extremă sau asaltat de încercări și gata să cadă, omul blestemă ziua nașterii sale astfel încât el să poată scăpa mai devreme de necazurile sale și să se mute într-un alt loc ideal. Dar când încercările au trecut, omul este plin de bucurie. El sărbătorește ziua nașterii sale pe pământ și cere să-i binecuvântez ziua de naștere; în acest moment, omul nu mai pomenește jurămintele trecutului, profund îngrozit că moartea va veni asupra lui a doua oară. Când mâinile Mele ridică lumea, oamenii dansează de bucurie, nu mai sunt îndurerați și toți se bazează pe Mine. Când Îmi acopăr fața cu mâinile și împing oamenii sub pământ, ei simt imediat că nu mai au aer și cu greu mai pot supraviețui. Toți strigă către Mine, înspăimântați că îi voi distruge, căci toți doresc să vadă ziua în care Eu sunt slăvit. Omul consideră ziua Mea ca fiind cel mai important element al existenței sale, iar omenirea a supraviețuit până astăzi doar pentru că oamenii tânjesc după ziua când slava Mea va veni. Binecuvântarea hotărâtă de gura Mea este că aceia care se nasc în zilele de pe urmă sunt destul de norocoși să vadă toată slava Mea.

De-a lungul veacurilor, mulți au plecat din această lume cu dezamăgire și cu reticență și mulți au venit în ea cu speranță și credință. Am aranjat ca mulți să vină și i-am îndepărtat pe mulți. Numeroși oameni au trecut prin mâinile Mele. Multe duhuri au fost aruncate în Infern, mulți au trăit în trup și mulți au murit și au renăscut pe pământ. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a avut niciodată ocazia să se bucure de binecuvântările Împărăției astăzi. I-am dat omului atât de mult, dar el a câștigat puțin, pentru că atacul forțelor lui Satana l-a lăsat în imposibilitatea de a se bucura de toate bogățiile Mele. El a avut doar norocul să considere, dar nu a putut niciodată să se bucure pe deplin. Omul nu a descoperit niciodată tezaurul din corpul său pentru a primi bogățiile Cerului și, astfel, el a pierdut binecuvântările pe care Eu le-am revărsat asupra lui. Oare nu este duhul omului chiar capacitatea care îl conectează la Duhul Meu? De ce nu M-a urmat niciodată omul cu duhul lui? De ce se apropie de Mine în trup, dar este incapabil să facă acest lucru în duh? Este adevărata Mea față cea a trupului? De ce omul nu-Mi cunoaște substanța? Nu a fost într-adevăr, niciodată, nicio urmă din Mine în duhul omului? Am dispărut Eu complet din duhul omului? Dacă omul nu intră în tărâmul spiritual, cum poate el să-Mi înțeleagă intențiile? Există, în ochii omului, ceea ce poate pătrunde direct în tărâmul spiritual? Multe sunt vremurile în care l-am strigat pe om cu Duhul Meu, dar omul acționează ca și cum ar fi fost înjunghiat de Mine, privindu-Mă de la depărtare, cu mare spaimă că îl voi conduce într-o altă lume. Multe sunt vremurile în care am cercetat în duhul omului, totuși el rămâne complet nepăsător, profund temător că voi intra în casa lui și voi profita de ocazie pentru a-l priva de toate bunurile sale. Astfel, el Mă închide afară, lăsându-Mă în față cu nimic altceva decât o ușă rece și închisă ermetic. Multe sunt vremurile în care omul a căzut, iar Eu l-am mântuit, totuși, după trezire, M-a părăsit imediat și, neatins de dragostea Mea, Îmi aruncă o privire grijulie; Eu niciodată nu am încălzit inima omului. Omul este un animal fără sentimente și cu sânge rece. Chiar dacă el este încălzit de îmbrățișarea Mea, niciodată nu a fost profund mișcat de ea. Omul este ca un sălbatic al muntelui. El niciodată nu a apreciat toată prețuirea Mea față de omenire. El nu dorește să se apropie de Mine, preferând să locuiască printre munți, unde îndură amenințarea fiarelor sălbatice – dar, totuși, el nu este dornic să se refugieze în Mine. Eu nu oblig niciun om: Eu doar Îmi fac lucrarea. Va veni ziua când omul va înota de partea Mea din mijlocul oceanului puternic, astfel încât el se va putea bucura de toate bogățiile de pe pământ și va lăsa în urmă riscul de a fi înghițit de mare.

În timp ce cuvintele Mele sunt îndeplinite, Împărăția este treptat formată pe pământ și omul este treptat reîntors la normalitate și, astfel, se întemeiază pe pământ Împărăția din inima Mea. În Împărăție, toți oamenii lui Dumnezeu își recapătă viața omului normal. Dusă este iarna geroasă, înlocuită de o lume a orașelor primăverii, unde este primăvară tot anul. Oamenii nu se mai confruntă cu întunecata, jalnica lume a omului, nu mai îndură gerul rece al lumii lui. Oamenii nu se luptă unii cu ceilalți, țările nu mai merg la război una împotriva celeilalte, nu mai există măcel și sângele care curge din măcel; toate pământurile sunt pline de fericire și peste tot abundă căldura între oameni. Eu Mă mișc prin lume, Mă bucur din înălțimea tronului Meu, trăiesc printre stele. Iar îngerii Îmi oferă noi cântece și dansuri. Fragilitatea lor nu mai face ca lacrimile să le curgă pe obraji. Nu mai aud, înaintea Mea, sunetul plânsului îngerilor și nu Mi se mai plânge nimeni de greutăți. Astăzi, trăiți cu toții înaintea Mea; mâine, veți exista cu toții în Împărăția Mea. Nu este oare aceasta cea mai mare binecuvântare pe care o acord omului? Datorită prețului pe care îl plătiți astăzi, veți moșteni binecuvântările viitorului și veți trăi în slava Mea. Încă nu vreți să vă implicați în substanța Duhului Meu? Încă doriți să vă ucideți pe voi înșivă? Oamenii sunt dornici să urmărească făgăduințele pe care le pot vedea, chiar dacă sunt efemere, dar niciunul nu este dornic să accepte făgăduințele de mâine, chiar dacă acestea sunt pentru veșnicie. Lucrurile care sunt vizibile pentru om sunt lucrurile pe care Eu le voi nimici, iar lucrurile care sunt de neatins pentru om sunt lucrurile pe care le voi împlini. Aceasta este diferența dintre Dumnezeu și om.

Omul Mi-a socotit ziua, dar nimeni nu a cunoscut vreodată data exactă și, astfel, omul poate trăi numai în mijlocul stuporii. Deoarece dorințele omului răsună peste cerurile fără margini și apoi dispar, omul și-a pierdut speranța, iar și iar, astfel încât el a coborât la ​​condițiile actuale. Scopul vorbirilor Mele nu este acela de a-l face pe om să urmărească date, nici să-l ducă la propria sa distrugere, ca rezultat al disperării lui. Doresc să-l fac pe om să accepte făgăduința Mea și vreau ca oamenii din întreaga lume să aibă o parte din făgăduința Mea. Ceea ce Eu vreau sunt creaturi vii, care sunt pline de viață, nu cadavre care au fost cufundate în moarte. De vreme ce Mă odihnesc la masa Împărăției, voi porunci tuturor oamenilor de pe pământ să primească cercetarea Mea. Eu nu permit prezența niciunui lucru necurat înaintea Mea. Nu îngădui amestecul niciunui om în lucrarea Mea; toți cei care se amestecă în lucrarea Mea sunt aruncați în temnițe și, după ce sunt eliberați, sunt încă asaltați de catastrofă, primind flăcările arzătoare ale pământului. Când sunt în trupul Meu întrupat, oricine va dezbate lucrarea Mea cu trupul Meu, va fi detestat de către Mine. De multe ori le-am reamintit tuturor oamenilor căci Eu nu am familie pe pământ și oricine Mă consideră ca pe un egal și Mă trage spre el, ca să-și poată aminti despre vremuri trecute cu Mine, va fi supus la nimicire. Aceasta este ceea ce Eu poruncesc. În astfel de chestiuni, nu sunt câtuși de puțin indulgent față de om. Toți cei care se amestecă în lucrarea Mea și Îmi oferă Mie sfaturi, sunt mustrați și nu vor fi niciodată iertați de către Mine. Dacă nu vorbesc pe înțelesul tuturor, omul nu-și va veni niciodată în simțiri și va cădea fără voie în mustrarea Mea – căci omul nu Mă cunoaște în trupul Meu.

20 martie 1992

Sursa: Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

[alex-alek]

“Pe vremea cand mergeam frecvent la tara si stateam pe afara,ma plimbam prin tot satul de n ori ,mereu treceam pe langa aceasta casa darapanata de la marginea satului,chiar era de-a dreptul infioratoare,insa in acea casa locuia o baba,numele ei nu l-am stiut niciodata si mereu cand treceam pe acolo o auzeam spunand ,defapt mai mult strigand "Sper sa suferiti si voi ca mine” Niciodata nu mi-a pasat ce spunea,pur si simplu credeam ca este doar o baba “nebuna” (eram doar un copil,nu constientizam multe) Insa timpul a trecut ,baba a murit si eu eram prin preajma putin dupa aceasta intamplare,auzeam lumea cum vorbea despre ea “a fost parasita,mai mult abandonata de rude,nu avea bani de nimic,era singura si deprimata,manca ce mai primea de la cativa oameni din sat” plus multe alte chestii ,ulterior imi aminteam ce striga “sper sa suferiti si voi ca mine”,am stat putin si m-am gandit ,baba avea cu adevarat probleme si motivul pentru care striga continuu care ar putea fi fost ? nu am gasit decat doua motive,ori era trista si deprimata,suparata pe toata lumea si ne voia raul la toti sau al doilea motiv…poate a vrut sa ne faca pe toti sa realizam ca nu ne va fi bine daca ajungem ca ea.In mare parte toti oameni in general sunt plini de ei si nu realizeaza ce-au pierdut decat in momentul in care pierd.Baba,probabil si-ar fi dorit ca noi sa realizam faptul ca ea sufera dar nu pentru a se plange ci pentru ca ne destepta sa avem grija de noi si de cei apropriati noua.Am invatat o lectie de la aceasta baba cu care nu am vorbit niciodata,viata este grea indiferent ,nu exista scurtaturi sau mijloace sa o poti face mai usoara,trebuie sa o traiesti cum poti tu,dar partea cu adevarat grea este atunci cand o traiesti singur.Nu va indepartati de cei care vor sa va fie aproape si mai ales sa nu abandonati persoanele care v-ar putea aduce cativa stropi de fericire"

[everyoneishappybutme]

Am vrut de multe ori sa scriu despre tine , dar nu imi gasesc cuvintele . Poate o fi din cauza socului ca ne-am despartit , din cauza inimii mele frante , din cauza ca mi-ai calcat orgoliul . Nu stiu de ce mi-a fost teama , dar stiu un singur lucru : m-ai mintit . M-ai mintit ca ma iubesti , m-ai mintit cand imi spuneai despre viitor , m-ai mintit cand imi ziceai ca o sa ma faci fericita , m-ai mintit cand spuneai ca sunt printesa ta . Ai mintit . Si nu numai pe mine , dar si pe tine . Ai fost cel care mi-a aratat ce inseamna sa zbori , si dupa mi-ai taiat aripile . De ce ? De ce ai facut asta ? De ce m-ai facut sa ma indragostesc de tine , daca tu aveai de gand sa pleci ? Te cunosc , si stiu ca nu mi-ai vrut raul , sau sa ma ranesti . Dar intentiile nu mai conteaza , cand efectele apar . Si din pacate , m-ai ranit . Si ma doare , ma doare ca nu pot sa fac nimic , nici sa iti scriu , nici sa iti zambesc , nici sa te imbratisez , nici macar sa te urasc . Sa urasc faptul ca imi promiteai fericire , cand tu mi-ai oferit doar indiferenta . Ura ? Nu este opusul iubirii , ci indiferenta . Cum am spus , te cunosc . Te cunosc suficient incat sa vad ca da , exista baieti cu suflet bun , dar , ceea ce ai facut tu mie , nu a fost iubire , ci bunatate , sau mila ? Ti-a fost mila de mine ? Ca sunt o fata alintata care a vrut iubire ? Mi-ai spulberat logica si mi-ai distrus modul de gandire . Nu mai pot sa fac diferenta intre bunatate si iubire . Stiu ca ma iubesti , ai facut-o mereu si o sa o faci . Doar iti sunt o prietena draga , nu ? Asta sunt , o prietena .. sau mai bine zis , o veche prietena . O straina cu amintiri , dar tu nu esti indragostit de mine . Ma iubesti dar nu esti indragostit de mine , intelegi diferenta ? M-ai parasit si m-ai lasat cu intrebari a caror raspunsuri nu le voi gasi niciodata . De ce m-ai lasat ? Nu am fost ceea ce iti doreai ? De ce m-ai sarutat atunci ? Impuls ? De ce nu a ramas doar impuls si mi-ai spus de relatie ? De ce imi ceri sinceritate , cand tu ma minti cu zambetul acela fermecator ? Imi spuneai cat de mult sufereai din cauza fostelor , dar nu ai observat cum imi rupeai inima in bucati . De ce ai spus ca merit sa fiu fericita , cand tu nu ai putut sa mi oferi acea fericire ? De ce ti-ai irosit timpul cu mine , daca nu aveai niciodata de gand sa ma iubesti ? Sa ma pastrezi si sa ma tii in viata ta ? De ce ai lasat timpul sa treaca si sentimentele sa creasca ? Care era scopul in a ti bate joc de niste sentimente ? Pentru prietenii tai ? Sa arati cat de disperata sunt de tine ? De prietenele tale ? Cu care ieseai si ma lasai cu ochii in soare ? Sa razi cu ele din cauza mea ? Razbunare ? Ca nu m-am aruncat atat de usor in bratele tale ? Ai spulberat zidurile ce ma inconjurau si mi-ai lasat cicatrici adanci in sufletul meu . Ai spus sa am grija cu tine , pentru ca nu primesc o alta sansa de la tine , dar nici macar nu m-ai lasat sa iti arat ce pot sa iti ofer . Fluturasii din stomac ce am simtit in timpul sarutului , au murit . Si am murit si eu . Fata aceea fericita , a murit . Si e dezamagita , ca te-am lasat sa o cunosti . Si mereu o sa traiesc cu impresia ca nu am fost suficient de buna . Si o sa fac ca toate fetele cu inimile frante , o sa incerc sa ma schimb . O sa cred ca si tu o sa te schimbi . Si intr-o zi o sa ne vedem , si o sa ne iubim . Dar , pe cine pacalim ? Nu mai exista un "noi" . Nu exista certuri , gelozii , apeluri la miezul noptii , mesaje de "buna dimineata" si "noapte buna" . Nu mai e nimic intre noi , nici prietenie , nici amici , nici colegi , nimic . Pentru propria mandrie , ai distrus sufletul unei fete care la randul ei , poate , a fost vinovata . Dar crezi ca merita ? Crezi ca tu aveai acel drept ? De ce m-ai ametit ? Doar din cauza ca nu iti intelegeai propriile sentimente , asta nu insemna sa le confuzi pe ale mele ! Nu pot sa fac nimic , nici macar sa plang , sa rad , sa ma bucur . Nu vreau inapoi , nu vreau sa te urasc , si nici sa te disper cu ce simt . Nu o sa fac nimic , doar sper odata , ca o sa realizezi ca eu te-am iubit . Si tu nu ai vrut sa imi dai nici macar o sansa . Sper sa regreti , nu sa suferi , nu sa plangi , ci doar sa trec prin gandul tau , si sa imi scrii . Dar stiu ca asta nu se va intampla , din simplu motiv ca nu esti acest gen , tu ai o mandrie prea mare sa faci asta . O sa inghiti si nici nu voi realiza daca ai suferit sau nu .. Vreau tot binele din lume , si sa ai grija de iubita ta , sa nu o distrugi cum m-ai distrus pe mine , nu-i da sperante false , si iubeste-o ! Iubeste-o ca asta doreste orice fata ...