#RADIO EUROPA LIBERA

[micro961]

Ida Elena - Il nuovo singolo “Fr_ida”

Il brano della cantautrice sugli stores digitali e dal 14 giugno nelle radio

“Fr_ida” è il nuovo e atteso singolo della poliedrica artista e cantautrice Ida Elena, sui principali stores digitali e dal 14 giugno nelle radio italiane in promozione nazionale. Interpretazione vocale dell’artista da brivido, autentica e sentita che scivola sulle melodie latin di un brano che entra in testa sin dal primo ascolto. Produzione artistica ben strutturata e curata nei minimi dettagli, dagli arrangiamenti di tendenza, strizzando l’occhio alle radio.

Reduce dal primo premio al “My Italy Festival” di Winterthur, in Svizzera, la cantautrice Ida Elena (vincitrice di 22 premi internazionali tra cui best vocalist al Los Angeles Video Music Awards) torna con un nuovo singolo per l'estate. Dopo aver sperimentato mescolando musica pop e sonorità celtiche nei primi due album cantautorali, esplora adesso sonorità più calde e latine, fondendole con il pop italiano più contemporaneo. Il brano “Fr_ida” è un manifesto di affermazione femminile, che tramite la parafrasi delle parole della stessa Frida Kahlo, vede la vita attraverso gli occhi della cantautrice Ida Elena che viene ispirata dal lavoro della grande artista da sempre. La donna deve essere libera di sperimentare la vita in tutte le sue forme per viverla appieno.

Ascolta il brano

Storia dell’artista

Ida Elena, cantautrice e chitarrista siciliana di adozione romana con all'attivo 2 album d'estrazione pop con influenze celtic folk (tra cui Native Spirit, Maqueta Records) e un album con la band metal Bare Infinity (The Butterfly Raiser, IMA NYC best metal album 2017) inizia la sua carriera artistica come attrice, per poi dedicarsi completamente alla musica (complice l'apparizione a I Raccomandati a soli 19 anni).

Ida Elena comincia il suo viaggio nel cantautorato con un crocevia in cui musica folk irlandese e contaminazioni incontrano le melodie del pop tra atmosfere mistiche e sognanti (il suo videoclip “Native Spirit” tra il fantasy e il mistico ha vinto due premi a livello internazionale, tra cui best vocalist e best videoclip al Los Angeles Video Music Awards. Ida Elena vince inoltre nella categoria female vocalist di Musica Celtica Italia del 2022). Successivamente la svolta electro-pop con Voices (2020) e Wild (2021, che vince anche best videoclip al Premio Roma videoclip 2023). Nell'aprile 2024 Ida Elena vince il primo premio al My Italy Festival di Winterthur, Svizzera e sta attualmente lavorando a nuova musica.

Nel corso della sua carriera, ha suonato nei festival medievali di tutta Europa, tra cui Wave Gotik Treffen, Festival Fantasia, Semper Memento Mori, Greenfield e molti altri: ha partecipato a più di 500 esibizioni live e produzioni teatrali, oltre che a film cinematografici (tra cui “Un amore così grande” 2017 starring il Volo) dove presta un'interpretazione recitativa e canora.

Facebook: https://www.facebook.com/idaelenaderazza/

YouTube: https://www.youtube.com/@IdaElenaOfficialInstagram:https://www.instagram.com/idaelenaofficial/

[northtransylvanianews]

Cazul „Agentul Străin”. Radio Europa Liberă, plângere împotriva Rusiei

Cazul „Agentul Străin”. Radio Europa Liberă, plângere împotriva Rusiei

Biroul din Moscova al postului Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL) a anunţat ieri, 15 aprilie, că a depus o plângere împotriva Rusiei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Plângerea are legătură cu amenzile impuse RFE/RL în cadrul unei campanii a autorităţilor ruse pentru a forţa această organizaţie media să părăsească ţara, transmite Reuters. RFE/RL, care este sponsorizat de…

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2sJlKXD

Radio Europa Libera : Alegerile parlamentare din Franța...

Alegerile parlamentare din Franța au fost cîștigate de cele două partide prezidențiale aliate La Republique en marche și MoDem

Victor Eskenasy

Un scrutin sub semnul celei mai mari rate de abstenționism din 1958 încoace.

În Franța s-a încheiat astă seară turul al doilea al alegerilor parlamentare, iar potrivit primelor estimări partidul prezidențial La Republique en marche a obținut ceva mai puține locuri decît se prognostica după primul tur.

Potrivit estimărilor anunțate de Kantar Sofres, La Republique en marche (LREM) ar urma să obțină în jur de 315 deputați, în timp Partidul Mișcarea Democratică (MoDem) de centru al lui François Bayrou este creditat cu circa 45 de locuri. Și cealaltă estimare preliminară, Ipsos-Sopra Steria, vorbește de un scor identic de circa 355 de fotolii pentru ambele partide. Dacă inițial se vorbea de o majoritate prezidențală în Adunarea Națională de peste 450 de fotolii din totalul de 577, astăzi cele două partide aliate, care obțin fără discuție majoritatea absolută, se vor limita la pînă 400 de deputați.

Rezultatele survin pe fundalul celei mai mari rate de abțineri înregistrată din 1958 încoace și estimată la 56,6% dintre alegători. Practic, șase din zece alegători nu s-au prezentat la vot, iar amploarea abstenționismului se află în centrul analizelor politice în curs, pentru unii exprimînd neîncrederea în actualul guvern și președinție, pentru alții masiva dezamăgire a publicul față de întreaga clasă și de partidele politice.

Pe locul al doilea se situează Republicanii (partidul de centru dreapta; LR) și Uniunea Democraților și Independenților (UDI), o federație de partide de centru dreapta creată în 2012 pe baza fracțiunii parlamentare omonime. Împreună, dreapta republicană este creditată după primele estimări la încheirea votului cu circa 133 de fotolii în Adunarea Națională, deci ca principala grupare de opoziție. Lucrurile sînt ceva mai complicate în măsura în care o parte a acestei drepte, se declară „constructivă”, altfel spus dispusă să colaboreze cu guvernul și politicile sale, în timp ce o altă parte anunță deja că va forma o opoziție reală, nemulțumită de anunțatele planuri fiscale ale lui Macron.

Practic complet prăbușit și cu un prim secretar Jean-Christophe Cambadélis ce și-a anunțat astă seară plecarea, Partidul Socialist ar fi câștigat numai în 32 de circumscripții. Aliații săi, Partidul radical de stînga (și alte grupări ale stîngii) în general favorabile guvernului, sînt creditate cu 13 deputați.

Stînga de la extremă, Franța nesupusă al lui Jean-Luc Melanchon (care a fost ales deputat la Marsilia) ar putea câștiga circa 17-19 fotolii și va putea forma un grup parlamentar împreună cu deputații Partidului comunist: circa nouă locuri.

Frontul Național, partidul radical de extremă dreaptă ar urma să obțină șase pînă la opt locuri, Marine Le Pen și partenerul ei reușind să se facă aleși în circumscripțiile din Nord Pas de Calais, în timp ce numărul 2 al partidului, Florian Philippot, a fost înfrînt în circumscripția sa. Deși lidera naționalistă, care zilele trecute a pierdut imunitatea în Parlamentul European, pretinde că Frontul Național ar fi câștigat teren cu ocazia alegerilor parlamentare, analiștii subliniază că realitatea este contrară, partidul extremist pierzînd susținerea a circa patru milioane de alegători, în comparație cu cifrele de la alegerile prezidențiale.

Estimarea BFMTV

Pînă la orele 22:00 ora Franței, o singură estimare diferă, ceva mai optimiștă pentru partidul prezidențial, cea Elabe pentru canalul de televiziune de știri BFMTV, potrivit căruia LREM-MoDem ar obține împreună 373-403 deputați, LR-UDI-DVD 107-127, PS și aliații 30-35, Melanchon și comuniștii 22-27, Frontul Național 5-7.

[corallorosso]

Matteo Salvini è quello del “Senti che puzza scappano anche i cani” cantato contro i napoletani alla festa della Lega. È quello che parlò di “pulizia etnica controllata” per i rom e gli africani. È quello che ha portato una bambola gonfiabile sul palco, paragonandola alla Boldrini. È quello che ha scatenato i peggiori insulti sessisti delle scimmie urlatrici che frequentano la sua pagina contro Silvia Romano, contro Greta Ramelli e Vanessa Marzullo, le volontarie rapite in Siria, contro Carola Rackete, persino contro delle studentesse minorenni che manifestavano. È quello che, per anni, ha sdoganato la xenofobia e il razzismo. È quello che ha criminalizzato e multato chi salvava vite umane in mare. È quello che mandava la digos a rimuovere dai balconi gli striscioni contro di lui. È quello che in Europa è alleato con l’ultradestra neonazista tedesca, austriaca, polacca, francese. È quello che ha come modelli Putin, uno che ammazza i suoi oppositori da sempre, o Orban, che giusto ieri ha fatto chiudere l’ultima radio libera sul territorio ungherese. E poi Trump, Bolsonaro e via dicendo. Se c’è un neofascista a comandare da qualche parte, nel mondo, potete stare sicuri che sia un suo grande amico. È quello dei vangeli e dei rosari branditi come arma elettorale. È quello del family day, quello di Pillon, il senatore contro l’aborto e per il “ruolo naturale della donna”. È quello che per anni, ogni santo giorno, non ha fatto altro che andare a ricercare ogni presunto illecito imputabile a un immigrato, per poi sbatterlo sulla sua pagina Facebook e far credere a milioni di persone che, se stavano male, la colpa era di chi stava peggio di loro. È quello che, ogni volta che qualcuno ammazzava un ladro, anche disarmato, anche a sangue freddo, stava sempre con l’assassino. È quello che vorrebbe la Flat Tax per far risparmiare i ricchi industriali del nord che lo sostengono. È quello che è andato a vedere i lager in Libia, dove ogni giorno muoiono migliaia di migranti, e ci ha fatto sapere che “stanno tutti benissimo”. È quello delle cene assieme a Casapound. È quello che disse “Mi fa schifo” a Ilaria Cucchi, che difendeva il fratello morto. È quello che, riferendosi ai figli degli omosessuali, disse: “Se un bambino cresce con genitori o un genitore gay, parte da un gradino più sotto. Parte con un handicap" È quello del “Io sto con le forze dell’ordine”, anche quando stupravano delle studentesse americane a Firenze o uccidevano Cucchi, Aldrovandi, Giuliani. Ecco, Salvini è questo. E non è per massimalismo, non è per fare il sognatore o il “duro e puro”, credetemi, ma una cosa ce l’ho ben chiara: se Salvini sta da una parte, io sto sempre dall’altra. Emiliano Rubbi

[rideretremando]

Vent’anni dal G8 di Genova, 19-20-21 luglio 2001. Ci sono libri, rievocazioni, interviste, ricostruzioni. A me vengono in mente flash, parole e immagini, ancora nitide. Eccole. L’uomo di circa 60 anni che la mattina del 20 luglio scavalca la barriera ed entra nella zona rossa, i poliziotti lo guardano e basta. Il caldo torrido. Silvio Berlusconi che da presidente del consiglio passa per le vie di Genova, qualche giorno prima del G8, e dice che vanno tolti i panni stesi che se no si fa brutta figura con il mondo. Gianfranco Fini che è nella sala operativa della Questura di Genova e non dovrebbe esserci. La versione del Questore di Genova Colucci secondo cui c’era un accordo con le tute bianche per una violazione simbolica della zona rossa. Luca Casarini che in diretta a Porta a Porta, la sera del 20 luglio, mostra i bossoli di colpi sparati dalla polizia. Gianfranco Fini che a Porta a Porta dice che Carlo Giuliani aveva tra le mani una bombola d’ossigeno e lui l’ha riconosciuta perché è un sub. I giornalisti che in collegamento da un tavolino di un bar al porto di Genova commentano con cinismo quello che è successo. Le parole black bloc. Manu Chao che la sera del 19 luglio canta “Clandestino” in piazzale Kennedy. I poliziotti che il 21 luglio fanno ascoltare con i loro telefonini “Faccetta nera” ai fermati nella caserma di Bolzaneto. “Un due tre viva Pinochet” scandito dai poliziotti nella caserma di Bolzaneto. La discussione sul numero identificativo sul casco dei poliziotti che da allora è ancora ferma lì. Il funzionario di polizia che disse che alla Diaz c’erano stati una decina di feriti, la maggior parte pregressa. I certificati medici che attestano che alla Diaz ci furono 82 feriti, tre dei quali in modo molto grave. Gli avvocati che a mani alzate tentavano di entrare la sera del 21 luglio nella scuola Diaz. La corsia d’ospedale dove erano stati portati feriti della Diaz e i poliziotti che passano picchiando i manganelli contro il muro. Un agente della Guardia di Finanza in maglietta e pantaloni neri con protezioni in tutto il corpo e i giornali che titolano “Robocop” sotto la sua foto. Il funzionario di polizia che raccoglie un sasso vicino al corpo di Carlo Giuliani e urla ai manifestanti “L’avete ucciso voi”. Il dirigente di polizia Michelangelo Fournier che davanti alle domande di chi conduceva l’inchiesta sulla scuola Diaz usò le parole “Macelleria Messicana”, citando Ferruccio Parri che lo disse davanti ai corpi di Mussolini e dei gerarchi appesi in piazzale Loreto. Daniele Farina, del centro sociale Leoncavallo di Milano, che a Radio Popolare dice “Ci sono un centinaio di neri che fanno casino”. Silvio Berlusconi che il 22 luglio disse: “Ho avuto questa mattina una telefonata del ministro degli Interni, che mi ha rappresentato il ritrovamento di armi improprie all’interno del Genoa Social Forum e la individuazione di 60 persone appartenenti alle squadre violente”. L’autista della Polizia che nel luglio 2002 disse: “Le molotov nella Diaz le ho portate io, me lo ordinò un superiore”. I neri, tedeschi e di alcuni centri sociali torinesi e del Sud, che si contrappongono alle tute bianche dei centri sociali veneti e di Milano. Gli antagonisti greci fermati ad Ancona e non fatti scendere da una nave strapiena. I bambini che al mare alcuni giorni dopo si inseguono giocando al G8. Il rumore ritmato dei manganelli sugli scudi. Il vicequestore che davanti alle videocamere tira un violento calcio in faccia a un ragazzo. Il servizio d’ordine del corteo del 20 luglio che non è servito a nulla. I poliziotti in borghese lungo il corteo del 20 luglio che a un certo punto se ne vanno. Le 18 di Venerdì 20 luglio e le prime voci su un ragazzo morto in piazza Alimonda. I cinque neri che girano in tondo picchiando sui tamburi. Le tute bianche che si ritirano nello stadio Carlini e lasciano via libera al blocco nero. Il blocco nero che distrugge tutto ciò che trova. Mark Covell, ridotto in fin di vita alla Diaz, che durante l’inchiesta venne soprannominato “lo spirito” perché, nonostante lo avessero picchiato in tanti, nessuno ammetteva di averlo visto. Il 21 luglio l’uomo in mezzo alla strada, seduto a terra, che fa fatica a respirare e le decine di poliziotti che gli passano attorno ignorandolo fino a che uno non gli dà una pacca sulla spalla. La carica dei carabinieri che spezza in due il corteo in via Tolemaide il 20 luglio e che nessun dirigente dice di aver mai ordinato. I poliziotti che a Bolzaneto cantano “Te gusta el manganello” al ritmo di Manu Chao. Le videocamere dei giornalisti gettate a terra e sfasciate. Le minacce di stupro alle ragazze portate alla caserma di Bolzaneto. L’infermiere in servizio a Bolzaneto che poi raccontò tutto. La gente dai balconi che prima degli incidenti getta acqua ai manifestanti perché il caldo è insopportabile. Il capo dei medici di Bolzaneto che urlava «Ve lo do io Che Guevara, sporchi comunisti». La dirigente di Amnesty International che definì i tre giorni di Genova «la più grave sospensione dei diritti democratici in Europa dopo la seconda guerra mondiale». Il silenzio sui treni che ripartivano da Genova la notte del 21 luglio. La registrazione della poliziotta che dice a un collega, dopo la morte di Carlo Giuliani: “Uno a zero per noi”. Il capo della Polizia, Franco Gabrielli, che anni dopo dice: «A Genova un’infinità di persone incolpevoli subirono violenze fisiche e psicologiche che hanno segnato le loro vite. Non è stato sufficiente chiedere scusa a posteriori».

Stefano Nazzi

[haarendtrieste]

Voce, un paesaggio immersivo Hannah Arendt Incontro con l’artista Roberto Paci Dalò, che ha composto una sorta di ritratto acustico della filosofa. «Non ho mai abbandonato il disegno, anche alla ’vecchia maniera’, è la mia meditazione quotidiana». «Prima ancora che attraverso i libri, sono entrato nel suo pensiero con cellule della sua identità sonora» di Lorenza Pignatti il manifesto 21.01.2021 Artista, musicista e pioniere nella sperimentazione multimediale, Roberto Paci Dalò è stato tra i primi in Italia e in Europa a individuare le connessioni tra tecnologia e teatro, e già dagli anni ’80 si è occupato di progetti che spaziano dall’ambito sonoro a quello cinematografico, radiofonico e performativo. Ha presentato le sue opere in spazi istituzionali, come il Teatro Argentina di Roma, o il Valli di Reggio Emilia, in musei come il Mao di Torino, la Biennale di Göteborg, il festival Ars Electronica di Linz, per ricordarne solo alcuni, ma anche in centri sociali o in luoghi indipendenti, con modalità volutamente frammentarie per raggiungere i pubblici più diversi.Uno dei suoi ultimi progetti è dedicato a Hannah Arendt, figura di riferimento imprescindibile per il pensiero politico del XX secolo. Un progetto che ha assunto le forme dell’installazione interattiva, della performance radiofonica, del workshop e podcast, ascoltabile dal sito della radio austriaca. Con HA, questo è il titolo del podcast, Paci Dalò ha composto una sorta di ritratto acustico di Arendt, lavorando su piccole cellule sonore della sua voce trasformandole in un soundscape in cui «la voce è elemento che libera il linguaggio dal vincolo dell’ordine simbolico», come scriveva Elias Canetti, autore molto vicino a Paci Dalò. «HA» è il risultato di un lungo processo di composizione e montaggio che ha trasformato la voce di Arendt in un dispositivo sonoro immersivo, in cui diversi volumi e riverberi hanno creato una drammaturgia sonora, che è un viaggio acustico e immaginifico. Può spiegarci come è nato il progetto? Nel 2018 sono stato invitato da Adriaan Eeckels del Joint Research Centre, l’hub della ricerca scientifica della Commissione europea, per partecipare a una sessione di lavoro con artisti internazionali e scienziati. Nel campus, dove lavorano circa tremila scienziate e scienziati, a Ispra sul Lago Maggiore, ho incontrato Nicole Dewandre che mi ha trascinato nel «vortice Arendt». Essendo un benjaminiano, ho sempre desiderato entrare nel pensiero di Hannah Arendt. Al Joint Research Centre, dove ho potuto passare un lungo periodo di tempo in laboratori e centri avanzati di ricerca, ho deciso di entrarci attraverso la sua voce, prima ancora dei suoi testi. Per me è il vero ritratto di una persona, perché la voce non si maschera. Hannah Arendt «HA» è stato presentato in diverse città europee, in forme e modalità differenti. Come sono state sviluppate le sue varie morfologie? A Trieste per la mostra Both Ways ho realizzato un’installazione audio-video interattiva intrecciando la voce di Arendt con alcuni paesaggi sonori della città. Mi ero chiesto come, e se fosse possibile, ideare un corrispettivo audio dell’infografica. Per rispondere a questo interrogativo ho inventato un’infosonica dove i dati sono stati processati, privilegiando i suoni e l’ascolto all’immagine. Ho creato un database in cui ho unito la voce di Hannah Arendt a una cronologia di suoni e voci della città di Trieste, archiviati dal 1900 a oggi. Ho poi ideato un dispositivo che permettesse ai visitatori di diventare protagonisti, attivando i suoni stessi. Per la biennale Atlas of Transitions ho invece realizzato Hannah, una performance radiofonica in diretta, utilizzando i materiali sonori su cui stavo lavorando per portare a termine HA, che è ora un podcast, frutto di un laborioso processo in studio. Ho agito su cellule della voce di Arendt della durata di 2-4 secondi l’una, definendo per ciascuna di loro volume, equalizzazione, spazializzazione. Se pensiamo a questo moltiplicato per 52 minuti è possibile avere un’idea della stratificazione dell’opera. HA è stato presentato in anteprima su Ö1 (il primo canale della radio nazionale austriaca) e ora è anche ascoltabile dal sito della radio austriaca.Come è nata e si è sviluppata la sua metodologia sperimentale per l’ambito radiofonico? Sono debitore all’artista Robert Adrian (1935–2015), pioniere della scena artistica elettronica e delle telecomunicazioni col quale ho condiviso tanti anni di discussioni, progetti – e anche lo studio – a Vienna. E pure a Heidi Grundmann, la mia storica produttrice radiofonica alla Orf (Radiotelevisione nazionale austriaca), col programma Kunstradio, da lei creato nel 1987. È per merito loro, di Pinotto Fava e Pino Saulo con Audiobox a Radiorai, che sono vorticosamente caduto nel mondo di una radiofonia pensata come eclatante luogo di incontro di discipline. Tanti e pionieristici sono stati i progetti che ho realizzato dal 1989 ad oggi, l’ultimo dei quali è proprio HA. I miei lavori hanno seguito i cambiamenti avvenuti in ambito artistico. L’avvento di internet ha inevitabilmente modificato le pratiche. La sua fluidità è positiva e negativa allo stesso tempo, perché il flusso incondizionato e immateriale necessita a mio avviso di «sedimentazioni» che passano, ad esempio, dall’editoria. Pubblicare un disco, un libro, un video, può dare una concretezza al flusso di informazioni. È parte di questo processo di sedimentazioni anche il libro «Millesuoni. Deleuze, Guattari e la musica elettronica?». Nel volume si indaga la scena elettronica partendo dalla partecipazione di Deleuze, nel 1972, alla registrazione del disco «Electronique Guerrilla» degli Heldon…. Sì, lo posso considerare come uno dei miei progetti «principe». Con Emanuele Quinz abbiamo sognato un libro che parlasse del rapporto tra quei filosofi e la musica elettronica. Fino a quel momento non era uscito nulla di così specifico. Millesuoni ha avuto un’ottima diffusione anche nei centri sociali, è stato acquistato dai giovani, obbligando l’editore a una pronta prima ristampa. Ora siamo arrivati alla terza edizione ed è ancora in catalogo: questo mi fa pensare che il suo taglio non specialistico sia stata una giusta scelta. Rispetto alle sedimentazioni, non ho mai abbandonato il disegno, che è la mia meditazione quotidiana. Un esempio è il libro Ombre, nato per volontà di Marco Pierini, direttore della Galleria nazionale dell’Umbria, che mi ha chiesto di realizzare un volume per festeggiare i cent’anni del museo, suggerendomi di illustrare alcune opere del museo sui miei taccuini Moleskine. Così, ho creato un libro disegnando «alla vecchia maniera», spostandomi nella sale della Galleria con uno sgabellino da pescatore e una piccola borsa con i miei strumenti: carta, matite, china, acquarelli. Ho voluto insistere sui dettagli, mutuando la lezione dallo storico dell’arte Daniel Arasse, scoperto grazie ai consigli di Guido Guidi. Sempre rispetto alle sedimentazioni e agli approfondimenti vorrei ricordare che a fine gennaio verrà inaugurato Usmaradio – Centro di Ricerca Interdipartimentale per la Radiofonia, all’università della Repubblica di San Marino. Il centro fa tesoro dei miei progetti di questi ultimi trent’anni e del lavoro di Usmaradio, laboratorio di trasmissioni creative del presente, che è attivo dal 2017. È l’unico luogo di ricerca con queste caratteristiche in Italia (e non solo in Italia) e qui si intende investigare, in modo articolato, teoria e pratica della radiofonia.

[cristianesimocattolico]

Sarà beato Fulton Sheen, colui che annunciò Gesù in tv

Il Papa ha autorizzato a promulgare il decreto che riconosce il primo miracolo attribuito all’intercessione di Fulton Sheen (1895-1979), il vescovo e telepredicatore che espose la verità e la bellezza della fede in un’America in piena secolarizzazione, guadagnando innumerevoli anime a Dio. Il primo compito del sacerdote? «Annunciare Gesù, farlo conoscere e amare».

di Ermes Dovico (07-07-2019)

Per anni i fedeli americani, e in generale i suoi devoti sparsi in tutto il mondo, hanno atteso che venisse ripresa la causa di beatificazione del venerabile Fulton Sheen (1895-1979), sospesa a tempo indefinito nel 2014 per una controversia sulle reliquie sorta tra la Diocesi di Peoria e l’Arcidiocesi di New York. A giugno l’annosa disputa sul telepredicatore più famoso e ispirato degli Stati Uniti è stata finalmente risolta, e ieri papa Francesco ha potuto autorizzare la Congregazione delle cause dei santi a promulgare il decreto per il riconoscimento del miracolo dovuto all’intercessione dell’arcivescovo Sheen, che quindi potrà essere presto proclamato beato.

IL MIRACOLO

Il miracolo riguarda l’inspiegabile risurrezione nel 2010 di un bambino nato morto, il piccolo James Fulton Engstrom, che per 61 minuti non aveva né avuto un battito rilevabile né respirato, iniziando a emettere il suo primo respiro nel momento stesso in cui i medici ne stavano dichiarando ufficialmente la morte. In quei 61 minuti la madre e il padre avevano pregato per l’intercessione del Servo di Dio, Fulton Sheen. I dottori avevano poi predetto che il bambino sarebbe cresciuto con gravi insufficienze a livello di organi e con una paralisi cerebrale, ma dopo cinque mesi di vita del piccolo si era constatato che James Fulton aveva uno stato di salute normale. Nel 2014 c’era stato il via libera al riconoscimento del miracolo da parte di una commissione medica e poi teologica. Nel frattempo, due anni prima, Benedetto XVI aveva riconosciuto le virtù eroiche di Sheen.

NEL SEGNO DELLA PUREZZA

Infine, ieri c’è stato appunto l’ulteriore fondamentale passo verso la beatificazione, nel giorno di santa Maria Goretti, la «martire della purezza» come la chiamò Pio XII quando la canonizzò nel 1950, sottolineando una virtù che Sheen andava più volte insegnando in quella stessa epoca. Come in una catechesi sul perché del matrimonio verginale tra Maria e Giuseppe, in cui diceva: «L’amore della donna determina quello dell’uomo. La donna è educatrice silenziosa della virilità del suo sposo. Essendo Maria il simbolo della verginità e la sublime ispiratrice della purezza per tutti, perché non avrebbe dovuto impiegare questa sua caratteristica con il suo Giuseppe, il giusto? La Vergine conquistò il cuore del suo giovane sposo non con la diminuzione dell’amore, ma sublimandolo». La purezza nasce da Dio, è stare alla Sua presenza, proprio come avveniva per Maria e Giuseppe che avevano in mezzo a loro Gesù, provavano già «la gioia senza pari che è il possesso dell’amore eterno del Cielo», a cui ogni matrimonio deve tendere, e quindi «non desideravano nient’altro» (cfr. Aleteia).

I PRIMI PASSI, DAGLI STATES ALL’EUROPA

Battezzato con il nome di Peter John Sheen (Fulton era il cognome da nubile della madre), il futuro beato era venuto alla luce l’8 maggio 1895 a El Paso, nell’Illinois, primo dei quattro figli di una coppia con origini irlandesi. La famiglia si era poi trasferita nella vicina Peoria, dove Fulton aveva fatto il chierichetto e a 24 anni era stato ordinato sacerdote. Desideroso di approfondire il pensiero di san Tommaso d’Aquino, venne in Europa, dove conseguì il dottorato in filosofia all’Università Cattolica di Lovanio, in Belgio, e in teologia all’Angelicum di Roma. Quando fece ritorno negli Stati Uniti aveva insomma acquisito una formazione solidissima, unita a una fervida fede. Già nel 1929, consapevole del necessario legame tra fede e cultura, incoraggiava gli insegnanti della National Catholic Educational Association a «educare per una rinascita cattolica».

EVANGELIZZAZIONE VIA RADIO E TV

Sapeva che questa rinascita, nel mezzo della galoppante secolarizzazione, era necessaria per ricondurre quante più anime a Dio. Dopo l’avvio della sua prolifica attività da scrittore (tra i suoi 73 libri c’è anche una Vita di Cristo) e brillanti predicazioni in parrocchia, la prima grande occasione in tal senso gli si presentò nel 1930. Alla radio. La NBC gli affidò una trasmissione notturna domenicale, chiamata The Catholic Hour. Parlava di fede e di morale, senza trascurare le notizie d’attualità. Al culmine del suo ventennio in radio il suo pubblico arrivò a 4 milioni di ascoltatori settimanali. Il laico Time, nel 1946, lo definì «la voce d’oro», «il famoso predicatore del cattolicesimo statunitense», e riferì che per la sua trasmissione riceveva settimanalmente dalle 3.000 alle 6.000 lettere di ascoltatori.

Non temeva di affrontare temi scomodi. Parlando di Hitler, lo aveva definito un esempio di «Anticristo» e non meno netto fu quando, già in televisione, aveva denunciato il regime comunista di Stalin. Era il febbraio 1953 e lo spunto l’aveva tratto dal Giulio Cesare di Shakespeare, sostituendo i nomi di Cesare, Cassio, Bruto e Antonio con quelli di alcuni dei principali leader sovietici, Stalin incluso. Concluse la sua catechesi con questo ammonimento: «Stalin dovrà un giorno andare incontro al suo giudizio». Pochi giorni dopo il dittatore venne colpito da un’emorragia cerebrale e il 5 marzo morì.

L’approdo di Sheen in televisione era avvenuto due anni prima, chiamato dalla DuMont per un programma in prima serata, Life is worth living («La vita vale la pena di essere vissuta»), in onda il martedì. Nella stessa fascia oraria agivano giganti dello spettacolo come Frank Sinatra e il comico Milton Berle. Quest’ultimo, chiamato familiarmente «Zio Miltie», così disse a proposito del suo nuovo ‘rivale’ televisivo: «Se devo essere vinto da qualcuno, è meglio che perda da Colui per cui parla il vescovo Sheen». Il prelato stette al gioco, dicendo che le persone potevano chiamarlo «Zio Fultie»; e quando poi, nel 1952, vinse un Emmy Award, accettò il premio imitando, a modo suo, i ringraziamenti che faceva Berle agli operatori dietro le quinte: «Sento che è ora di rendere omaggio ai miei quattro scrittori – Matteo, Marco, Luca e Giovanni».

Le sue catechesi televisive arrivarono a raggiungere circa 30 milioni di spettatori a settimana. La marcia in più di questo eccezionale predicatore, che guardava in camera con uno sguardo penetrante e parlava a braccio servendosi a volte di una lavagna, non era figlia di mera eloquenza, bensì frutto della sua gratitudine e del suo stupore per il mistero di Dio. Al di là dei microfoni la sua era infatti una vita di preghiera e di adorazione, con lunghe soste a contemplare il Santissimo Sacramento, da cui attingeva la grazia per parlare secondo il cuore di Dio. Solo Lui sa quante anime si sono convertite grazie a questo Suo figlio prediletto, che portò o riportò in seno alla Chiesa cattolica anche diversi personaggi famosi. Presentando alla società, che si allontanava progressivamente da Dio, la ragionevolezza e insieme la bellezza della fede. Ci fu molto merito suo se la parte di America cattolica, in tempi ormai di sottile persecuzione ed emarginazione culturale, si sentì fiera di essere, davvero, cattolica.

PASTORE FEDELE. E PROFETICO

Lo stesso clero, si sa, viveva in quegli anni una vasta crisi di fede, con molti consacrati volti a inseguire il mondo e dimentichi del trascendente. Ma Sheen, che fu vescovo ausiliare di New York e poi arcivescovo di Rochester, ricordava ai sacerdoti che il loro primario compito è santificare attraverso i sacramenti e unirsi al sacrificio di Gesù «offerto sulla croce e sull’altare. Non basta alleviare le necessità materiali dei fratelli, occorre annunciare Gesù, farlo conoscere e amare». Da lucido profeta, lesse i nostri tempi come apocalittici, in cui le forze che combattono con Cristo e quelle che combattono con Satana «stanno cominciando a elaborare le linee di battaglia per la fine». E osservò: «La terza tentazione in cui Satana chiese a Cristo di adorarlo e tutti i regni del mondo sarebbero stati suoi, diventerà la tentazione di avere una nuova religione, senza una Croce, una liturgia, senza un mondo a venire, una religione per distruggere una religione, o una politica che è una religione - quella che rende a Cesare anche le cose che sono di Dio».

NELLA GLORIA CON LO SPOSO

Il 20 settembre 1979, alla Messa per il 60° anniversario della sua ordinazione sacerdotale, disse: «Non è che io non ami la vita, ma ora voglio vedere il Signore. Ho passato tante ore davanti a Lui nel Santissimo Sacramento, ho parlato a Lui nella preghiera e di Lui con chiunque mi volesse ascoltare. Ora voglio vederlo faccia a faccia». Due mesi e mezzo dopo, era il 9 dicembre, Fulton Sheen fu chiamato per sempre a contemplare il Volto di Colui al quale aveva anelato per tutta la sua vita terrena.

[popolodipekino]

Il pluralismo dell’informazione e il ruolo (fondamentale) di Radio Radicale di Astolfo Di Amato

Il silenzio è stato pressoché assoluto.  Il Partito radicale si è  riunito in un congresso straordinario per discutere del rischio concreto di chiusura di Radio Radicale. Eppure, gli organi  di informazione hanno evitato accuratamente di parlarne e, comunque, di dare risalto alla notizia. Alla ricchezza degli interventi, svolti durante il congresso, ed alla pluralità delle prospettive politiche, che li hanno  animati, ha corrisposto la uniforme assenza di attenzione all’evento da parte degli organi di informazione. Ciò, nonostante  che il tema fosse centrale per la qualità della democrazia italiana.  Come è noto, l’ultima legge finanziaria, approvata a tempo  quasi scaduto dalla maggioranza   gialloverde, ha dimezzato il contributo a radio radicale, ridotto tutti i contributi all’editoria  e previsto il loro azzeramento  entro il 2022. Il Presidente del Consiglio, commentando il taglio subito da radio radicale, ha affermato che il futuro della stessa va cercato sul mercato. Le questioni che la vicenda pone sono due: se sia corretto affidare  al mercato la materia dell’informazione e quale sia la ragione del diffuso silenzio su questa storia da parte del mondo dell’informazione.

La reale portata della prima questione  non può essere compresa appieno se non si tiene presente quello che è il funzionamento del mercato. È assolutamente vero che un mercato efficiente elimina gli sprechi. L’allocazione delle risorse avviene nel rispetto  di un criterio di massimizzazione dei risultati, che si traduce in una maggiore produzione di ricchezza, a vantaggio, in linea di principio, anche di tutta la collettività. Un corollario  di questa dinamica è la regola   per la quale il mercato, lasciato  a sé stesso, produce dei monopoli  o, nella migliore delle ipotesi, degli oligopoli. È compatibile  con i principi di una società democratica che questo avvenga per le imprese che fanno informazione?

Evidentemente no, ove si ricordi  che uno dei capisaldi della democrazia è il pluralismo, con il conseguente diritto del cittadino  ad essere informato potendo  accedere ai vari punti di vista.  Di qui la necessità di introdurre  nel particolare mercato dell’informazione quegli incentivi  che consentano alle imprese  editoriali di operare anche quando non rispettino i criteri di efficienza dimensionale che sarebbero imposti dal mercato. È questa, del resto, la ragione per la quale il Consiglio di Europa  ha previsto che gli stati membri eroghino i contributi all’editoria.  È questa, ancora, la ragione  per la quale in tutte le democrazie  più avanzate esiste una legislazione   per il sostegno dell’editoria.

Con riguardo, poi, a radio radicale va messo in luce un ulteriore aspetto. Si tratta dell’unica emittente che svolge con continuità un servizio pubblico. I suoi microfoni nelle aule parlamentari e nelle aule dei tribunali  sono una costante. Essi consentono, a tutti, di poter avere una informazione senza filtri in ordine a ciò che avviene nei palazzi  del potere. Nulla a che vedere  con la stessa Rai, ampiamente foraggiata anche con il canone  imposto ai cittadini, la quale sul piano del “servizio pubblico” ha una presenza molto  più modesta. Su questo punto  vale la pena notare che il governo gialloverde, che come tutti  quelli che lo hanno preceduto ha subito provveduto ad occupare militarmente l’emittente pubblica, ha dato un preciso segnale attraverso il taglio dei finanziamenti a radio radicale: evidentemente non gradisce che i cittadini possano “guardare” ciò che avviene nei palazzi del potere.

Infine, perché il silenzio degli organi  di informazione? Perché il loro ruolo è divenuto sempre più quello di strumenti di lotta per il potere. Ha scritto Carlo Verdelli, nuovo direttore di Repubblica, nel suo primo editoriale  «stavamo seduti sopra un vulcanio  di rabbia e rancore, e non ce ne eravamo accorti». Ma come  poteva, la grande stampa, accorgersene,  tutta presa, come era, a nascondere le notizie sgradite agli amici ed a sbattere in prima pagina quelle adatte a colpire i nemici, senza occuparsi di quello che accadeva sotto casa? Organi di informazione guidati da questa logica che solidarietà possono avere verso una emittente  che si è sempre sottratta alla  tentazione di mettersi al servizio  di qualcuno e diventare strumento  della lotta per il potere? In questo momento in cui, per usare le parole di Gramsci, «il vecchio mondo sta morendo, quello nuovo tarda a comparire», sarebbe essenziale, affinché il paese non conosca nuovi mostri,  volgere la massima attenzione  alla tutela di quella informazione  libera e plurale, di cui radio  radicale è espressione.

da Il dubbio di stamani 27 febbraio 2019

[scuoladiradiofonia]

Radio Brod. L’ultima Jugoslavia trasmessa via etere Di Andrea Borgnino e Marina Lalovic

Tre soldi, Rai radio3

«Questa è una storia di pura utopia: una radio nel centro del mare adriatico che utilizza l’informazione per “spegnere” l’incendio dell’odio etnico che sta devastando i paesi dell’ex Jugoslavia. Ma l’utopia a volte si realizza e nel 1993 un gruppo di giornalisti serbi, croati, montenegrini, macedoni, sloveni e bosniaci grazie ad un finanziamento della comunità europea, fa nascere Radio Brod un’emittente pirata che trasmette da una nave e che usa il giornalismo come una vera e propria arma con i messaggi di odio tramessi dai paesi in conflitto. La guerra è quella dell’ex Jugoslavia, dove i media vengono usati per alimentare l’odio etnico e dove non esistono notizie vere, ma solo diverse versioni della verità. Radio Brod diventa un esperimento unico per un’informazione libera e corretta, ma anche uno strumento per gestire l’enorme tragedia dei rifugiati che attraverso la radio posso lanciare messaggi via radio in tutta Europa per tentare di ritrovarsi. Grazie a documenti audio ritrovati negli archivi di Radio Rai, Radio Radicale, della Tgr Rai Puglia e di Tv7 è possibile oggi raccontare la storia di Radio Brod con le voci originali dei redattori a bordo della nave “Droit de Parole” e dei suoi programmi originali. Una serie di interviste ci raccontano invece che cosa è rimasto di questo esperimento unico di radio libera dopo quasi trent’anni dalle sue trasmissioni».

Ascolta Radio Brod. L’ultima Jugoslavia trasmessa via etere

[directorylib]

via Ştiri Din Surse •100% LIVE NEWS• 📰

[carmenvicinanza]

Lidija Litvjak e le Streghe della Notte

https://www.unadonnalgiorno.it/lidija-litvjak/

È il 1941, in piena guerra mondiale, l’avanzata delle truppe tedesche in Russia sembra inarrestabile. Marina Raskova, pioniera dell’aviazione e membra del Soviet supremo, dopo ripetute e insistenti richieste ottiene da Stalin il permesso di formare un reggimento di aviatrici. Seleziona mille donne tra pilote, meccaniche e personale logistico, tutte fra i 20 e i 30 anni, tutte volontarie e quasi tutte studentesse. Molte di loro con la volontà di vendicare i familiari uccisi dai nazisti. L’addestramento è molto duro, 14 ore al giorno. Nasce così il 586º reggimento. Lo stato maggiore non convinto della flotta femminile affida loro antiquati biplani in legno e tela che prima della guerra venivano utilizzati per irrorare i campi. Manovrabili ma lentissimi, a bordo non hanno radio, radar, strumenti di puntamento né paracadute. Vengono armati con due bombe a caduta per un peso massimo di 100 chili: si naviga al gelo, con bussola, mappa e cronometro. Eppure in breve queste donne – che volano solo di notte, colpiscono all’improvviso e sfuggono ai ben più veloci aerei della Luftwaffe – diventano l’incubo dei nazisti. Sono loro, terrorizzati, a darle il soprannome: Nachthexen, Streghe della notte. In tutto sono 40 equipaggi, ognuno con due componenti. Ogni notte compiono almeno 10 voli a corto raggio (l’autonomia è limitata), arrivate nei pressi dell’obiettivo spengono i motori dei loro aerei e planano silenziose. Cambiano tattica di continuo: volano a pochi metri dal suolo, oppure arrivano da alta quota scendendo poi in picchiata col motore al minimo per non farsi sentire; spesso in formazione di tre, due fanno da esca per i proiettori da ricerca, la terza piomba sul bersaglio nell’oscurità. Dal 1942 al 1945 queste aviatrici eseguono oltre 23.000 missioni e sganciano 3000 tonnellate di bombe, alcune effettuano più di 1000 raid; 31 di loro  muoiono in combattimento. Alla fine della guerra il 588º reggimento è l’unità più decorata dell’Aviazione Sovietica, e le Streghe della notte diventano una leggenda.

Lidija Litvjak è stata una di quelle impavide pilote. L’aviatrice da caccia più famosa di tutti i tempi, colei che è riuscita a mettere a segno più bersagli, dodici vittorie conseguite nel corso di 66 combattimenti contro i tedeschi svoltisi, soprattutto, sopra Stalingrado.

Lidija Vladimirovna Litvjak nasce il 18 agosto 1921, a quindici anni pilota il suo primo aereo.

Nel 1941 chiede insistentemente di essere arruolata, mente sulle ore di volo per essere presa e grazie all’interessamento di Marina Raskova, viene ammessa al corso di addestramento e incorporata al 586° Reggimento Caccia, interamente costituito da personale femminile.

Da subito dà prova della sua destrezza al comando dei velivoli che le vengono affidati.

Viene soprannominata, dalla stampa e dalla propaganda sovietica, Giglio Bianco, per i suoi capelli biondissimi e la carnagione chiara.

Il 586° è un reggimento di difesa aerea il cui compito primario è proteggere importanti obiettivi dall’attacco di bombardieri nemici e scortare aerei di personaggi importanti. Le pilote possono scacciare gli aerei ma non inseguirli o impegnare un combattimento.

Nel 1942, Lidija Litvjak viene trasferita, con Katya Budanova, Maria Kuznetsova e Raisa Beliaeva, in un’unità maschile impegnata nella Battaglia di Stalingrado.

Il 13 settembre 1942 riesce ad abbattere due aerei nella stessa missione, è la prima vittoria aerea conseguita da una donna. Riceve addirittura i complimenti del pilota nemico abbattuto che stenta a credere possibile che dietro quella precisione dei colpi sparati con le mitragliere di bordo e la maestria dimostrata ai comandi, ci sia una donna.

Nasce così uno dei miti della Grande Guerra Patriottica, una di quelle Streghe che diverranno il terrore di tantissimi piloti esperti della Germania.

Le vittorie nei cieli continuano e arrivano i primi riconoscimenti dal comando sovietico. Viene insignita dell’Ordine della Stella Rossa, nominata cacciatrice libera, è autorizzata a volare, in solitaria o in coppia, alla ricerca di velivoli nemici da attaccare, senza dover sottostare agli ordini del reggimento di appartenenza.

Il 22 marzo 1943, Lidija Litvjak ottiene una nuova doppia vittoria nei cieli sopra Rostov, ma viene colpita. Ferita e costretta a un atterraggio d’emergenza, è trasportata in ospedale ma, ancora convalescente, torna di nuovo a librarsi in cielo.

Il 1° agosto 1943 si alza in volo per la sua ultima missione. Insieme a altri velivoli va alla ricerca di un gruppo di bombardieri nei pressi di Orel: non appena li avvista, si dirige contro di loro, per abbatterne il più possibile. A una quota maggiore, però, c’è la caccia tedesca di scorta che fa fuoco contro il suo mezzo che viene abbattuto e di lei non si saprà più nulla.

A soli ventun anni, Lidija Litvjak, Asso dell’Aviazione Sovietica, muore.

Il suo corpo non viene ritrovato, nonostante tante compagne organizzino battute per cercarla. Forse è stata presa prigioniera, o forse si è schiantata. Soltanto molti anni dopo, in una buca, sono stati rinvenuti i resti del corpo di una donna molto minuta che si è ritenuto fosse lei.

Nel maggio 1990, le verrà conferita, per volere di Michail Gorbachev, il titolo di Eroina dell’Unione Sovietica.

Quando si sono conosciute le sue imprese, in Europa e in Nord America è stata anche chiamata “Rosa Bianca di Stalingrado“.

Irina Rakobolskaja, una delle poche pilote sopravvissute, raccontava qualche anno fa: “Io e la mia navigatrice Ilenina ci giurammo che a fine guerra ci saremmo incontrate ogni anno il 2 maggio a mezzogiorno al giardino di fronte al Teatro Bolshoi. Così è stato, e a noi due una alla volta si sono unite tutte le altre”.

Quell’appuntamento è diventata una ricorrenza e ogni anno, alla stessa ora, il 2 maggio un gruppo di persone di tutte le età si ritrova per ricordare le Streghe della notte.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2tgT9pI

Radio Europa Libera : Din nou despre uninominalul democraților diluat de socialiști

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru în dialog cu Doru Petruți, directorul IMAS Chișinău, și cu Vladimir Bolea, jurist, membru al PAS.

Bine v-am găsit, doamnelor și domnilor! La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul emisiunii „Punct și de la capăt”. Exemplul lui Martin Luther, vechi și testat de cinci secole, ne învață că excomunicarea poate avea efecte nebănuite. Un protest bazat pe vocație, un conflict declanșat întru apărarea valorilor autentice poate avea o rezonanță greu de estimat, mult peste amploarea prilejului. Cine și-ar fi închipuit în secolul XVI, pe la început, că nemulțumirea unui pastor, generată de vânzarea de indulgențe pentru colectarea de fonduri, de un scop nobil, va lua o asemenea turnură? E adevărat, testul spiritului protestatar edificator a durat câtva timp. Noi însă suntem nerăbdători și vrem expertiza imediată. Astăzi, aici și acum! Și e de înțeles, pentru că ne privește, ne vizează, ne afectează, deocamdată, emoțional. Așadar, astăzi tot despre uninominalul democraților diluat de socialiști o să vorbim în studioul Europei Libere de la Chișinău, încercând, totuși, o oarecare altitudine analitică.

Vasile Botnaru

Peste vreo 50 de ani, poate, întâmplările de astăzi o să pară atât de minore și insignifiante, dar o să fie, probabil, instructive. Dar s-ar putea și 50 de ani să fie puțini, pentru că, așa cum odată un mare conducător chinez a fost întrebat dacă nu cumva are o părere despre Revoluția franceză, dânsul a spus: „Au trecut doar 200 de ani, e prea aproape ca să ne dăm cu părerea”. Și totuși, suntem obligați să vorbim astăzi despre evenimentele care se derulează în ochii noștri. Sper să nu le abordăm foarte pasional, ci mai dintr-o parte. Mă refer, în special, la patimile în jurul votului mixt sau uninominal. Cândva, acesta are să fie un studiu de caz ideal ca să se vadă dacă formațiunile politice care se bat cu pumnul în piept că vor binele poporului și vor o cale optimă de dezvoltare a Republicii Moldova au știut să folosească această situație, favorabilă, după mine, când o voință politică coincide cu voința poporului și în ce măsură au știut să rezoneze aceste două planuri. Și pentru această discuție l-am invitat pe Doru Petruți, sociolog, director IMAS Chișinău, și Vladimir Bolea, jurist, om de afaceri și, mai nou, membru al Partidului Acțiune și Solidaritate. Adică, deja politician, poate viitor politician de scară națională și o să încep cu întrebarea adresată domnului Petruți: „Dvs. sunteți omul care operați cu sondaje sociologice și confruntați, de regulă, rezultatele sondajelor, voința exprimată în sondaje cu deciziile luate de formațiunile politice, mai ales cele de la guvernare. În ce măsură ele corespund așteptărilor? În momentul în care iată am avut o voință clar exprimată – unii operează cu cifra aceea magică de 850 de mii de semnături, dar nici nu contează foarte mult să intrăm în amănunte. Toate sondajele, practic, au arătat că oamenii vor o schimbare. Partidul Democrat și alte partide, și în trecut, și acum, spun că da, într-adevăr, e nevoie de schimbare. Cum a fost gestionată această voință, dacă, mai ales în situația în care au fost nevoiți democrații să facă un compromis, să mixeze cumva voința asta, s-o înjumătățească sau s-o dilueze cu votul mixt, astfel încât, totuși, să rămână substanța – nici să nu-și trădeze voința politică a formațiunii, nici electoratul și populația care vrea acest lucru, dar, mai ales, să nu sufere eșec, pornind de la premisa că este un lucru absolut firesc și normal ca o formațiune politică care guvernează să vrea să rămână la guvernare, să vrea să ducă la capăt niște angajamente, niște promisiuni, programul politic. Și atunci când urmărește un scop, trebuie să-și calculeze și efectele măsurilor luate. Adică, într-adevăr, să onoreze promisiunea de a face o schimbare, în special cât privește sistemul electoral.

​Doru Petruți: „Dacă perspectiva discuției noastre este una analitică, atunci aș face o foarte scurtă introducere: dacă ne uităm un pic în spate ce fel de partid a fost Partidul Democrat, o să vedem că a fost un partid care mai mult a stat la cutie, cu ghilimelele de rigoare, nu a avut inițiative spectaculoase sau care să iasă foarte mult în evidență. De asemenea, n-a fost niciodată un partid centrat pe lideri-locomotivă care să producă scoruri uluitoare în sondaje sau o atracție deosebită a electoratului. A fost un partid care și în campaniile electorale s-a

Partidul Democrat reușește să-și țină captivi competitorii politici pe o temă

centrat pe ceea ce numesc americanii issues (teme). Propunerea lor privind schimbarea sistemului electoral cred că trebuie analizată începând cu anul 2016 când ei, pentru prima oară, și-au asumat în mod deschis administrarea puterii. Și din momentul acela, au avut două challenger foarte mari. Pe de o parte, agenda guvernării cu situații, ne aducem aminte la început de 2016 cu 90 la sută pe negativ, 95 la sută pe negativ pe majoritatea indicatorilor sociologici, plus o imagine absolut dezastruoasă a Partidului Democrat, incluzând aici și liderul Vlad Plahotniuc, care avea 90 și ceva la sută pe negativ. Asta e imaginea guvernării și a partidului care preia guvernarea în anul 2016. Dar pe lângă agenda asta a guvernării mai intervine o agendă, pentru că sigur nu se putea menține foarte mult un partid aflat la guvernare cu un scor atât de mic. Și atunci a mai trebuit administrată, și trebuie administrată și acum, o agendă care ține de redresarea imaginii partidului, de teme și inițiative care să aibă suportul popular. Încercați și căutați în agenda Partidului Democrat să vedeți când au mai fost ei atât de populari cu vreo propunere sau când a mai reușit un partid în Republica Moldova, indiferent care, să țină agenda populației și agenda competitorilor politici mai bine de trei luni de zile pe o singură temă. E un concept care e foarte la modă și foarte utilizat, dar cred că Partidul Democrat reușește să-și țină captivi competitorii politici pe o temă, pe care cred că au gândit-o strategic bine și corect. Era foarte greu să identifici în Republica Moldova o temă care, așa cum ați spus, să aibă suportul unei mase mari de populație. Sigur, pe lângă multe alte teme de interes pentru oameni, și schimbările din politică sunt importante în viața cetățenilor.”

Europa Liberă: Dar și mulți adversari. Și asta tot face parte, probabil, din tactica…, dar bățul e cu două capete, fiți de acord. Dacă după un asemenea interes firesc, alimentat, undeva adus în atenția publicului și cu mijloace suplimentare. În primul rând, dacă nu vom avea un Parlament mai bun, dacă nu se va asana mediul politic și mai ales urmare a asanării mediului politic nu va apărea halvaua în gură, riscul de a cădea este la fel de mare ca și beneficiul posibil.

​Doru Petruți: „N-aș zice. Nu v-aș recomanda să vă grăbiți în decontarea avantajelor și dezavantajelor după ce acest joc politic s-a declanșat, pentru că, încă o dată vorbim de o agendă a guvernării și o agendă care duce la redresarea imaginii unui partid aflat la guvernare și a liderului lui. Uitați-vă cu atenție pe cifrele de sondaj, chiar și același Vlad Plahotniuc de la trei-patru la sută cu note de 7,10, acum e undeva în zona lui 17-18 la sută. Într-o perioadă relativ scurtă, de când a preluat chiar și președinția Partidului Democrat, guvernarea nu mai e la 4-5 la sută, e în zona unui 15 la sută. Sunt lucruri care se mișcă, și asta înseamnă că ele funcționează.”

Europa Liberă: Dar strategic?

Doru Petruți: „Trecem un pic și pe partea strategică și de asta zic: nimeni nu trebuie să se grăbească cu decontarea, pentru că au contat foarte mult reacțiile competitorilor politici la adresa acestei propuneri legate de schimbarea sistemului electoral. Și am văzut o poziționare cel puțin ciudată la început în sensul că partidele de dreapta, de opoziție au verbalizat la început doar o poziționare contra și aceea nu a fost o poziționare contra pe temă, ci contra unui competitor politic, în speță, Vlad Plahotniuc. Au căzut în capcana în care

Partidele de dreapta, partidele de opoziție sunt în capcana asta în continuare, pentru că nu înțeleg că, în acest mod, ei rămân într-un război de trei luni de zile pe o temă care îi ține captivi. În loc să critice real guvernarea…

au purtat un război politic, dar nu un război pe temă. Partidele de dreapta, partidele de opoziție sunt în capcana asta în continuare, pentru că nu înțeleg că, în acest mod, ei rămân într-un război de trei luni de zile pe o temă care îi ține captivi. În loc să critice real guvernarea și în speță guvernarea e oarecum ferită de focul acesta încrucișat pe tema uninominalului sau a sistemului mixt, iar guvernarea… și premierul Pavel Filip îl vedeți pe locul doi în sondaje, depășind chiar și pe Maia Sandu. Adică, sunt niște procese care merg în paralel. Pe mine m-a mirat faptul că poziționarea a fost o mare parte din timp doar împotrivă și e foarte greu pentru omul de rând, dar chiar și pentru cei care analizează mai profund lucrurile, e foarte greu să înțelegi cum niște lideri ai opoziției se opun, în general, schimbărilor. Și că nu propun nimic în schimb. Dacă tot vă referiți la partea strategică, războiul pe tema asta ei nu-l duc cu Vlad Plahotniuc, îl duc cu propriii votanți, pentru că au în rândul lor, cel puțin de la o treime până la jumătate sau poate chiar mai mulți, aceeași PAS, același PLDM, același PPEM, același „Partidul Nostru” ș.a.m.d. Toate partidele au în sânul lor votanți care vor schimbarea sistemului electoral, indiferent sub ce formă. Ca sociolog, eu citesc un pic altfel și realitățile, și datele în sensul că, bun, am văzut multe dezbateri și discuții pe tema asta, inclusiv că asta nu ar fi o temă importantă pentru oameni, că există și altele… Da, parțial de acord, numai că haideți să ne uităm pe exercițiul electoral din octombrie și noiembrie și să acceptăm ideea că aproape jumătate din electorat a rămas extrem de dezamăgită de rezultat, are frustrări teribile, pentru că există un președinte, iar ei consideră că el nu îi reprezintă… Da? Și cu toate acestea, procentul populației care vrea să-și aleagă direct președintele continuă să fie extraordinar de mare, chiar a crescut; e spre 95 la sută. Asta mie, ca sociolog, îmi spune că tema în continuare rămâne importantă și că în continuare populația leagă multe lucruri ce se întâmplă. În restul problemelor, ce țin de economic, de corupție, de aria socială, populația încă percepe că lucrul aceasta depinde foarte mult de decizia politică, de oamenii care ajung să ia astfel de decizii politice. Ca o mică concluzie la partea asta: există și o discuție care ar trebui să fie purtată strict de experți, legat de sistemul electoral ș.a.m.d. Lucrul la care un om obișnuit intră în foarte multe detalii, dar dincolo de asta, eu cred că PDM s-a folosit la maximum de oportunitatea de a schimba trendul pentru partid și pentru liderul acestuia. Și lucrurile acestea se văd în toate sondajele, indiferent că ne place sau nu, s-a folosit de această oportunitate, a identificat o temă, a așteptat reacția oponenților politici și a obținut-o. Legat de avantaje sau dezavantaje? În primul rând, eu nu sunt așa sigur că ei vor să ducă asta la bun sfârșit și nici nu cred că mai contează. Indiferent că o duc sau n-o duc la sfârșit, ei au în principiu încă o temă de campanie electorală pentru anul viitor – ei pot învinovăți, se pot victimiza…”

Europa Liberă: Adică, din strugurele acesta se mai poate stoarce suc?

Doru Petruți: „Sigur. Pot învinovăți adversarii politici, pentru că au luptat împotriva oamenilor, pot transforma asta în temă de campanie… Nu mai zic, tot pe o chestiune de ordin strategic, dar și organizațional, tema asta eu cred că ei au folosit-o serios ca să-și remobilizeze structurile, să le reantreneze, să le reașeze și, din punctul meu de vedere, din nou se preconizează că Partidul Democrat va fi cel mai pregătit și cel mai antrenat la intrarea într-un nou an electoral.”

Europa Liberă: Domnul Bolea, vreau să vă întreb pe Dvs., și în calitate de om de afaceri care aveți capacitate analitică de a vă uita de la distanță și de a anticipa lucrurile, dar și în calitate de politician de nivel regional sau organizație teritorială: Dvs. atunci când adresați de la Partidul PAS reproșuri democraților că și-ar asigura un teren, o cărărușă, ca să rămână la putere și de fapt nu-i interesează în realitate voința poporului exprimată? Dar nici contestarea democraților nu este însoțită de argumente foarte plauzibile, astfel încât oamenii să înțeleagă mecanismele la care vrea să umble Partidul Democrat. Adică, întrebarea mea se reduce la următoarea chestiune: Bine, guvernarea nu face asta, dar Dvs., opoziția, dovediți interesul pentru o legătură foarte sinceră, astfel încât ceea ce faceți într-adevăr să fie probat, testat, că se face în interesul națiunii, prosperității, și nu al formațiunii?

​Vladimir Bolea: „Da, cu siguranță. Deci, eu vreau să vă spun că de principiu tot ce caracterizează la etapa actuală guvernarea, începând chiar din 2016, dacă să luăm ca un punct așa de reper, cuvintele-cheie ar fi manipulare și minciună, și succes al guvernării. De principiu, această guvernare nu reușește să-și facă niciun succes în economie, nu reușește să ne demonstreze, să ne aducă nouă dovezi și argumente că se lucrează la întoarcerea miliardului care ne interesează extrem de mult pe noi toți, nu reușește să implementeze reformele. Drept dovadă avem apeluri din partea Uniunii Europene că noi nu reușim să implementăm reformele eficient, noi nu reușim să facem schimbări la nivel de macroeconomie și macropolitică internă în țara noastră. Și în acest

De câteva luni bune vorbim despre nimic, vorbim despre sistemul de vot mixt, uninominal, impunem oamenii, prin metode administrative, că așa au fost adunate semnăturile, noi știm sigur, că avem și noi organizații teritoriale; oamenii sunt impuși, semnează, nici nu știu marea majoritate despre ce e vorba când semnează. Vorbim despre falsuri și nu ar fi ceva nou pentru Partidul Democrat

moment, cu siguranță noi avem nevoie (cum noi?), vorbim despre noi, vorbim despre guvernare, avem nevoie de un căluț care să ne scoată de la ananghie. Și acest căluț, în care cu adevărat au reușit fantastic și au antrenat toată societatea și noi de câteva luni bune vorbim despre nimic, vorbim despre sistemul de vot mixt, uninominal, impunem oamenii, prin metode administrative, că așa au fost adunate semnăturile, noi știm sigur, că avem și noi organizații teritoriale; oamenii sunt impuși, semnează, nici nu știu marea majoritate despre ce e vorba când semnează. Vorbim despre falsuri și nu ar fi ceva nou pentru Partidul Democrat – am avut perioada când în campania prezidențială trebuia de pus semnături și ei au demonstrat că, în câteva ore, pot aduna câteva zeci de mii de semnături, ceea ce este total imposibil. Și asta o spun ca o persoană care am fost vizat și antrenat direct. Am fost trezorier, în calitate de trezorier când adunam semnături la nivel de țară. Practic, noi am adunat tot atâtea semnături cât și Partidul Democrat într-un timp foarte lung, necumpărând voturi, nemințind, neavând resurse administrative, ceea ce presupune că trebuia să facă și Partidul Democrat. Din acest considerent, eu vreau să spun că la etapa actuală noi toți, toată societatea, inclusiv organismele internaționale, suntem antrenați în niște discuții total sterile care, cum a spus anti-vorbitorul meu foarte corect, se pot finaliza cu nimic, pentru că în final poate veni decizia de la Comisia de la Veneția și domnul Plahotniuc cu Partidul Democrat să ia decizia că nu mai votează, că nu mai susțin nici votul mixt inclusiv, pe care din prima fază nu l-au susținut și au mers pe votul uninominal, mințind lumea prin niște chestii absolut false de genul că putem să ne retragem deputatul care nu-și îndeplinește obligațiile lui corespunzător, la ce iarăși nu… Adică a fost o campanie total falsă și manipulatoare. La toate televiziunile din Republica Moldova, practic, noi am putut vedea lucrul acesta, ca într-un final, când în ziua votului, Partidul Democrat nici nu i-a uimit măcar, cel puțin. În prima fază au votat pentru proiectul lor, pe care l-au susținut și i-au făcut atât de multă publicitate, ca după, să ne demonstreze la toți că Partidul Democrat în realitate este împreună cu Partidul Socialiștilor și au votat foarte ușor, fără ca să lupte măcar o secundă pentru proiectul lor de vot uninominal, au votat proiectul mixt, l-au preluat… Acum, cum noi să înțelegem cele 850 de mii de semnături, acele 850 de mii de persoane care au semnat pentru votul uninominal, care voiau să-și retragă în ghilimele deputatul lor din Parlament? Pentru asta acești oameni au votat. Acum, aceste 850 de mii de semnături unde sunt? Cui sunt atribuite – socialiștilor?… Adică, noi vorbim despre niște lucruri foarte confuze, noi vorbim despre manipulare în masă. Deci, eu consider că toate guvernarea aceasta ar trebui să treacă anume sub egida cuvintelor manipulare și minciună.”

Europa Liberă: Domnul Bolea, am înțeles – sunt băieții răi. Dar băieții răi sunt la putere, băieții răi au impus o agendă societății și teamă mi-e că băieții care au gândit – cei răi sau sfetnicii lor – tocmai au încorporat genul acesta de reacție în tactica lor de comportament. Dvs. îi spuneți manipulare, ei pot să-i spună tehnologie politică de antrenare a societății într-o discuție. Cu același succes putea să discute: oare să facem un satelit care să se învârtă în jurul Pământului la Politehnică, sau să trimitem un cosmonaut moldovenesc pe Marte? Și toată lumea să se apuce să discute cu același efect. Dar, repet, situația asta care există, totuși, o anumită parte, așa cum Doru Petruți spune că a electoratului Dvs., a electoratului opoziției extraparlamentare, vrea schimbare, e de acord cu argumentarea care vine de la Andrian Candu, Vlad Plahotniuc că partidele sunt SRL-uri și ajung niște rațe mute în Parlament… Electoratul asta vrea – vrea retragerea deputatului. Pe mine, în momentul acesta, mă interesează dacă puterea pe de o parte (nu arăt la domnul Petruți, dar, pentru că vorbim despre PD), și opoziția, pe de altă parte, au știut și vor ști să gestioneze situații de genul acesta când poporul, într-adevăr, vrea ceva plauzibil, nu pur și simplu să trimitem cosmonauți, nu pur și simplu reintegrarea transnistreană care nu este realizabilă, dar vrea o chestiune care se poate realiza și în momentul acesta cum o gestionează, cum scoate profit din asta, cum scoate antiprofit, dacă se apropie sau nu de populație asta dornică de această schimbare… Părerea Dvs. care e?

​

​Vladimir Bolea: „Cu siguranță, noi venim cu ofertele noastre și cu poziția noastră referitor la problemele sociale. Una dintre problemele pe care le spun toți sociologii și toți politologii este că electoratul din Republica Moldova, inclusiv cel de dreapta, vrea, dar vrea cu o putere deosebită, schimbarea clasei politice. Vrea politicieni care nu se vând, politicieni corecți, onești, politicieni care pot fi trași la răspundere pentru faptele lor. Din acest considerent, nu ar fi neapărat de schimbat sistemul de vot, ar fi suficient ca în Parlament să se voteze o lege, prin care transfugii politici să nu fie acceptați. Ar fi suficient ca în momentul în care partidul politic, că acum partidele politice sunt votate, cu un program electoral a fost votat și a luat 17 mandate, a luat 23 de mandate, după acel program electoral să fie locurile în Parlament, dar nu după niște persoane X, pentru că eu în final nu l-am votat pe Popescu, Ionescu sau Georgescu. Am votat un program politic. În momentul în care Popescu este decepționat de partidul său, nu are decât să plece din Parlament, pentru că noi am votat un program electoral.”

Europa Liberă: Am înțeles. Asta-i una – transfugii…

Vladimir Bolea: „A doua. Din punct de vedere economic, noi considerăm că sunt enorm de multe probleme nerezolvate în Republica Moldova. Prioritizarea problemelor, după mine, schimbarea sistemului electoral ar fi problema cea mai… ultima care ar fi trebuit să stea pe agenda de lucru în general a tuturor. Noi ar trebui să ne consolidăm în ceea ce privește problemele economice și schimbările macro, inclusiv cu securizarea noastră energetică, și cu securizarea noastră din punctul de vedere al gazului, al energiei electrice. Sunt o mulțime de probleme care trebuie rezolvate…”

Europa Liberă: De acord. Și aici trebuie imediat să vă întreb: Dar nu cumva, pentru ca să existe această creștere economică, încrederea investitorilor, nu cumva trebuie stabilitate, așa cum spune Partidul Democrat? Și nu cumva pentru asta Partidul Democrat, guvernarea, într-o formulă mai modificată, trebuie să rămână cât mai mult posibil măcar până la alegerile parlamentare proxime?

Vladimir Bolea: „Știți cum… În general, se consideră în felul următor: în mlaștină nu crește nimic, nu este viață. Noi am avut perioade când, în perioada lui tovarăș Voronin când era, într-un fel, tot o stabilitate și țara s-a dus de râpă… Stabilitatea pe care ne-o oferă nouă acum Partidul Democrat este una și mai dureroasă pentru noi, pentru că în final noi vedem un stat capturat de drept, cu adevărat, cu niște funcționari care numai pe hârtie au niște funcții, și în realitate nu-și îndeplinesc deloc funcțiile lor, sunt niște oameni întâmplători în toate funcțiile, noi avem un președinte al Parlamentului cu încredere de 1,7 și domnul este sociolog și el spune că, dacă marja de eroare este trei, înseamnă că-i cu minus. Într-un final, poate fi plus trei sau minus trei, adică îi dă cu minus. Noi avem un prim-ministru care are 1,3. Adică, avem o guvernare care este total nepopulară și care vrea, pur și simplu prin niște metode extraordinar de manipulatoare, să se mențină la putere. Și mai mult nimic.”

Europa Liberă: Domnul Petruți, se putea găsi, totuși, un alt vehicul în afara de mixtul sau uninominalul care a fost bălăcărit, până la urmă, din cauză că cei 850 de mii, iată, au fost forțați să accepte altceva decât s-a pornit la drum? Ar fi existat o temă, cum ați spus Dvs., la fel de puternic susținută și care să duduie în societate?

​Doru Petruți: „Da. Corupția. Dar e o temă care n-avea nicio șansă să dea rezultate în șase luni sau un an până la alegeri. Acolo sunt necesare măsuri mult mai mari, eforturi foarte mari și rezultatele nu vin, nu poți obține o victorie până la alegeri. Uitați-vă și pe situația din România – în câți ani după aderarea la UE, justiția a început să funcționeze la un standard bun. Dar tema pe care au ales-o tot are un suport oarecum similar – 70-80 la sută avea și în continuare… Bun, chiar și după o campanie, chiar și după reacțiile competitorilor politici, în continuare ceva peste 60 la sută se mențin pentru a schimba, dorința de schimbare a sistemului electoral. Nu confundați chestiunile legate de semnături și liste ș.a.m.d. Acelea fac parte din alt scenariu și din alt film…”

Europa Liberă: Am înțeles. Legat de semnături și, iarăși, legat de meseria Dvs., o întrebare principială pentru mine care continui s-o dezbat cu fiecare ocazie: Cât de mult politicienii au dreptul și pot să stea îndărătul acestor semnături, acestor voturi exprimate în susținerea lor? Și cât de mult politicienii, totuși, trebuie să iasă în față, să spună lucruri neplăcute, să propună acestor votanți o pastilă amară pe care să și-o asume? Să spună: Fraților, veți fi voind voi hăisa, dar noi trebuie să mergem ceala.

Doru Petruți: „Fiecare partid politic are și fiecare lider politic are libertatea să-și aleagă temele, să vadă dacă acea temă produce sau nu produce agendă. Eu am ascultat cu mare interes ce spuneați și chiar mă întreb: De ce un astfel de discurs n-a fost posibil în spațiul public în ultimele trei luni? De ce trebuie să vorbiți despre sistemul electoral, și nu vorbiți despre, așa cum ați spus, despre problemele economice, problemele reale și să generați interes și să atrageți electorat pe temele pe care Dvs. și partidul, indiferent care, le consideră importante? Ei au ales această temă…”

Europa Liberă: Au ales și au impus-o, trebuie să recunoaștem…

Doru Petruți: „Au ales și au impus-o. Sigur au un alt arsenal la îndemână, alte resurse, dar asta nu e vina lor. Acestea-s condițiile pieței. Toți le cunoaștem și cred că și competitorii politici, de asemenea, le cunosc, iar în momentul când o să trageți linia, e suficient să analizați cifrele de sondaj pe credibilitatea politicienilor și să vedeți. Doamna Maia Sandu, în speță, mai are 48 la sută rating sau nu? Domnul Plahotniuc mai are trei-patru la sută sau nu? Sau domnul Candu, sau domnul Filip, sau indiferent la ce politicieni… După o astfel de campanie și etapă politică se decontează…”

Europa Liberă: Domnul Petruți, dar contează cum sunt obținute aceste procente? Domnul Bolea afirmă că sunt obținute cu joker, nu neapărat la un joc onest.

Doru Petruți: „Da, aș putea fi de acord cu ce spune domnul Bolea, dar până în 2018 mai este foarte puțin și la alegeri contează matematica, care e una tare și…”

​Vladimir Bolea: „Da, eu sunt de acord, dacă-mi permiteți, eu sunt de acord că, practic, domnul Petruți a spus că Partidul Democrat deja este în campania electorală. Și chiar dacă vorbim despre un partid care și-a făcut o campanie, spre exemplu, din prima fază – votul uninominal, acum cu susținerea votului mixt și în final, chiar dacă nu va fi votat acest vot mixt, el deja este în campanie. Noi vedem Partidul Socialiștilor, celălalt partener de guvernare al Partidului Democrat, care prin referendumul de demitere a domnului Chirtoacă iarăși se află în campanie electorală. Deci, cu adevărat noi vedem două partide care s-au coalizat foarte bine în Parlament; mai este și PPEM-ul care nu mai contează deloc, dar avem două partide mari – Partidul Democrat și Partidul Socialiștilor – care nu neapărat că vor în final reforma aceasta a sistemului electoral, dar se află în campanie electorală continuă. Au ales un căluț care nu necesită succese și investiții umane, nu necesită nimic…”

Europa Liberă: E greu de măsurat…

Vladimir Bolea: „Exact. Practic și au venit și s-au urcat pe o chestie manipulatoare și această chestie manipulatoare este așa-numita, măi, e dorință a poporului. Este dorința poporului, 850 de mii au dorit, un milion au dorit, două milioane doresc lucrul acesta… Cum măsori lucrul acesta, nu poți ști. Dacă să vorbim despre lucruri și reforme care ar fi trebuit făcute cu adevărat, și pe care nu le putem măsura… Eu întotdeauna când mă întâlnesc cu alegătorii, le spun așa: Când auzim despre o reformă, peste două luni de zile noi, ca locuitori ai orașului sau locuitori ai unei urbe, sau ai unei comune, nu contează, trebuie s-o resimțim. Și dacă noi n-am resimțit-o, înseamnă că a fost numai pe hârtie.”

Europa Liberă: Domnul Bolea, dacă ar fi prima dată în istoria independenței Republicii Moldova, cred că ar trebui să ne mirăm. Dar Unirea nu a fost un căluț pe care și-au scos profituri unii și de o parte și de alta adversarii și părtașii…

Vladimir Bolea: „… Dar se mai scoate?”

​Europa Liberă: Se mai scoate… Orientarea Vest- Est nu tot așa – o chestie greu de măsurat, dar a adus atâtea dividende și continuă să aducă, repet, ca să nu mai trec la subiectul transnistrean a n-a oară. Toată lumea înțelege că mâine nu se rezolvă, dar satisfacția războiului dus pentru pace și sacrificiile făcute, senzații de viață politică. În sensul acesta, vă întreb: dacă nu cumva Dvs. sunteți înșurubat în războiul acesta și dacă puteți să vă feriți de războiul acesta, să declanșați, eventual, propriul microrăzboi? Așa cum sugerează domnul Petruți.

Vladimir Bolea: „Luând în considerare că pericolul de a fi votat sistemul uninominal sau mixt încă este unul foarte mare, am intrat în acest război, pentru că într-un final pentru toată lumea în Republica Moldova, pentru toți cei 736 de mii de votanți ai partidelor de dreapta în campania prezidențială există un mare pericol de instalare a unei dictaturi în Republica Moldova. Și vorbind de dictatura Partidului Socialist combinat împreună cu…”

Europa Liberă: Prin votul mixt?

Vladimir Bolea: „Prin votul mixt, pentru că cea mai mare problemă la votul mixt în Republica Moldova va fi desenarea circumscripțiilor electorale. Istoria omenirii a mai trecut prin astfel de istorii, când circumscripțiile electorale sunt desenate cu creionul în formă de salamandră, că așa și poartă denumirea, a lui Dirk Salamander, că așa au fost desenate circumscripțiile electorale, în urma cărora persoanele care votează „pro” sau „contra” unor persoane sunt întotdeauna votate persoanele de stânga. Și eu văd, ca om politic, că, practic, Partidul Democrat are unicul scop – aducerea la putere masivă în Parlament a votanților de stânga, a Partidului Socialist, credeți-mă, pentru că…”

Europa Liberă: …care să le rupă coloana?

Vladimir Bolea: „…care să întrerupă complet Acordul cu Uniunea Europeană, să permită instaurarea unei dictaturi complete în Republica Moldova.”

Europa Liberă: Stați un pic. Adică, democrații care sunt proeuropeni…

Vladimir Bolea: „Da, dar ei mimează orice, ei nu…”

Europa Liberă: …să-și aducă călăii?

​Vladimir Bolea: „Da. Ei nu sunt călăi, ei sunt acum în coaliție, ei sunt foarte apropiați, ei au același scop… Cu siguranță, ei se luptă între ei, exact cum a luptat Plahotniuc cu Filat și l-a mâncat, l-a nimicit pe Filat. În prima fază, partidul lui Filat, PLDM, era mult mai puternic decât Partidul Democrat și avea o susținere mult mai mare. Și Partidul Democrat a dus o politică sistematică și foarte bine pusă la punct de distrugere a PLDM, și noi vedem acum că PLDM e inexistent, de la ce susținere avea în popor… Și exact la fel, această luptă nu se va opri nici după ce va veni la putere Partidul Socialiștilor, pentru că tovarășul Plahotniuc și Partidului Democrat care în realitate sunt neocomuniști, dacă ne uităm la structura de vârf a Partidului Democrat, noi o să vedem numai niște transfugi de la Partidul Comunist. Ei sunt democrați, cum eu sunt… japonez. Înțelegeți? Ei, nici în cea mai mică parte a lor, nu sunt un partid democrat și nici nu mai vorbim despre noțiunea de partid proeuropean. În primul moment, când ei a votat cu socialiștii pentru votul mixt și i-au susținut în campanie, deschis l-au susținut în campanie pe tovarășul Dodon, noi din acel moment… eu cred că toți am terminat de a mai numi Partidul Democrat unul proeuropean.”

Europa Liberă: Deci, Dvs. participați conștient la acest război declarat?

Vladimir Bolea: „Pentru a evita instalarea unei dictaturi.”

Europa Liberă: Am înțeles.

​

​Vladimir Bolea: „Și noi nu pur și simplu stăm pasiv și ne uităm. Deci, noi avem întâlniri cu alegătorii, în care noi le demonstrăm și le arătăm că nouă nu este frică că o să intrăm sau n-o să intrăm în Parlament. Asta este a doua sau a treia întrebare. Cu siguranță, fiind un partid politic, ne interesează să ajungem în Parlament, dar pe noi ne interesează ca în Republica Moldova să se păstreze în continuare condițiile de concurență loială. Adică, practic, într-adevăr să câștige cel mai bun, cu cea mai bună programă, dar noi să știm că toți au condiții egale. În primul rând, eu consider că alegătorii ar trebui cu siguranță să cunoască lista de partid. Lista acelor 101 persoane. Partidele politice trebuie să le reprezinte, să le scoată în scenă, ca toți alegătorii care votează, să nu votăm orbește.”

Europa Liberă: Teza Dvs. este că se poate actualul sistem asana din interiorul partidului.

Vladimir Bolea: „Sigur, da, absolut.”

Europa Liberă: Domnul Doru Petruți, de ce partidele au preferat, totuși, un alt partid în locul celui existent, decât să-l înnobileze, să-l îmbunătățească? Asta nu le-ar fi adus punctajul?

Doru Petruți: „Nicidecum, pentru că exista o antipatie și există o antipatie care, bun, s-a mai redus, dar exista o antipatie de 80-90% față de clasa politică, indiferent că vorbim de partide sau de politicieni. Eu l-am ascultat atent pe domnul Bolea. Din păcate, el îmi confirmă cam aproape tot ce am spus de la început, inclusiv faptul că două partide aflate într-o continuă campanie electorală cresc și au șanse mai mari în următoarea competiție electorală. Eu văd nu numai la Dvs., dar și la ceilalți și repet teza asta, pentru că e una foarte importantă: Discutați fix pe paradigma pe care am expus-o la început, vă interesează cum vor fi circumscripțiile electorale, ce înseamnă uninominal, tot felul de detalii. Asta au și dorit și asta au și obținut. Sunteți în continuare pe agenda pe care ei au reușit ca partid, și bravo lor, din punctul acesta de vedere, au reușit s-o impună atâtea luni de zile, săptămână cu săptămână.

Europa Liberă: Ultima întrebare pe fina. Vreau un răspuns concis. Dacă, totuși, bătălia asta în jurul votului – mixt, uninominal, instituția partidelor ca atare va fi compromisă, va fi renăscută, dar…

Moldova, Doru Petruți, Vasile Botnaru, Vladimir Bolea

​Doru Petruți: „Partidele contează cel mai puțin în ecuația asta. Oamenii așteaptă de fapt din această dezbatere și o fi, n-o fi schimbarea de sistem electoral, ei de fapt așteaptă o nouă atitudine din partea politicienilor. Ecuația și linia asta trasă, eu cred că trebuie înțeleasă din perspectiva cine cu cine a luptat pe acest joc politic declanșat. PDM-ul a pescuit o chestiune din agenda cetățeanului. De acord, nu cea mai importantă, poate nu cea mai relevantă, poate nu la momentul cel mai bun ș.a.m.d. Da, de acord. Numai că a pescuit-o, astea-s condițiile reale în care s-au desfășurat ultimele trei sau patru luni în Republica Moldova. Asta a fost tema centrală pe care ei au impus-o pe agendă, nici măcar starea vremii n-a reușit s-o schimbe, nici un cataclism natural măcar. Da, e adevărat – prin instrumente, administrativ, prin tot ce ați spus. Poate așa și e. Dar au reușit s-o mențină. Diferența e că ei au luat o temă din agenda populației, iar partidele de opoziție se luptă cu populația. Nu cu Plahotniuc și nu cu partidul, și nu cu guvernarea. Iar opoziția trebuie să înțeleagă în ce joc e și trebuie să se uite foarte atent pe datele de sondaj care arată, așa cum bine spuneți, că în ascensiune sunt partidele și politicienii de la guvernare și partidul domnului Dodon. Asta-i ecuația.

Europa Liberă: Domnul Bolea, dacă nu cumva partidul sau opoziția în general, luptând pentru cauza cea dreaptă, nu cumva va cădea în această capcană, că de fapt îi contrazice pe propriii alegători care vor schimbarea?

Vladimir Bolea: „Nu. Deci, noi nu contrazicem propriii alegători. Practic alegătorii PAS-ului, spre exemplu, dacă să vorbim despre ei, sunt foarte bine informați din partea noastră despre activitățile noastre. Mare parte din partidul nostru se ocupă de această activitate, plus la nivel internațional informăm foarte bine partenerii de dezvoltare a Republicii Moldova despre eventualele probleme care pot apărea în urma schimbării acestui sistem electoral și nu numai și consider, la etapa actuală, ceva foarte important și vă spun din ce considerent, în ciuda faptului că sunt de acord cu Dvs. că ne ocupă tot timpul sistemul acesta de vot mixt, dar el există și ca posibilitate că va fi votat. Înțelegeți? Și atunci va fi foarte târziu să intervii, chiar dacă cineva la etapa actuală…”

Europa Liberă: Am înțeles că există… Dar cât de ofertant este ca să vă afirmați ca formațiune? Deci, asta vă ajută? Dvs. cu același succes puteți și chiar încălecați acest căluț, așa cum l-ați numit Dvs., ca să vă dezvoltați propria agendă, să vă faceți propria economie politică?

Vladimir Bolea: „Sigur, da. Sigur, da, inclusiv luptând cu această, cum ați spus de la început – fiecare băț are două capete –, tot ce folosești în favoarea ta, poate fi folosit de oponentul tău în defavoarea ta. Și practic noi, mergând și demascând interesele lor adevărate, practic, ne facem nouă capitalul nostru politic, lucrând pe cealaltă parte a albului. Cu siguranță, da.”

​Europa Liberă: Am înțeles. Discuția noastră se poartă exact în momentul în care se convoacă Comisia de la Veneția. Noi vom afla cât de curând ce recomandări are această Comisie, Înaltă Comisie, pentru Republica Moldova. Vom afla ce reacție va avea Andrian Candu, dacă nu cumva într-adevăr, așa cum spune domnul Doru Petruți, vor renunța în general la ideea asta. Dar bătălia oricum nu se oprește, oricum suntem deja pe drumul spre alegerile parlamentare. Nu cred că anticipate, dar ordinare, în 2018, și revin la îndemnul: Să ne uităm la această bătălie, la această campanie, la această tevatură în jurul sistemului de vot ca la un test de apropiere față de agenda electoratului, față de nevoile lui. În ce măsură partidele care ne reprezintă în Parlament știu să le gestioneze, știu să găsească limbaj comun, știu să găsească compromis, pentru că, oricum ai da, noi tot aici o să rămânem. Adversari, prieteni, competitori și în următorii patru ani, opt ani, doisprezece… În cicluri electorale va trebui să conviețuim și să găsim limbaj comun.

Doamnelor și domnilor, aici se încheie emisiunea noastră de astăzi, la care au participat sociologul Doru Petruți și Vladimir Bolea, omul de afaceri implicat de curând în politică. Ne reauzim duminica viitoare. Până atunci ne puteți asculta zilnic, dimineața și seara, pe frecvențele care vă stau la îndemână sau pe internet, la orice oră. Iar sâmbătă, ca de obicei, vă dă întâlnire Valentina Ursu, după care eu, Vasile Botnaru, am să vă invit s-o luăm de la capăt. Pe curând!

[corallorosso]

Chi è davvero Matteo Salvini? Cosa pensa? Quali ideali ispirano i suoi programmi? Sentiamolo direttamente dalla sua voce. Ho selezionato 25 significative dichiarazioni rilasciate nel corso degli anni, per ricostruire, sinteticamente e senza filtri, la sua visione, il suo pensiero, i suoi valori. 1) “Io prima che leghista sono bossiano, per Umberto nutro un’autentica venerazione”. 2) “Dieci milioni di lire, perché per me l’euro non esiste”. 3) “Arriverà prima la Padania libera della mia laurea”. 4) “Affondare i barconi è guerra? Partiamo”. 5) “Ho scritto al presidente di Atm perché valuti la possibilità di riservare le prime due vetture di ogni convoglio alle donne … e andando avanti così le cose saremo davvero costretti a chiedere dei posti da assegnare ai milanesi”. 6) “Razza bianca? Espressione infelice, ma mi interessa il principio”. 7) “Il cardinale è lontano dal sentire collettivo, quando si ostina a rappresentare i rom come le vittime del sistema invece che la causa di molti problemi. A Radio Padania hanno chiamato molti ascoltatori cattolici che dicono: “Le guance da porgere sono finite”.” 8) “Mai più schiavi di Berlusconi”. 9) [Rispondendo alla domanda di Mentana «Il tema dei ministeri a Roma può costituire il casus belli?»] “Quanto belli, quanto grandi, quanto splendenti siano i ministeri a Roma onestamente mi interessa molto poco…” 10) “Senti che puzza, scappano anche i cani. Sono arrivati i napoletani…”. 11) “Il matrimonio è fra un uomo e una donna e i figli nascono da un uomo e da una donna. Senza la famiglia fondata su una mamma e su un papà la società finisce…” 12) “Capisco chi vuole un nuovo Mussolini“. 13) “L’euro al Sud non se lo meritano. La Lombardia e il Nord l’euro se lo possono permettere. Io a Milano lo voglio, perché qui siamo in Europa. Il Sud invece è come la Grecia e ha bisogno di un’altra moneta. L’euro non se lo può permettere”. 14) “Dodici barconi carichi di immigrati. Lasciamoli a largo”. 15) “Ci siamo rotti i coglioni dei giovani del Mezzogiorno, che vadano a fanculo i giovani del Mezzogiorno! Al Sud non fanno un emerito cazzo dalla mattina alla sera. Al di là di tutto, sono bellissimi paesaggi al Sud, il problema è la gente che ci abita. Sono così, loro ce l’hanno proprio dentro il culto di non fare un cazzo dalla mattina alla sera, mentre noi siamo abituati a lavorare dalla mattina alla sera e ci tira un po’ il culo”. 16) “È assurdo affidare una bimba a due gay. Pare davvero ci sia qualcuno che vuole un mondo alla rovescia”. 17) “La bambola gonfiabile è la sosia della Boldrini. La Boldrini è il nulla fatto donna”. 18) “L’euro è un crimine contro l’umanità. Prima salta l’euro, prima posso riprendere la battaglia per l’indipendenza”. 19) “I poverini non sono quelli di Lampedusa che vengono disinfettati: i poverini sono i cittadini di Lampedusa e di Bergamo che poi vengono derubati da chi viene disinfettato”. 20) “E se un datore di lavoro deve evadere le tasse per sopravvivere non è un evasore ma è un eroe”. 21) “Noi non siamo euroscettici, anzi siamo i più grandi sostenitori dell’Europa, ma questa Ue è da abbattere a bastonate”. 22) “Il fascismo rese grande l’Italia”. 23) “Inutile e chiacchierona, vada a difendere gli africani in Africa, se vuoi difendere i profughi torna al tuo paese. Kyenge fuori dalle palle”. 24) “Per quanto mi riguarda chi compie una violenza sessuale una volta non deve poterla compiere più. Stiamo studiando un progetto di legge sulla castrazione chimica”. 25) “Raderei al suolo e spianerei con una ruspa tutti i campi rom”. Francesco Giamblanco

[purpleavenuecupcake]

Editoria: "Afrika. Chiavi d'accesso", un libro unico per conoscere un continente davvero speciale

Juorno.it  ha letto in anteprima il libro  “Afrika. Chiavi d’accesso” di Ebone Edizioni, il cui autore è Francescomaria Tuccillo. A breve il libro, unico nel suo genere, potrà essere acquistato in tutte le librerie italiane ed aprirà ai lettori una bellissima finestra su un continente ricco di risorse e davvero molto speciale che merita di essere conosciuto tramite le parole dell'autore che dell'Africa ha fatto una sua seconda casa.

Le sue pagine propongono una visione d’insieme, scritta da una penna fluida e costellata di episodi di vita reale, di quello che è definito nella premessa ”uno dei luoghi tra i più misteriosi del nostro pianeta”. È così. Dell’Africa parliamo molto (quasi solo a proposito di migrazioni) e sappiamo poco. Vale quindi la pena di approfondire il tema con l’autore che Juorno.it ha intervistato. Cominciamo dal titolo. Perché “Afrika” con la ”k”? Semplicemente perché così si scrive in swahili, la lingua ���trasversale” dell’Africa subsahariana, dove ho vissuto per anni. Quella “k” vuole dunque essere un omaggio alla cultura africana, oltre che un piccolo dettaglio che può suscitare curiosità in chi osserva la copertina. Anche il sottotitolo è interessante: ”chiavi di accesso”. Che cosa intende esattamente? Intendo indicare l’obiettivo della pubblicazione, che non è quello di esaurire in poche pagine il vastissimo e complesso tema africano, ma piuttosto di offrirne alcune chiavi di lettura a tutti coloro che per ragioni di lavoro, di studio o di curiosità intellettuale intendono conoscere meglio un continente molto diverso dagli stereotipi in cui è confinato dai nostri pregiudizi. L’Africa non è solo una meta turistica esotica, come pensano alcuni, o una minaccia di invasioni migratorie, come credono in troppi. È molto altro e molto di più. Riuscirebbe a dirci in sintesi che cos’è l’Africa di oggi? L’esercizio è difficile. Non a caso il primo capitolo del libro s’intitola ”Si fa presto a dire Africa”. Il continente africano è un mosaico quanto mai eterogeneo di climi, ambienti naturali, popolazioni, tradizioni, ceti sociali. È insieme caldissima e fredda, arida e fertile, moderna e conservatrice, poverissima e ricca, cristiana, musulmana e pagana, internazionale e tribale, postcoloniale e libera da sudditanze di ogni genere. Provo tuttavia a riassumerne i tratti essenziali citando tre elementi che mi paiono fondamentali: risorse naturali, democrazia e gioventù. Le risorse naturali africane sono tra le più ricche e strategiche del pianeta. L’Africa possiede petrolio, gas, uranio, radio, ferro, cromo, fosfati. Produce il 50% dell’oro, il 60% dei diamanti e il 97% del rame mondiali. E potrei continuare. Inoltre sta vivendo una fase, faticosa ma decisiva, di passaggio dagli antichi leaders for life alla democrazia reale, che è sempre condizione di stabilità e di sviluppo economico e sociale. Non a caso la crescita media dell’Africa subsahariana nel 2019 è stimata al 4% dal Fondo Monetario Internazionale, con un picco in alcuni paesi: in Kenya per esempio supererà il 6% e in Etiopia sarà del 7,7% quest’anno e dell’8,8% nel 2020. Infine e soprattutto l’Africa è il continente più giovane del mondo. Oggi l’occidente invecchia costantemente. La popolazione africana invece ha un’età media di 18 anni. A questo dato è utile affiancare quello della crescita demografica: gli africani sono oggi un miliardo e trecento mila e nel 2050 diventeranno due miliardi e mezzo, saranno più numerosi dei cinesi e per la metà in età da lavoro, perché il loro aumento non è dovuto a incremento delle nascite, come si pensa a torto, ma a una maggiore durata della vita. Sono numeri destinati a spostare i baricentri del pianeta cui siamo avvezzi da secoli: quello politico ed economico, così come quello sociale e culturale. Una rivista italiana è uscita con una bella copertina, nel suo ultimo numero. Accanto a un neonato di colore ha messo in rosso il titolo: “Questo bambino salverà il mondo“. E lo ha commentato con un sottotitolo: ”La popolazione mondiale invecchia e calerà entro la fine del secolo. Ma c’è un continente che potrà ancora contare sull’energia dei giovani: l’Africa“. È così. E con questi giovani dovremo confrontarci per sopravvivere.

  Siamo pronti a farlo? In altri termini, come l’Italia e l’Europa si stanno relazionando con l’Africa dal punto di vista economico e politico? Per essere diretto, le rispondo con una sola parola: male. Mentre i giganti orientali – Cina e India – hanno compreso da tempo il peso strategico dell’Africa e mai vi sono stati così attivi dal punto di vista commerciale, politico e militare, l’Europa si presenta in maniera frammentaria e incerta. E l’Italia, ripiegata su se stessa e sulle sue diatribe interne, è pressoché assente. È un peccato. Gli europei in generale e gli italiani in particolare hanno molte affinità storiche e culturali con il continente africano e, se agissero in maniera strategica e non occasionale, potrebbero costruire in Africa e con l’Africa prospettive concrete di sviluppo per le loro economie, i loro giovani e il loro futuro. Come ho scritto nel libro, spazio ce n’è ancora. Tempo invece molto poco, perché le altre potenze mondiali si stanno muovendo in maniera assai più rapida e strutturata di noi. Tra le chiavi di accesso all’Africa e ai suoi mercati, qual è la più importante? Non ho dubbi: la cultura, in senso lato. Per cultura intendo innanzi tutto una conoscenza della storia, delle tradizioni, dei costumi e della società che consenta di andare oltre i preconcetti e di accostarsi all’Africa con consapevolezza. Inoltre, per passare al settore economico e industriale al quale il libro si rivolge prioritariamente, cultura significa pensiero lungo o strategia. Un errore delle imprese italiane che hanno tentato di fare business in Africa è sempre stato il tatticismo spicciolo. Alludo alla tendenza a cogliere al volo le opportunità senza costruire una relazione stabile nel tempo, senza conoscere i bisogni reali dei paesi africani e facendo troppo spesso ricorso alla corruzione come strumento di marketing.

La corruzione è, tra tutti i tatticismi possibili, il più stupido: a parte le valutazioni etiche, dal punto di vista economico genera forse valore immediato, ma compromette nel medio-lungo termine la reputazione e lo sviluppo sostenibile di chi la pratica. Potrei citarle decine e decine di esempi di pratiche corruttive che hanno generato perdite di contratti, problemi giudiziari e addirittura, alla fine, il fallimento delle aziende coinvolte. L’ultimo episodio riguarda un’impresa di costruzioni in Kenya: sei dei suoi dirigenti sono oggetto di un mandato internazionale di cattura, i lavori infrastrutturali che stava facendo sono annullati e l’azienda è in concordato fallimentare. Eppure uno dei problemi dell’Africa è proprio la corruzione. È forse per questo che le imprese italiane si sono “adeguate”, praticandola anche loro? Non credo, perché quelle stesse aziende non l’hanno praticata solo in Africa ma anche altrove, Italia compresa. Chi considera la corruzione uno strumento di crescita, tende a corrompere sempre, chiunque e dappertutto. Aggiungo che molti paesi africani, consapevoli che corruzione è sinonimo di paralisi, la stanno ora combattendo con ogni mezzo. Penso di nuovo, per citare solo due casi, al Kenya e all’Etiopia. Infine è interessante ricordare i dati dell’ultimo rapporto di Transparency International, l’organismo che misura la corruzione percepita in 180 nazioni del mondo. Se è certo che questo problema resta forte in Africa, alcuni dei suoi paesi hanno registrato un netto miglioramento e hanno un punteggio superiore all’Italia, che con 52 punti su 100 resta il paese più corrotto dell’Europa occidentale. Non abbiamo quindi molto da insegnare a nessuno. E, in ogni caso, la corruzione altrui non giustifica mai la nostra, né eticamente né economicamente. Lei ha trascorso in Africa dieci anni della sua vita professionale e ci è andato a vivere al culmine della sua carriera italiana, quando cioè stava esercitando con successo la professione di avvocato tra Napoli e Roma. Perché questa scelta inconsueta? È stata una scelta… di spazio e di libertà. Mi spiego. La nostra è una società chiusa, fatta di potentati, di caste e di cosche. Se non si appartiene – né si vuole appartenere – a uno di questi gruppi di potere in Italia non si va avanti. Il lavoro e il merito non solo non sono sufficienti per crescere personalmente e professionalmente, ma addirittura costituiscono un ostacolo. In un mondo in cui l’acquiescenza conta più della competenza, chi è capace di fare il suo mestiere e ha un pensiero libero è visto come una minaccia.

In Africa non è così. In Africa ci sono ancora lo spazio e la libertà di costruire qualcosa senza piegare la schiena di fronte al potente di turno. In Africa il merito conta ancora più dei titoli. In Africa ci si può reinventare un cammino. La mia storia lo dimostra: ho iniziato a lavorarci come avvocato d’affari, poi ho creato la mia piccola impresa che ha avuto successo. Infine sono stato assunto come dirigente da un grande gruppo industriale italiano. Questa eterogeneità di percorso, che mi ha arricchito, da noi sarebbe stata impossibile. Ma non vorrei parlare solo del mio esempio. Guardiamo anche agli africani. Chi è oggi ai vertici di alcuni paesi, o lo è stato ieri, ha cominciato davvero dal basso. Penso a Jomo Kenyatta, leader del movimento anticolonialista keniota e primo presidente dopo l’indipendenza dalla Gran Bretagna. Jomo è nato in una tribù interna del paese e ha perso i genitori da piccolo. Ha vissuto in un orfanotrofio di missionari scozzesi che, vista l’intelligenza del ragazzino, gli hanno pagato gli studi in Europa. Penso al mito africano per eccellenza: Nelson Mandela. Nato in una famiglia di contadini di un minuscolo villaggio sudafricano, Madiba è diventato avvocato, leader eroico del movimento anti-apartheid, prigioniero per ventisette anni e poi presidente della sua nazione e uomo della riconciliazione tra neri e bianchi. Penso infine al giovane Abiy Ahmed Ali, primo ministro etiope e premio Nobel per la pace 2019. Lo ha ricordato lui stesso a Oslo, ricevendo il premio pochi giorni fa: è nato in un villaggio senza impianti idrici e senza energia elettrica. Era uno di quei bambini che andavano a prendere l’acqua nei punti di distribuzione con i secchi in spalla. E oggi ha due lauree, parla quattro lingue e sta trasformando radicalmente il suo paese. Hanno due punti in comune, questi tre signori di epoche e nazioni diverse: la cultura e il carisma. Tutti e tre hanno studiato accanitamente per diventare quel che sono diventati. Tutti e tre hanno o avevano una personalità che sa convincere, motivare, influire sulla società e sulle sue dinamiche. Ecco: gli studi e il carisma sono ancora, laggiù, criteri di valutazione delle persone. Da noi – e lo dico con amarezza – gli studi contano sempre meno e il carisma è confuso con la paccottiglia propagandistica. Anche per questo ho deciso di vivere in Africa e ci torno, adesso, ogni volta che mi è possibile. Lei è napoletano e l’editore del suo libro anche. È un caso? No, non credo. Napoli è il “ponte sul Mediterraneo” per eccellenza, per storia, per cultura. E l’Africa è affacciata sul Mediterraneo. Non è quindi un caso che io mi sia sentito naturalmente spinto verso quelle rive. Né che un editore napoletano, che ringrazio, si sia interessato al mio libro e lo abbia pubblicato con convinzione. La nostra “polis” è aperta al mondo, da sempre. È tollerante, generosa e curiosa. Auguriamoci che lo resti. Il suo futuro, e quello delle sue imprese industriali e artigiane, dipenderà molto dalla capacità di dialogare con altre parti del pianeta. E con l’Africa in particolare.   Read the full article

[francescomassaro]

Curriculum Vitae 2019

Francesco Massaro

(Sax, clarinetti, elettronica) musicista pugliese di formazione accademica, conclusa con menzione di merito, si dedica come strumentista e compositore a progetti multidisciplinari che uniscono musica creativa, arti visive, poesia, audio/video e danza. Attualmente dirige la formazione "Bestiario" (con due cd all'attivo "Bestiario Marino" del 2015 e "Meccanismi di Volo" del 2017 entrambi pubblicati da Desuonatori, ed un terzo in uscita, insieme a Mariasole De Pascali, Michele Ciccimarra, Adolfo La Volpe, Valerio Daniele, Gianni Lenoci) formazione elettroacustica con la quale affronta un repertorio originale tra partiture grafiche, notazioni tradizionali e libera improvvisazione, cercando (im)possibili relazioni tra musica, bestie immaginarie, cataloghi medievali, 'Patafisica e avanguardie storiche. Nel 2009 ha vinto il Premio Nazionale delle Arti indetto da Afam e Miur (sezione jazz). Nel 2016 e nel 2017 la rivista specializzata Musica Jazz lo segnala tra i 10 migliori giovani talenti italiani definendolo “uno dei talenti più luminosi venuti alla ribalta della scena italiana negli ultimi anni”. Nel 2018 riceve il premio Targa SIAE.

Si esibisce in solo (Maniera Nera) e nel duo Outline Maps (con Alessandra Bossa) fa parte inoltre del Noci Saxophone Pool, del trio Elica e dell'OEOAS (Orchestra Elettroacusica Officine Arti Soniche).

Tra le numerose collaborazioni, che spaziano dall’avant jazz alla musica contemporanea d’accademia alla musica popolare, la

più importante e proficua è certamente quella con il pianista Gianni Lenoci. Ha inoltre inciso e suonato occasionalmente con Sakis Papadimitriou, William Parker, Joelle Leandre, Stefano Battaglia, Markus Stockhausen, John Tchicai, Elio Martusciello, Giancarlo Schiaffini, Fabrizio Spera, Paolo Fresu, Carlos Zingaro, Kent Carter, Paul Lovens, Carlo Actis Dato, Antonello Salis, Eugenio Colombo, Alessandro Haber, Daniele di Bonaventura, Steve Potts, Sabir Mateen, Marco Colonna, Sauro Berti, Michel Godard, Bruno Tommaso, Roberto Ottaviano, Gunter "Baby" Sommer, Ab Baars, Ig Henneman, Rocco Nigro, Rachele Andrioli, Admir Shkurtaj, Danilo Gallo e molti altri. Ha partecipato a numerosi festival di jazz e musiche attuali tra i quali Una Striscia di Terra Feconda, Angelica, Time in Jazz, Young Jazz, Talos Festival, Europa Jazz Festival di Noci, Notte della Taranta, Materadio, Rec Festival, Mantova Musica, Italia Wave, Disorder, No Sheet Festival, Silence, Festival dei Mondi Villa Ada, Settimana di Cultura Italiana (Università di Banja Luka), ha suonato per l'Università di Coimbra, l'Università di Bari, la Radio Tv Tedesca (Lipsia), e RadioRai.