#Picturi peisaje marine | Explore Tumblr posts and blogs

bmhasdeu · 7 years ago

Text

https://m.facebook.com/story.php…

“Persistenţa memoriei”, Salvador Dali, 1931, ulei pe pânză. Muzeul de Artă Modernă din New York

“Everyone discusses my art and pretends to understand, as if it were necessary to understand, when it is simply necessary to love.” Claude Monet, one of the founding fathers of the Impressionism was born on 15 of nov. in 1840.

Picturi celebre: Persistenţa memoriei – Salvador Dali

de Mihaela Mihăilescu • 21 November 2013•

http://istoriesicultura.ro/persistenta-memoriei-salvador-dali.html#…

“Persistenţa memoriei”, Salvador Dali, 1931, ulei pe pânză. Muzeul de Artă Modernă din New York

“Va trebui într-o zi să îmi întorc propriile ceasuri moi pentru ca acestea să îmi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată şi profetică.”

Persistenţa memoriei (“La persistencia de la memoria”) este cea mai faimoasă capodoperă a lui Salvador Dali, realizată în anul 1931, aparţinând suprarealismului, înfăţişând un ţărm marin sumbru presărat cu ceasuri parcă topite. Una dintre cele mai recognoscibile picturi ale sale, aceasta este reprezentativă pentru perioada în care a fost realizată şi una dintre cele mai cunoscute şi uşor identificabile lucrări artistice din lume, iar despre cum pictorul catalan a fost inspirat să redea această imagine a timpului şi a ceea ce reprezintă el s-a vorbit aproape la fel de mult ca despre tablou în sine.

Faptul că ceasurile din pictură se topesc arată scurgerea rapidă a timpului, pictorul chiar insistând pe acest lucru şi pictând astfel trei ceasuri, şi nu unul singur, lucru ce amplifică trecerea timpului, voind să accentueze frustrarea cauzată de faptul că timpul se scurge împotriva voinţei noastre. Acesta lasă în urmă doar spaţii, obiecte fără viaţă, vlăguite parcă de viteza cu care zboară acest timp necruţător.

Dali este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante, unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Datorită comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta “formele suprareale”. Ca alternativă la “automatismul psihic” preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca “metodă paranoico-critică”, pe care o defineşte drept “o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante”. Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic). Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dali recurge la spaţii largi, în care include o mare cantitate de elemente -oameni, animale, obiecte – într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.

Aşa-zisul “delir comestibil” începe pe pământ catalan, mai exact pe faleza Capului Creuse, locul în care Dali îşi petrece copilăria şi unde continuă să meargă împreună cu Gala, soţia sa. Stâncile din această zonă aveau nenumărate forme, iar pescarii le denumeau după aspectul lor: cămila, călugărul, femeia moartă, capul de leu, etc. Influenţa mediului, împreună cu arhitectura mediteraneeană a lui Gaudi, ascuţită şi morbidă în acelaşi timp, l-au făcut pe Dali să se gândească la opoziţia formală, vitală şi erotică dintre dur şi morbid pe care o redă în tabloul “Ceasurile moi”. Povestea acestui tablou, pe care mai târziu Julien Levy îl va numi “Persistenţa memoriei”, reprezintă traseul ambivalent al personalităţii lui Dali, care oscilează permanent între masca exterioară dură, afişată în societate, şi sensibilitatea interioară protejată de iubita Gala.

Există speculaţii conform cărora sursa de inspiraţie a acestui tablou bizar a fost însăşi Teoria Relativităţii a lui Albert Einstein. Pictura ce se găseşte la Muzeul de Artă Modernă din New York a introdus imaginea ceasului de buzunar “moale, care se topeşte”, într-un peisaj foarte sever, această imagine condensând teoria lui Dali de “moliciune” şi “duritate”. Deşi unii au presupus că ceasurile moi simbolizează relativitatea spaţiului şi a timpului, Dali a afirmat că aceste ceasuri nu sunt inspirate de Teoria Relativităţii, ci de percepţia suprarealistă a brânzei Camembert care se topeşte la soare:

“În ziua în care m-am hotărât să pictez ceasuri, le-am pictat moi. Într-o seară mă simţeam obosit şi mă durea capul. Voiam să mergem la cinema cu câţiva prieteni, însă în ultimul moment am hotărât să rămân acasă. Gala a ieşit, iar eu mă gândeam să mă bag în pat. După cină mâncasem camembert şi imediat ce au plecat musafirii eu am mai rămas la masă, gândindu-mă la problema filosofică a “moliciunii” acelui tip de brânză. M-am ridicat, m-am dus în atelier şi, ca de obicei, am aprins lumina pentru a mai arunca o privire la tabloul la care lucram. Ştiam că atmosfera pe care am reuşit să o redau în acel tablou trebuia să fie fundalul unei idei, dar nu ştiam care. Voiam să sting lumina, când, dintr-odată, “am văzut” soluţia. Am văzut două ceasuri moi,unul dintre ele atârnând de creanga măslinului. În ciuda faptului că mă durea capul îngrozitor, am început să pictez. Când s-a întors Gala, după două ore, tabloul, care va deveni unul dintre cele mai faimoase, era gata.” Totul a plecat de la influenţa mediului, de la o bucată de brânză “descompusă”, de la un obiect comestibil, care devine metafora aspectului psihologic al timpului.

Inspirat de relaţia dintre vis şi realitate, Dali numea “Persistenţa memoriei” “o fotografie dintr-un vis, pictată de mână”, la baza căreia au stat viziunile avute în timpul halucinaţiilor psihotice auto-induse. Dali a reuşit adesea să se plaseze chiar şi în centrul celor mai sinistre viziuni: capul distorsionat din această pictură reţine trăsăturile figurii artistului (se presupune că are forma unei pietre găsite de pictor pe plajă), iar stâncile aurii de pe fundal evocă peisajul de coastă din Catalonia natală. Un obiect inanimat transformat într-un cap uman e un exemplu de asociere subconştientă pe care artistul a căutat să o exprime în opera să.

În stânga jos se află un ceas de buzunar din bronz, neafectat de căldura soarelui, ci atacat de un roi de furnici ce se îngrămădesc în mijloc, ca şi cum s-ar hrăni din suprafaţa lucioasă. Furnicile sunt o metaforă a decăderii, ca şi în filmul “Câinele andaluz”. Furnicile nu sunt singurul simbol al distrugerii. Cum Dali cunoştea teoriile relativităţii enunţate de Einstein, apare ipoteza că ceasurile topite simbolizează distorsiunea timpului sub forţa gravitaţiei, ca o metaforă pentru ameninţarea războiului din anii ’30. Copacul golaş din stânga aminteşte de arborele lui Goya din gravurile “Dezastrele războiului”, în care apare înfipt un cap.

Nuanţele de galben şi albastru ce domină peisajul capătă, sub pensula lui Dali, un aer sinistru, aproape bolnav. Provocând convenţiile, Dali plasează zona cea mai luminoasă a tabloului în depărtare, pe linia coastei, un truc pentru a îndepărta privirea de la obiectele deformate din prim-plan. Aceste tonuri dau impresia unei umbre puternice, care acaparează partea de jos a pânzei. Aici se află şi acea formă distorsionată asemănătoare unei fete omeneşti, de culoare palidă, cu nuanţe de albastru, ca o bucată de carne moartă, impresie întărită şi prin nuanţele de ocru care o înconjoară.

Una dintre cele mai reprezentative creaţii suprarealiste din toate timpurile, lucrarea de artă “Persistenţa memoriei”, care avea să devină pentru Salvador Dali una din cele mai importante lucrări ale sale, dacă nu chiar cea mai importantă, a creat intrigi şi controverse în lumea anilor 30’, 40’, şi chiar mult după aceea, şocând prin elementele sale excentrice şi forma lor neobişnuită, impresionând prin tehnică şi perspectivă şi fascinând iubitorii de artă de pretutindeni.

Surse:

http://www.picturicelebre.ro/

http://quanticanarchy.blogspot.ro/

http://www.scribd.com/

http://turism.bzi.ro/

http://www.roportal.ro/

http://www.avocatnet.ro/

Poezii * oră / timp

Tudor Arghezi – Ceasul de-apoi

În cer, Bate ora de bronz şi de fier. Într-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate În turla din cetate. În ora de lână Se-aude vremea bătrână Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră, N-a mai bătut nici-o oră.

Alexandru Macedonski – Rondelul orelor

Omnia vulnerant, ultima necat

Pe rand orice ore ranesc,

Iar ultima vecinic omoara… –

Tot sufletul mi-este o vioara

Ce plange duios ca traiesc.

Si nici nu mai cerc să zambesc

Când viata s-arata usoara. –

Pe rand orice ore ranesc,

Iar ultima vecinic omoara.

Oricata cereasca comoara

Ar fi intr-un lut omenesc,

Zvarlit de pe clipa ce zboara

Recade în iadul obstesc;-

Pe rand orice ore ranesc.

Ion Minulescu – Ultima ora

La Circ…

Un accident banal –

Un acrobat,

Un salt mortal

Si…

Acrobatul nu s-a mai sculat…

Alamurile din orchestra au tacut,

Iar clovnii din arena au tipat…

Dar publicul din staluri n-a crezut

Ca poate fi si-un accident adevarat

Si-a fluierat…

Zadarnic –

Mortul n-a mai inviat…

Pacat de el!…

Era un tinar acrobat frumos,

Cu corpul tatuat de sus si pina jos,

De care publicul se minuna,

Cind il vedea-ndoit ca un inel,

Sau cind pe bara fixa se-nvirtea

Ca o morisca de cafea

Cu balerina linga el!…

Dar balerina nu-l iubea!…

Povestea lui?

Hm!…

Povestea mea –

A mea,

A ta

Si-a altora!…

Acelasi accident de circ banal…

O zi relache,

Si-apoi, la fel,

Cu-aceeasi balerina linga el,

Alt acrobat…

Alt salt mortal!…

Materiale date sunt propuse de către de Carolina Dodu-Savca.

Conceptul de organizare și desfășurare a acestui atelier de lectură, la fel.

Conceptul de decorare a spațiului, la fel, aparțin Carolinei Dodu-Savca (ea fiind și moderatoarea activității).

Veronika Dumnean Multumim d.n Carolina Dodu-Savca , d.n Liliana Juc .

Îmi place

· Răspunde · Mesaj · 24 noiembrie la 23:45

Administrează

Veronika Dumnean Abia astept urmatoarea intâlnire!

Îmi place

· Răspunde · Mesaj · 24 noiembrie la 23:45

Administrează

Lidia Kulikovski Impresionant! Spun doar din vazute pe FB, dar daca participam cred ca aș fi fost încântată! Plecăciuni, Liliana Juc! Deosebit! Elegant! Creativ! Data viitoare vin si eu!

Îmi place

· Răspunde · Mesaj ·

· 24 noiembrie la 23:55

Administrează

Filiala Târgovişte

Îmi place

· Răspunde · Comentariu adăugat de Liliana Juc · 26 noiembrie la 14:42

Administrează

Filiala Târgovişte Vă așteptăm cu drag și nerăbdare!

Îmi place

· Răspunde ·

· Comentariu adăugat de Liliana Juc · 26 noiembrie la 14:42

Administrează

Veronika Dumnean Eu abia astept urmatoarea intâlnire! Multumim d.n Liliana Juc !!! Nici nu imi gasesc cuvintele…sunteti pur si simplu Extraordinara!

Îmi place

· Răspunde · Mesaj ·

· 26 noiembrie la 15:04

Administrează

Liliana Juc „Abia aștept următoarea întâlnire”, – este cea mai mare apreciere, dragă Veronika! Cu multă recunoștință!

Îmi place

· Răspunde · Mesaj · 26 noiembrie la 17:59 · Editat

https://www.facebook.com/filiala.targoviste/publishing_tools/?section=VIDEOS&sort%5B0%5D=created_time_descending

Liliana JUC

Biblioterapie. Eco lectură: „Ora 25” de Virgil Gheorghiu. “Persistenţa memoriei”, Salvador Dali, 1931, ulei pe pânză. Muzeul de Artă Modernă din New York…

0 notes

jurnalbucuresti-blog · 8 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2iIiwdK

Corespondenta din SUA : Eveniment fotografic

De curând, a avut loc un eveniment care merită consemnat. AFIAP din România, care este o ramură a FIAP (Fédération Internationale de l’Art Photographique), cu sediul în Elveţia, a organizat International Salon of Photographic Art, unde cei mai buni fotografi români şi străini, participanţi la competiţie în anul 2016, au fost premiaţi. Premiile au purtat marca FIAP şi AAFR. Evenimentul a avut loc în sălile elegante ale Observatorului Astronomic din Bucureşti, recent renovat. M-a atras ideea de a vedea la lucru, cum se spune, Elita fotografilor din România, în primul rând, deşi surpriza a fost să văd mai mult fotografii aparţinând unor străini decât români. Din 36 de lucrări expuse, toate la aceeaşi dimensiune şi pe trepiede de lemn, doar 13 aparţineau românilor. Dar medalia pentru cel mai bun artist a fost acordată lui Sebastian Vasiu (România). Prezentările, strigările şi înmânarea premiilor au aparţinut sufletului acestui Salon, d-lui Eugen Negrea, preşedintele AFIAP. Au mai luat medalii de aur Djordje Vukicevic (Serbia) şi Efstratios Tsoulellis (Grecia), la secţiunea Color. La secţiunea Monochrome, aur a mai luat, pe lângă Vasiu, nord-irlandezul Judy Boyle. Au mai fost şi medalii de argint şi bronz. Iar toţi expozanţii au primit câte o menţiune onorifică, dar în lipsă în cazul artiştilor străini, care erau de pe tot pământul: India, Polonia, Hong Kong, Ungaria, Argentina, Bulgaria, Vietnam, Italia, Sri Lanka, Anglia, Finlanda, Korea, Arabia Saudită sau Israel. Iată avantajul de a aparţine unei Asociaţii Internaţionale!

Sebastian Vasiu a fost prezent cu o fotografie monocromă, numită By the river, un expresiv peisaj mioritic, cu râu, căpiţe şi cai, luat de pe un deal. De altfel, toate fotografiile expuse aveau o singură direcţie, să fie pline de expresivitate, de poezie, de elemente artistice. Însă, tehnic, erau naturaliste, fotografii pe bază de instantaneu sau prin descoperirea unui peisaj sau portret cât mai interesante, dar fără ca artistul să fi contribuit într-un fel la crearea acelui peisaj sau portret din cadru. Meritul lui este că l-a găsit în realitate. Foarte puţine fotografii ne-au dat impresia că autorii lor s-au folosit de regie în cadru, cum spun cineaştii, adică nu am văzut compoziţii, decoruri lucrate sau unghiulaţii insolite. O încercare în acest sens poate fi lucrarea Strigăt de Laura Stoica, însă aici avem un colaj, căci portretul unei femei care strigă, aflată într-o ramă, e suprapus peste un peisaj decorativ.

Aşadar, maniera de a fotografia este clasică, pe bază de spontaneitate şi fotografiere directă, fără creaţii de studio sau laborator. Tehnica plein air. Sursa de lumină principală era dată de natură, de soare sau de stele, fiindcă au existat şi fotografii nocturne. Tot ansamblul era însă interesant, crea o atmosferă estetică plăcută, însă pe linia clasică, totul cuminte şi disciplinat, nimic şocant, nici o deviere de la regula impusă probabil de concurs. Deci inovaţie în cadrul regulilor, în cadrul ramei impuse de competiţie. Am fi vrut, desigur, să vedem şi altă latură a artiştilor, capacitatea lor de a lucra pe suprafeţe mari, dar mai ales de a crea poze artistice din imaginaţie, cum ar fi fotografia abstractă. Nici o poză nu era o compoziţie complexă, adică nu avea regie în cadru.

Majoritatea artiştilor fotografi din America, unde arta fotografiei este regină în galeriile newyorkeze, loc pe care îl frecventez asiduu în ultimii ani, concep în studio o fotografie după un scenariu. O fotografie este ca un mic film, dar mai importantă decât filmul, fiindcă filmul are şansa de a mişca imaginea, de a o face mobilă, de a surprinde obiectul din mai multe ipostaze. Ceea ce poate fi şi un handicap, fiindcă o destramă. Pe când fotografia trebuie să esenţializeze totul, să surprindă într-o imagine caracteristică un întreg complex. Fotografia este o artă foarte specială, în ciuda popularităţii ei, care o face să pară simplă, la îndemâna oricui. Nu este aşa. Arta fotografei constă în abilitatea de a capta detaliul semnificativ din realitate. Iar acest nucleu de bază a fost mult augmentat cu valenţe noi, în funcţie de evoluţia tehnicii, a materialelor şi mai ales de tendinţa spre sincretism a artei, care a impus genul art installation. Fotografia face parte prin definiţie din această evoluţie. Să ne gândim numai că ea a apărut ca o nevoie a omului de a se imortaliza pe sine, înlocuind portretul plastic, concurând arta de şevalet, dar şi anticipând mişcarea imaginii, adică filmul. Are deci calităţi cu totul excepţionale. Iar noua tendinţă în arta fotografică, aşa cum rezultă din expoziţiile americane, este realizarea fotografică a unei picturi cinematografice. Fotografia competiţională trebuie să aibă şi picturalitate, dar să sugereze şi mişcare sau o ambianţă cinematografică.

De altfel, filmul american datorează totul fotografiei, aşa cum am avut ocazia să arăt în cronicile şi cărţile mele, în special în FINE ARTS IN AMERICA. Aici aş indica celor ce caută performanţa, articolul „Uimitoarea artă a fotografiei”, uşor de găsit pe internet. Iar pentru cei ce doresc să afle ce înseamnă şcoala fotografică din America, le recomand textul despre International Center of Photography.

Aşadar, fotografia, ca artă, depăşeşte simpla înregistrare, pe care azi, datorită tehnicilor digitale, cum ar fi selfie, o poate realiza oricine, căci se referă la sinea unui individ, de unde şi self-portrait, adică autoportret. Dar self mai înseamnă şi automat. Ceea ce trădează faptul că aparatul este cel care acţionează singur, e făcut să te ajute fără să-ţi baţi capul. E suficient să mergeţi într-un loc ca Times Square, de pildă, sau pe o faleză precum Coney Island, şi veţi vedea că toată lumea face poze, cu mic cu mare fotografiază şi se fotografiază în draci. Prin urmare, artistul fotograf, care a fost eliminat de la nunţi şi botezuri, sursa de câştig a fotografului român, mai are azi un adversar, această concurenţă consumistă, în care toată lumea face poze.

Fotografia a ajuns să facă parte din poşeta personală a fiecăruia, aşa cum ar fi un ruj de buze, un pix sau un card. A devenit indispensabilă, congeneră vieţii cotidiene. Însă nimeni dintre aceste milioane de fotografi amatori nu ajunge într-o galerie dacă nu depăşeşte stadiul de înregistrare primară, al cărei succes se datorează construcţiei aparatului de fotografiat, nu omului, creativităţii sale. O fotografie într-o galerie înseamnă un eveniment nou în istoria artei fotografice, ea indică stadiul la care au ajuns artiştii fotografi ai lumii.

Am vizitat numeroase studiouri ale artiştilor fotografi. Ei concep o fotografie ca pe un scenariu de film, cum am spus, ca pe o poveste, cu un personaj adesea celebru, în relaţie cu obiectele. Am comentat nu o dată albume de artă în care subiectul este vedeta, precum Lady Gaga, realizat de fotograful personal al cântăreţei, Terry Richardson, sau ultimul album al lui Kate Moss, care este şi un excelent fotograf, cum am putut constata când i-am văzut expoziţia de la Danziger Projects Gallery. De regulă, artistul se concentrează pe o idee sau pe o temă, cum ar fi, de pildă, copiii şi natura, aşa cum face genialul Ruud van Empel, care alătură copii de rase diferite, armonizându-i în decoruri naturale exotice, realizând o lume magică. Sau tema poduri, podurile lumii, cum a făcut Deirdre Allinson. Ea călătoreşte în toată lumea şi fotografiază poduri. Sau la MEMORIAL, locul unde a avut loc tragedia turnurilor gemene, am văzut un album dedicat câinilor care au ajutat la salvarea de vieţi omeneşti. Ceva fantastic, de neimaginat! Fiindcă în America, trebuie să o spun clar, cea mai apreciată este fotografia-document. La alte forme de expresie fotografia are concurenţă serioasă, dar la fotografia-document estre imbatabilă. Nimic nu poate reda mai bine, mai dramatic, mai autentic şi deci mai convingător războiul civil din America, de pildă, din timpul luptei lui Marin Luther King, ca documentul fotografic, aşa cum am putut vedea într-o expoziţie de neuitat a lui Charles Moore, un faimos fotograf, la Steven Kasher Gallery. Nu-l pot alătura decât altei notorietăţi mondiale, Robert Capa, cel care a generat leagănul experimental al artei fotografice, International Center of Photography, unde îngemănarea dintre fotografie, pictură şi sculptură este la ea acasă.

Mereu am scris despre expoziţiile fotografice şi plastice din New York cu gândul la artiştii români, să le fiu de folos, fiindcă handicapul lor, în pofida talentului generos, este lipsa de informaţie, lipsa de cultură. Or azi, nu poţi concura în acest domeniu fără cultură. Ea face diferenţa.

Şi mă gândesc la tendinţa cea mai importantă în arta fotografică americană actuală, competiţia cu istoria picturii. Am văzut încercări fantastice de a transpune în fotografie, prin sofisticate tehnici digitale, la dimensiuni uriaşe, operele lui Dürer, Leonardo, Bruegel, Vermeer, Rembrandt sau Van Gogh. Este o nouă viaţă care i se dă artei plastice mondiale, fiindcă totul s-a făcut, dar se reface şi se face altfel. Este un mare câştig estetic. Efectele sunt formidabile, fiindcă bătălia este cu calitatea, de a nu cădea în kitsch. Graniţa dintre calitate şi kitsch este ca aceea dintre adevăr şi minciună, adică un lat de palmă, aşa cum spune un proverb românesc. A nu cădea în kitsch este o performanţă, iar acest lucru se datorează culturii artistului.

Durerea mea este că artiştii români, plasticieni şi fotografi, foarte talentaţi, nu sunt racordaţi la nivelul artei mondiale, de aceea le şi lipseşte viziunea, proiectele de amploare. Am căutat să-i ajut pe unii, să le favorizez expoziţii la New York, dar ei au eşuat datorită unei boli speciale la români, descurcăreala, ciubucul, aranjamentele de culise. La marea performanţă se ajunge fără obsesia celebrităţii şi a banului! Fotografia este un limbaj fără graniţe. E o şansă imensă să fii racordat la universal fără obstacolul limbii, pe care îl are un scriitor. Însă condiţia sine qua non este calitatea materialelor pe care fixezi imaginea. Toţi vor să fie originali, dar arta fotografică sau picturală e pe bază de materie. Fantezia se brodează numai pe suport material.

Artiştii cu care am discutat la Salonul Fotografic Internaţional de la Bucureşti erau complet dezinformaţi. Ei nu ştiu nimic din ce de întâmplă dincolo de gardul lor. Nici unul nu a auzit de un titan ca Alfred Stieglitz, de pildă, artistul fotograf care i-a organizat lui Brâncuşi prima personală la New York, în 1910. Dar de prietenul său, Man Ray ? Dar de alt mare fotograf, tot prieten cu Brâncuşi, Edward Steichen, cel care i-a achiziţionat primele lucrări? Nu mai vorbesc de artişti contemporani, titani şi ei, ca Andy Warhol, Robert Mapplethorpe sau Cindy Sherman. Poate exagerez, dar eu nu am cunoscut artişti fotografi români care să depăşească ceea ce 90 la sută dintre noi pot face. Din cei 10 la sută neobişnuiţi, nu reuşesc să pătrundă în galeriile internaţionale decât 2 la sută şi poate nici atât.

Competiţia este nemiloasă. Concurenţa este fantastică. Din 1500 de galerii câte are New York-ul, peste 500 expun artă fotografică. Şi sunt artişti din toată lumea. Şi ca să intri în competiţie trebuie să vezi, înainte de toate, ce fac ei. Cu ceea ce am văzut la Salonul de acasă, artiştii nu au nici o şansă să fie invitaţi acolo să expună. Ei trebuie să-şi plătească expoziţiile, dar până la acest pas, ar trebui să convingă guvernul să-i ajute să aibă condiţii de lucru, studiouri în primul rând. Şi materiale de calitate. Altfel… Dar poate că viitorul mă va contrazice.

Grid Modorcea

#AFIAP din România #corespondenta din sua #eveniment fotografic #GRID MODORCEA

0 notes