#Cosmic Traged

[wickedzeevyln]

Final Frontier

Shoot for stars but take your world with you. A space-lost man knows that he is trapped in his mask. He blows breath onto the visor despite dwindling supply, creating a thin mist reminiscent of snow telling the world it’s December. There he sees the past reflected on a soft, soggy patch. There he momentarily lives, knowing the end has finally arrived to pick him up at the airport. Through…

[evamels]

FOAM | Okt2020

Foam oktober 2020 - Alec Soth | Dora Lionstone

Alec Soth - I Know How Furiously Your Heart Is Beating is het resultaat van een persoonlijke zoektocht. De serie bestaat uit portretten van uitzonderlijke mensen in hun leefomgeving en stillevens van hun persoonlijke bezittingen. Hij richt zich op het individu en diens persoonlijke omgeving. Door zich in het domein van de geportretteerde te begeven zocht Soth wederkerigheid tussen de fotograaf en het onderwerp. In een poging nog dichterbij zijn onderwerp te komen weekte de fotograaf voor deze serie bij mensen thuis met zijn trage grootbeeld camera. Hij fotografeerde vrijwel allen bij daglicht. Deze manier neemt veel tijd in beslag, de geportretteerde moeten lang stilzitten. Behalve tijd as ook ruimte een belangrijke factor in het overbruggen van de grens tussen fotograaf en onderwerp. Hoewel afstand ook gecreëerd wordt door ramen, deuren, doorkijkjes, markeren deze tegelijkertijd de toegang van de buitenwereld naar binnen. Het resultaat: een intiem en uiterst persoonlijk beeld. Een foto als een soort dagdroom. Een duidelijke verhaallijn ontbreekt vaak. Het werk doet me denken aan poëzie, door weglating en suggestie is er ruimte voor verbeelding.

Dora Lionstone - visualiseert in haar werk Cosmic Dream alternatieve werelden die hun plaats vinden tussen feit en fictie, wetenschap en verbeelding. Ik vind dit werk prachtig. Ik hou zelf heel erg van abstracte voorstellingen maar deze zijn bijna magisch. Ze voelen aan als een poëtische droom en ze stralen veel rust uit. Wat ik ook erg bijzonder vond was de presentatie. Door de afbeeldingen op te hangen in de ruimte kun je er doorheen lopen. Op beide kanten staat een voorstelling, het was mat afgedrukt, het leek en voelde alsof je heel even in een andere wereld was. website

Werk van een afgestudeerde Rietveld student. Hele interessante manier van foto’s presenteren. De foto’s zijn op dikke lappen stof geprint en daaroverheen zijn vormen geborduurd in verschillende kleuren om op die manier een soort reliëf te doen ontstaan.

Nog een werk van een afgestudeerde Rietveld student. Interessant op te werken met een grote oude lijst. Door het beeld van de liggende mevrouw was eigenlijk het eerste dat in me opkwam, wat een stomme compostie voor zo’n schilderij. Ik ben toen van dichterbij gaan kijken ‘wat er aan de hand was’ en zag dat deze voorstelling vrij nieuw is (de personen dragen moderne kleding) en plaatsvind in een museum.Ik zag door de slechte kwaliteit dat dit een snel genomen foto is met een mobiele telefoon. Ik realiseerde dat ik door de authentieke lijst op het verkeerde spoor was gezet, dat soort dingen zijn heel leuk omdat ik me dan ga afvragen waarom ik meteen zoveel waarde hecht aan een voorstelling, alleen maar omdat het in zo’n dure lijst zit. De spot wordt ermee gedreven en dat vind ik nice.

[batgeschaftsideen-blog]

Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50

https://de.bufinans.com/supergoop-defense-refresh-einstellung-mist-spf-50/?wpwautoposter=1559083689 Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50Geschäftsideen - Bufinanshttps://de.bufinans.com/supergoop-defense-refresh-einstellung-mist-spf-50/?wpwautoposter=1559083689 Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50, $ 28, hier verfügbar. Foto: Mit freundlicher Genehmigung von Supergoop Ich bin sowohl ein großer Fan von Gesichtsnebeln als auch ein strenger Sonnencreme Devotee, so scheint es Dieses Hybrid-Abbindespray / LSF 50 wurde nur für mich gemacht. Ich habe Jahre damit verbracht, Dermatologen zu befragen, denen es wichtig ist, jeden Tag Sonnencreme zu tragen. Ebenso wichtig ist es, sie alle zwei oder drei Stunden erneut aufzutragen. Ich habe normalerweise festgestellt, dass der letzte Teil dieses Regimes sehr viel schwieriger einzuhalten ist, da die Idee, mehr Lotion auf die Schichten der Hautpflege und des Make-ups aufzutragen, die ich bereits trage, nicht ansprechend ist. Danke fürs zuschauen!Besuche die Website Enter: Dieser leichte Nebel, der das Make-up auffrischt, verleiht einen tauverstärkenden, löschenden Feuchtigkeitsschleier und Die Haut wird auf subtile Weise mit einer Schicht aus SPF 50 mit breitem Schutzspektrum überzogen. Es ist erschreckend schwerelos und der Nebel ist überraschend fein für einen Spritzer ohne Aerosol. Es gibt auch keinen weißen, kreidigen Schimmer (er ist völlig klar) und keinen typischen "Sonnenschutz" -Geruch – nur ein leicht minziges Kräuteraroma, das dem Rosmarin in der Formel zugeschrieben werden kann. Obwohl es sowohl Feuchtigkeit als auch Schutz bietet, hinterlässt es keine glänzende oder glatte Haut. Das Produkt enthält Mattierungsmittel, die das Make-up festigen und ein glattes, nicht fettendes Finish hinterlassen. Danke fürs zuschauen!Besuche die Website Danke fürs zuschauen!Besuche die Website Normalerweise verwende ich es nicht als meine erste Sonnenschutzschicht, da Studien gezeigt haben, dass Sprührezepturen nicht immer Haut und Lotionen schützen, die wir einreiben müssen (normalerweise aufgrund menschlicher Fehler bei der Auftragungsmethode). Aber was einige Stunden später noch Nachbesserungen angeht, ist dies meine absolute Aufgabe. Ich benutze es von Kopf bis Fuß und es ist großartig, um Flecken wie die Ohren oder die Oberseite der Füße zu bekommen, die manchmal vernachlässigt werden können. Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50, $ 28, hier verfügbar. Scrolle durch die Galerie unten, um mehr von Stephs Tipps zu sehen. Bitte beachten Sie: Gelegentlich verwenden wir auf unserer Website Affiliate-Links. Unsere redaktionellen Entscheidungen bleiben davon unberührt. Verpassen Sie nie die neuesten Nachrichten aus der Modebranche. Melden Sie sich für den täglichen Fashionista-Newsletter an. !function(f,b,e,v,n,t,s){if(f.fbq)return;n=f.fbq=function() {n.callMethod? n.callMethod.apply(n,arguments):n.queue.push(arguments)} ;if(!f._fbq)f._fbq=n; n.push=n;n.loaded=!0;n.version='2.0';n.queue=();t=b.createElement(e);t.async=!0; t.src=v;s=b.getElementsByTagName(e)(0);s.parentNode.insertBefore(t,s)}(window, document,'script','https://connect.facebook.net/en_US/fbevents.js'); (function(){ fbq('init', '196671577729406'); fbq('track', 'PageView'); var contentId = 'ci0247fe7b100027cb'; if (contentId !== '') { fbq('track', 'ViewContent', {content_ids: (contentId), content_type: 'product'}); } })();

[writingguide003-blog]

'A total blast': our writers pick their favorite summer blockbusters ever

New Post has been published on https://writingguideto.com/must-see/a-total-blast-our-writers-pick-their-favorite-summer-blockbusters-ever/

'A total blast': our writers pick their favorite summer blockbusters ever

As the season heats up on the big screen, Guardian writers look back on their picks from the past with killer sharks, mournful crime-fighters and time-traveling teens

Face/Off (1997)

Photograph: Allstar/Cinetext/PARAMOUNT

Madman bomber Nicolas Cage stole John Travoltas dead sons life. So gloomy FBI agent Travolta steals Cages face. When Cage steals his face and his wife and freedom John Woos Face/Off becomes the biggest, wackiest and most operatic summer blockbuster in history, a gonzo combustion that flings everything from pigeons to peaches at the screen.

Hong Kong cineastes might applaud a script with roots in the ancient Sichuan opera genre Bian Lian, where performers swap masks like magic. Popcorn-munchers, of which I am front row center, are here to watch whack job Cage and soulful Travolta, two actors who love to go full-ham, play each other and go deep inside their iconographies. Call it hamception. Or just call it a crazy swing that hits a home run as Cavolta and Trage battling it out in a warehouse, a speedboat and, of course, a church. As Cage-as-Travolta gloats to Travolta-as-Cage, Isnt this religious? The eternal battle between good and evil, saint and sinners but youre still not having any fun! Maybe hes not, but we sure are. Bravo, bravo. AN

Edge of Tomorrow (2014)

Photograph: David James/Publicity image from film company

Theres been an increasing sense of desperation clinging to the majority of roles picked by Tom Cruise in recent years. Outside of the still shockingly entertaining Mission: Impossible series, he was miscast in the barely serviceable Jack Reacher and its maddeningly unnecessary sequel, his awards-aiming American Made was throwaway and his franchise-starting The Mummy was a franchise-killer. But four summers ago, he picked the right horse just maybe at the wrong time.

Because despite how deliriously fun Edge of Tomorrow was in the summer of 2014, audiences didnt show the requisite enthusiasm. It was a moderate success (enough to warrant a long-gestating sequel) but it should have packed them in, its combination of charm, invention and sheer thrills making it one of the most objectively successful blockbuster experiences in memory. The nifty plot device (Cruise must relive a day of dying while battling aliens over and over again) allowed for some dark gallows humor and a frenetic pace that kept us all giddily on edge while it also contained a dazzling action star turn from Emily Blunt whose fearless Full Metal Bitch wrestled the film away from Cruise. Blame its relative failure on the bland title? Cruise fatigue? Blockbuster over-saturation? Then find a digital copy to watch and rewatch and repeat. BL

Back to the Future (1985)

Photograph: Allstar/UNIVERSAL/Sportsphoto Ltd./Allstar

Back to the Future very nearly wasnt a summer blockbuster. The reshoots required after Eric Stoltz was booted off, then the fact Michael J Foxs Family Ties commitments meant he could only shoot at night all meant filming didnt wrap until late April. Robert Zemeckis and Steven Spielberg duly pencilled in an August / September release.

But then people started seeing it. Test scores were off the scale. Said producer Frank Marshall: Id never seen a preview like that. The audience went up to the ceiling. So they bagsied the best spot the year had to offer 3 July hired a squad of sound editors to work round the clock and two print editors with instructions to get properly choppy. They did, and those big trims tightened yet further one of the tautest screenplays (by Bob Gale) cinema has ever seen. The only bit of fat they left was the Johnny B Goode scene: sure, it didnt advance the story, but the kids at those test screenings knew we were gonna love it. Back to the Future is a pure shot of summer cinema: grand, ambitious, insanely entertaining. Deadpool, Avengers, take note: a blockbuster can be smart as hell so long as it wears it lightly. In the end, by the way, the film spent 11 weeks at number 1 at the US box office. Thats essentially the whole summer. CS

Teminator 2: Judgment Day (1991)

Photograph: Allstar/TRISTAR/Sportsphoto Ltd./Allstar

The first film I ever saw at the cinema was The Rocketeer. We drove into Bradford city centre, bought our tickets at the Odeon and sat through the 1991 tale which followed the fortunes of a stunt pilot, a rocket pack and a Nazi agent played by Timothy Dalton who sounded like he was from Bury rather than Berlin. The way into the multiplex there was a huge poster for Terminator 2: Judgment Day. Arnie sat on a Harley with a shotgun cocked and ready. My dad was a huge fan of the original but he still couldnt swing taking a seven-year-old to see it. It wasnt until I borrowed a VHS copy that I finally got to see what was behind that image. Skynet, dipshits, T-1000s, a nuclear holocaust and a motorbike chases on the LA river.

Blockbusters dont usually have that edge: theres a more brazen mainstream appeal. But Judgment Day was and still is an exception. It did huge numbers at the box office (more than $500m), was a rare sequel that was arguably better than the original and introduced really odd bits of Spanish idiom into the Bradford schoolyard lexicon. I probably would have been scarred for life watching it as a seven-year-old, but as a teenager it gave me a story I doubt Ill ever get tired of revisiting. LB

The Dark Knight (2008)

Photograph: Allstar/WARNER BROS.

The summer of 2008 was a busy one: Barack Obama emerged from a contentious democratic primary to become the first ever black presidential nominee of a major party. The dam fortifying the entire global financial system was about to burst. China hosted its first ever Summer Olympics. But somehow, and not exactly to my credit, what I remember most from that summer is the uncanny, ridiculously over-the-top publicity blitzkrieg that preceded the release of The Dark Knight, which has since emerged as not just an all-time great summer blockbuster, but an all-time great American film, period.

There were faux-political billboards that read I believe in Harvey Dent; a weirdly nondescript website of the same name; Joker playing cards dispersed throughout comic book stores, which led fans to another website where the DA was defaced with clown makeup. Dentmobiles, Gotham City voter registration cards, a pop-up local news channel: the marketing campaign might have seemed excessive had the movie not so convincingly topped it. Ten years later, as films like Deadpool and Avengers: Infinity War try to reach those same heights of virality, The Dark Knight remains the measuring stick by which every superhero movie, and superhero villain, is measured. JN

Mad Max: Fury Road (2015)

Photograph: Jasin Boland/AP

In many ways, Fury Road is summer: arid, scorching, bright enough to be squinted at. The driving force behind all the high-impact driving is scarcity of water, the essence of life in a desert where death practically rises up from the burning sand. Even in the air-conditioned comfort of a multiplex auditorium in Washington DCs Chinatown, watching George Millers psychotic motor opera left this critic sweaty and parched. My world is fire and blood, warns the weary Max Rockatansky (Tom Hardy) in the scripts opening lines. Staggering out of a theater into the oppressive rays of the sun, it sure can feel that way.

Millers masterpiece fits into the summer blockbuster canon in a less literal capacity as well, striking its ideal balance of dazzling technical spectacle and massively-scaled emotional catharsis. There was plenty of breathless praise to go around upon this films 2015 release, much of it for the feats of practical-effects daring, but the hysterical extremes of feeling cemented its status as a modern classic. I cant deny that Ive watched the polecat sequence upwards of a dozen times, but Millers film truly comes alive in Furiosas howl of desperation, and in Maxs noble disappearance into the throng. CB

Raiders of the Lost Ark (1981)

Photograph: Alamy Stock Photo

Its the music, its the giant boulder, its the Old Testament mysticism, its the whip, its the Cairo Swordsman, its Harrison Fords crooked smile, its the bad dates, its Karen Allen drinking a sherpa under the table, its the melted faces and exploding heads. Its all these things plus having the good fortune of seeing this at the cinema at a very young age, therefore watching most of it through my terrified fingers. (Indy tells Marion to keep her eyes shut during the cosmic spooky ending; way ahead of you there!)

The modern blockbuster as we know it was created by Steven Spielberg with Jaws and George Lucas with Star Wars, so the hype was unmatched when the two collaborated in 1981 with Raiders of the Lost Ark. As a kid I had no idea this was a loving homage to cliffhanger serials from the 30s and 40s, I took it as pure adventure. The seven-and-a-half minute desert truck chase (I dont know, Im making thus up as I go) is probably the best action sequence in all of cinema (John Woos Hard Boiled does not have a horse, sorry), but watching as an adult one notices a lot of sophisticated humor, too. (Indy being too exhausted to make love to Marion, for example, is something that didnt connect when I was six.)

Its strange to think I watched these cartoon Nazis on VHS with my grandparents who had escaped the Holocaust, and no one benefits when you do the math to figure out how young Marion was when, as Indy puts it, you knew what you were doing. But for thrills, laughs and propulsive camerawork (though a little mild Orientalism), nothing tops this one. JH

Independence Day (1996)

Photograph: Everett/REX/Shutterstock

Short of actually calling their film Summer Blockbuster, rarely can a films height-of-summer release date been so central to a films raison detre. This being the mid-90s, when po-mo and self-referentiality was all the rage, brazenly hooking your tentpole film to 4 July was seen as a pretty smart idea.

Fortunately, all the ducks did line up in a row for ID4: a game-changing performance from Will Smith, Jeff Goldblum at (arguably) his funniest, a rousingly Clintoneque president in Bill Pullman and most importantly in that run-up to the millennium physical destruction on a gigantic scale. Much comment at the time was expended on the laser obliteration of the White House (an early shot from the Tea Party/Maga crowd?), but I personally cherish director Roland Emmerichs signature move of detonating cars in somersault formation. Like many other huge-budget films then and since, Independence Day was basically a tooled-up retread of cheap-as-chips format of earlier decades though who these days would roll such expensive dice on what is essentially an original script, with no comic book or toy branding as a forerunner? We shall never see its like again. AP

Aliens (1986)

Photograph: Allstar/20 CENTURY FOX/Sportsphoto Ltd./Allstar

An Aliens summer is one for moviegoers who prefer to sit in in darkened rooms when the sun is shining; the brutal confines of the fiery power plant make an excellent subliminal ad for air conditioning. In 1986, James Cameron took Ridley Scotts elegant, iconic horror template and turned it into an all-out action blockbuster, forcing Ripley once again to face down her nemeses in a breathless fug of claustrophobia, sweat and fear. Its relentlessly stressful and unbelievably thrilling.

I first saw Aliens many years after its initial release. Owing to its sizeable and long-lasting legacy, it was at once immediately familiar, yet also brisk and brutally fresh. I understood that it was a classic, but I wasnt prepared for just how good it is, for the pitch-perfect management of tension, the pace that never really lets up, the emotional pull. The maternal undertow of Ripleys protection of Newt, and the alien mirror of that, adds a level of heart unusual in most blockbusters, and her frustration at being a woman whose authority must be earned again and again, and then proven again and again, remains grimly relevant, 30 years on. Its also a total blast. Now get away from her, you bitch. RN

Jaws (1975)

Photograph: Fotos International/Getty Images

It is the great summer blockbuster ancestor the film that in 1975 more or less invented the concept of the event movie. And unlike all those other summer blockbusters, Steven Spielbergs Jaws is actually about the summer; it is explicitly about the institution of the summer vacation, into which the movie was being sold as part of the seasonal entertainment. It is about the sun, the sand, the beach, the ocean and the entirely justified fear of being eaten alive by an enormous shark with the appetite of a serial killer and the cunning of a U-boat commander. And more than that: it is about that most contemporary of political phenomena: the coverup, the town authorities at a seaside resort putting vacationers at risk by not warning them about the shark. The Jaws mayor has become comic shorthand for the craven and pusillanimous politician.

A blockbuster nowadays means spectacular digital effects, but this film is from an analogue world. It bust the block through brilliant film-making and an inspired score from John Williams, summoning up the shark with a simple two-note theme which became the most famous musical expression of evil since Bernard Herrmanns shrieking violin stabs in Psycho took the place of actual knife-slashing. I still remember the excitement of the summer of 1975, and the queues around the block at the Empire, in Watford, round the corner from the football ground. The inspired brevity of the title meant the word was repeated over and over again to fill the marquee display: JAWS JAWS JAWS as if they were screaming it! PB

Read more: http://www.theguardian.com/us

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2kJlyny

news.russiatoday.ro : Politologia paralelă a lui Jean Parvulesco

 Alexandr Dugin

Cartea cunoscutului scriitor francez Jean Parvulesco „Vladimir Putin şi Imperiul Eurasiatic” nu se încadrează în genurile literare obişnuite. Ca, de altfel, şi însuşi Parvulesco, cel care a fost şi rămâne l’auteur inclassable – autor pe care este imposibil să-l atribuim unei categorii strict determinate. Este vorba și despre o publicistică geopolitică, și conspirologie, și istorie alternativă, și literatură documentară, și cugetări religioase. Într-un cuvânt, Parvulesco este un gen în sine.

În unul dintre romanele sale, el caracterizează eroul principal în felul următor: „un peu la serie noir, un peu meditation transcendentale”, adică „semi-gangster – semi-mistic”. Această formulă poate servi drept autoportret pentru însuşi autorul; el însumează concomitent anumite trăsături ale spionului, ale metafizicianului şi artistului. Iar unde se încheie o ipostază şi începe cealaltă, este absolut incert.

Jean Parvulesco este un filosof-tradiţionalist, care l-a cunoscut personal pe unul dintre fondatorii acestui curent, „baronul negru” Julius Evola. Parvulesco a fost în relaţii strânse atât cu Raymond Abellio, cât şi cu Dominique de Roux. În aceste cercuri avangardist-tradiționaliste Parvulesco este o autoritate indiscutabilă.

În acelaşi timp, viaţa lui s-a derulat într-un contact strâns cu politica, cu intrigile serviciilor secrete europene, cu operaţiuni speciale şi misiuni periculoase.

Şi în sfârşit, în mediul artistic el este cunoscut ca scriitor, poet şi secretar literar al lui Ezra Pound.

Tradiţionalismul presupune profunzime şi seriozitate metafizică. Lumea serviciilor secrete ţine de discreţie şi competenţă în situaţii delicate, de cele mai multe ori ascunse de ochii unui observator simplu. Iar arta oferă un spaţiu deschis pentru fantezie şi ficţiune. Punând laolaltă toate acestea şi condimentându-le cu un stil uimitor, irepetabil, căpătăm un cocktail puternic – la limita unui cocktail Molotov – numele căruia este Jean Parvulesco.

Putin şi dublura lui

Această carte a lui Parvulesco este prima care apare în limba rusă, ea fiind dedicată preşedintelui Putin. Dar atenţie! Care anume Putin? Ce are în comun Preşedintele în exerciţiu al Rusiei, care se autodefineşte în mod public doar drept un „manager în fruntea unui stat aflat în perioada de tranziţie”, şi figura profetică a deşteptării marelui continent, purtătorul unei misiuni apocaliptice unice, descrise în această carte?

Răspunsul este simplu: există nu doar un singur Putin, ci doi. Cel puţin doi, însă e foarte posibil să fie mai mulţi… Pe lângă personalitatea istorică, care lasă prea puţin loc pentru o exegeză metafizică, mai există şi dublura metafizică a acesteia. Acesta e un alt Putin, sosia lui metafizică, apărută pe muchia subţire dintre „serie noir” şi „meditation transcendantale”. Acest Putin-2 a apărut din ziare, din vedenii, din studiile scrupuloase ale profeţiilor apocaliptice, dintr-o istoriosofie imperială extravagantă, din interpretarea îndrăzneaţă a proceselor geopolitice şi nu în ultimul rând din intuiţia de creaţie. Iar acest Putin-2 este ziditorul Marelui Imperiu Eurasiatic al sfârşitului, prevestitorul geopolitic al „Parusiei”, apărătorul tainicului Katehon, care este prezentat în lucrare ca un dat transparent, ca un absolut ontologic, ca o evidenţă vizionară.

Întreaga istorie politică este pentru Parvulesco o expunere a luptei dintre existenţă şi non-existenţă. Existenţa e reprezentată de tradiţie, imperiu, religie, ierarhie, sacralitate. Împotriva acestor forţe ale existenţei luptă forţele non-existenţei – entropia, desacralizarea, care sunt întruchipate în democraţia liberală, ideologia „drepturilor omului” şi purtătorii corectitudinii politice. Existenţa este simbolizată de către Uscat, iar non-existenţa – de către Mare. Existenţa este încarnată în Eurasia, Rusia, blocul continental Paris-Berlin-Moscova-Delhi-Tokyo, în timp ce inexistenţa este întruchipată de Oceanul Atlantic, Marea Britanie şi SUA, NATO. Anume între aceste două poluri se întinde întreaga pânză a istoriei.

De altfel, această viziune nu e o invenţie a lui Jean Parvulesco, ci expunerea clasică a geopoliticii, în formula stabilită de către părinţii-fondatori ai acestei discipline: Halford Mackinder, Karl Haushoffer, Nicholas John Spykman. Parvulesco doar conferă acestor motive geopolitice un suflu nou, îmbinându-le cu informaţii de presă, cu descifrarea luptei secrete a serviciilor speciale în adâncurile sistemului sovietic (KGB contra GRU), cu interpretarea unor întrevederi şi convenţii diplomatice.

La Parvulesco totul se leagă, haosul unor fapte răzleţe căpătând o logică internă. Această logică poate părea stranie, însă dacă e să o pătrunzi, ea te captivează şi te face să o urmezi, pe parcurs limpezându-se toate detaliile. Este vorba despre logica profetismului geopolitic, a neo-vizionarismului, condimentat cu o bună doză de postmodernism literar. Dar este vorba de un postmodernism aparte, postmodernism „de dreapta”. Urmând maniera generală a postmodernismului, Jean Parvulesco respinge canoanele narativului Iluminismului. În postmodernismul de alternativă al lui Parvulesco se îmbină în mod ciudat actualul şi arhaicul, raţionalul şi iraţionalul. Iar figura unui Putin imaginar, care corespunde cu metaviziunea lui Parvulesco despre „cea de-a treia figură imperială”, la care visau Ernst Junger şi Ernst Niekisch, devine unul dintre punctele nodale ale acestui tip de postmodernism eurasianist.

În opera lui Parvulesco Putin apare ca un arhetip sacral. Este un arhetip al conducătorului unei mase continentale gigantice, căreia îi este hărăzită renaşterea şi eliberarea în momentul încordării maxime a istoriei mondiale.

Potrivit lui Parvulesco, Vladimir Putin este anume acel „om al sorţii”, „cel care era aşteptat”.

„Dar ce legătură au toate acestea cu realitatea?” – s-ar putea întreba un cititor superficial. Am putea răspunde la această întrebare cu un citat din Novalis: „Poeţii lumii antice ne-au comunicat în poveştile şi miturile lor despre această lume mai mult decât cei mai scrupuloşi cronicari.”. Parvulesco descrie realitatea ca pe un mit. Mitul lui pulsează cu o energie adevărată, din el ţâşneşte un sânge autentic, el provoacă asociaţii profunde. A te opune acestei atracţii este inutil. Este mai înţelept să cedezi în faţa lui, să te scufunzi în stihia plină de farmec a postmodernismului tradiţionalist, să-l laşi să pătrundă în fiinţa ta.

Astfel, realitatea va începe să cedeze. Veţi observa în jur o mulţime de confirmări ale cuvintelor lui Parvulesco despre „omul sorţii”. Şi chiar dacă este vorba despre o linie de subiect a istoriei paralele, la un moment dat dumneavoastră înşivă veţi putea alege unde să trăiţi. Să rămâneţi într-o Rusie obişnuită ce şi-a pierdut raţiunea de a fi, banală, devastată de corupţie, debusolată, cu un Putin „obişnuit” sau să alunecaţi spre Rusia-Eurasia de alternativă, cea a marelui continent, Rusia-imperiu, condusă de un lider solar care sfidează forţele nonexistenţei, ce se târăsc spre Uscat din apele Oceanului Atlantic.

Ni s-ar putea reproşa: Parvulesco prezintă o iluzie efemeră drept realitate. Dar v-aş ruga să-mi spuneţi, ce este pentru dumneavoastră „realitatea”? Modernitatea, cu tot cu criteriile ei pozitiviste de apreciere a realităţii, dispare în mod vertiginos. Dacă pe vremuri maşina cu aburi sau aparatul cosmic reprezentau niște argumente ontologice supreme, astăzi ciudata lume a ecranelor virtuale dizolvă cu insistenţă această evidenţă, deplasând treptat atenţia spre nişte manifestări bizare şi extravagante. Lumea îşi pierde centrul, devenind excentrică. Într-o astfel de virtualitate câmpurile metafizice ale vizionarismului tradiţionalist-apocaliptic dobândeşte dreptul la viaţă.

Oricum ar fi, Putin-2, Putin al lui Jean Parvulesco, este mult mai atractiv şi ademenitor decât Putin-1. Şi oare există el în general, acest Putin-1? Oare nu se întreabă până în prezent analiştii de toată mână: „Who is Mister Putin?”, şi tot nu reuşesc să găsească vreun răspuns. Anume aici începe partea cea mai interesantă: Putin-1 pur şi simplu nu există. El nici n-a existat. Nici nu va exista. Avem de-a face cu o mască, în spatele căreia se ascunde ceva necunoscut. Şi chiar dacă oamenii care îl văd pe preşedinte, vorbesc cu el, interacţionează cu el, depind de el, lucrează împreună cu el ar afirma că Putin există, acest argument poate fi parat cu uşurinţă: nu voi, dragi prieteni, sunteţi cei care aveţi căderea să judecaţi despre caracterul unor generalizări ontologice. Că persoana şi preşedintele pe numele Vladimir Vladimirovici Putin există nu se îndoieşte nimeni. Îndoiala ţine doar de faptul cine este el cu adevărat. Care este esenţa lui interioară? Ce are el în minte? Iată despre astea nimeni n-ar putea să vorbească cu certitudine. Poate că nici el însuşi. Uneori e foarte greu să pătrunzi în sufletul celuilalt, dar nici propria inimă nu e mai lesne de înţeles…

Aşadar, Putin-1 nu există. Prin urmare, rămâne doar Putin-2. Acel personaj mitologic, creaţia secretă a unor strategii ascunse ale serviciilor speciale continentale, care pregătesc în taină marea revanşă, realizarea misiunii geopoliticii imperiale, lucrând metodic în umbră, deschizând o altă cale sfârşitului istoriei mondiale.

Hegel vorbea despre „vicleania raţiunii universale”. Oamenii cred că fac ceva clar şi raţional, ceva de dimensiuni mici. Şi nici nu-şi dau seama că, de fapt, îndeplinesc în mod docil şi disciplinat o părticică a unui plan grandios trasat de către Providenţă. Sau, aşa cum ar spune Rene Guenon, „voinţa umană se întinde între Providenţă şi Destin”. Providenţa îl atrage în sus, spre înălţimile marelui Plan. Destinul îl trage în jos, căutând să-l dizolve în banalităţi şi detalii.

Planul raţiunii universale a prevăzut alegerea în calitate de preşedinte al Rusiei a unui mic funcţionar din Sankt Petersburg, Vladimir Putin. Acest plan s-a realizat tocmai în momentul când Rusia trebuia să aleagă între existenţă şi nonexistenţă, atucni când deasupra ţării plana pericolul de a fi înghițită de apele atlantice, când a fost emis verdictul dispariţiei. Pentru un tradiţionalist nu există accidente. De obicei numim accident acele întâmplări, sensul şi cauzele cărora ne sunt necunoscute, logica cărora ne scapă.

Jean Parvulesco se află în relaţii amicale cu raţiunea universală. Ceea ce pentru alţii reprezintă viclenia, pentru el e o sticlă transparentă, prin care acesta contemplă, ca printr-un cristal magic, evenimente îndepărtate şi apropiate. Atât pe cele care s-au întâmplat „în vremuri demult apuse”, cât și şi pe cele care în genere nu s-a întâmplat.

Legitimitatea vizionară

Desigur, cartea stranie pe care o ţineţi în mână vorbeşte de la sine. Ar fi bine să o citiţi, să vă creaţi propria impresie despre ea.

Îl cunosc personal pe Jean Parvulesco. Şi am avut nenumărate ocazii să mă conving de faptul că chiar şi cele mai stranii şi mai absurde la prima vedere fantezii, intuiţii şi presupuneri se îndeplineau de fiecare dată cu precizia unui metronom.

Şi totuşi este vorba, bineînţeles, de literatură. Aici este loc pentru convenţionalisme şi metafore, dar e o literatură aparte, iniţiatică, ea îşi creeză propriul canon şi propria legitimitate. E naiv să o abordezi în baza unor criterii exterioare. E mult mai bine să intraţi în lumile lui Jean Parvulesco. Ascultaţii-i cu atenţie intuiţiile. Lăsaţi-vă pe mâna lui. Veţi vedea mai târziu ce se va întâmpla. Nu veţi regreta.

Însă, ceva anume ar putea să împiedice contactul minunat cu legitimitatea postmodernităţii tradiţionaliste. Parvulesco scrie despre Rusia şi despre evenimentele actuale din ţara noastră cu o privire din afară. El este un român francofon, catolic, un extravagant escatolog eurasianist din Europa. De fapt, pentru Parvulesco, Putin şi Rusia sunt la fel de departe ca şi Martie sau Venus. El îşi acumulează cunoştinţele despre civilizaţia noastră în baza unor fapte răzleţite. Asta îl face pe orice cititor rus să-şi creeze o impresie falsă precum că el, cititorul, ştie mult mai multe fapte şi detalii, iar reconstituirile unui locuitor detaşat al Franţei sunt pretențioase şi absurde.

Dar asta e o iluzie. Oare noi înşine ne înţelegem suficient? Oare istoria noastră şi ceea ce i se întâmplă Rusiei astăzi ne sunt perfect evidente? Oare dispunem noi înşine de nişte versiuni logice impecabile şi necontradictorii asupra propriei noastre identităţi? Desigur că nu. Dacă putem pipăi ceva, asta câtuşi de puţin nu înseamnă că putem să şi înţelegem ce anume pipăim. Iar deseori pentru a înţelege cu adevărat ceva anume, tocmai că trebuie să încetăm a pipăi obiectul cercetării noastre.

Distanţa care îl separă pe Parvulesco de Rusia şi de personajul principal al acestei cărţi, preşedintele Putin, nu constituie un dezavantaj, ci dimpotrivă, un avantaj. Ea îi permite să cuprindă cu o privire specială proporţiile acelui fenomen, pe care Jean Parvulesco s-a apucat să-l trateze şi să-l descrie. Tocmai de aceea cititorii acestei cărți se vor împărţi în „oi” şi „capre”. Unii vor fi în stare să depăşească sentimentul absurdului şi să se includă în legitimitatea vizionară, paralelă şi neevidentă a lui Parvulesco, iar alţii nu vor reuşi. Această încercare este pentru gustul dumneavoastră, dragi prieteni.

Profetismul eurasianist

Este uimitor faptul că Jean Parvulesco a ajuns la teoria sa eurasianistă în mod absolut independent, fiind separat de linia filosofică eurasianistă rusă, care îşi are începuturile în Trubeţkoi, Saviţkyi, Alekseev, Gumiliov. Parvulesco a aflat pentru prima dată despre aceşti autori şi această şcoală de la mine, acum vreo 15 ani, dar şi până atunci el se considera „eurasianist” şi scria texte „eurasianiste”. Această rezonanţă în intuiţii și previziuni, în accentuarea celor mai acute şi pronunţate teme în câmpul infinit al tradiţionalismului m-a copleşit atât pe mine, cât şi pe el încă în momentul primei noastre întâlniri – de parcă te-ai întâlni cu oglinda. Viziunile noastre eurasianiste nu sunt identice, deoarece pornesc de la experienţe diferite, de la surse şi metode diferite, dar ele sunt foarte apropiate.

Iar ceea ce contează cel mai mult sunt coincidenţele în anticipările noastre. Ne uneşte viitorul şi tratarea acestuia. Noi vedem acest viitor ca pe o venire inevitabilă, fatală a Imperiului Eurasianist al sfârşitului, ca pe realizarea unui imperiu continental, ca pe un bastion în faţa fiarei din beznă, ca pe o nouă arcă. Tratăm oarecum diferit caracterul religios  al acestui imperiu (Parvulesco  –  de pe poziţii catolice, noi – de pe poziţii ortodoxe), dar în ambele cazuri este vorba despre o perspectivă escatologică creştină. Suntem ambii de părerea că Rusiei îi revine să joace în acest proces un rol central – spiritual, material, politic şi mistic.

Detaliile pot fi corectate. Esenţa rămâne neschimbată şi unică. Precum unică este Biserica. Precum unic este Imperiul.

Trăsătura unui text cu adevărat profetic constă în faptul că anumite aspecte formale ar putea să decadă, dar grăuntele de bază rămâne. Nu exclud că misiunea lui Vladimir Putin, descrisă de Jean Parvulesco, îi va reveni şi altcuiva. De remarcat că autorul are de a face cu nişte arhetipuri, nu cu indivizii. Însă edificarea Imperiului Eurasiatic al marelui continent nu poate fi zădărnicită. La acest proiect va trebui să participăm cu toţii. Benevol sau forţat.

(Postfaţă la cartea „Putin şi Imperiul Eurasiatic”, Sankt Petersburg, „Amfora”, 2006. Se publică în legătură cu traducerea acestei lucrări din originalul francez în română, lucrarea urmând să apară în România în câteva luni.)

[batgeschaftsideen-blog]

Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50

https://de.bufinans.com/supergoop-defense-refresh-einstellung-mist-spf-50/ Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50Geschäftsideen - Bufinanshttps://de.bufinans.com/supergoop-defense-refresh-einstellung-mist-spf-50/ Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50, $ 28, hier verfügbar. Foto: Mit freundlicher Genehmigung von Supergoop Ich bin sowohl ein großer Fan von Gesichtsnebeln als auch ein strenger Sonnencreme Devotee, so scheint es Dieses Hybrid-Abbindespray / LSF 50 wurde nur für mich gemacht. Ich habe Jahre damit verbracht, Dermatologen zu befragen, denen es wichtig ist, jeden Tag Sonnencreme zu tragen. Ebenso wichtig ist es, sie alle zwei oder drei Stunden erneut aufzutragen. Ich habe normalerweise festgestellt, dass der letzte Teil dieses Regimes sehr viel schwieriger einzuhalten ist, da die Idee, mehr Lotion auf die Schichten der Hautpflege und des Make-ups aufzutragen, die ich bereits trage, nicht ansprechend ist. Danke fürs zuschauen!Besuche die Website Enter: Dieser leichte Nebel, der das Make-up auffrischt, verleiht einen tauverstärkenden, löschenden Feuchtigkeitsschleier und Die Haut wird auf subtile Weise mit einer Schicht aus SPF 50 mit breitem Schutzspektrum überzogen. Es ist erschreckend schwerelos und der Nebel ist überraschend fein für einen Spritzer ohne Aerosol. Es gibt auch keinen weißen, kreidigen Schimmer (er ist völlig klar) und keinen typischen "Sonnenschutz" -Geruch – nur ein leicht minziges Kräuteraroma, das dem Rosmarin in der Formel zugeschrieben werden kann. Obwohl es sowohl Feuchtigkeit als auch Schutz bietet, hinterlässt es keine glänzende oder glatte Haut. Das Produkt enthält Mattierungsmittel, die das Make-up festigen und ein glattes, nicht fettendes Finish hinterlassen. Danke fürs zuschauen!Besuche die Website Danke fürs zuschauen!Besuche die Website Normalerweise verwende ich es nicht als meine erste Sonnenschutzschicht, da Studien gezeigt haben, dass Sprührezepturen nicht immer Haut und Lotionen schützen, die wir einreiben müssen (normalerweise aufgrund menschlicher Fehler bei der Auftragungsmethode). Aber was einige Stunden später noch Nachbesserungen angeht, ist dies meine absolute Aufgabe. Ich benutze es von Kopf bis Fuß und es ist großartig, um Flecken wie die Ohren oder die Oberseite der Füße zu bekommen, die manchmal vernachlässigt werden können. Supergoop Defense Refresh Einstellung Mist SPF 50, $ 28, hier verfügbar. Scrolle durch die Galerie unten, um mehr von Stephs Tipps zu sehen. Bitte beachten Sie: Gelegentlich verwenden wir auf unserer Website Affiliate-Links. Unsere redaktionellen Entscheidungen bleiben davon unberührt. Verpassen Sie nie die neuesten Nachrichten aus der Modebranche. Melden Sie sich für den täglichen Fashionista-Newsletter an. !function(f,b,e,v,n,t,s){if(f.fbq)return;n=f.fbq=function() {n.callMethod? n.callMethod.apply(n,arguments):n.queue.push(arguments)} ;if(!f._fbq)f._fbq=n; n.push=n;n.loaded=!0;n.version='2.0';n.queue=();t=b.createElement(e);t.async=!0; t.src=v;s=b.getElementsByTagName(e)(0);s.parentNode.insertBefore(t,s)}(window, document,'script','https://connect.facebook.net/en_US/fbevents.js'); (function(){ fbq('init', '196671577729406'); fbq('track', 'PageView'); var contentId = 'ci0247fe7b100027cb'; if (contentId !== '') { fbq('track', 'ViewContent', {content_ids: (contentId), content_type: 'product'}); } })();