#imperiu euroasiatic

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2kJlyny

news.russiatoday.ro : Politologia paralelă a lui Jean Parvulesco

 Alexandr Dugin

Cartea cunoscutului scriitor francez Jean Parvulesco „Vladimir Putin şi Imperiul Eurasiatic” nu se încadrează în genurile literare obişnuite. Ca, de altfel, şi însuşi Parvulesco, cel care a fost şi rămâne l’auteur inclassable – autor pe care este imposibil să-l atribuim unei categorii strict determinate. Este vorba și despre o publicistică geopolitică, și conspirologie, și istorie alternativă, și literatură documentară, și cugetări religioase. Într-un cuvânt, Parvulesco este un gen în sine.

În unul dintre romanele sale, el caracterizează eroul principal în felul următor: „un peu la serie noir, un peu meditation transcendentale”, adică „semi-gangster – semi-mistic”. Această formulă poate servi drept autoportret pentru însuşi autorul; el însumează concomitent anumite trăsături ale spionului, ale metafizicianului şi artistului. Iar unde se încheie o ipostază şi începe cealaltă, este absolut incert.

Jean Parvulesco este un filosof-tradiţionalist, care l-a cunoscut personal pe unul dintre fondatorii acestui curent, „baronul negru” Julius Evola. Parvulesco a fost în relaţii strânse atât cu Raymond Abellio, cât şi cu Dominique de Roux. În aceste cercuri avangardist-tradiționaliste Parvulesco este o autoritate indiscutabilă.

În acelaşi timp, viaţa lui s-a derulat într-un contact strâns cu politica, cu intrigile serviciilor secrete europene, cu operaţiuni speciale şi misiuni periculoase.

Şi în sfârşit, în mediul artistic el este cunoscut ca scriitor, poet şi secretar literar al lui Ezra Pound.

Tradiţionalismul presupune profunzime şi seriozitate metafizică. Lumea serviciilor secrete ţine de discreţie şi competenţă în situaţii delicate, de cele mai multe ori ascunse de ochii unui observator simplu. Iar arta oferă un spaţiu deschis pentru fantezie şi ficţiune. Punând laolaltă toate acestea şi condimentându-le cu un stil uimitor, irepetabil, căpătăm un cocktail puternic – la limita unui cocktail Molotov – numele căruia este Jean Parvulesco.

Putin şi dublura lui

Această carte a lui Parvulesco este prima care apare în limba rusă, ea fiind dedicată preşedintelui Putin. Dar atenţie! Care anume Putin? Ce are în comun Preşedintele în exerciţiu al Rusiei, care se autodefineşte în mod public doar drept un „manager în fruntea unui stat aflat în perioada de tranziţie”, şi figura profetică a deşteptării marelui continent, purtătorul unei misiuni apocaliptice unice, descrise în această carte?

Răspunsul este simplu: există nu doar un singur Putin, ci doi. Cel puţin doi, însă e foarte posibil să fie mai mulţi… Pe lângă personalitatea istorică, care lasă prea puţin loc pentru o exegeză metafizică, mai există şi dublura metafizică a acesteia. Acesta e un alt Putin, sosia lui metafizică, apărută pe muchia subţire dintre „serie noir” şi „meditation transcendantale”. Acest Putin-2 a apărut din ziare, din vedenii, din studiile scrupuloase ale profeţiilor apocaliptice, dintr-o istoriosofie imperială extravagantă, din interpretarea îndrăzneaţă a proceselor geopolitice şi nu în ultimul rând din intuiţia de creaţie. Iar acest Putin-2 este ziditorul Marelui Imperiu Eurasiatic al sfârşitului, prevestitorul geopolitic al „Parusiei”, apărătorul tainicului Katehon, care este prezentat în lucrare ca un dat transparent, ca un absolut ontologic, ca o evidenţă vizionară.

Întreaga istorie politică este pentru Parvulesco o expunere a luptei dintre existenţă şi non-existenţă. Existenţa e reprezentată de tradiţie, imperiu, religie, ierarhie, sacralitate. Împotriva acestor forţe ale existenţei luptă forţele non-existenţei – entropia, desacralizarea, care sunt întruchipate în democraţia liberală, ideologia „drepturilor omului” şi purtătorii corectitudinii politice. Existenţa este simbolizată de către Uscat, iar non-existenţa – de către Mare. Existenţa este încarnată în Eurasia, Rusia, blocul continental Paris-Berlin-Moscova-Delhi-Tokyo, în timp ce inexistenţa este întruchipată de Oceanul Atlantic, Marea Britanie şi SUA, NATO. Anume între aceste două poluri se întinde întreaga pânză a istoriei.

De altfel, această viziune nu e o invenţie a lui Jean Parvulesco, ci expunerea clasică a geopoliticii, în formula stabilită de către părinţii-fondatori ai acestei discipline: Halford Mackinder, Karl Haushoffer, Nicholas John Spykman. Parvulesco doar conferă acestor motive geopolitice un suflu nou, îmbinându-le cu informaţii de presă, cu descifrarea luptei secrete a serviciilor speciale în adâncurile sistemului sovietic (KGB contra GRU), cu interpretarea unor întrevederi şi convenţii diplomatice.

La Parvulesco totul se leagă, haosul unor fapte răzleţe căpătând o logică internă. Această logică poate părea stranie, însă dacă e să o pătrunzi, ea te captivează şi te face să o urmezi, pe parcurs limpezându-se toate detaliile. Este vorba despre logica profetismului geopolitic, a neo-vizionarismului, condimentat cu o bună doză de postmodernism literar. Dar este vorba de un postmodernism aparte, postmodernism „de dreapta”. Urmând maniera generală a postmodernismului, Jean Parvulesco respinge canoanele narativului Iluminismului. În postmodernismul de alternativă al lui Parvulesco se îmbină în mod ciudat actualul şi arhaicul, raţionalul şi iraţionalul. Iar figura unui Putin imaginar, care corespunde cu metaviziunea lui Parvulesco despre „cea de-a treia figură imperială”, la care visau Ernst Junger şi Ernst Niekisch, devine unul dintre punctele nodale ale acestui tip de postmodernism eurasianist.

În opera lui Parvulesco Putin apare ca un arhetip sacral. Este un arhetip al conducătorului unei mase continentale gigantice, căreia îi este hărăzită renaşterea şi eliberarea în momentul încordării maxime a istoriei mondiale.

Potrivit lui Parvulesco, Vladimir Putin este anume acel „om al sorţii”, „cel care era aşteptat”.

„Dar ce legătură au toate acestea cu realitatea?” – s-ar putea întreba un cititor superficial. Am putea răspunde la această întrebare cu un citat din Novalis: „Poeţii lumii antice ne-au comunicat în poveştile şi miturile lor despre această lume mai mult decât cei mai scrupuloşi cronicari.”. Parvulesco descrie realitatea ca pe un mit. Mitul lui pulsează cu o energie adevărată, din el ţâşneşte un sânge autentic, el provoacă asociaţii profunde. A te opune acestei atracţii este inutil. Este mai înţelept să cedezi în faţa lui, să te scufunzi în stihia plină de farmec a postmodernismului tradiţionalist, să-l laşi să pătrundă în fiinţa ta.

Astfel, realitatea va începe să cedeze. Veţi observa în jur o mulţime de confirmări ale cuvintelor lui Parvulesco despre „omul sorţii”. Şi chiar dacă este vorba despre o linie de subiect a istoriei paralele, la un moment dat dumneavoastră înşivă veţi putea alege unde să trăiţi. Să rămâneţi într-o Rusie obişnuită ce şi-a pierdut raţiunea de a fi, banală, devastată de corupţie, debusolată, cu un Putin „obişnuit” sau să alunecaţi spre Rusia-Eurasia de alternativă, cea a marelui continent, Rusia-imperiu, condusă de un lider solar care sfidează forţele nonexistenţei, ce se târăsc spre Uscat din apele Oceanului Atlantic.

Ni s-ar putea reproşa: Parvulesco prezintă o iluzie efemeră drept realitate. Dar v-aş ruga să-mi spuneţi, ce este pentru dumneavoastră „realitatea”? Modernitatea, cu tot cu criteriile ei pozitiviste de apreciere a realităţii, dispare în mod vertiginos. Dacă pe vremuri maşina cu aburi sau aparatul cosmic reprezentau niște argumente ontologice supreme, astăzi ciudata lume a ecranelor virtuale dizolvă cu insistenţă această evidenţă, deplasând treptat atenţia spre nişte manifestări bizare şi extravagante. Lumea îşi pierde centrul, devenind excentrică. Într-o astfel de virtualitate câmpurile metafizice ale vizionarismului tradiţionalist-apocaliptic dobândeşte dreptul la viaţă.

Oricum ar fi, Putin-2, Putin al lui Jean Parvulesco, este mult mai atractiv şi ademenitor decât Putin-1. Şi oare există el în general, acest Putin-1? Oare nu se întreabă până în prezent analiştii de toată mână: „Who is Mister Putin?”, şi tot nu reuşesc să găsească vreun răspuns. Anume aici începe partea cea mai interesantă: Putin-1 pur şi simplu nu există. El nici n-a existat. Nici nu va exista. Avem de-a face cu o mască, în spatele căreia se ascunde ceva necunoscut. Şi chiar dacă oamenii care îl văd pe preşedinte, vorbesc cu el, interacţionează cu el, depind de el, lucrează împreună cu el ar afirma că Putin există, acest argument poate fi parat cu uşurinţă: nu voi, dragi prieteni, sunteţi cei care aveţi căderea să judecaţi despre caracterul unor generalizări ontologice. Că persoana şi preşedintele pe numele Vladimir Vladimirovici Putin există nu se îndoieşte nimeni. Îndoiala ţine doar de faptul cine este el cu adevărat. Care este esenţa lui interioară? Ce are el în minte? Iată despre astea nimeni n-ar putea să vorbească cu certitudine. Poate că nici el însuşi. Uneori e foarte greu să pătrunzi în sufletul celuilalt, dar nici propria inimă nu e mai lesne de înţeles…

Aşadar, Putin-1 nu există. Prin urmare, rămâne doar Putin-2. Acel personaj mitologic, creaţia secretă a unor strategii ascunse ale serviciilor speciale continentale, care pregătesc în taină marea revanşă, realizarea misiunii geopoliticii imperiale, lucrând metodic în umbră, deschizând o altă cale sfârşitului istoriei mondiale.

Hegel vorbea despre „vicleania raţiunii universale”. Oamenii cred că fac ceva clar şi raţional, ceva de dimensiuni mici. Şi nici nu-şi dau seama că, de fapt, îndeplinesc în mod docil şi disciplinat o părticică a unui plan grandios trasat de către Providenţă. Sau, aşa cum ar spune Rene Guenon, „voinţa umană se întinde între Providenţă şi Destin”. Providenţa îl atrage în sus, spre înălţimile marelui Plan. Destinul îl trage în jos, căutând să-l dizolve în banalităţi şi detalii.

Planul raţiunii universale a prevăzut alegerea în calitate de preşedinte al Rusiei a unui mic funcţionar din Sankt Petersburg, Vladimir Putin. Acest plan s-a realizat tocmai în momentul când Rusia trebuia să aleagă între existenţă şi nonexistenţă, atucni când deasupra ţării plana pericolul de a fi înghițită de apele atlantice, când a fost emis verdictul dispariţiei. Pentru un tradiţionalist nu există accidente. De obicei numim accident acele întâmplări, sensul şi cauzele cărora ne sunt necunoscute, logica cărora ne scapă.

Jean Parvulesco se află în relaţii amicale cu raţiunea universală. Ceea ce pentru alţii reprezintă viclenia, pentru el e o sticlă transparentă, prin care acesta contemplă, ca printr-un cristal magic, evenimente îndepărtate şi apropiate. Atât pe cele care s-au întâmplat „în vremuri demult apuse”, cât și şi pe cele care în genere nu s-a întâmplat.

Legitimitatea vizionară

Desigur, cartea stranie pe care o ţineţi în mână vorbeşte de la sine. Ar fi bine să o citiţi, să vă creaţi propria impresie despre ea.

Îl cunosc personal pe Jean Parvulesco. Şi am avut nenumărate ocazii să mă conving de faptul că chiar şi cele mai stranii şi mai absurde la prima vedere fantezii, intuiţii şi presupuneri se îndeplineau de fiecare dată cu precizia unui metronom.

Şi totuşi este vorba, bineînţeles, de literatură. Aici este loc pentru convenţionalisme şi metafore, dar e o literatură aparte, iniţiatică, ea îşi creeză propriul canon şi propria legitimitate. E naiv să o abordezi în baza unor criterii exterioare. E mult mai bine să intraţi în lumile lui Jean Parvulesco. Ascultaţii-i cu atenţie intuiţiile. Lăsaţi-vă pe mâna lui. Veţi vedea mai târziu ce se va întâmpla. Nu veţi regreta.

Însă, ceva anume ar putea să împiedice contactul minunat cu legitimitatea postmodernităţii tradiţionaliste. Parvulesco scrie despre Rusia şi despre evenimentele actuale din ţara noastră cu o privire din afară. El este un român francofon, catolic, un extravagant escatolog eurasianist din Europa. De fapt, pentru Parvulesco, Putin şi Rusia sunt la fel de departe ca şi Martie sau Venus. El îşi acumulează cunoştinţele despre civilizaţia noastră în baza unor fapte răzleţite. Asta îl face pe orice cititor rus să-şi creeze o impresie falsă precum că el, cititorul, ştie mult mai multe fapte şi detalii, iar reconstituirile unui locuitor detaşat al Franţei sunt pretențioase şi absurde.

Dar asta e o iluzie. Oare noi înşine ne înţelegem suficient? Oare istoria noastră şi ceea ce i se întâmplă Rusiei astăzi ne sunt perfect evidente? Oare dispunem noi înşine de nişte versiuni logice impecabile şi necontradictorii asupra propriei noastre identităţi? Desigur că nu. Dacă putem pipăi ceva, asta câtuşi de puţin nu înseamnă că putem să şi înţelegem ce anume pipăim. Iar deseori pentru a înţelege cu adevărat ceva anume, tocmai că trebuie să încetăm a pipăi obiectul cercetării noastre.

Distanţa care îl separă pe Parvulesco de Rusia şi de personajul principal al acestei cărţi, preşedintele Putin, nu constituie un dezavantaj, ci dimpotrivă, un avantaj. Ea îi permite să cuprindă cu o privire specială proporţiile acelui fenomen, pe care Jean Parvulesco s-a apucat să-l trateze şi să-l descrie. Tocmai de aceea cititorii acestei cărți se vor împărţi în „oi” şi „capre”. Unii vor fi în stare să depăşească sentimentul absurdului şi să se includă în legitimitatea vizionară, paralelă şi neevidentă a lui Parvulesco, iar alţii nu vor reuşi. Această încercare este pentru gustul dumneavoastră, dragi prieteni.

Profetismul eurasianist

Este uimitor faptul că Jean Parvulesco a ajuns la teoria sa eurasianistă în mod absolut independent, fiind separat de linia filosofică eurasianistă rusă, care îşi are începuturile în Trubeţkoi, Saviţkyi, Alekseev, Gumiliov. Parvulesco a aflat pentru prima dată despre aceşti autori şi această şcoală de la mine, acum vreo 15 ani, dar şi până atunci el se considera „eurasianist” şi scria texte „eurasianiste”. Această rezonanţă în intuiţii și previziuni, în accentuarea celor mai acute şi pronunţate teme în câmpul infinit al tradiţionalismului m-a copleşit atât pe mine, cât şi pe el încă în momentul primei noastre întâlniri – de parcă te-ai întâlni cu oglinda. Viziunile noastre eurasianiste nu sunt identice, deoarece pornesc de la experienţe diferite, de la surse şi metode diferite, dar ele sunt foarte apropiate.

Iar ceea ce contează cel mai mult sunt coincidenţele în anticipările noastre. Ne uneşte viitorul şi tratarea acestuia. Noi vedem acest viitor ca pe o venire inevitabilă, fatală a Imperiului Eurasianist al sfârşitului, ca pe realizarea unui imperiu continental, ca pe un bastion în faţa fiarei din beznă, ca pe o nouă arcă. Tratăm oarecum diferit caracterul religios  al acestui imperiu (Parvulesco  –  de pe poziţii catolice, noi – de pe poziţii ortodoxe), dar în ambele cazuri este vorba despre o perspectivă escatologică creştină. Suntem ambii de părerea că Rusiei îi revine să joace în acest proces un rol central – spiritual, material, politic şi mistic.

Detaliile pot fi corectate. Esenţa rămâne neschimbată şi unică. Precum unică este Biserica. Precum unic este Imperiul.

Trăsătura unui text cu adevărat profetic constă în faptul că anumite aspecte formale ar putea să decadă, dar grăuntele de bază rămâne. Nu exclud că misiunea lui Vladimir Putin, descrisă de Jean Parvulesco, îi va reveni şi altcuiva. De remarcat că autorul are de a face cu nişte arhetipuri, nu cu indivizii. Însă edificarea Imperiului Eurasiatic al marelui continent nu poate fi zădărnicită. La acest proiect va trebui să participăm cu toţii. Benevol sau forţat.

(Postfaţă la cartea „Putin şi Imperiul Eurasiatic”, Sankt Petersburg, „Amfora”, 2006. Se publică în legătură cu traducerea acestei lucrări din originalul francez în română, lucrarea urmând să apară în România în câteva luni.)