tipul-in-tricou-negru - Tumblr blog

[tipul-in-tricou-negru]

Tremură pielea de dor

Încă este acolo... agățată de clanța ușii, cu brațele ei în jurul său și capul pe umăr. Încă o aud hohotind în plâns și mai presus de toate acestea, încă îi aud suspinele, repetând frenetic doar două cuvinte.

Și ea a stat acolo, plângându-se..., plângându-și senzația stranie din piept și golul care nu o lăsa să respire. Ai habar cum se simte vocea unui om bucăți? Unui om care a ținut cu dinții de ideea că totul este în regulă? Ai văzut vreodată un om care a rămas cu nimic? Sau cel puțin ai pus vreodată mâna pe omul căruia îi tremură pielea pe el de dor?

Ea încă este acolo, cu pielea tremurând de dor, ținând clanța ușii între mâinii, hohotind teama ei cea mai mare. Dorind doar să îți vorbească despre amprenta pe care ai lăsat-o asupra ei, despre cum ai făcut-o să se simtă și cum ai reușit să spulberi acel zid într-un timp remarcabil. Să se mai simtă doar o dată în siguranță și să-ți recunoască că și-a pierdut capul pentru acele câteva secunde...

Dar sții...? Ușa aceea nu s-a deschis atunci și niciodată după... pentru că doi oameni asemenea, reci, orgolioși și înverșunați nu vor putea niciodată să se sacrifice. Pentru că ea a închis ușa și a întors cheia de două ori, cum și tu te-ai prefăcut că nu o auzi în acea zi.

RR

[tipul-in-tricou-negru]

“Nu e trist cum incepi sa accepti niste scuze care nu au fost rostite niciodata? Nu e din ce in ce mai obositor sa auzi ecouri de vorbe care nu s-au spus, sa simti o vina care nu e a ta, sa preiei o povara pe care nu trebuia sa o porti? Nu e nedrept sa vrei sa te intorci in fiecare zi la o persoana care a plecat fara sa se uite inapoi? Nu te consuma in fiecare secunda ca iti arunca pietre in spate tie in loc sa isi regrete propriile greseli?”

— (via find-me-in-april)

[tipul-in-tricou-negru]

Vreau să te...

Încă stau pe gresia din baie hohotind silențios cele mai mari frici. Încă mă întreb cât timp îi poate lua unei inimii să se vindece și mai presus de acest lucru, cât voi rezista eu. M-am afundat târziu în cele mai puternice gânduri, ce mi-au lăsat urme adânci și care m-au transformat astăzi în umbra nefericită de pe chipul tău.

Vreau să ma smulg din brațele tale, vreau pur și simplu să-ți dau drumul la mână și să închid ochii. Să nu te mai simt și să nu te mai văd! Știi cum se simte? Neputința? Neiubirea? E ca atunci când nu ai suficient aer care să-ți ajungă în plămâni, este ca atunci când oricât de mult te ascunzi de soare, ceva îți arde ochii. Adică inevitabil. Inevitabil de neiubire. Când te oprești să o mai faci, dar cu toate acestea încă tragi puternic de ea.

Vreau să te arunc! Da, vreau! Vreau să-ți urlu în față cât de neputincioasă sunt și în ce lup flămând și fricos mai transformat! Vreau să te dau naibii și să mă trezesc a doua zi cu o absență insesizabilă. Vreau să nu te mai simt, să nu-mi mai creezi acel nod în gât și să nu mă mai intoxici cu absența ta.

Vreau să te uit! Clișeic, dar vreau să o fac și da, ținându-te de mână! Și vreau să mă eliberez de urma aceea ce-mi strânge puternic pieptul și care nu-mi dă voie să fiu eu! Tu, cel care nu îmi dai voie să fiu eu! Da, tu!

Vreau să te smulg din piept și să te tranform într-un zgomot și să te ignor! Să nu-ți mai aud bataia inimii și să te uit... ca și când ai fost doar un trecător banal pe bordura inimii mele. Să-ți dau mai încet volumul inimii și să FIU FERICITĂ!

Tu știi câtă umbră ai adus pe chipul meu și în câte nopți reci m-am înecat? Tu știi câte tristeți am adunat și câte absențe am notat? Tu știi în câte lacrimi m-am sugrumat și în câte vorbe m-am frământat? Nu, nu știi! Pentru că volumul inimii tale pur și simplu m-a ucis!

28.07.2019 (Atunci când știi că ceva se termină, iar tu nu poți face nimic...)

[tipul-in-tricou-negru]

Vreau să te...

Încă stau pe gresia din baie hohotind silențios cele mai mari frici. Încă mă întreb cât timp îi poate lua unei inimii să se vindece și mai presus de acest lucru, cât voi rezista eu. M-am afundat târziu în cele mai puternice gânduri, ce mi-au lăsat urme adânci și care m-au transformat astăzi în umbra nefericită de pe chipul tău.

Vreau să ma smulg din brațele tale, vreau pur și simplu să-ți dau drumul la mână și să închid ochii. Să nu te mai simt și să nu te mai văd! Știi cum se simte? Neputința? Neiubirea? E ca atunci când nu ai suficient aer care să-ți ajungă în plămâni, este ca atunci când oricât de mult te ascunzi de soare, ceva îți arde ochii. Adică inevitabil. Inevitabil de neiubire. Când te oprești să o mai faci, dar cu toate acestea încă tragi puternic de ea.

Vreau să te arunc! Da, vreau! Vreau să-ți urlu în față cât de neputincioasă sunt și în ce lup flămând și fricos mai transformat! Vreau să te dau naibii și să mă trezesc a doua zi cu o absență insesizabilă. Vreau să nu te mai simt, să nu-mi mai creezi acel nod în gât și să nu mă mai intoxici cu absența ta.

Vreau să te uit! Clișeic, dar vreau să o fac și da, ținându-te de mână! Și vreau să mă eliberez de urma aceea ce-mi strânge puternic pieptul și care nu-mi dă voie să fiu eu! Tu, cel care nu îmi dai voie să fiu eu! Da, tu!

Vreau să te smulg din piept și să te tranform într-un zgomot și să te ignor! Să nu-ți mai aud bataia inimii și să te uit... ca și când ai fost doar un trecător banal pe bordura inimii mele. Să-ți dau mai încet volumul inimii și să FIU FERICITĂ!

Tu știi câtă umbră ai adus pe chipul meu și în câte nopți reci m-am înecat? Tu știi câte tristeți am adunat și câte absențe am notat? Tu știi în câte lacrimi m-am sugrumat și în câte vorbe m-am frământat? Nu, nu știi! Pentru că volumul inimii tale pur și simplu m-a ucis!

28.07.2019 (Atunci când știi că ceva se termină, iar tu nu poți face nimic...)

[tipul-in-tricou-negru]

EL...

Nu am scris niciodată despre tine, scriu în general despre oameni, răni, iubiri și gânduri, dar despre tine niciodată. Și nu pentru că nu mă inspiri, ci pentru că-mi blochezi circuitele. E ca și cum inima mea este prea egoistă să vorbească despre tine și te păstrează doar pentru ea, strângându-te mișelește la piept.

Dar m-am trezit. Târziu, recunosc, dar în cele din urme am făcut-o. Dar m-am trezit și am ochii deschiși larg și am văzut distanța. Distanța pe care eu am trasat-o cu degetul, plasându-te pe partea cealaltă a liniei. Și am fost egoistă și plină de frici, pentru că am fost orbită de valeitate și mândrie, pentru că m-am rezumat la mine și m-am încăpățânat să învăț ce înseamnă noi. Pentru că așa julită pe genunchi am continuat să merg pe brânci, refuzând să te prind cu adevărat de mână. Am închis ochii și am negat filmul tău ce rula în fața mea, pentru că am crezut că pot singură, pentru că nu voiam să-ți fiu slăbiciune sau piedică și astfel m-am transformat într-un bolovan ce ți-a atârnat de picioare.

Și nu m-aș fi iubit. De-aș fi fost dincolo de acea linie nici măcar nu mi-aș fi întins vreo mână, dar tu, tu ai fost special așa cum am știu în clipa în care ți-am întâlnit ochii  verzi și cruzi.  Te-ai agățat de mine, m-ai cărat în brațe forțat, m-ai târât, mi-ai smuls neîncrederile, mi-am dat speranță, mi-ai insuflat libertate și m-ai învățat să spun da. Să simt, să mă iert și să am speranță în oameni.  Apoi ai luat-o de la capăt, încercând, rupând și trăgând de fiecare părticică din mine să-mi deschid ochii. Și da, oamenii nu sunt atât de buni pe cât am vrut eu să cred  și nici nu mă salvează de mine.

 Și știu că ai obosit, continuând să mă tragi după tine. Și la rândul meu, pur și simplu am cedat și m-am transformat în cea mai rea variantă a mea. Și m-am proptit în fața ta umbrindu-ți fiecare centimetru de încredere, am fost și mai egoistă și ți-am smuls aripile care m-au învățat să zbor, ți-am secat iubirea și te-am obligat să dai din coate pentru lucruri ce ți-au frânt inima. Însă cu toate aceastea ai fost acolo, mi-ai ținut strâns antebrațul și ai refuzat să-mi dai drumul din nimic.

 Și atunci m-ai eliberat, iar eu pur și simplu m-am trezit. De fapt, am văzut o perioadă lungă în ceață, încă voiam să-i frâng cuiva capul de pe umeri și să mă ascund în cele mai nimicitoare locuri. Ți-am recunoscut fricile mele cele mai mari și am revărsat fiecare secret pe care îl ascundeam în interiorul meu. M-am dezbrăcat în fața ta de cele mai întunecate gânduri, iar tu ai făcut un pas în spate.

Tu, piciorul tău e încă acolo în spate! Îl văd atât de clar, ca și cum am pășit eu în locul tău. Știu că ai obosit, știu că ai încetat să mai tragi de omul care ți se împotrivește. Și știu că doare, pentru că m-am trezit! Pentru că noi oamenii realizăm ceea ce am avut atunci când pierdem, dar tu ești aici, cu acel picior în îndepărtarea liniei, dar ești încă aici. Iar eu am rămas fără încredere, în mine, în tine și noi. Pur și simplu tu ai devenit cea mai mare frică a mea, pentru că sunt atât de multe lucruri pe care nu ți le-am spus.

Îmi pare rău că ți-am îngropat adânc iubirea inocentă, bilețele de dragoste și poezile romantice, textele pline de iubire, florile fără ocazie  și momentele sensibile. Cadourile acelea simbolice și pline de importanță și trudă și gândurile de viitor despre noi. Ești omul care deși este încă prezent, omul pe care eu îl regret. Îmi regret stările anxioase și episoadele maniace. Răutățile involuntare și fricile puerile. Faptul că nu mi-am dat voie să-ți strig în gura mare cât de important ești pentru mine, cum m-ai învățat să iubesc și să spun în cele din urmă... noi.

Știu că este multă ceață, știu că noi nu mai suntem noi, știu că nu mai ești tu pentru că ți se simte absența, dar eu, eu de abia mă scutur de praf. Eu m-am trezit și am curajul să-mi port rănile și cele mai mari frici ale mele. Și am de gând să te port pe tine.

Și toate acestea pentru că tu nu mai ești tu, pentru că ai obosit, iar tu nu mai ești acel el. Se mai întâmplă să obosim iubind,  dar nimic nu se compară cu omul care a crezut că este un nimic, dar care chiar a iubit.

Pentru el, pentru fiecare rană, pentru fiecare urmă lăsată

[tipul-in-tricou-negru]

Buna! Ce carti imi recomanzi?

Îți recomand o singură carte: CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI, toate cele 3 volume, literatură clasică, dar pe mine personal m-a trezit.

[tipul-in-tricou-negru]

Ce parere ai despre relatiule la distanta?

Sunt de partea opusă a ceea ce înseamnă relații la distanță. Adică spun un NU extrem de mare. Nu merg pe premisa ochii care nu se văd se uită, dar consider că oamenii au nevoie de interacțiuni la nivel fizic și psihologic face to face pentru a reuși să se conecteze la nivel superior. Acea comunicare printr-un ecran sau la telefon mi se pare superficială, cuvintele sunt cea mai mare formă de neîncredere mascată în iluzii. Iar fiecare om are nevoie de cineva care să fie "acolo" decât de cineva care este "alo".

[tipul-in-tricou-negru]

Ce te face fericit?

Încă nu am găsit răspunsul, dar atunci când voi fi fericită îl voi ști.

[tipul-in-tricou-negru]

[tipul-in-tricou-negru]

[tipul-in-tricou-negru]

Pleacă…

…din viața mea, exact așa cum ai și intrat, fără să-mi frângi inima. Fără urme, fără orgolii și fără amintiri. Exact ca și cum ai călca pe marginea inimii mele, pe carosabil. Fără să lași urma pașilor tăi, fără să lași mirosul tău sau umbra ochilor tăi. Pentru că nu vreau să-mi fie dor. Pentru că doare și eu nu port dor. Exact ca și când ne-am fi întâlnit pe stradă, accidental la intersecția inimilor noastre și ne-am privi preț de câteva secunde. Și te-ai fi gândit că aș fi putut fi marea ta iubire. Apoi, ți-ai fi continuat drumul. Fără să mă mai porți. În gând, în inimă sau în palmă. Pentru că dincolo de uitare este tristețea, iar dincolo de tristețe… suntem noi.

For You, Hey… You.

[tipul-in-tricou-negru]

Ai un blog genial.

Mulțumesc tare mult!

[tipul-in-tricou-negru]

Pe scurt, am facut contact vizual intamplator si am simtit ca m-a lovit ceva in capul pieptului. Am vorbit o singura data, prin mesaje, si a fost deschis, n-a contat ca sunt o straina. Vreau din tot sufletul sa fiu cu el, dar mi-e teama sa nu ma respinga. Nu stiu nici ce ar putea sa-l atraga la mine. El nu vrea o relatie serioasa pentru ca ultima s-a terminat rau, iar de la anul mergem in orase diferite la facultate. Nu vreau sa raman doar cu placutul, dar nu stiu ce sa fac.

O să știi dacă ai rămas doar cu plăcutul in momentul in care, după o perioadă, o sa conștientizezi ce simți. Dacă a fost doar pentru pe moment sau chiar a fost și este ceva de durată. Poți vorbi cu el despre ceea ce simți. Să-i spui ceea ce doare. Știu poveștile astea in care unul dintre parteneri nu isi doreste ceva serios. Zic eu ca sunt doar scuze. Deci nu fi tristă! Daca este sa fiti împreună, veti fi. Ceea ce este scris în cartea destinului... nimeni nu ti-l va lua.

[tipul-in-tricou-negru]

#fararegret

Am nevoie sa scriu asta aici. E personal, dar simt ca daca o scriu doar pentru mine e ca si cum as tipa in gol si sincer nu mai am puteri sa fac asta. Acum doi ani am intrat in prima mea relatie in adevaratul sens al cuvantului. Primul meu sarut, primele atingeri, primele “abateri” de la ce stiam pana atunci. Fiind crescuta intr-o familie crestina de pocaiti, am fost invatata ca sexul in afara casniciei e pacat si credeam asta, o credeam din toata inima mea. Nu simteam nevoia sa incerc nimic fizic, simteam doar nevoia sa am pe cineva care sa ma iubeasca. Acum doi ani l-am gasit, sau asa am crezut. Era mai mult decat ma asteptam eu sa fie si m-am indragostit cu toata fiinta mea de omul asta frumos care promitea asa de multe. Om frumos fizic, interesant in multe feluri, cu un caracter puternic si principii si mai puternice. El s-a tinut de principiile lui, eu nu. Eu am lasat de la mine. Mi-am lasat zidurile sa cada, desi mi-era teama, fusesem deja ranita. Inca nu fusesem iubita. Nu stiam cum e. Asa ca l'am crezut. Am iubit la 21 de ani cu naivitatea de la 13. Am dat tot ce am putut si am facut din el totul pentru mine. Am sperat ca va fi de ajuns, ca eu sunt de ajuns. Dar nu am fost. Incet, incet, m-am pierdut si fricile au preluat controlul. Nu eram geloasa. La mine increderea vine la pachet cu dragostea. Increderea in mine in schimb, lipseste. El nu a stiut cum sa ma ridice, si acum imi dau seama ca nici nu era responsabilitatea lui sa o faca. Am devenit o persoana trista mereu, cu frica de a-l pierde il indepartam si mai mult. Curand am inceput sa ne certam mereu, din orice. Am dus-o asa un an. Nu stiu cum de am rezistat atat, nici eu, nici el. Dar stiu ca l-am iubit cum nu am iubit pe nimeni. In schimb el ma dobora mereu: nu eram indeajuns de slaba, de sportiva, vorbeam prea mult, ceream prea mult. Aveam dreptul la 2-3 ore cu el, vineri si sambata, seara. Am ajuns sa tanjesc dupa o plimbare impreuna ziua sau dupa un mesaj de buna dimineata pe care nu il primeam niciodata. Am ajuns sa fiu geloasa pe alte cupluri care erau fericite si nu intelegeam noi de ce nu putem fi. Dupa sfarsitul relatiei, am avut o perioada in care am cazut foarte tare. Imi doream chiar sa mor pentru ca nu stiam cum sa fac fata: nu ideii de singuratate, ci faptului ca lui nu ii mai pasa deloc. Am ajuns sa ies cu alti tipi. Traiasca tinder-ul!…dar a murit orgoliul si stima mea de sine. M-am indragostit din nou, si nu stiu cum am reusit sa sufar dupa cineva cu care am fost doar cateva saptamani (care ma si mintise intre timp). Cred ca pur si simplu aveam nevoie sa imi petrec timpul cu cineva, sa nu raman singura, pentru ca imi era frica de mine in momentele alea. A fost nevoie sa trec pe la 4-5 tipi ca sa imi dau seama ca o luasem razna complet si ca e cazul sa ma opresc. Si am facut-o, dar odata ce dai ceva nu mai poti lua inapoi niciodata. Asa ca sunt parti din mine pe care nu am sa le mai pot recupera. In vara, am cunoscut pe altcineva si am pornit o relatie foarte sceptica pentru ca nu mai aveam chef sa cred in nimeni. Omul asta e opusul celuilalt. Omul asta ma iubeste. Dar in schimb, eu stric tot, exact in acelasi fel in care am stricat si cealalta relatie. Pe primul l'am revazut, la cateva luni dupa despartire. E acelasi, doar ca nu mai e al meu. E al alteia. Si de data asta, o si iubeste. Asa cum pe mine nu a putut sa o faca. Mereu am sa ma intreb ce imi lipseste sau de ce nu pot fi normala. Mereu am sa regret lucrurile in care dau cu piciorul, pentru ca le apreciez cu adevarat doar dupa aceea. Cred ca am invatat multe din asta dar nu aplic nimic. Sunt aceeasi de acum doi ani dar sunt total schimbata. Nu inteleg cum oamenii pot iubi azi si sa nu mai iubeasca maine, la fel cum nu pot intelege persoanele care se implica in relatii fara sa se implice. Care e rostul? As vrea sa pot da timpul inapoi, nu ca sa reiau relatia si sa nu ma mai autosabotez, ci ca sa revin la principiile pe care le aveam candva. Sa redevin eu.

[tipul-in-tricou-negru]

Stiu ca se numeste ask, dar vreau doar sa spun ca am dat peste blogul tau de 10 minute si am ramas pe el. E foarte frumos si sfaturile tale.. wow. Dupa tot ce am citit pari o fata puternica 💙 Sa ai grija de tine.

Mulțumesc mult! ☺️

[tipul-in-tricou-negru]

Pleacă...

...din viața mea, exact așa cum ai și intrat, fără să-mi frângi inima. Fără urme, fără orgolii și fără amintiri. Exact ca și cum ai călca pe marginea inimii mele, pe carosabil. Fără să lași urma pașilor tăi, fără să lași mirosul tău sau umbra ochilor tăi. Pentru că nu vreau să-mi fie dor. Pentru că doare și eu nu port dor. Exact ca și când ne-am fi întâlnit pe stradă, accidental la intersecția inimilor noastre și ne-am privi preț de câteva secunde. Și te-ai fi gândit că aș fi putut fi marea ta iubire. Apoi, ți-ai fi continuat drumul. Fără să mă mai porți. În gând, în inimă sau în palmă. Pentru că dincolo de uitare este tristețea, iar dincolo de tristețe... suntem noi.

For You, Hey... You.

[tipul-in-tricou-negru]

Mirosea

Mirosea a ambiție, putere și proaspăt. A nou, a trecut și a iubire. Avea acel zâmbet "reușim împreună" și mai presus de toate, îmi avea mintea și brațele în jurul lui. Mirosea a ceea ce eu nu aveam să am vreodata. A dragoste la prima vedere. Mirosea a zâmbet, îmbrățișări și cuvinte dulci. Dulci ca cele mai gustoase nopți în care nu suportam să adorm iubită. Mirosea a ceea ce nu puteam să am vreodată. A liniște. Și cu toate acestea trăiam în singurătate cu mine și atât. Avea acei ochi verzi pentru care purtam războaie. Cu mine și rațiunea mea. Și cu toate acestea mirosea a acasă, a ceva ce știam că nu voi mai avea vreodată. Mirosea a el, a mine, dar niciodată a noi. Pentru că luptam să stau în picioare. Pentru ca nu aveam să fiu vreodată femeia tâmpită ce mirosea a bărbat grijuliu. Pentru că eu purtam mirosuri anxioase, orgolioase și reci.