#ziua femeii | Explore Tumblr posts and blogs

panzedepaianjen · 1 year ago

Text

Ce avem de sărbătorit de Ziua Femeii în România, în anul austerității?

de Teodora Săvoiu

martie 2021

„Pâine și pace!”(1) sau originile socialiste ale sărbătorii de 8 Martie

Ziua Internațională a Drepturilor Femeii a fost instituită în 1910 la Conferința internațională a femeilor socialiste, drept zi dedicată manifestațiilor în care femeile solicitau dreptul de vot, dreptul de a fi alese în funcții publice și protestau împotriva discriminării la angajare. În Rusia anului 1917, pe fondul condițiilor materiale ce deveniseră insuportabile și a războiului neagreat de majoritatea populației, demonstrația muncitoarelor textiliste din Petrograd (astăzi Sankt Petersburg) s-a transformat în grevă generală: li s-au alăturat muncitorii din celelalte industrii și oameni din alte sectoare ale populației. Greva generală a catalizat abdicarea țarului rus 7 zile mai târziu, rămânând cunoscută drept Revoluția din Februarie, după calendarul de rit vechi (8-16 martie în calendarul actual). În aceste condiții, femeile au câștigat dreptul de vot, cel mai devreme în Europa, și au inițiat procesul prin care Rusia urma să se retragă din război și să fie restructurată așa încât să permită dezvoltarea unui sistem economic complet nou la acea vreme.

Poate că din aceste motive 8 Martie a căpătat nuanțe de sărbătoare în blocul estic și semnificația de luptă pentru emancipare s-a diminuat. Pentru un timp, s-ar putea spune, femeile din blocul socialist s-au bucurat de cea mai mare putere de până atunci – libertate pe plan politic, militar, la locul de muncă și libertate asupra propriului corp – în timp ce femeile din vest încă se luptau să le fie acordate aceste drepturi, iar munca domestică și de îngrijire erau încă parte din datoria implicită a femeii, și nu ceva ce putea fi socializat sub forma creșelor și grădinițelor. Totuși, nici URSS și niciunul din statele partenere nu au fost utopii feministe, drept dovadă nefericitul decret 770 din România socialistă (prin care întreruperea de sarcină trecea în afara legii), sau anumite reminiscențe ale culturii patriarhale prezente în aceste societăți, perpetuate în ciuda egalității formale și care au înflorit cu o nouă forță după `89, odată cu puterea instituțiilor religioase.

În Occident, Ziua internațională a drepturilor femeii nu are aceleași valențe de sărbătoare, dar nici neapărat de luptă, deoarece a fost adoptată în afara cercurilor socialiste abia 1967 – când lupta pentru egalitate a trecut în mainstream. În fapt, în cultura populară 8 martie e o sărbătoare minoră, dedicată unei idei vagi și comerciale de feminitate. Comparativ, la noi ziua femeii a trecut prin mai multe etape. De la zi de protest la sărbătoare a luptelor câștigate pe calea emancipării, la Ziua Mamei (există o linie fină între aprecierea muncii invizibile a mamelor și idealizarea mamei drept singurul tip de femeie demnă de respect, și putem spune că bărbații ce luau deciziile în privința sărbătorilor publice au încurcat rău oalele ideologice), iar în timp Ziua femeii a devenit parte dintr-un trio menit să sărbătorească mai mult venirea primăverii, iar pe femeie doar prin ochii altcuiva, în forma idealizată cu care am fost obișnuiți. Abia în ultimii 20-30 de ani, ne-am aliniat cu cultura vestică și 8 Martie a devenit una din cele 3-4 excelente oportunități de marketing pentru cam orice tip de produse și servicii, de la broșe, la bere, la credite, la mașini de spălat vase.

„Cade una, sărim toate!”(2)

În acest context cultural se situează demonstrația „Misoginie, cealaltă pandemie” de anul acesta, organizată de colectivul #mulțumescpentruflori. În tradiția internațională a zilei de 8 martie drept zi de protest, participantele și participanții trag un semnal de alarmă asupra unor fenomene esențiale care au condus la înrăutățirea condiției materiale a femeilor încă de la începutul pandemiei. În tandem cu alte acțiuni similare și greve ce au avut loc în alte orașe din țară și din Europa, oamenii și organizațiile prezente luni în fața guvernului se poziționează ferm împotriva măsurilor de austeritate -despre care știm din 2010 că nu aduc niciun beneficiu economic majorității populației- , și atrag atenția asupra unor probleme ce au afectat în mod disproporționat femeile, dar care sunt conectate cu probleme care ne afectează pe noi toți, în mod sistemic. Concentrându-se pe mai multe domenii de lucru și categorii sociale, aceste proteste îndeamnă la solidaritate între femei și solidaritate între lucrătoare și lucrători.

Pe scurt, lista de revendicări vizează munca esențială și de îngrijire, sănătatea și drepturile reproductive, violența domestică și sexuală și locuirea.

Să începem cu expresia care a devenit deja un clișeu în ultimul an: ceea ce numim muncă esențială este în majoritate muncă plătită cu salariul minim, care în sine este mai mic decât esențialul (necesarul) pe care cineva îl cheltuie lună de lună pentru a se întreține în orașele din România. Deci salariul minim trebuie să crească. Munca de îngrijire, și ea parte din munca esențială și subevaluată, se împarte în mai multe categorii. Aici găsim atât munca în sănătate, în educație preuniversitară, asistență socială (majoritatea femei), cât și munca domestică de îngrijire (în general repartizată femeilor) și munca lucrătoarelor sexuale, în prezent nerecunoscută drept muncă. De aici rezultă următoarele revendicări: alocarea a 10% din PIB pentru Sănătate și 6% pentru educație, subvenții suplimentare pentru mamele singure în timpul pandemiei, finanțarea prioritară a construirii de creșe și grădinițe în toată țara, sprijinirea copiilor ai căror părinți lucrează în străinătate, plata corectă a angajaților din sistemul sanitar și cel de asistență socială, dezincriminarea muncii sexuale și recunoașterea ei ca muncă pentru ca femeile din acest domeniu să aibă acces la aceleași beneficii sociale ca toți ceilalți și pentru a le proteja astfel de abuzurile poliției.

În privința sănătății și a drepturilor reproductive, știm deja care este problema și ce s-a înrăutățit în timpul stării de urgență. Accesul femeilor la întreruperi de sarcină este oricum limitat în spitalele și clinicile de stat, iar de anul trecut a devenit cu atât mai limitat. În afară de acest lucru, accesul la servicii medicale esențiale nu este întotdeauna accesibil celor în situație economică precară, și nu este mereu accesibil celor ce fac parte dintr-o minoritate etnică sau sexuală. Educația sexuală pentru tineri adaptată vârstei și nevoiloracestora este o altă măsură necesară, care ar scădea riscul fetelor minore la sarcină dar și riscul copiilor de orice gen de a fi abuzați de către un adult care profită de poziția sa de putere. Aici se adaugă asigurarea accesului la produse sanitare pentru menstruație și produse de contracepție. Solicitările sunt detaliate în manifest, dar pe scurt este nevoie ca sistemul de sănătate să poată oferi servicii esențiale (tratamente, întreruperi de sarcină, terapie) accesibile tuturor și tratamente decontate complet pentru persoanele cu suferințe cronice sau psihice, indiferent de gen, abilitate, etnie, sexualitate sau alte delimitări arbitrare.

Problema violenței domestice s-a agravat în ultimul an – după două luni de stat în casă citeam despre creșterea cu 50% a cazurilor, mai întâi în Italia, apoi aici și în aproape toată lumea. Cum se explică? Păi violența domestică se petrece în casă, acolo unde ni s-a spus să stăm pentru binele nostru colectiv, iar statul român oricum are un sistem prea puțin pregătit să răspundă nevoilor supraviețuitoarelor sau menit să prevină violența. Este nevoie de mai multe centre de asistență și adăposturi de urgență pentru supraviețuitoare, de servicii psihologice pentru agresori, de asigurarea accesului femeilor la justiție și nu doar atât. Cât despre violența sexuală – lăsând deoparte faptul că riscul de a fi agresată sexual de cineva cunoscut este mult mai mare decât de un străin, cazurile de violență sexuală împotriva minorelor și minorilor trebuie tratate în mod specific. În plus, formarea personalului instituțiilor cu care supraviețuitoarele interacționează trebuie să includă informații din domeniul drepturilor omului, din motive lesne de înțeles.

Ultima categorie de probleme și revendicări este, poate, cea mai importantă pentru o populație nevoită să se adăpostească în timpul unei pandemii: locuirea. Trăim într-un oraș ale cărui clădiri sunt simultan în paragină și noi-nouțe, supraaglomerate și complet vacante, turnuri de sticlă și barăci din placaj. În Cluj e la fel. Chiriile, dar și prețurile apartamentelor sunt umflate din cauza gentrificării, iar unii oameni nu-și permit să plătească nici chiria din salariul minim pe care-l câștigă muncind zi de zi. Dar ne-am dus prea departe și am presupus că vorbim despre cineva care are o locuință. Destui oameni nu au unde sta ”în casă”, în ciuda gingașelor recomandări și restricții de siguranță. Mulți dintre noi locuim în condiții de supraaglomerare sau în locuințe improprii, fără acces la utilități. Locuim la prieteni, sau în mașină. Sau locuim cu agresorul și apoi fugim de acasă. Cei care simt cel mai puternic violența sistemului politic și economic actual trăiesc în parc sau printre gunoaie. Iar în București, numărul de locuințe sociale este de 10 ori mai mic decât numărul de oameni care depun dosar pentru a solicita ajutor din partea administrației locale. Numărul celor care au nevoie de locuință, dar nu depun dosar, este cu atât mai mare. Și cu toate acestea chiriile au continuat să crească, asemeni evacuărilor care produc și mai mulți oameni fără adăpost, dar permit (uneori) dezvoltarea vreunui nou proiect imobiliar profitabil pentru cei puțini – o clădire de birouri, un complex de blocuri ridicat pe fugă și pe pile… după posibilități.

Din aceste motive, solicitările protestatarelor și protestatarilor sunt acestea: relocarea imediată și conform nevoilor a persoanelor care au trecut prin violență domestică, locuințe și servicii socio-medicale pentru persoanele fără adăpost, sistarea evacuărilor din locuințe, eliminarea chiriilor la stat pentru cei și cele care se confruntă cu probleme financiare, controlul chiriilor private și accesul universal și fără restricții la toate utilitățile indiferent de situația contractuală sau de datorii. Pe scurt, este nevoie de locuințe adecvate și accesibile financiar pentru toți și toate, fără supraaglomerare și fără condiții precare.

Categoriile acestea de revendicări trebuie privite unitar, deoarece niciuna dintre problemele menționate nu poate fi adresată și rezolvată pe termen lung fără a lua în calcul contextul în care se situează. Începând cu subfinanțarea sistemului sanitar și al celui de educație, continuând cu accesul limitat la aceste servicii, cu situația precară în care se găsește acea jumătate aproximată din români care câștigă salariul minim pe economie (atât în sectorul de stat cât și cel privat) – toți suntem puși sub o presiune extraordinară să pentru a ne asigura traiul de zi cu zi, la care se adaugă costuri suplimentare când ne îmbolnăvim, când muncim departe de casă, când îi îngrijim pe cei de lângă noi, sau când suntem puși în pericol în propria locuință. Cu toate acestea, contribuția femeilor continuă să țină societatea pe linia de plutire și continuă să fie subevaluată, într-un sistem economic care pune profitul înaintea bunăstării umane (și căruța înaintea cailor).

În fața violenței austerității, suntem „sub același acoperiș”(3)

Totuși, protestul feminist din 8 martie nu a fost nici pe departe prima demonstrație locală anti-austeritate de anul acesta. Sindicate și colective din varii domenii de activitate au încercat să atragă atenția guvernanților asupra deciziilor pernicioase din ultima perioadă, și să ne atragă nouă, oamenilor de rând, atenția asupra lipsei de putere decizională concretă pe care o avem asupra propriilor vieți atunci când interesele noastre nu se aliniază cu cele ale capitalului.

Dacă ne îndreptăm privirea spre Europa, dar și alte părți ale lumii(4) (sau în istoria recentă), ne dăm seama din ce în ce mai mult că drepturile și libertățile nu se votează, și că drepturile neapărate se pierd pe nesimțite. Au trecut cam o sută de ani de când a fost instituită ziua de muncă de opt ore -și nu mai mult-, de pildă. Treizeci de ani de când am recâștigat dreptul de a întrerupe o sarcină, în România. Egalitatea tuturor în fața legii există – formal. Dreptul fiecărui copil la educație este universal – pe hârtie. Anul acesta mulți dintre noi au aflat, în timp ce alții mai puțin feriți știau deja, că drepturile formale nu valorează nimic atunci când nu corespund unor drepturi existente în realitate. Dar menirea acestor acțiuni critice nu este să ne arunce într-o spirală a cinismului, dimpotrivă: este un apel la solidaritate.

Lista completă a revendicărilor se găsește aici:

https://www.facebook.com/events/916028105832134

(1)una dintre sintagmele consemnate în istorie drept scandări ale femeilor participante la greva generală din martie 1917

(2)denumirea manifestației de la Cluj, dar și una din scandările auzite la București

(3)titlul manifestului dreptății locative pentru 8 martie: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=3904904436237018&id=675979395796221

(4)greva generală inițiată de țărani/agricultori în India încă persistă, de pildă

#8 marzo #8 march #international women's day #international working women's day #international solidarity #feminist history #feminism #general strike

0 notes