#surâs frumos

[scrierileuneifetetimide]

“Îmi plimbam ochii în stânga și dreapta urmărind numărul inscripționat pe biletul șifonat. Când mi-am găsit locul la clasa a II-a, mi-am aruncat micul rucsac de care atârna o pufoșenie ovală, pe scaunul alăturat. Priveam cu nostalgie pe geamul pătrățos, așteptând cu entuziasm și dor ca roțile așternute pe șină să mă conducă spre destinația cerută cu o oră mai devreme. Vremea era posomorâtă și trăgeam nădejde să nu mă contopesc și eu împreună cu ea. Viața mea avea să se schimbe. Când trenul trecu rece peste locul în care îmi petrecusem întreaga viață, sufletul meu se simți eliberat din colivia în care stătu captiv ani întregi. Mi-am zâmbit în oglinda geamului, simțind că trăiesc cu adevărat, că nările mi-au fost desfundate de aerul proaspăt de speranță. Era primul lucru pe care-l făcusem pentru mine în toți anii aceștia; era prima dată când fusesem egoistă și acceptasem să las trecutul și oamenii bolnavi în spate. În următoarea oră mă concentrasem pe cartea pe care o cumpărasem cu o săptămână în urmă. Când mi-am ridicat privirea să observ unde staționase trenul, am rămas surprinsă să remarc prezența unui tânăr pironit pe scaunul vizavi de al meu. Rămasem statuie, agațându-mă de ochii lui verzi, în timp ce încercam retrospectiv să descopăr sosirea lui. Mă gândeam dacă în tot acest timp mă studiase. Reveria mea fu alungată de vocea domnului controlor, care îmi ceru verificarea biletului de călătorie. Îl prezentasem în acceași stare. După colțurile gurii acestuia, sesizasem amuzamentul lui. Mă deranja, dar trebuia să accept, întrucât mereu fusesem o împiedicată. Când am revenit la lectură, mi-am dat seama că brunetul nu mă evita din analizat. Mă intimida și oricât încercam să fiu prezentă conținutului cărții, nu puteam. Citeam pagini fără să le înțeleg mesajul, iar asta era ceva neobișnuit pentru mine. Mă enerva la culmea comportamentul lui. Când m-am inclus singură în jocul lui, am eșuat. Nu reușisem să-mi susțin privirea ridicată, devenind din nou împiedicată. Îmi scăpasem semnul de carte sub scaunul lui. Îmi înghițisem saliva. Spre uimirea mea, brunetul circumspect se dovedi a fi și gentleman. Îmi ridicase semnul și mi-l înmână, oferindu-i drept mulțumire o înclinare ușoară din cap. Alte momente de priviri au urmat și începusem să-l încadrez în categoria ciudaților. Am ripostat.

— Am ceva pe față? am întrebat răspicată.

— Nu, eu doar...răspunse intimidat, deși intimidată eram eu.

— Tu ce? am adăugat nervoasă, dar păstrându-mi calmul în ton.

— Eu doar...Îmi cer scuze! Dar ești frumoasă.

Am lăsat ca ultimul cuvânt să plutească în aer, după care m-am pornit să-mi iau rucsacul și să-mi găsesc alt loc.

— Rămâi! Nu vreau să crezi că încerc să te abordez. Eu doar...spun ce simt. Mi-am permis să apreciez lucrurile frumoase în viață.

Am rămas mâlcă pentru o secundă, încercând să-mi păstrez armura pe care o îmbrăcam în fața bărbaților. Nu aveam de gând să-mi las orgoliul pe apa sâmbetei pentru un brunet care nu mă scăpase din ochi mai mult de o oră. Dar inima mea naivă sărea ca mingiuța.

— Mai exact, ce-i frumos la mine? Privește în jur! Uite câți oameni frumoși.

— Fizic, dar lăuntric?

— Adică sugerezi că-mi citești sufletul? răspund nedumerită.

— Da.

— Și cum e sufletul meu?

— Frumos, cum am precizat la început.

— Și cei din jur nu au sufletul frumos?

— Nu știu. Al tău e frumos pentru că e diferit. Diferit întrucât a pătimit prea mult.

— Cum ți-ai dat seama de asta?

— Bănuiesc că te-ai întrebat de ce te-am privit în tot acest timp. Tot ce pot să-ți spun e că lacrimile prelinse pe obraji, cât și suspinul înfundat în carte nu pot fi ignorate. Dar cartea aceea, o Doamne, te include în sfera melancolicilor.

— Ce are cartea aceasta? am completat afișând un scurt surâs, după ce îmi ștersem lacrimile.

— Ai văzut filmul? Sau ești genul de persoană care preferă finalurile triste?

— Ar trebui să știi asta, doar ești medic de suflete. Întâi citesc cartea, apoi vizionez filmul.

— Ce-ai zice să vedem filmul împreună? propune scoțându-și laptopul pe genunchi. Ieși puțin din zona ta de confort!

— Acum?

— Da, îmi răspunse, mutându-mi rucsacul pe scaunul lui și așezându-se lângă mine.

Ne-am familiarizat unul cu celălalt. O oră jumate mai târziu, se amuză de lacrimile scurse pe pomeții mei. Știa că-mi plac finalurile triste, deoarece mă caracteriza și reflecta realitatea în care trăisem. La coborârea din tren, îmi atinse mâna și îmi zise că viața mea tocmai acum va începe. Nu am înțeles atunci ce voia să-mi zică, însă la următoarea întâlnire neplanificată, mi-am dat seama că după o viață de amărăciune și lipsită de culoare, Dumnezeu mă răsplătise, oferindu-mi un om care avea grijă de mine, de singurul balon păstrat în suflet. Îmi spuse că văzuse filmul înainte de mine, că mă zărise de când urcasem în tren, că eram singurul suflet asemenea sufletului său, rănit, dar pregătit pentru vindecare. Mă învățase că undeva, într-un colț de lume, mai există oameni buni și de asemenea, mai există suflete pereche. Trebuia doar să am răbdare.”

http://scrierileuneifetetimide/tumblr.com

[sad-moon-2]

Merg cu autobuzul, un tânăr înjură, un bătrân vociferează nepoliticos, cerându-şi locul care „i se cuvine de drept”. Privesc în jurul meu, spre acele feţe triste care de la un timp nu se mai deosebesc decât prin numărul ridurilor de pe faţă şi cam atât. Nu se mai deosebesc nici prin educaţie, nici prin numărul experienţelor acumulate în timp, de-a lungul anilor. Prin nimic, decât printr-o linie fină care anunţă trecerea anilor.

Somnoroasă, urc în autobuzul supra aglomerat. Fericită, zăresc un scaun liber. Mă îndrept nerăbdătoare spre el şi mă aşez. Nu stau nici două minute, că observ un bătrân. Mă ridic politicoasă şi îi cedez locul cu un zâmbet. În schimb primesc o privire suspectă şi încruntată. Bătrânul se aşează ca un paşă, oftând uşor şi uitând să mulţumească. Îl iert de această dată, e bătrân. Ce mai contează că i-am cedat locul meu plătit, în favoarea locului gratis pe care-l primeşte el?

O altă zi, asemenea situaţie. Trezită de la 6 dimineaţa, mă îndrept de această dată spre casă cu autobuzul la ora 3 după amiaza, bineînțeles, aglomerat. În ciuda oboselii mele, cedez din nou locul unei bătrâne, pentru că aşa am primit educaţie. Primesc o poşetă în stomac în timp ce se aşează şi cam atât. Nu tu mulţumesc, nu tu nimic. Fie, ridic din umeri şi îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, fiind prea obosită pentru a-mi mai menţine echilibrul.

Povestea continuă zile întregi, cedând locul meu oamenilor in vârstă si neprimind altceva în schimb decât o privire de "oricum mi se cuvenea". Punctul culminant a sosit, în altă zi când autobuzul era din nou mult prea plin. De aceasta dată stăteam la fereastră, deci nu mai aveam cum să cedez locul meu nimanui.

La 2 stații mai târziu urcă un bătrân undeva la 60-65 de ani, bosumflat și în același timp cu fericirea tinereții care s-a proiectat in ochii lui. Mă ridic, totuși, iar acesta răspunde zâmbitor “ nu, draga mea. Respectul înainte de toate.” După mici insistențe acesta se așează senin pe scaun și mă privește. Dialogul dintre noi începe cu mici glumițele de la “ merge școala?” la care orice elev răspunde cu “da”. “Păi dacă merge, atunci unde a ajuns?” apoi râde sincer privindu-mă cum tristețea mea începea ușor, ușor să dispară de pe față. După ce află unde învăț, Colegiul Național de Informatică, aud o întrebare atât de simplă și în același timp atât de grea.

-Draga mea, știi care este cel mai lung drum ?

Mă pregăteam să caut în capul meu până și cel mai mediocru răspuns, însă în momentul ăla neuronii mei duceau o luptă prea grea cu întrebarea primită.

-Nu știu, chiar nu știu.

Cu un surâs mic in colțul gurii, întreabă:

-Ai fost vreodată îndrăgostită?

În capul meu era o aglomerație de gânduri, neînțelegând legătura întrebărilor.

-Da. Cred ca încă sunt.

-Deci știi care este cel mai lung drum ?

După un moment de liniște oftează și îmi spune “drumul dorului, draga mea, drumul dorului”.

A coborât ochii spre mâna lui, unde privea o brățară modestă, și șoptind ușor spune “ea mi-a dat-o. Când aveam 18 ani. Am lăsat-o și nu am mai cunoscut dragostea după ea. In nimeni altcineva”. Am înțeles care era cel mai lung drum. Și am învățat asta de la cine mă așteptam mai puțin.

Domnul se ridică de pe scaun pregătit să coboare din autobuz, însă mi-a pus o ultimă întrebare “știi care este cel mai scurt pod?”. Așteptam acum un răspuns frumos, plin de profunzime. Ușile autobuzului se deschid, iar el zâmbește și coborând din autobuz spune “podul palmei”.

<preluată>

[albacarolinatv]

Cum să avem un zâmbet frumos, cu dr. Lucian Josan si dr. Paul Nandr

Cum să avem un zâmbet frumos, cu dr. Lucian Josan si dr. Paul Nandr

Cum să avem un zâmbet frumos, cu dr. Lucian Josan si dr. Paul Nandr

Cum sa avem o dantură sănătoasă?

Care este diferenţa dintre un medic ortodont şi un medic endodont?

Cum poţi evita extracţia dintelui?

Tratamente şi profilaxia dentară.

Ce este un tratament mecanic sau antiseptic?

SANATATEA de la A la Z Emisiune realizata de dr. Mircea Frentiu Televiziunea judetului Alba https://www.facebook.com/…

[doinid]

Copil frumos, Carmen Pricop

Copil frumos, Carmen Pricop

“Copil frumos, te-aş ţine-ascuns în locul unde n-au pătruns nici răutatea, nici mânia, în locul unde e stăpână bucuria. Şi ţi-aş păstra desţelenită grădina vieţii, şi-nflorită, ca un surâs să fie fiecare floare, pe chipul tău să râdă lumina de la soare. Şi ţi-aş aşterne dragoste în cale, din suflet aş lăsa să scuture petale, ca să nu simţi nici pietre ascuţite şi nici spini, să nu te…

[alinaborcea-blog]

"Vulpița și nurii (după o zi de alergat găini) Pribeagă și-nsetată de o intrigă zemoasă și visând dintotdeauna la o viață tumultoasă, Vulpița întâlnește oglinda unei ape cu sclipiri line, cu valuri temătoare, discrete și fine ca mătasea bio de gheișă fluturând în luna mai, agățată într-o nișă. Vulpița veni cu vântul din spate, tragând cu nesaț din curiozitate. Se opri pe malul stâncos, cu ochii migdală Aruncă o uitătură lungă-n apă, ca și când văzu o pană! Cu poftă își privi urechile, coada fermecător de lungă, regretă doar că n-avea pistrui și-n dinți o prea frumoasă strungă Cu unghiile ascuțite își netezi blănița de la coapse în jos Cu buzele arcuite își trimise un surâs frumos Aplecându-se spre nurii din oglinda apei clare nu văzu cum se coboară soarele timid, în zare. În apă, năsucul agitat i se ștersese un pic, iar coada i se făcuse îngustă ca un spic. Nurii i se topiră în fața ochilor ca umbra într-o pantă Vulpița gândi că nici n-avea ha-bar cât poate fi de fas-ci-nantă!" . . . #story : Irén La Migraine 💚 #illustration : #alinaborceaillustration #alinaborceacartoonelle #illustrationart #illustrationoftheday #illustrationartists #artist #romanianartist #artists #illustrator #illustrations #art #artsy #artwork #illustrationart #artofvisuals #artoftheday #artofpainting #painting #watercolor #ink #creative #create #creativity #instaillustration #vscoillustration #story #paper #instapaint #bevisuallyinspired #imaginationarts

[turistprinro]

Sfârșit de vară, început de săptămână. Nu eram foarte tentat, probabil și din cauza oboselii acumulate, să plec prea departe, dar, … am lăsat toate lenile și oboselile la o parte și am pus iar vagabondul la drum, de această dată în zona Brașovului, mai precis la Codlea. Aveam nevoie de puțină tradiție locală săsească, de ospitalitatea proverbială.

Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Am purces la drum și prima oprire a fost la Muzeul Tradițiilor Codlene, mi s-a părut cel mai bun punct de pornire pentru cunoașterea istoriei locului. Acest muzeu va face obiectul unor articole viitoare. Introducerea în atmosfera și ospitalitatea locală era necesară pentru că este strict legată și de tradiția culinară locală.

Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

După o vizită care a durat mai bine de trei ore, în compania unor oameni absolut minunați, de la sine înțeles, a trebuit să poposesc pentru o masă tradițională. Auzisem de ceva vreme de Conacul lu’ Bebe, așa că am decis să mă conving de autenticitatea informațiilor. Iată-mă, deci, după o cură de cultură și tradiție codleană, pe drum către Conac.

Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

După câteva minute de condus, Google Maps m-a dus fix în curtea conacului, distanța dintre muzeu și restaurant fiind de aproape 2 kilometri. Am fost întâmpinat de o grădină imensă decorată mai mult decât natural cu un iaz în mijloc, un podeț din lemn și câteva foișoare unde îți este mai mare dragul să stai și să servești ceva, în liniște, în mijlocul naturii.

Curtea Conacului lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

O terasă întinsă pe toată lungimea restaurantului face deliciul iubitorilor de natură și celor care vor să stea afară pentru a servi preparatele tradiționale servite la Conacul lu’ Bebe, pentru că aici, la Conac, poți servi numai preparate tradiționale.

Masă tradițională la Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Am făcut o plimbare prin parcul conacului și am decis să intru în restaurant. La intrare, certificate de autorizare, diplome, premii, majoritatea din domeniul culinar.

Masă tradițională la Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

În interior, o sală imensă, mijlocul liber, specific pentru localurile care au orchestră proprie sau agreează petreceri cu muzică live. Barul, chiar în fața intrării, decorat cu foarte mult bun gust și luminat în așa fel încât să pună în valoare sticlele cu băuturi alese, numai băuturi premiate internațional, dovadă a faptului că aici, la Conacul lu’ Bebe, calitatea face diferența.

Barul Conacului lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Prima impresie mi-a fost completată și confirmată de domnul Bebe și de Chef bucătar Petrică, doi oameni absolut extraordinari, doi oameni demni, doi oameni care au demonstrat cu prisosință că dacă îți dorești cu adevărat și faci cu pasiune ceea ce faci, restul vine de la sine.

Interior restaurant Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Am luat loc la masă în stânga barului. Imediat, a venit un ospătar și mi-a adus un meniu. Am studiat puțin oferta și am constatat că se servesc doar preparate tradiționale, în perfectă armonie cu vizita mea de la muzeu și de la Biserica Evanghelică Fortificată.

Gulyasul servit la Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Am cerut un gulyas sau gulaș, o cafea și o apă. Imediat mi-a fost adusă cafeaua și apa. Am mai așteptat puțin și a venit și tradiționalul gulaș, frumos prezentat și servit în ceaun, cu polonic, pe trepied de metal. Servirea impecabilă, ospitalitatea la același nivel, iar atmosfera locului relaxantă. Mi-am pus primul polonic, de gust. Am rămas absolut înmărmurit! Anul trecut am fost în toată Harghita, iar anul acesta în Covasna, dar … asemena arome și mirosuri nu mi-au fost date să le cunosc până la Conacul lu’ Bebe.

Gulyasul servit la Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Am continuat să savurez gulașul și, în mintea mea, îi doream doar de bine bucătarului. La final, am solicitat o întrevedere cu bucătarul pentru a-i mulțumi personal pentru acea minune culinară care a făcut deliciul zilei. Nu mică mi-a fost mirarea când Chef Petrică a venit împreună cu domnul Bebe, proprietarul conacului. Am avut parte de o bucurie fără margini, pentru că aveam ocazia să stau de vorbă cu doi oameni extraordinari, care fac diferența, aici, la Conacul lu’ Bebe.

Din meniul Conacului lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Amândoi, oameni cu foarte mult bun simț. Chef Petrică era emoționat de laudele și felicitările mele, dar, din partea mea, le merită cu prisosință. Se vedea de departe că cei doi fac echipa perfectă. Am întrebat, din pură curiozitate, cum a făcut ca gulașul să fie atât de gustos și, mi-a răspuns în cel mai simplu mod posibil, “mâncarea se face cu pasiune și dăruire, iar prepararea unui gulaș durează cinci ore și jumătate”.

Din meniul Conacului lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Domnul Bebe era numai un surâs de mulțumire. Și uite așa, din vorbă în vorbă, am aflat secretul succesului. Precum bănuiam, este vorba despre păstrarea culturii, despre pasiune și dăruire și, nu în ultimul rând, de respect față de oameni și față de clienți.

Mâncarea pregătită la ceaun și foc de lemne – Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Așa am aflat, conform spuselor lui Chef Petrică, că la o perioadă de trei, patru luni, în meniu apar preparate noi în meniu, “din cămara bunicii”. Iată deci, păstrarea cu sfințenie a tradiției locale. Toate bunătățile făcute la Conacul lu’ Bebe sunt atent preparate cu ingrediente proaspete pentru a asigura savoarea și autenticitatea gustului.

Terasa Conacului lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Mândria domnului Bebe este o fotografie, ce stă mărturie lângă bar, a vizitei lui Florin Piersic la conac. După cum spunea domnul Bebe, “a zis Florin Piersic că a fost în toată Ungaria și România, dar așa un gulaș bun nu a mâncat nicăieri”. Iată deci, că, lucrul bun făcut, de calitate, cu pasiune și dăruire aduce și satisfacția bine meritată.

Florin Piersic la Conacul lu’ Bebe, Codlea, județul Brașov

Un alt punct forte al Conacului lu’ Bebe este muzica live. La sfârșitul fiecărei săptămâni muzica live constituie atracția principală a zonei. Nici pe acest domeniu nu se face rabat de la calitate, astfel că, aici, la Conacul lu’ Bebe, prezenți sunt doar artiști cu renume, cum ar fi Puiu Făgărășanu, Formația Acord Brașov, Vlăduța Lupău sau Călin Crișan. Domnul Bebe împreună cu staff-ul Conacului are grijă ca la fiecare eveniment, fie că este vorba de Crăciun, Revelion, Paște, 1 mai, Dragobete sau orice alt eveniment, ori un weekend ca oricare altul, toți oaspeții să aibă parte de atenția și respectul cuvenit.

    Conacul lu’ Bebe pregătit pentru un eveniment

Aici, la Conacul lu’ Bebe, nici degustările de vinuri nu fac rabat de la calitate, astfel că, numeroase crame își etalează produsele, în centrul evenimentelor fiind somelierul Alin Mihalcea.

Din licorile premium servite la Conacul lu’ Bebe

Ca o concluzie a vizitei mele la Conacul lu’ Bebe, pot spune doar câteva cuvinte: pasiune, dăruire, calitate, respect, bun gust și bun simț. Din punctul meu de vedere, toate acestea sunt ingredientele ideale pentru succes garantat. În ceea ce mă privește, Conacul lu’ Bebe nu este niciodată prea departe astfel că, de câte ori voi avea ocazia am să merg să savurez delicioasele preparate ale lui Chef Petrică într-o atmosferă de vis alături de oameni adevărați.

Articol scris de Adrian Satmaru

Fotografii de Adrian Satmaru și Conacul lu’ Bebe

Conacul lu’ Bebe, Codlea Sfârșit de vară, început de săptămână. Nu eram foarte tentat, probabil și din cauza oboselii acumulate, să plec prea departe, dar, ...

[speranta-din-tine]

Heei! Spune-mi câteva cărţi pe care le-ai citit si ţi-au plăcut. Ai un blog frumos :*

Hei!Mulțumesc!😘Cărți care mi-ai plăcut:“O crimă aproape perfectă” de Haralamb,“Pierre si Jean” de Maupassant,“Elionor si Marianne"de J Austen,"Cianură pentru un surâs"de R O Brasoveanu,"Moartea păsării singuratice” de M Gruber.Mai sunt foarte multe dar m-am limitat la cateva din ele.

[spune-midacazambesti]

Pentru tine Luceafărule

A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată. Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâini, Astfel dorinţa-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade draga fată. Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. ... Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Şi când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe faţa ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare; Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii. Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară. - Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. O, vin'! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. - O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. ... Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă Şi dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează! Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari şi minunaţi Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş-acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin', odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. - O, eşti frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. - Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare? - Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe - Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să ştii asemenea Cât te iubesc de tare; Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege. Şi se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. ... În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce umple cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz-o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. - Da' ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ţi vezi de treabă. - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine şi să-mi dai O gură, numai una. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binişorul. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie... De te înalţ de subsuori Te-nalţă din călcâie; Când faţa mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată viaţa; Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zice-ncet: - Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le umple plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Luceşte c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi şi-n veci Va rămânea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe. - Tu eşti copilă, asta e... Hai ş-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi. ... Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger ne'ntrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorând îl înconjor Ca nişte mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte, Şi vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. - De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Şi m-aş întoarce-n chaos... Şi din repaos m-am născut, Mi-e sete de repaos. - Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n-au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri - Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu dentâi - Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Îţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. ... În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Lumina şi-o revarsă. Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă Şi umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dentâi Şi visul meu din urmă. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă: Abia un braţ pe gât i-a pus Şi ea l-a prins în braţe... Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi-ncetişor Dorinţele-i încrede: - Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează! El tremură ca alte dăţi În codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul: - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.

[mihaela-miha]

  Un cap jucăuș de clopoțel alb își face loc printr-un ochi topit de zapada si rasare ca un surâs pe obrazul ridat al Pământului. Of,ce răceala de gheata ma învăluie! Dar parca simt o mângâiere calda.Da, uite o raza ce coboară jucăușa printre dinții strepeziți ai soarelui.Trebuie sa-mi fac mai mult loc,sa ma vadă si sa-mi zâmbească doar mie. Se aude un zgomot ritmat apropiindu-se vertiginos. -Vai, sa nu ma strivești sub talpa ta calatorule! Abia am ieșit la lumina si sunt curios sa vad daca totul e la fel cum am lăsat anul trecut.Apoi nu vreau sa ma întorc în adâncuri ci sa ajung în palma micuța a unui copil sau sa fiu darul dintr-un început de martie, al unui tânăr îndrăgostit. Dar pașii trecură grăbiți  si gingașul ghiocel răsufla ușurat. Încerca sa-si faca curaj si-si mai ridica putin capul cu-n clinchet vesel. Privi în sus la nemărginirea albastra pe care,bântuiau fara tinta formele ciudate ale norilor. Dar ce-or fi punctele acelea negre  ce se mișca încet? Cred ca știu…sosesc pasările călătoare de pe alte meleaguri îndepărtate si însorite. Cine știe câte povesti mai aduc cu ele,câte doruri,câte iubiri sau câte dezamăgiri! Daca ar putea vorbi,daca ar putea împărtăși lumii tot ce au văzut în călătoriile lor poate oamenii ar mai învăța câte ceva si ar deveni mai înțelepți. Ghiocelul mai arunca o privire curioasa în jur si trase adânc aer în piept. – Hmm…!!!Dar pata aceea de culoare ce-o fi? Si ce parfum plăcut emana!N-am mai văzut pâna acum un trifoi cu patru foi violet. Aaaa,da,mi-am amintit…e un toporaș ce se încălzește si el la soare. -Te rog,da-te putin mai încolo,spuse ghiocelul supărat. Tu ești mult mai frumos si atragi toate privirile mai ales ca ai si un parfum minunat.Pe mine nu o sa ma mai vadă nimeni si voi rămâne aici singur si tremurând de frig la noapte. Însa toporașul îl privi o clipa cu dispreț si apoi,zâmbind ironic, cu infatuarea celui conștient de calitățile sale îi spuse: -Ei,poftim! Abia ai deschis ochii si ai si început sa emiți pretenții. Nu vezi ca eu sunt mai matur cu o zi? De ce nu ai putin respect? Misca-te tu daca te deranjează atât de mult prezenta mea! Ghiocelul încerca sa faca un pas dar niște fire nevăzute îl țintuiau acolo în ochiul acela de zapada. Ridica din umeri a neputință,a resemnare si străduindu-se sa-si ignore vecinul, își opri privirile asupra unor buchete imense de flori albe si roz. -Uite ce haine de sărbătoare au îmbrăcat pomii aceștia! Parca-ar fi voalurile unor tinere mirese. Eh!Primăvara!Primăvara!Aduci cu tine frumusețe, tinerețe si un suflu de viata noua. Ramase câteva clipe pe gânduri apoi spuse: -Viata mea e scurta. Azi sunt copilărie,mâine adolescenta,poimâine maturitate si apoi…..apoi nu mai sunt nimic. Dar în intervalul acesta atât de mic simt cu intensitate tot ceea ce voi oamenii poate nu ati simțit în atâția ani: toată dragostea si frumusețea acestei lumi…

Povestioara pentru copii… Un cap jucăuș de clopoțel alb își face loc printr-un ochi topit de zapada si rasare ca un surâs pe obrazul ridat al Pământului. 500 more words

[dincolo-de-ceata]

El.

Am nevoie de vindecare, sufletul meu sângerează puternic și nu îl pot ajuta în vreun fel. Durerea. Durerea e atât de fizică, atât de nemiloasă că aș vrea să îmi scot memoria și să rămân așa.. goală. Cum am ajuns aici? Cum am lăsat orice urmă de surâs în vară? Ei bine, a fost un el, un el pe care nu credeam c-am să-l cunosc vreodată, un el care mi-a intrat pe cele mai întortocheate cărări ale inimii și ale minții. Un el care mi-a oferit un singur azi, fără de ieri și fără de mâine.

Toamnă, miros de frunză uscată pe străzile orașului, vântul era puternic, și el era acolo, mă aștepta ca un vânător care-și așteaptă prada. Era frumos, să mă crezi! I-am simțit de-ndată parfumul, i-am adorat de la început eleganța, și i-am iubit încă de pe atunci zâmbetele. Ne-am întâlnit pentru că urma să-i traduc niște studii medicale, dar cine avea să știe că-i voi traduce bătăile inimii după bunu-mi plac. Ne-am salutat în grabă, nu reușeam să-l citesc pentru că mă simțeam așa mică în privirea lui, simțeam cum mă îmbracă și cum mă dezbracă iar eu mă împăcasem rapid cu ideea. Ne-am dus într-o ceainărie, m-am așezat cu grijă pe scaunul din fața lui și l-am lăsat să mă descoasă, cuvintele curgeau, îl știam, acesta era sentimentul.. Nicholas, ai venit ca o ploaie de vară în viața mea!  Am aflat de îndată cât de mult aveam să-l iubesc. Iar el? Ce gândea?

[mariareverii]

Există un timp în viață asta pe care ai nevoie să îl petreci doar cu tine, fără  nimeni  altcineva  în  preajma. Este  timpul  în  care  înveți să te  cunoști - în  acel moment nu mai contează dacă ne-am făcut  țandări ca să ne recompunem, dacă ne-am mințit  ca să  descoperim adevărul, dacă ne-am urât ca aflăm iubirea  adevărată.

Budiștii  sunt  convinși  ca  omul este întotdeauna  altul, născând-se neîncetat.

Stii cum definește  Nichita Stănescu  omul ? “O  pată  de  sânge  care  vorbește”…

Cat  de  frumos  este  că  în problemele  spiritului și ale sufletului  nu  există  cârje; nu ai susținere ca să poți  înainta… ci poți oricând zâmbi… nu trebuie punct de sprijin, ci incredere in sine…

Într-o  oglindă  iți  speli chipul, privindu-ti-l  până  când  te  accepți  să  fii tu insuti.

Să  fii  așa  cum  îngerul  dorește să te vezi pe tine însuti, nemulțumit, mâhnit, vesel  sau  bucuros, fiecare ipostază are cate o trăsătură  ce ne dă  de gol…

Rog  îngerului  meu  să  îmi trimită  starea  ce  mi-aș  dori-o  cu tot, chiar și imaginea  din  oglindă… dar cea reala, cu un surâs discret pictat subtil de nota unei bucurii.

Poate că nu mă pot reflecta mereu în ochii dragi, poate că nu mi-e dat să aud mereu vorbele calde, dar le port în mine și le regăsesc, cu siguranță, pe toate, la țărmul meu, aşteptandu-mă-n nemărginire, pe plaja cu nisipuri albastre pe care ne-am promis-o cândva, unul altuia.

Uite, eu nu-s singură niciodată. Am strâns în mine lanuri de azur, buchete de frumos, pânze întregi de țesătură din cuvinte murmurate cu intelesuri ascunse, roșu șoptit de patimi…

Singurătatea nu există și nu trebuie să sperie pe nimeni. Ne place sau nu, ne-am născut, murim, ne trăim sentimentele, zbuciumul, victoriile, dezamăgirile, bucuriile și eșecurile, în propria intimitate. Exploziile exterioare sunt doar o fărâmă infimă din ceea ce trăim în propriul adânc. Și mai apoi, singurătate nu e să nu ai cui să-i dăruiești bogățiile strânse la interior, ci sănu ai ce împărți cu nimeni, nici măcar cu tine însuți. Nu e neapărat lipsa celor dragi, ci goliciunea minții și a inimii.

[cavou]

Noi te am iubit ca una si a rămas doar un ecou în gol ...o umbra ce ne mângâie în amintire ...Ai fost prieten și învățator. ..inima ne e doar o lira animată tu te ai atins de ele și le ai făcut să răsune. ..nu te ai gândit că cineva te poate iubi atât de mult suflet ....și prin absența ta ai format niște goluri .....suntem incomplete. ...ne ai răpit prietenia cu un zâmbet și ne ai inchis în întrebări. ..asteptam uitarea ....și suntem fericite și în același timp un regret ne bântuie .....eu o uram pe ea și ea pe mine ...o invidia ca ea era cu tine și ea era la fel ,acum noi ne înțelegem cel mai bine. ..nu ne mai ai ...Noi nu te mai simțim dar ai rămas aici o iluzie ce ne aduce aminte ....de tine .un suflet și un surâs ..un nume așa frumos ...un prieten veșnic e ceea ce ne doream dar ni te ai dus ca nisipul ce se strecoară printre degete...

[11-october-blog1]

Zâmbeşte,suflet..

Ochii tăi sunt trişti.. Acei ochi care,ascund şi speranță şi teamă. Privirea ta profundă ce ar putea înnebunii pe oricine,văzută prin prisma lacrimilor ce îți alunecă lin pe obraz,jur că îmi străpung inima.. Par vorbe din poezii,obositoare de altfel.. dar tu copilaş frumos,meriți să fii fericit.. Nu mai zâmbeşti de mult. De câtă vreme,oare,chipul tău nu a mai fost alintat cu vreun surâs,suflet ? Pare că ai renunțat de mult la acel "totul va fii bine" pe care ți-l spuneai când lucrurile alunecau spre rău. Vrei să fii fericit deşii în mintea ta totul pare a fii în zadar. Totuşi,ai încredere în mine. Ştiu prin ce treci.. trecem impreună,ok? Mergem înainte,cu toate că uneori ne e din ce în ce mai greu. Zâmbeşte,înger ! Eşti minunat . Tu eşti o stea . Micuțul,dar întregul meu univers .

[cosminmasallyblog-blog]

In lumea mea, sunt inconjurat de 5 cercuri

Cum am spus lumea mea nu este perfecta....

Ce inseamna asta?

  Primul cerc repezinta acceptarea, cred că este aceeaşi senzaţie pe care o ai cu o clipă înainte de moarte când îţi dai seama că de fapt eşti doar un muritor ca orice altă vietate ce a umblat pe Pământul acesta. Ştii că nu eşti aşa şmecher cum te credeai, dar că există o bucurie în toată povestea asta. Aşa fragil şi vulnerabil , ai îndrăznit să visezi şi să încerci să cucereşti pământul şi cerul. Acceptarea de sine înseamnă că vine o clipă când te îmbrăţişezi pe tine, fizic, mental, emoţional, spiritual şi îţi spui ”Bravo, băi!”

Oricine eşti şi oriunde ai fi, meriţi un bravo. Nu eşti mai prejos cu nimic faţă de niciun alt om de pe Pământul acesta. Poate ţi se pare că ai o viaţă foarte diferită, dar asta doar pentru că lecţiile tale de viaţă sunt diferite.

  Al II cerc  reprezinta curajul, m-am intrebat mult timp ce inseamna a avea curaj? Desigur ca suntem invatati inca de mici despre un anumit tip de curaj prezent in basmele sau naratiunile studiate la scoala. Aici intalnim eroi care savarsesc acte pline de eroism de unde rezulta ca ei au curaj.

Cel mai curajos om pentru mine nu este acel om care face anumite lucruri(de multe ori putem fi constransi sa actionam in anumite feluri) ci cel care poate sa vorbeasca deschis si fara jena despre sine insusi!

  Al III cerc  reprezinta nebunia, atunci când încetezi să fii preocupat cu nimicurile care preocupă pe toată lumea, eşti considerat nebun, atunci când ierţi eşti considerat nebun. Ei bine, tu nu arunci cu noroi. În interiorul tău găseşti doar frumos şi pace şi un dor nebun de o lume mai bună, iubitoare şi sensibilă. Indiferent cât de tare ai fost rănit în trecut ori prin ce ai trecut, atunci când ierţi povara îţi este ridicată.

Atunci când faci eforturi ca să plăteşti cu aceeaşi monedă, mori încet, te lupţi cu tine însuţi şi te persecuţi pe tine însuţi. Te pedepseşti de parcă te urăşti şi nu poţi să adormi noaptea.

  Al IV cerc reprezinta lupta, lupta cu mine...viata ne loveste pe toti, intr- un ritm si o intensitate diferita, insa toti ne-o luam in freza. Dar nu e vorba despre cat de tare poti sa lovesti ci despre cat de tare poti sa fii lovit si sa continui sa mergi inainte.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic: "- De'atâţia ani, De când mă porţi spre acelaşi sublim necunoscut, De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut, Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut; Surâs"

  Cercul final (V) & centrul reprezinta increderea, puterea, si siguranta.  Pun mare preţ pe părerea celor din jur şi sunt afectat puternic când acţiunile, comportamentul sau chiar propria mea identitate sunt criticate şi judecate şi în acelaşi timp nu ma pot bucura de o activitate sau un lucru decât dacă cei din jur îmi arată aprobarea şi validarea. (da stiu, AIUREA)

Cât timp îmi sunt centrul propriei existențe, nu mă pot deschide cu adevărat către altceva sau altcineva, nu pot nici cunoaște vreun lucru oarecare, nu mă pot împărtăși de ceva al acestei lumi, chiar dacă am impresia contrară. Mă caut pe mine în tot ceea ce mi se înfățișează, și din cauza asta nu pot percepe, înțelege, accepta, nu mă pot apropia de nimic din ce nu sunt eu însumi.

[mariancojanu]

Frumoasa Elena Negri a fost marea iubire şi sufletul pereche al poetului Vasile Alecsandri. Dragostea celor doi s-a sfârşit dramatic. Elena a murit, răpusă de o boală gravă, chiar în braţele poetului. În amintirea iubirii sale, Alecsandri a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Elena Negri şi Vasile Alecsandri s-au cunoscut în tinereţe. El era un poet de o frumuseţe melancolică, iar ea o tânără foarte admirată. Elena era fiica lui Petrache Negri şi sora lui Costache Negri, bun prieten al lui Vasile Alecsandri. Alecsandri avea 23 de ani. ”El era atunci un tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţa albă pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut”, notează Nicolae Petraşcu în lucrarea ”Icoane de lumină”.

S-au cunoscut prin intermediul fratelui şi s-au văzut pentru prima dată în 1844, în casa lui Costache, la Mânjina, la o serată. Se spune că între cei doi a fost dragoste la prima vedere şi că Elena ar fi fost marea iubire predestinată a vieţii lui Alecsandri, dacă destinul frumoasei tinere nu ar fi fost curmat brusc de o boală cumplită.

Vrăjit de frumuseţea Elenei

Poetul a fost atras de frumuseţea Elenei. Tânăra era una dintre cele mai fermecătoare prezenţe feminine din cercurile aristocratice ale vremii. “Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale era suflet din sufletul lui Alecsandri”, mai notează N. Petraşcu în ” Icoane de lumină”. Elena că a fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care l-a admirat sincer pe poet şi i-a susţinut opera în cercurile aristocrate ale Moldovei.

Planuri de căsătorie cu Ninita

După ce s-au cunoscut, Elena Negri l-a invitat pe Alecsandri la moşia de la Blânzi. Cei doi au petrecut aici timp suficient pentru a realiza că sunt făcuţi unul pentru celălalt. La Blânzi, amorezii şi-au jurat iubire veşnică şi şi-au făcut planuri de căsătorie. Mariajul care se întrezărea în viitor a fost dat peste cap de boala tinerei.

Doctorii care au descoperit că tânăra Elena suferea de o boală gravă de plămâni i-au recomandat acesteia să petrecă o vreme în ţările calde şi în acelaşi an ea a pleacat în Italia. Alecsandri nu şi-a însoţit de la bun început iubita în călătorii, însă după numai o lună nu a mai suportat dorul şi a plecat după ea. A găsit-o pe Elena la Veneţia în toamna anului 1846 şi aici au trăit două luni de iubire aprinsă.

Cu speranţa că boala Elenei va fi învinsă, cei doi şi-au făcut în continuare planuri de căsătorie. Alecsandri o alinta pe Elena Negri spunându-i Ninita. Cu Ninita visa poetul să aibă un băiat pe care să-l boteze Amiral. Cei doi îndrăgostiţi străbat împreună Italia şi se stabilesc la Palermo, împreună cu Nicolae Bălcescu. Visul de iubire a fost întrerupt însă de agravarea bolii Elenei.

Iubita a murit în braţele poetului

Starea de sănătate a Elenei Negri s-a înrăutăţit şi Alecsandri a vrut să o ducă într-o zonă mai caldă a Italiei. La părăsirea cuibuşorului din Italia, Alecsandri nota cu amărăciune în jurnal: ”Ne-am obişnuit atât de mult cu acest frumos colţişor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristam numai la gandul de a-l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestări de bucurie, câte scene duioase sau nebuneşti, serioase sau copilareşti s-au petrecut în doua luni între pereţii acestui apartament (…) Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colţ are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârşit, trebuie sa ne despărţim de toate”.

În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Ninitei se agravează. Alecsandri şi Costache Negri o îmbarcă, de urgenţă, pe tânără, pe un vapor, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena a murit însă pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său. A fost înmormântată în curtea unei biserici greceşti. Despre Alecsandri se spune că s-a întors în ţară bolnav şi cu greu a trecut peste drama trăită.

Versuri de dor pentru iubita pierdută

La cinci ani de la moartea Elenei Negri, gândul lui Alecsandri era tot la iubita sa Ninita. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Bălcescu, Alecsandri amineşte: ”Iubita noastră Elena Negri este înmormântată în ograda bisericii greceşti din Pera. Mormântul ei este acoperit cu o lespede de marmură pe care este săpată următoarea inscripţiune: Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847. Când vei merge să vizitezi acel mormânt care cuprinde cea mai scumpă şi cea mai bogată parte a vieţii mele să depui câteva flori în amintirea mea”. Ca epitaf al marii iubiri, Alecsandri a scris poezia ” Steluţa”.

”Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! Şi care-odinioară luceai atât de vie Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină! În veci printre steluţe te cată al meu dor, Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină, Pe plaiul nemuririi se-nalţă c-un lung zbor.”

Chiar dacă s-a recăsătorit şi şi-a întemeiat o familie cu o altă femeie, Alecsandri a fost convins că Elena Negri i-a fost ursita. La doisprezece ani de la drama trăită, poetul mai dedică o operă marii iubiri pierdute: poezia ”Ursita mea”.

”Eram atunci pe mare… În dulcea-i legănare Muri ursita mea!

Aşa avui eu parte A sta în veci departe Ş-a plânge după ea!”.

Sursa: web / Wikipedia foto & video by: TVR / Google / YouTube / Tumblr / Wikipedia Vă mai recomand: Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la Bucureşti, trimis în Gulag Notă: Toate informatiile prezentate în articol apartin autorului. Informaţiile publicate de mariancojanu.blog pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor. IN ATENTIA CITITORILOR: Comentatorii sunt răspunzători în totalitate pentru conţinutul publicat. Vă rugăm să vă exprimaţi civilizat şi legal. Marian Cojanu Official Pages / Marian Cojanu Official Website

Drama neştiută a marelui poet Vasile Alecsandri: Elena Negri, dragostea vieţii lui, i-a murit în braţe. Ce poezie i-a dedicat artistul Frumoasa Elena Negri a fost marea iubire şi sufletul pereche al poetului Vasile Alecsandri. Dragostea celor doi s-a sfârşit dramatic.

[doracademyint]

21 km “Pe Argeș în jos”

Un articol nou a fost publicat pe http://www.glumazilei.tk/21-km-pe-arges-in-jos/

21 km “Pe Argeș în jos”

Duminică, 5 dimineața. Când am auzit alarma telefonului, ideea de a părăsi patul cald pentru a merge la Semimaratonul de la Pitești nu mi-a surâs deloc. Mai ales că în ziua precedentă înghețasem cât ai zice “12 km” la alergarea de dimineață din IOR și îmi imaginam că temperatura avea să coboare și azi sub zero grade. Însă cine bagă în seamă astfel de gânduri mai mult de câteva minute??

M-am mobilizat, mi-am luat bagajul pregătit de seară și după ce am mai orbecăit un pic prin casă am pornit spre locul de întâlnire cu ceilalți omuleți, pentru destinația “Pitești”. Afară, beznă, dar parcă nu așa de frig față de sâmbătă.

Semimaratonul “Pe Argeș în jos” se află deja la ediția a treia, dar pentru mine a fost prima participare. Este una din puținele curse de alergare unde înscrierea este gratuită.

După un drum lejer cu mașina pe autostradă, am ajuns devreme la Pitești, câteva minute după ora 8, când la Teatrul de vară din parcul Ștrand, locul startului, încă era liniște și se făceau probe de microfon. Ne-am luat kit-urile de participare, apoi am pierdut timpul la un ceai, într-o benzinărie. Un ceai chiar bun, servit în cești mari, de sticlă transparentă.

Gata de start

Pe la 10 ne-am întors la zona de start, unde de data aceasta era plin (cred că 90% din mașinile parcate în apropiere erau de București). Startul pentru probele de 7 și 14 km era programat la 10:30, iar la 21 km, 10 minute mai târziu. S-au decalat un pic plecările, timp în care am tremurat maxim, deși mă îmbrăcasem bine (prea bine, după cum aveam să constat mai târziu). Am văzut și alergători în pantaloni scurți și tricou, deci probabil că frigul era doar în mintea mea :))

Traseul

A venit într-un final și momentul startului, când am luat-o din loc cu spor, motivată mai ales de frig. Aleile înguste parcului au fost cam depășite de numărul mare de alergători, dar apoi ne-am răsfirat și n-a mai fost o problemă.

Traseul a fost mai ok decât mă așteptam. Privind pe hartă, îmi părea o zonă cam searbădă, semi-industrială, însă la fața locului am descoperit un parc tare fain, pe care l-am străbătut de câteva ori. Am aflat că se numește Lunca Argeșului și cred că e o plăcere să te plimbi vara prin el, când copacii sunt înverziți.

Pe unele porțiuni din traseu, asfaltul sau dalele erau acoperite de zăpadă și gheață – o provocare să-ți păstrezi echilibrul, mai ales la curbe și întoarceri. Însă am supraviețuit fără vreo căzătură. Marcarea traseului a fost ok, poate în unele locuri ar fi fost nevoie ca săgețile desenate pe asfalt să fie mai vizibile, plus câteva benzi suplimentare.

Foto: Catalin Matei Photography

De la a doua tură (din cele 3) am mărit un pic ritmul și zic eu că am scos un pace sub 6 pe toți cei 21 km. M-am încălzit bine, probabil că și temperatura urcase cu câteva grade față de dimineață, iar în cele 4 straturi de tricouri + geacă mă simțeam ca într-o saună. Mi s-au încălzit până și mâinile – lucru foarte rar în cazul meu iarna, deși port mereu mănuși. 

Impresiile de după

La finish am primit un delicios Power Shot de la Sloop, adică un mini-smoothie picant, cu sfeclă roșie și ghimbir, pe care l-am dat gata într-o clipită, deși era extrem de rece. Portocale, mere, batoane sau alte chestii n-am prins. Ce-i drept, nici n-am investigat prea bine locul de unde ar fi trebuit să le iau, pentru că aveam la mine un baton cu fructe uscate, deci n-am avut nevoie de întăriri suplimentare.

Despre alimentele și băuturile de la punctul de hidratare nu pot să mă pronunț, pentru că nu am luat nimic de-acolo.

Recunosc, la finish am fost un pic aeriană. Era haos în zonă, majoritatea participanților terminaseră cursa, oamenii se mișcau în toate direcțiile, iar mie mi-era cald și sete. Încă n-am aflat timpul, dar bănuiesc că puțin sub două ore. Am aflat și timpul: 1:52, locul 4 la Open feminin și 1 la categoria F 30-39.

Medalia e foarte simpatică, seamănă cu un biscuit personalizat, pudrat cu zahăr. Noroc cu șnurul tricolor, că altfel aș fi mușcat din ea :)) Pentru a susține producerea medaliilor a fost recomandată o donație de minim 5 lei, medaliile fiind realizate copiii de la Fundația Rafael, către care au mers bănuții. Un gest frumos din partea organizatorilor!

Per total, mi s-a părut o cursă organizată foarte bine, fără nicio diferență față de cele la care există taxă de înscriere. Un mare Bravo! din partea mea organizatorilor pentru atragerea unor sponsori ca Solaris și Sloop, cu produse care încurajează un stil de viață sănătos. Mulțumiri voluntarilor și fotografilor care și-au oferit suportul, în ciuda frigului!

În concluzie, am marcat încă o alergare relaxată și o cursă reușită, iar părăsirea patului duminică dimineața a fost, până la urmă, o alegere excelentă.

PS: Da, se poate alerga foarte bine și iarna, pentru cine se îndoia de asta 😀

Source link