#sultanul otoman | Explore Tumblr posts and blogs

stiri-noi · 4 years ago

Text

Ion Ghica, boierul liberal care susținea apariția unei industrii naționale

Ion Ghica, matematician, om politic, diplomat și președinte al Academiei Române, a fost una dintre figurile proeminente românești ale secolului al XIX-lea de care se leagă în special nu numai mișcarea revoluționară de la 1848, ci și aducerea principelui străin și crearea Partidului Național Liberal.

S-a născut la 12 august 1816 la București într-o familie de fanarioți naturalizați care a dat Principatelor nu mai puțin de 10 domnitori. Tatăl său, boierul Dimitrie (Tache) Ghica, a fost mare logofăt și avea studii la Viena. Mama, Maria, era sora patriotului Ion Câmpineanu.

Ion Ghica a învățat carte mai întâi în grecește și apoi în românește. Un rol important în educația sa din copilărie îl va avea Ion Heliade Rădulescu, alături de care, peste ani, va plănui și organiza minuțios izbucnirea Revoluției de la 1848 (evenimente care au implicat și alte nume mari, precum Nicolae Bălcescu, Christian Tell, fraţii Golescu, fraţii Brătianu, C.A. Rosetti sau Gheorghe Magheru).

La 14 ani începe colegiul „Sfântul Sava“, unde se împrietenește cu Nicolae Bălcescu, iar împreună cu C.A. Rosetti şi Grigore Alexandrescu studiază franceza cu intelectualul și activistul politic Jean Alexandre Vaillant. Este trimis apoi la Paris, unde în 1836 obține un bacalaureat în litere la Sorbona.

O prietenie pe viață cu Vasile Alecsandri

Timp de patru ani (1837-1841) a studiat ingineria de mine şi matematicile la Paris și a obținut licență în ambele. În această perioadă va lega o prietenie pe viață cu Vasile Alecsandri, căruia îi va trimite și celebrele scrisori devenite apoi o mare capodoperă literară și o critică plină de umor a moravurile sociale dintre 1800-1860. Tot la Paris își definitivează principiile naționale și liberale cu privire la eliberarea Principatelor de sub ocupația rusească.

Întors în țară în 1841 a vrut să se ocupe de exploatarea salinelor și să predea la Colegiul „Sfântul Sava”, însă i se nesocotesc studiile şi capacitățile (domnitor al Țării Românești era unchiul său Alexandru Dimitrie Ghica, supus intereselor Rusiei). Primește în schimb posturi administrative, specifice rangului său de boier. Pleacă la Iași, unde va preda geometria, mineralogia, antropologia şi economia politică la celebra Academie Mihăileană (viitoarea Universitate din Iaşi) fondată de domnitorul Mihail Sturdza.

Ion Ghica / Crredit foto: MNIR

Împreună cu Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, în toamna anului 1843, a înfiinţat la Bucureşti societatea revoluționară secretă „Frăţia“, organizată după modelul lojilor masonice. Peste doi ani, organizația va avea o filială pariziană, Societatea Studenților Români, în care se vor implica activ C.A. Rosetti şi frații Brătianu. Cele două vor avea un rol important în mișcarea revoluționară de la 1848, la care Ion Ghica va participa activ, mai întâi în Moldova şi ulterior în Ţara Românească, unde va face parte dintre liderii evenimentelor.

Titlul de bei îi va lua dreptul de a fi ales

Apreciat pentru diplomația de care dădea dovadă, este trimis de guvernul provizoriu (neproclamat) de la București să negocieze cu Poarta Otomană pentru a obține sprijinul sultanului.

Înăbușirea revoluției și exilarea prietenilor săi politici îl determină să rămână la Constantinopol. Fiind considerat loial Porții, Ion Ghica va fi numit în 1854 guvernator al insulei Samos (principat autonom grec în cadrul Imperiului), având ca misiune principală să oprească acțiunile piraților care stânjeneau negoțul şi transportul maritim otoman în Marea Egee. Pentru că a îndeplinit cu succes misiunea, sultanul Abdul-Medjid îi acordă titlul de principe (bei) de Samos. Acest lucru îi va aduce critici printre foștii colegi revoluționari, interzicându-i-se la întoarcerea în țară dreptul de a alege și de a fi ales în adunarea legislativă.

Susținător la început al lui Alexandru Ioan Cuza, este desemnat după Unirea Principatelor să conducă pentru câteva luni guvernele din Țara Românească și Moldova. Ulterior, contribuind la formarea „monstruoasei coaliţii” dintre liberali şi conservatori care se opunea reformei agrare şi electorale, Ion Ghica formează un Guvern provizoriu după abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866. În același an devine și deputat, iar peste trei ani senator.

Autorul celebrei legi a Poliției Rurale și susținător al apariției industriei și comerțului național

După aducerea Principelui Străin, în care Ghica a avut un rol principal, Carol I îl însărcinează să conducă Guvernul între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867. În același timp va deține și portofoliul Ministerului de Interne, adoptând celebra Lege a Poliției Rurale, un adevărat cod care va fi aplicat timp de 40 de ani și care stabilea păzitori de noapte şi zi înarmați.

„Poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”, mai prevedea actul normativ.

Ion Ghica / Crredit foto: Profimedia

Deși era unul dintre marii latifundiari ai țării, Ion Ghica era fruntaș al liberalilor moderați și a fost primul care a susţinut apariţia unei industrii şi a unui comerţ naţional, pe exemplul ţărilor occidentale.

Și-a exprimat concepția economică liberală încă din 1847 când a scris romanul „Istoria lui Alecu Şoricescu”, o critică la adresa societății revoluționare bucureștene, care îşi urmărea propriile interese de înavuțire.

Înţeleagă rumânii că un negustor care măreşte prin creditul său relaţiile ţării noastre cu celelalte neamuri, un arendaş care exploatează bine pământul, care face bucate multe, care îmbunătăţează felul seminţei şi aduce capitalurile streine în ţară este mult mai folositor decât un boier mare nevrednic, cum avem o mulţime”, scria el.

Încercarea de răsturnare a lui Carol și înfierarea lui Catargiu

Este numit din nou în fruntea guvernului liberal în 1870, însă încercarea de răsturnare a principelui Carol (în speranța că va putea instaura republica) se soldează cu un eșec care va însemna și sfârșitul carierei sale guvernamentale, la 11 martie 1871.

Ion Ghica va fi unul dintre fondatorii Partidului Național Liberal, în 1875, de notorietate fiind articolele sale din gazeta „Alegătorul liber” îndreptate împotriva guvernului condus de Lascăr Catargiu, care îi luase locul în 1871.

Într-un astfel de articol, de dinaintea alegerilor parlamentare din aprilie 1875, Ion Ghica scria:

Un om, ajutat şi susţinut de câţiva amici şi partizani, printr-o manoperă dibace şi cu meşteşug condusă, într-o noapte pune mâna pe guvernul ţării (este vorba de înlocuirea bruscă în 1971 a guvernului lui Ion Ghica cu cel al lui Lascăr Catargiu n.r.); prin persecuţiuni, prin intimidări, prin promisiuni şi prin interese satisfăcute, îşi formează o trupa de oameni activi, ageri, îndrăzneţi şi devotaţi; ajutat şi susţinut astfel, îşi formează o Cameră după chipul şi asemănarea sa, reduce administraţiunea, justiţia şi constituţiunea la bunul plac al său şi al amicilor săi, guvernă de patru ani fără control, fără piedici, bucurându-se de toată încrederea şi de toată bunăvoinţa şefului statului şi a camerelor ce şi-a format… Tânguiri şi gemete, blesteme şi un huet surd cari se ridică din toate piepturile, sărăcia, mizeria şi epidemiile pretutindeni… boalele, aliate cu concesiuni oneroase, cu tot felul de impozite şi de stoarceri de bani, distrugând câmpiile, secerând oamenii şi vitele şi semănând pustiirea şi dezolaţiunea”.

Separat de scrierile sale politice, Ion Ghica se va manifesta în câmpul ştiinţifico-publicistic, ca membru de seamă al Academiei Române, al cărui președinte va fi de patru ori, şi ca diplomat, (între 1881-1890 a fost ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra).

Ultimii ani din viață, Ion Ghica îi va petrece la moşia sa din Ghergani, unde se va și muri în 1897, la vârsta de 80 de ani. Era ultimul reprezentant al generației pașoptiste şi a fost înmormântat cu onoruri de stat în capela conacului.

Vă recomandăm să citiți și:

Vila Florica, locul de suflet al Brătienilor unde s-au luat mari decizii pentru soarta României

Vasile Lascăr, omul care a pus bazele poliției române moderne

Cum i-a impresionat liberalul Ionel Brătianu pe liderii Antantei

Ion Gheorghe Duca: „Am fost primul ministru care după Unire a mers în Transilvania”

I. G. Duca, marele om de stat care a sfârșit tragic

Vintilă Brătianu și politica liberală „prin noi înșine”

Constituția liberală din 1923 și „spiritul unei democrații desăvârșite”

Spiru Haret, matematicianul care a renunțat la o carieră academică de succes în Occident pentru a ridica România din analfabetism

Ion Nistor, artizanul unirii Bucovinei cu România, închis forțat la Sighet pentru că a fost ministru

Ion C. Brătianu și cea mai lungă guvernare din istoria democratică a României

Un moment cheie în istoria României: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

Ionel Brătianu, patriarhul României Mari

Articolul Ion Ghica, boierul liberal care susținea apariția unei industrii naționale apare prima dată în Descopera.ro.

#Ion Ghica #boierul liberal care susținea apariția unei industrii naționale

0 notes

albacarolinatv · 5 years ago

Text

CUM A AJUNS MUNICIPIUL SEBEȘ ÎN PROPRIETATEA MUZEULUI DE ISTORIE

Municipiul Sebeș şi-a adjudecat clădirea cu suma de 500.000 Euro.

DAR CARE ESTE POVESTEA ACESTEI CLĂDIRII? Situată în cadrul frontului stradal care delimitează la nord Piaţa Mare a oraşului, în colţul de nord-estic al acesteia, Casa Zápolya este una dintre cele mai vechi şi importante construcţii laice din Sebeş care, în prezent, adăposteşte Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeş. Clădirea a servit de-a lungul timpului ca spaţiu de găzduire a reprezentanţilor puterii, când aceştia se aflau în trecere prin Sebeş, şi tot aici s-au desfăşurat câteva lucrări ale Dietei Transilvaniei. La aspectul actual al clădirii îşi aduc contribuţia elemente de volumetrie şi decorative caracteristice stilurilor gotic şi renascentist. Privit în ansamblu, monumentul se prezintă sub forma unui edificiu cu demisol, parter boltit şi etaj tăvănit, cu plan dreptunghiular, având latura lungă orientată pe direcţia nord-sud.

Nucleul iniţial al clădirii era alcătuit, probabil, din două mici clădiri, dreptunghiulare, aflate la mică distanţă una de cealaltă. Cu timpul, parcelele aferente fiecăreia dintre ele s-au unit (când ambele case au avut acelaşi proprietar), iar locul clădirilor iniţiale a fost luat de una cu dimensiuni mai mari, cu planul aproape pătrat. Părţile cele mai vechi sunt situate în partea de nord, la nivelul demisolurilor şi, probabil, în dispunerea lor respectau aliniamentul unui front stradal mai vechi. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, clădirea avea un plan aproape pătrat. Pe latura de nord şi pe cea de est a corpului răsăritean, la nivelurile demisolului şi parterului, există două deschideri de uşă, care se încheie în partea superioară în arc frânt. S-a conservat şi o parte a faţadei principale, sudice, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. Aceasta este vizibilă într-o încăpere adosată mai târziu construcţiei, iar în cadrul ei s-au conservat o fereastră şi o uşă cu ancadramente de piatră, a căror profilatură poate data faţada în intervalul de timp amintit mai sus. Sunt elemente stilistice ce se pot încadra în goticul târziu şi la începutul Renaşterii. În continuarea fragmentului faţadei, la extremitatea sudică a gangului ce separă cele două aripi ale clădirii, există un portal, al accesului carosabil, de formă semicirculară, realizat din bolţari de piatră. Profilatura arhivoltei, forma arcului şi blazonul din centrul lui conduc spre datarea acestuia în acelaşi interval de timp, sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. În această fază este posibil să fi existat două încăperi de mici dimensiuni care, în prezent, formează mezaninul construcţiei. Ele făceau parte, probabil, din etajul vechii construcţii şi comunicau cu demisolul printr-o scară de lemn, ale cărei urme sunt încă vizibile. În exterior, pe faţada de vest, există trei contraforturi, dintre care două s-au păstrat în întregime, iar unul a fost parţial demolat. Acestea, se pare că nu au fost proiectate pentru a conlucra cu bolta camerei din spatele faţadei sudice, ci, mai degrabă, au fost executate după etajarea clădirii, sau la o refacere mai recentă, din dorinţa de a asigura o mai bună stabilitate construcţiei. Este important de menţionat faptul că naşterea bolţii este situată undeva în partea de mijloc a contrafortului. La aproximativ 2,5 metri spre sud se află un alt contrafort, parţial demolat, care sprijinea zidul de cărămidă al unui nou corp de clădire, adosat fostei faţade de sud. Un alt contrafort este situat mai spre nord, în dreptul încăperii prin care se realiza accesul la demisol. Pe aceeaşi faţadă, mai spre nord, există încă trei contraforturi ridicate la restaurarea din anii 1962-1964.

Încăperile demisolului şi ale parterului sunt acoperite cu bolţi semicilindrice, cu şi fără penetraţii, primele având picioarele sprijinite pe console masive de piatră. Şi gangul este acoperit cu o boltă semicilindrică cu penetraţii, sprijinită pe console. Acest tip de boltă a fost des folosit în Transilvania, începând cu al doilea sfert al secolului al XVI-lea. La sfârşitul secolului al XVI-lea sau în primele decenii ale secolului următor, clădirea a suferit din nou transformări, dobândind, în linii mari, aspectul şi planul actual. A fost extinsă spre sud, prin adosarea unei încăperi şi alungirea alteia, iar pe latura de nord, la nivelul etajului, a fost executată o loggia. Din punct de vedere istoric, importanţa clădirii rezidă în faptul că este clădirea în care a locuit și a murit ultimul voievod al Transilvaniei, Ioan Zápolya care, după înfrângerea de la Mohács, din anul 1526, a fost încoronat ca rege al Ungariei, la Székesfehérvár. IOAN ZÁPOLYA (N. 2 FEBRUARIE 1487-D. 22 IULIE 1540, SEBEȘ) A fost fiul lui Ştefan Zápolya, care a fost desemnat de Matia Corvin drept locţiitor al lui în Austria. Din anul 1510 a fost voievod al Transilvaniei, comite de Zips şi comite al secuilor, Ioan Zápolya fiind cel mai puternic om al momentului din întreaga Ungarie. Adept al „partidei naţionale” maghiare, el s-a aflat în fruntea unui grup de nobili unguri care, în adunarea de la Rákos, au susținut principiul ca niciun străin să nu poată fi ales ca rege al Ungariei. De rivalitatea dintre Zápolya și palatinul Ungariei, Ștefan Bathory de Ecsed, dar şi de situaţia generală în care se afla ţara, condusă de reprezentanţi ai dinastiei Jagiello (Vladislav al II-lea, respectiv fiul său Ludovic al II-lea), străini de Ungaria şi incapabili să facă faţă expansiunii habsburgice şi otomane, a profitat sultanul Soliman I Magnificul, care a ocupat în anul 1521 Belgradul. Anarhia creată accentua slăbirea statului maghiar, culminând cinci ani mai târziu, în anul 1526, cu înfrângerea dezastruoasă suferită de armata maghiară în bătălia de la Mohács. În această bătălie a murit atât regele Ludovic al II-lea, cât și cea mai mare parte a nobilimii maghiare. Deși regele i-a solicitat sprijinul, Ioan Zápolya nu a ajuns la Mohács. De la Szeged, unde s-a adunat oastea lui Zápolya, voievodul s-a îndreptat spre nord, lucru care-i determină pe unii istorici să considere că a existat o înțelegere între el și sultan care, ulterior, l-a sprijinit pentru dobândirea tronului Ungariei, încoronarea având loc în luna noiembrie 1526, la Székesfehérvár. După înscăunarea lui Ioan Zápolya, o parte a nobilimii maghiare l-a susținut, pentru obţinerea coroanei Ungariei, pe Ferdinand de Habsburg, cumnat al defunctului rege Ludovic al II-lea, iar Dieta de la Pojon declara alegerea ca rege a lui Zápolya ilegală și îl proclama rege pe Ferdinand, fapt care a aruncat Ungaria în haos. Întreg teritoriul Ungariei, din răsăritul Transilvaniei, până în Austria şi din Ungaria Superioară, până în Croaţia a fost antrenat în lupte interminabile, cele 14 armistiţii încheiate între 1527 și 1537 constituind doar momente de respiro pentru cele două armate.

Sașii l-au susținut inițial pe Ferdinand de Habsburg, iar în luptele care au avut loc în zonă, orașul Sebeș a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta fiind asediat şi ocupat, când de armatele lui Ioan Zápolya, când de cele ale lui Ferdinand. La începutul conflictului, în luna mai a anului 1527, Sebeşul era cucerit de armatele lui Ferdinand, însă în urma presiunilor exercitate de turcii care au sărit în ajutorul lui Zápolya, la mijlocul verii era ocupat de trupele acestuia, locuitorii fiind nevoiți să suporte încărtiruirea a nu mai puțin de 300 de soldați, care s-au retras la începutul toamnei, la nord de râul Mureș. S-au întors însă în luna octombrie, şi au fost alungați din nou de trupele lui Ferdinand, care contraatacau dinspre Sibiu. În anul 1531, Sebeşul a capitulat definitiv în faţa armatelor lui Zápolya, care îşi stabilea aici cartierul general. De la Sebeş, acesta a coordonat bătăliile cu Ferdinand de Habsburg, reuşind ca la finalul anului 1537 să-şi consolideze suficient de bine poziţia, încât în 29 decembrie adversarul său cerea un armistiţiu. La noua situaţie contribuiau şi victoriile obţinute de Zápolya în acea toamnă în Ungaria Superioară, coroborate cu faptul că doi dintre cei mai influenţi oameni ai regatului, P. Perenyi şi E. Bebek, trecuseră de partea sa. În aceste condiţii, s-a încheiat pacea de la Oradea, în 24 februarie 1538, punându-se capăt războiului. La 23 martie 1539, are loc la Székesfehérvár, căsătoria lui Ioan Zápolya cu Isabella, iar în anul următor, în 22 iulie 1540, regele murea în reşedinţa sa de la Sebeş, la 15 zile după ce s-a născut fiul său, Ioan Sigismund Zápolya.

În această clădire, al cărei nume a rămas Casa Zápolya, s-au întrunit ulterior mai multe diete ale ţării, în anii 1547, 1550, 1552, 1556, 1557, 1657 și 1659, în care s-au luat hotărâri importante pentru Transilvania, la cea din 1659, ținută în 24 mai, adoptându-se și prima stemă a Principatului. COLECȚIA „SAVA HENŢIA”, DEOSEBIT DE VALOROASĂ: 44 DE LUCRĂRI Din anul 1953, muzeul oraşului adăpostește importante colecții de arheologie, istorie, artă, etnografie, etnografie africană (colecția exploratorului Franz Binder) și Ştiințele Naturii. Dintre acestea, deosebit de valoroasă este colecţia „Sava Henţia”, care cuprinde 44 de lucrări: 34-ulei pe pânză, 6-ulei pe carton, 2-acuarele, un desen şi o lucrare ulei pe lemn, toate aceste opere fiind reprezentative pentru activitatea pictorului dintre anii 1871 şi 1902. Dintre aceste lucrări, ultima a fost achiziţionată în anul 2016 („Portret de femeie-Bălaşa Albulescu”-1871, Paris), iar şapte lucrări au fost restaurate în ultimii ani: „Soţia artistului-Irma” (1875), „Portret de bărbat-protopopul Ioan Tipeiu” (1896), „Portretul Ecaterinei Tipeiu” (1896), „Portret de bărbat-dr. Krasser” (1881), „Portret de bărbat-Primarul Maxim din Pianu de Sus” (1899), „Portret de bărbat” (1876), „Portret de bărbat-Al. Lahovari” (1900), ultimele patru în urma finanţării obţinute de la Administraţia Fondului Cultural Naţional în cadrul proiectului „Sava Henţia din nou acasă. 170 ani de la naşterea artistului”, implementat în anul 2018, ocazie cu care s-a reorganizat şi modernizat expoziţia permanentă dedicată pictorului. Cu o cotă de vânzare în creștere, lucrările artistului se tranzacționează pe piața de profil cu sume cuprinse între 750 și 7000 de euro, potrivit catalogului operelor de artă adjudecate între 1995 și 2011, publicat în lucrarea lui Dan Tudor, Indexul independent TUDOR-ART,din anul 2012. Negocierile pentru achiziționarea muzeului, cu reprezentanții Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C. A. din România, au fost demarate de către primarul Sebeşului, în luna august a anului 2018. Casa Zápolya, cu terenul aferent, a fost retrocedată Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C. A. din România în anul 2004, dată de la care Municipiul Sebeș a devenit chiriaș pentru ca muzeul să fie găzduit de acest edificiu. În data de 19 decembrie 2019, Municipiul Sebeș a onorat suma de 500.000 Euro, adjudecându-și cea mai importantă clădire laică a orașului. Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș, amplasat în centrul orașului, lângă clădirea primăriei, este adăpostit de o clădire construită în secolul al XV-lea, un mic palat în stil gotic, care a servit ca sediu al Dietei Transilvaniei, mai târziu reședință a voievozilor provinciei. Aici a murit, la 21 iulie 1540, voievodul, mai apoi regele Ungariei, Ioan Zápolya, eveniment de care se leagă denumirea de ,,Casa Zápolya” sau „Casa Regelui”.

Muzeul Sebeșului a fost înființat în anul 1951, fiind deschis pentru vizitatori în anul 1956. Un merit deosebit în ridicarea prestigiului şi sporirea colecţiilor l-au avut profesorii și cercetătorii Ion Berciu şi Ioan Raica, cel din urmă fiind considerat fondatorul muzeului. Din anul 2001, muzeul poartă numele învăţătorului Ioan Raica, iar din anul 1997, este arondat Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeş. Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș deţine peste 26.500 de bunuri culturale din mai multe domenii: arheologie, istorie, numismatică, etnografie, artă plastică, documente, carte veche şi ştiinţele naturii. Colecţia de arheologie s-a îmbogăţit cu materialul arheologic primit de la şantierele de la Căpâlna, Petreşti, Câlnic, Tărtăria şi altele. Istoria oraşului, fondat de coloniştii saşi în secolul al XII-lea şi atestat documentar la 11 februarie 1245, este ilustrată de exponate valoroase, care demonstrează importanţa deosebită a Sebeşului în această zonă: obiecte legate de istoria breslelor şi de viaţă cotidiană, o valoroasă colecţie de ceasuri, o mini-colecţie de arme, o colecţie de farmacie, vase de cositor, porţelan şi faianţă, o colecţie de pipe etc. Un exponat de excepţie al muzeului este paloşul de călău al oraşului, folosit pentru executarea sentinţelor capitale. Colecţia de etnografie include port popular românesc şi săsesc, mobilier, ţesături, ceramică specifică zonei (Săsciori şi Petreşti), icoane pe lemn şi sticlă (Laz, Lancrăm, Loman, Răhău) şi colecţia de etnografie africană Franz Binder, farmacist din Sebeş (1820-1875). În cadrul colecției de ştiinţele naturii (actualmente în curs de valorificare), se întâlnesc plante, mineralogie şi animale naturalizate din zonă. Muzeul posedă o valoroasă colecţie de plante a botanistului Alexandru Borza care, între anii 1949-1951, a studiat flora și vegetaţia Văii Sebeşului. Colecţia de artă plastică reuneşte lucrări diverse realizate de pictori sebeşeni sau din zonele învecinate precum Sava Henţia (1848-1904), născut la Sebeşel, Hermann Meuselbach (1858-1924), Sava Albescu (1883-1957), Karl Brandsch (1900-1978), Iosif Vasile Gaidoş (1919-1998) şi Dina Gurău-Stoica. Casa Zápolya, care adăposteşte muzeul, este monument istoric, cod clasificare AB-II-m-A-00354, înscris în Registrul Monumentelor Istorice din România. Edificiul a fost restaurat în perioada 1960-1962. Read the full article

#arta #Câlnic #CasaZápolya #cladire #Istorie #LucianBlaga #municipiu #muzeu #Nisotor #primar #Renaşterii #sebes #Tartaria

0 notes

news24hrou · 6 years ago

Photo

Sultanul Baiazid "Fulgerul", “decapitat” în cadrul unui număr de magie! Cine se află în spatele măștii fostului sultan al Imperiului Otoman? Sultanul Baiazid a fost pedepsit pentru problemele pe care le-a făcut în Țara Românească, de acest lucru ocupându-se chiar Lorenzo, magicianul de la "Scena Misterelor" Pepe: ,,Baiazid are capul pe umeri, la propriu!" https://ift.tt/2V3rzJY

0 notes

turistprinro · 6 years ago

Text

Istoria unei statui

Acest articol continuă poveștile și istoriile legate de obiectivele istorice aflate în Parcul Carol I din București.

Doctor Constantin I. Istrati

Inaugurată la 4 noiembrie 1928 în Parcul Carol I din București, în fața Pavilionului Industriei, statuia doctorului Constantin I. Istrati, operă în bronz a sculptorului Oscar Späthe, îl înfățișează în postura de profesor, ținându-și cursurile. Soclul din 1928 este din piatră de Câmpulung și are montat în partea frontală un basorelief din bronz care îl arată pe Constantin I. Istrati în postura sa de doctor în laboratorul său.

O serie de personalități ale culturii și științei românești a avut inițiativa creării unui Comitet pentru construirea unui monument, cu ocazia comemorării a nouă ani de la moartea doctorului Constantin I. Istrati. Din Comitetul organizator au făcut parte: Grigore Trancu-Iași, Gheorghe Țițeica, doctor I. N. Angelescu, amiral Niculai Gracoski, Gheorghe Gh. Longinescu, Ludovic Mrazek, E. Severin, Stelian Popescu, Emil Racoviță, președintele Academiei Române. Acest comitet a lansat un apel pentru strângerea de fonduri pentru ridicarea monumentului.

S-a adunat peste un milion de lei. Realizarea monumentului a fost încredințată de Comitetul organizator sculptorului Oscar Späthe. Eugeniu E. Vincler, avocat și fost magistrat, o altă personalitate contemporană, s-a ocupat îndeaproape de această inițiativă a construirii unei statui dedicată doctorului Constantin I. Istrati.

Doctorul Constantin I. Istrati (1850-1918) a fost profesor universitar și membru al Academiei Române, ministru în mai multe guverne și primar al capitalei în perioada octombrie 1912 – martie 1913. Alegerea spațiului în care a fost expusă pentru prima dată statuia sa nu a fost întâmplătoare. Doctorul Constantin I. Istrati a fost comisarul general al organizării Parcului Carol I, inaugurat în 1906.

Medicul Constantin Istrati a fost decorat atât de regele României Carol I, cât și de sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, pentru „umana îngrijire a ostașilor sãi prizonieri”. În timpul neutralitãții, care a precedat Războiul pentru Întregirea României, doctorul Constantin Istrati a plecat ca misionar, pentru a lãmuri strãinãtatea, asupra sentimentelor naționale ale țãrii. A trãit alături de întreg neamul românesc chinurile sufletești ale înfrângerii și refugiului în Moldova. A murit la Paris, la data de 17 ianuarie 1918, departe de țară, în atmosfera de zbucium și tristețe ce învăluia sufletele românești dupã armistițiul silit semnat cu Puterile Centrale.

Statuia Doctorului Constantin I. Istrati

Revenind la povestea statuii marelui doctor și marelui om, Constantin I. Istrati, să spunem că în perioada 1961 – 1963, Pavilionul Industriei a fost demolat iar statuia doctorului a fost mutată, tot în Parcul Carol I, lângă Arenele Romane, ascunsă vederii celor ce vizitau parcul.

În prezent, statuia și basorelieful au fost mutate și instalate pe un nou soclu, copia celui inițial. Statuia se află în dreapta intrării principale a Parcului Carol I, dinspre Fântâna Zodiac.

Statuia este înscrisă în Lista monumentelor istorice 2010, Municipiul București, la nr. crt. 2323, cod LMI B-III-m-B-20007.

Statuia doctorului Constantin I. Istrati, București Istoria unei statui Acest articol continuă poveștile și istoriile legate de obiectivele istorice aflate în Parcul Carol I…

0 notes

rudyroth79 · 5 years ago

Text

Avem de străbătut o cărare plină de obstacole. Nu se știe până când, nu se știe până unde. Acest virus mic și ”prăpădit” a venit în plin avânt al omenirii spre împlinirea unor vise mărețe în turnurile sfidând cerul, unde numai păsările mai puteau ajunge cândva. Dar, iată că, acest ”rege încoronat”, de nu se știe cu siguranță cine sau ce, a tăiat deodată aripile omenirii. Ca atunci când buturuga mică răstoarnă carul mare, dând peste cap orânduirea planetei. Ce s-a întâmplat, omenire? Ce faci, țara mea dragă? Cu acest virus mititel s-a tulburat aerul fiecăruia dintre noi. Nimeni nu mai poate îmbrățișa un colț de suflet, nimeni nu mai poate respira decât un aer filtrat prin masca, zice-se barieră contra dușmanului ascuns. Un război total cu un inamic nevăzut. Pare că și piramida socială s-a prăbușit sub efectul acestui virus invizibil, astfel că vorbim acum de ”distanță socială”, dar în alți termeni: de viață și de sănătate. Când aceasta este tema discuției, bogatul și săracul au devenit egali. Și unul, și celălalt stau acasă. Fiecare casă a devenit o școală cu lecții de sănătate. Cu deosebire de virusologie și de epidemiologie. Unii sunt chiar ”experți” și susțin teze online. Pe facebook. În ciuda acestui lucru, există încă mulți cu naiva credință: ”Mie nu mi se poate întâmpla!” Oare, ei cred că moartea este un somn? Pentru unii, pare să fie izbăvire, inconștiență totală, evident, nerealizând că această atitudine poate fi fatală și altora, nu doar lor, ci chiar și celor dragi. Iată de ce se impune carantina. Ne culcăm cu coronavirus în toate striurile creierului nostru, iar când ne sculăm, dăm de carantină.

Dar ce înseamnă carantină și când se impune ea? În istoria omenirii, bolile care generează spaimă sunt cele pandemice, adică bolile contagioase care amenință simultan un număr mare de oameni în lume. Pandemiile sau bolile pandemice sunt denumirile generale date epidemiilor care se răspândesc pe o arie largă, cum ar fi un continent sau chiar întreaga suprafață a lumii. Să ne amintim pandemiile din istorie: ciuma, holera, gripa, febra tifoidă, gripa porcină și cea aviară și acum, iată, ne confruntăm cu o nouă pandemie, denumită coronavirus sau covid-19.

Cea care a creat lumii cea mai mare panică a fost ciuma sau pesta. Moartea neagră, cum i s-a mai zis, a fost una dintre cele mai violente pandemii din istoria lumii. În vremurile moderne, când știința a evoluat, omul înțelege într-un mod diferit și mai bine riscul unor astfel boli, dar, oare cum au stat lucrurile în vremea otomanilor? Ce măsuri au luat și cum au luptat ei împotriva bolilor epidemice? Prima măsură luată de medicii otomani a fost izolarea oamenilor. În perioada în care Europa era distrusă din cauza ciumei negre, statul otoman, când încă era un stat mic, a interzis tuturor comercianților de pe drumul mătăsii de est și Spania să intre în capitala Bursa. Acestor comercianți li s-a permis ieșirea numai dacă nu arătau semne de boală, după ce au fost ținuți în diverse locații. Fatih Sultan Mehmet, la doi ani după ce a cucerit Constantinopole, s-a îndepărtat de noua cetate împreună cu soldații și oamenii de stat din cauza epidemiei de ciumă care ajunsese la Istanbul și a interzis tuturor călătorilor și comercianților, în special celor din China și Europa de Sud, intrarea lor în Istanbul. El i-a adus la Istanbul pe cei mai cunoscuți medici ai lumii, s-a luptat cu epidemia și a pus orașul în carantină, astfel încât, chiar și istoricii europeni spuneau că ”Fatih va salva Europa de ciumă”. ”Cuvântul carantină provine dintr-o variantă venetă din secolul al XVII-lea a italienescului «quaranta giorni», care înseamnă «patruzeci de zile», perioadă în care toate navele trebuiau izolate, înainte ca pasagerii și echipajul să poată merge pe uscat în timpul epidemiei de ciumă.” (Wikipedia). Cu toate acestea, cel de-al doilea fiu al său, Bayezid, a considerat că izolarea ”nu este admisă în religie și că va fi împotriva soartei” și nu a luat aproape nicio protecție împotriva bolilor epidemice, provocând moartea a mii de oameni. Profetul Muhammed arăta însî în hadisuri că măsurile luate împotriva epidemiilor din Mecca și Medina erau necesare pentru protecție. S-a spus că până și sultanul Selim cel Crud, care era prinț la vremea respectivă, a fost furios și și-a acuzat public tatăl de indiferență. Măsurile luate în perioada lui Yavuz Selim și ambasadorii trimiși înapoi în China, ca protest împotriva politicii Chinei de a răspândi epidemii în lume ar fi funcționat în această perioadă. În perioada lui Süleyman Legiuitorul, intrarea și ieșirea din palat au fost interzise, ca măsură împotriva epidemiei de ciumă care a provocat moartea a mii de oameni la Istanbul. De asemenea, a fost oprită recrutarea soldaților în cariera de ieniceri, iar oamenilor li s-a interzis să se adune în grupuri. Li s-a distribuit var și alte materiale și au primit ordinul să-și păstreze casele curate. Cei deja infectați au părăsit comunitatea imediat și au încercat să fie tratați. Cu toate acestea, națiunea a continuat să răspândească epidemia, donând hainele decedatului în târg. În această perioadă, toate navele străine au fost puse în carantină de oriunde ar fi venit din lume, iar după ce conținutul a fost examinat de medici, oamenilor de pe navă li s-au dat haine curate, iar hainele lor au fost rânduite să fie spălate. Prima implementare modernă de carantină a statului otoman a fost pusă în aplicare în 1830 împotriva marii epidemii de holeră. Au fost instituite o serie de restricții, printre care bărbieritul, fiind permis doar în frizerii, și sacrificarea animalelor doar în abatoare. Au fost interzise adunările în grupuri, cafenelele și nunțile. Reprezentanții statului otoman luau măsuri înainte și după bolile epidemice, după sfaturile medicilor otomani. Medicii otomani, care au acordat o atenție deosebită curățeniei aerului, au recomandat să fie utilizate în special unele fumigații, afirmând că aerul era bolnav în perioadele de boli epidemice. Când statul otoman a luat măsurile de precauție necesare în dezinfectarea străzilor, medicii otomani au recomandat diverse parfumuri și au acordat atenție alimentelor pentru a reduce la minimum efectele bolii epidemice în societate. Pentru igienizarea străzilor, otomanii au îngrămădit pietre la capetele străzilor, pe care le-au încălzit cu foc. Apoi, au turnat oțet peste ele și au curățat aerul murdar. Ei au recomandat, de asemenea, ca oțetul să fie amestecat cu apă de trandafiri și stropite locurile unde trăiau oamenii. Curățenia și aerul curat erau foarte importante. Alte arome recomandate erau camforul, lemnul de santal și fructele de papaya pentru eliminarea efectelor epidemiei. O altă mare importanță acordată de medicii otomani a fost întărirea organismului, prioritatea în protecție fiind solul argilos, pe care l-au numit ”Tin-i Mahtum”. Astăzi, argila albă folosită ca medicament, pe care o numim argilă cu bentonită, trebuie folosită ca medicament imediat ce a început epidemia. Aceste argile au fost făcute sub formă de pastile și vândute. Medicii otomani recomandau să se înghită o jumătate de comprimat de lut în fiecare zi, fără pauză.

Au existat epidemii în fiecare perioadă a istoriei și oamenii au luat unele precauții pentru acest lucru. Medicii otomani au considerat drept cauză a unei epidemii aerul contaminat și au scris în cărțile de medicină ce măsuri trebuie luate în caz de boală epidemică. Așa cum am arătat mai sus, izolarea și purificarea erau primele măsuri. Să facem un salt în timp acum și să observăm aceleași măsuri în primă fază a acestei pandemii care ne-a schimbat viețile tuturor. Nu mai puțin important este moralul oamenilor care scade cu fiecare zi în care veștile despre eradicarea bolii nu sunt tocmai roze. Medicii otomani recomandau populației activități vesele, care să le mențină tonusul, speranța și credința că soarele întotdeauna încălzește sufletul, iar el este nelipsit de pe cer, chiar dacă uneori se ascunde după nori. De-a lungul istoriei, numeroase calamități, cum ar fi cutremurele, foametea, incendiile, perturbarea echilibrului ecologic, neregulile climatice, bolile epidemice au constituit sursa morții a milioane de oameni. Au fost chiar sursa căderii unor guverne ori s-au prăbușit imperii și au condus la o deteriorare profundă a psihologiei societății. Însă nu există nicio îndoială că în decursul istoriei, cele mai îngrozitoare au fost epidemiile, mai ales în perioadele când nu exista niciun leac, iar oamenii au avut mult de suferit.

am dat peste un pelerin pe veranda casei de carantină, ca un halou alunecos sub ochii mei pierduți ce caz medical viral ne-ai transformat viețile într-un coșmar ai crezut că poți intra în inimile noastre sugrumându-ne plămânii ai crezut că e o lume frumoasă și sterilă și la ce-ți folosește acum?

corona, corona, lasă-mă să te ajut cu un dezinfectant dacă vrei pretutindeni vezi mănuși și măști pe rafturile goale nici spaghete nu mai sunt îi vorbeam așa… de parcă eram sănătoasă…

Urfet Șachir

Surse bibliografice

Prof. Dr. Mesut AYAR* Arş. Gör. Yunus KILIÇ**, Osmanlı’da Vebanın Sona Erişine Dair Bir Değerlendirme / Rethinking the Retreat of Plague Epidemics from Ottoman Territories

https://seyler.eksisozluk.com/osmanli-devleti-salgin-hastaliklar-icin-nasil-karantina-yontemleri-uygulardi

https://www.sabah.com.tr/gundem/2020/03/20/osmanli-hekimleri-salgin-zamanlarinda-neler-uyguluyordu

Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir

”Carantina pentru epidemii aplicată de medicii otomani” de Urfet Șachir Avem de străbătut o cărare plină de obstacole. Nu se știe până când, nu se știe până unde.

#ciumă #cultură #Fatih Sultan Mehmet #holera #Imperiul Otoman #istorie #moartea neagra #pesta #societas #Urfet Șachir

0 notes

us89894 · 6 years ago

Text

Gîndul de vineri, 20 iulie 2018

Cum se face Geopolitică la Moara lui Moș Onisifor

Printre comentariile anti-Trump dintr-o parte a presei române – Presa TeFeListă –, descumpănitoare premieră postdecembristă, oglindind pe teritoriul nostru confruntarea dintre Serviciile secrete americane și cele nemțești, am sesizat și lamentările despre abandonarea noastră de către America în ghearele Moscovei sub semul credinței moldo-valahe de veacuri că sîntem victime ale înțelegerilor dintre cei puternici. Mi-am amintit imediat c-am tipărit cîndva – nu mai știu cînd și nu mai știu unde – un eseu despre Istoria care se face mit. Pentru că el ar putea ține locul unui comentariu la văicărelile iscate la noi de întîlnirea Trump-Putin, îl reproduc aici cu modificări mărunte.

Finele cărţii a doua – Izvorul Alb – din Frații Jderi de Mihail Sadoveanu e dedicat aventurii lui Ionuţ Jder, sub acoperirea de negustor de vite, în marginea Ţării Leşeşti pentru a o salva pe jupîniţa Maruşca, viitoarea nevastă a lui Simion Jder, din mîinile boierului Niculăieş Albu, care a răpit-o nu numai din amor neîmpărtăşit, dar şi din interesul de a lovi în tatăl fetei, unul dintre boierii lui Ştefan Vodă. La un moment dat, Ionuţ Jder ajunge, după ce-a trecut Prutul, la o moară servind drept popas pe drumul negustorilor de vite dinspre Moldova spre Ţara Nemţească.

Suntem în octombrie 1472. A venit o iarnă timpurie. La focul din mijlocul morii, în buna tradiţie a prozei sadoveniene, se încinge ceea ce azi am numi un talk-show. La un alt talk-show celebru al literaturii române – cel din Poiana lui Iocan, din Moromeţii lui Marin Preda – se discută politica internă. Ca, de altfel, şi la talk-show-urile din berăriile prozei lui Caragiale. La moara lui Moş Onisifor, în timp ce afară viscoleşte, se discută politică internaţională, ba mai mult, Geopolitică.

Cum era de aşteptat la vremea respectivă – 1472 – subiectul principal îl constituie ascensiunea Imperiului Otoman sub conducerea Prea Slăvitului (vorba lui Sadoveanu), Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, cunoscut şi sub numele de Mehmet al II-lea. Vine vorba de Măritul Padişah în clipa cînd Ionuţ Jder, cu surse sigure la Palatul lui Ştefan cel Mare, îi spune morarului că Domnitorul „se ridică la primăvară, ca să bată război cu ismailitenii”.

Moara lui Moş Onisifor se află în Ţara Leşească, mai precis într-un ţinut care, după obiceiul acelor vremuri tulburi, a trecut de sub o stăpînire la alta. E aşadar, un teritoriu moldovenesc aflat vremelnic sub stăpînirea Poloniei. Prilej pentru moş Onisifor de a-l critica pe regele Poloniei pentru că petrece toată ziua în loc să se ridice, asemenea lui Ştefan cel Mare, împotriva păgînilor. O dată anunţată diferenţa dintre Domnitorul Moldovei şi Regele Poloniei, moş Onisifor îşi expune punctul său de vedere asupra geopoliticii de la acel moment:

„Să ştiţi domniile voastre c-a ieşit pe lume o poveste adevărată: cum că papistaşii s-au încuscrit cu păgînii, ca să piardă de pe faţa pămîntului pe pravoslavnici. Nu demult a stat aici unde stai domnia ta un monah de la Sfîntu Munte, care avea într-o răcliţă în sîn lemn sfînt de la crucea Mîntuitorului şi un piron în care a fost bătut piciorul Domnului nostru Hristos. Acele odoare sunt fără preţ şi numai boierii cei mari care au sodom de bani pot să cumpere cîte o fărîmă. Dau o stamboală de bani şi călugărul le pune pe vîrful unghiei o aşchiuţă… Zice acel călugăr: Să ştiţi că Litovit-Craiul de la franţuji a avut numai o fată. A pus pe acea fecioară a lui cu toată zestrea într-o corabie şi a trimes-o la Mehmet Împăratul turcilor; să fie Mehmet fiicei lui soţ, iar măriei sale, prietin. Iacă ce zile am ajuns noi creştinii. Asta s-a întîmplat în ziua de Sfîntu Ion. De aceea s-a cutremurat pămîntul. Nu se poate să nu se fi auzit şi în Ţara Moldovei de asta”.

Ionuţ Jder ia de bună informaţia asta. Nu e de mirare. Deşi dintre boiernaşii pe care-i alesese Ştefan cel Mare ca să se sprijine în efortul de centralizare a puterii, Ionuţ Jder n-avea cultură generală nici măcar cît a unui tînăr de azi, frecventator de discotecă mai degrabă decît de bibliotecă, iubitor de cunoştinţe de pe Google. N-avea cum să ştie, aşadar, că în la nivelul întruchipat de Regele Franței lucrurile nu se desfășoară ca într-un sătuc din Moldova unde tatăl își pune fiica în căruță și o trimite plocon gospodarului de peste Deal.

Cît despre momentul cînd Litovit – Craiul de la franţuji şi-a pus fata în corabie, Ionuţ Jder nu putea să-l contrazică pe povestitor din simplul motiv că, la vremea respectivă, nu era CNN-ul care să transmită în direct. Avea însă toate motivele să creadă ştirea, deoarece:

1) Sursa invocată era demnă de încredere în acele timpuri: cel care-i dăduse morarului informaţia era un călugăr de la Sfîntul Munte, avînd drept enorm avantaj, pe lîngă apartenenţa la un loc faimos al creştinătăţii şi cel de a umbla pe jos prin lume. 2) La vremea respectivă, alianţele politice îşi aveau temeiul în căsătorii surprinzătoare, cum a fost chiar cea a lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mongopol.

Spre deosebire de Ionuţ Jder, noi, ca fiind ai lumii de azi, am purces la o minimă verificare a informaţiei servite de monah nu numai lui moş Onisifor, dar şi altor numeroşi morari, hangii, oameni gospodari, cu care se va fi întîlnit.

În octombrie 1472, în Franţa era Rege Ludovic al XI-lea (3 iulie 1423-30 august 1483). „Litovit – Craiul de la Franţuji” nu poate fi, aşadar, decît Ludovic al XI-lea. „Mehmet Împăratul Turcilor” e Mohamed al II-lea, Sultanul Imperiului Otoman, Cuceritorul Constantinopolului. În politica externă a lui Ludovic al XI-lea nu se cunoaşte nici o alianţă, dar nici măcar o tentaţie de alianţă cu Imperiul Otoman.

Ludovic al XI-lea a avut opt copii legitimi. Toţi de la a doua căsătorie cu Charlotte de Savoy, după moartea primei soţii Margareta a Scoţiei. Doi dintre aceştia (Louise şi François) mor la naştere. Un al treilea (Louis), moare la doi ani, iar al patrulea (tot François), la vîrsta de un an. Mai rămîn, aşadar, pe lista posibililor candidaţi la mariaj cu Mohamed al II-lea, trei nume: Anne de France (1461-1522), Jeanne (1464-1505) şi Charles al VIII-lea (1470-1498). Unul dintre aceste nume e un băiat de doi ani în 1472. Rămîn cele două fete. Nici acestea n-aveau cum să fie date după Mohamed al II-lea. Jeanne are opt ani în 1472, iar Anne de France, 11 ani. Cum la vremea respectivă se practica mariajul de mică (Charlotte ave opt ani cînd s-a măritat cu Ludovic al XI-lea) Anne de France ar rămîne candidata posibilă. Numai că ea a fost căsătorită cu Pierre II de Bourbon.

Chiar dacă Ionuț Jder și alți consumatori ai talk-showului de la Moară ar fi știut aceste lucruri, tot ar fi dat crezare zicerilor lui Moș Onisifor: Explicaţia dată de monah via morarul Onisifor corespundea perfect nevoii româneşti, întîlnite şi azi, de victimizare la scară planetară. Moldova lui Ştefan cel Mare apărea ca o ţară de una singură într-o Europă care pactizase cu turcii. Marile puteri se înţeleg peste capul ţărilor mici şi mijlocii, sacrificîndu-le. Cam cum s-ar înțelege azi America și Rusia în detrimentul bietei Românii. Lesne de sesizat că, la moara de la marginea Ţării Moldovei, în anul de graţie 1472, se invocă, avant la lettre, înţelegerile de la Yalta şi cele de la Malta.

vezi sursa: http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-vineri-20-iulie-2018/

Subscribe in a reader

blog afiliat

from politica https://ift.tt/2JGwtX2 via IFTTT

#IFTTT #politica

0 notes

stiri-noi · 4 years ago

Text

Românul iubit şi respectat de unguri

Ioan de Hunedoara, mult mai cunoscut ca Iancu de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin(n. 1407 – d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea.

Citeşte şi Napoleon Bonaparte împăratul vulcanic şi tiran. Geniul militar, soţia adulterină, exilul şi otrava din păr

Citeşte şi Exploratorii ruşi au făcut ”descoperirea anului” într-o mlaştină din Siberia

S-a născut în jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut că s-a născut în 1387, din cauza unei interpretări greşite a unor surse). Tatăl său, Voicu, şi fraţii lui, Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg.

La 7 martie 1441, Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei. El deţinea această funcţie pe lângă cea de comite al Timişoarei şi de ban al Severinului (1441 – 1456). Ulterior a devenit guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456.

Iancu de Hunedoara a fost numit „atletul lui Hristos” de către Papa Calist al III-lea într-o scrisoare datată din anul 1456.

Cronicarul ungur Ioan Thuroczi spunea despre el: „Era pe atunci în regat un ostaş cu suflet mare, născut în sânul unei nobile şi vestite familii de peste munţi; se numea Iancu de Hunedoara şi era om războinic şi născut pentru a purta armele şi a sta în fruntea războaielor…Se povesteşte că regele Sigismund, îndemnat de faima vitejiei tatălui acestui ostaş, l-a adus din pãrţile transalpine în regatul sãu, fãcîndu-şi-l supus. Totodată, l-a dăruit cu vrednica şi veşnica stăpânire a cetăţii Hunedoara, unde acum se înalţă un castel cu o înfăţişare mândră şi plăcutã. Iară pomenitul Iancu de Hunedoara, stând necurmat alături de stăpânul său şi întărindu-se mereu în virtute, într-atât a devenit vestit, încât de la slujbele mărunte, cu care fusese răsplătit încă de tînăr, s-a ridicat până la rangul de voievod al Transilvaniei“.

Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman era în plină ascensiune, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Descoperă îţi prezintă semnificaţiile istorice ale zilei de 21 august:

1698 – S-a născut unul dintre cei mai faimoşi meşteri de viori ai vremii, Giuseppe Guarneri. Una dintre viorile construite de el i-a aparţinut lui Paganini (m. 17 octombrie 1744)

1723 – A încetat din viaţă Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1693; 1710-1711) şi cărturar umanist, autor al lucrărilor “Descrierea Moldovei” şi “Istoria Imperiului Otoman” (n. 1673)

1789 – S-a născut matematicianul şi fizicianul francez Augustin Louis baron de Cauchy, a fost unul dintre pionierii analizei matematice şi a adus o serie de contribuţii şi în domeniul fizicii. (d. 1857)

1798 – S-a născut istoricul francez Jules Michelet (m. 1874). Cele mai vaste şi importante lucrări ale istoricului „Histoire de Franc” şi „Histoire de la Révolution française”

1856 – S-a născut publicistul Constantin C. Bacalbaşa, autor al lucrărilor “Bucureştii de altădată” şi „Capitala sub ocupaţia duşmanului” (m. 5 februarie 1935)

1882 – S-a născut omul de ştiinţă Augustin Maior, realizatorul primei instalaţii experimentale din lume de telefonie multiplă (m. 3 octombrie 1963)

1896 – S-a născut matematicianul român Alexandru Pantazi, fost membru al „Societăţii Române de Ştiinţe”; a fost membru al „Gazetei Matematice”, iar în anii 1942 şi 1942 a făcut parte din delegaţia de conducere a acestei reviste (d. 4 noiembrie 1948)

1902 – S-a născut regizorul Paul Călinescu, pionier al cinematografiei româneşti instituţionalizate, autor al primelor filme de actualitate. Primul film regizat a fost „România” (1934), a scris scenariul filmului „Titanic vals” (1964) – în colaborare cu Tudor Muşatescu. (m. 27 martie 2000).

1921 – S-a născut actorul de revistă Gioni Dimitriu. A jucat în multe filme precum „Dragoste la zero grade” (1964), „Drumul oaselor” (1980). (m. 16 decembrie 2003).

1925 – S-a născut Toma Caragiu unul dintre cei mai mari actori români, cu activitate bogată în teatru, TV, film. Unul dintre filmele sale de referinţă fiind „Actorul şi sălbaticii” (1975) (m. 4 martie 1977).

1945 – Regele Mihai I a somat guvernul dr. Petru Groza să demisioneze. În urma refuzului primit, a hotărât să nu mai semneze decretele de legi („greva regală”)

1959 – Hawaii devine cel de-al 50-lea stat american

1965 – România adoptă Constituţia

1991 – Letonia îşi declară independenţa

1991 – A încetat din viaţă Eugen Jebeleanu, academician, poet, publicist şi traducător român. Membru al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. (n. 24 aprilie 1911)

2010 – A încetat din viaţă fostul lider comunist Gheorghe Apostol, semnatar, în 1989, al „Scrisorii celor şase”, prin care era criticat Nicolae Ceauşescu. Apostol a fost, după moartea lui Gheorghiu Dej, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceauşescu la conducerea PCR (16 mai 1913)

Articolul Românul iubit şi respectat de unguri apare prima dată în Descopera.ro.

#Românul iubit şi respectat de unguri

0 notes