#partida dubla | Explore Tumblr posts and blogs

jurnalbucuresti-blog · 8 years ago

Text

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://jurnalulbucurestiului.ro/cu-premiera-angajare-de-clovn-tnb-cucereste-definitiv-inimile-spectatorilor/

Cu premiera “Angajare de clovn” TNB cucereste definitiv inimile spectatorilor

Piesa premierei din aceasta seara, “Angajare de clovn”, a fost aleasă în 1991 drept cea mai bună piesă a anului, in cadrul concursului UNITER si a devenit apoi, treptat-treptat, una din cele mai jucate piese contemporane. Piesa “Angajare de clovn” este ultima scrisă de dramaturgul Matei Vişniec înainte de plecarea sa din România comunista.

”Această piesă mi-a purtat noroc. După ce am tradus-o în franceză, ea şi-a găsit imediat un ecou în Franţa şi în alte multe ţări, a fost unul din marile mele succese la Avignon dar şi în Germania, Italia, Statele Unite, Brazilia, Rusia, Turcia, Polonia”, a povestit dramaturgul Matei Vişniec.

Matei Vişniec este azi un dramaturg de succes care este jucat pe marile scene în numeroase ţări, cu spectacole prezentate în cele mai importante festivaluri de teatru din lumea întreagă. El locuieşte în prezent în Franţa, fiind unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi ai momentului.

Am trait sa vad o premiera extraordinara si nu orice premiera ci o capo d’opera, cu un Matei Vişniec profund impresionat de modul in care piesa sa a fost transpusa in scena in Romania, la Bucuresti, asta dupa ce mai toate marile scene ale lumii au facut-o cu toata grandoarea si maretia posibila. Si romanii de asta data chiar au reusit imposibilul si au dus piesa la sublim.

“«Angajare de clovn» este o piesă care m-a însoţit ca o stea bună în momentul când am traversat Europa de la Est la Vest, când am trecut dintr-un spaţiu cultural în altul, de la o limbă la alta, în căutarea unei noi identităţi. Am scris această piesă prin 1986, când eram deja obosit de literatura cu «cheie», chiar şi de «rezistenţa prin cultură».”

Cel mai jucat dramaturg român contemporan, tocmai a fost surprins in fotografiile “oficiale” ale spectacolului pe cand se afla intr-o stare de fericire extrema. Profund impresionat de montarea lui Ion Caramitru şi de jocul actorilor aflati sub bagheta sa regizorala, acesta a mărturisit la final că nu şi-a mai putut stăpâni lacrimile de bucurie.

O sala plina si entuziasmata care aplauda frenetic la fiecare etapa a spectacolului. Si o punere in scena cu multe surprize placute pentru absolut toti cei ce au avut sansa sa vada spectacolul aflat la premiera.

Piesa a devenit azi un spectacol grandios in transpunerea scenica a domnului Ion Caramitru. ”Angajare de clovn”, surprinde trei clovni bătrâni (cerinta discriminatorie a afisului?!) ce se reîntâlnesc si regasesc în faţa unui anunţ de angajare destul de misterios el insusi prin continut, si care sta partial lipit de o uşă ce se încăpăţânează, în chip misterios, si in ciuda tuturor incercarilor celor trei, să rămână închisă. Mai mult, la fiecare incercare de patrundere, din spatele usii ferecate razbat niste ragete cu adevarat fioroase.

Regizorul si mai ales actorul Ion Caramitru a simțit bine potențialul piesei. „De când am citit «Angajare de clovn», am simțit imediat că piesa este inspirată dintr-o realitate precisă, legată de artistul de circ, care este poate cel mai neajutorat, din punct de vedere social. Arta sa, cel puțin în rigorile sistemului în care trăim și acum, nu necesită studii universitare sau diplome care, luate în calcul la salarii și pensii, să le ofere clovnilor un sprijin material. Ceea ce m-a atras la această poate cea mai jucată piesă a lui Matei Vișniec, atât în țară cât și în străinătate, a fost, pe de-o parte, faptul că aveam actorii pentru spectacol. Este vorba despre cei trei tineri care, de acestă dată trebuie să joace, în prima parte, bătrâni, ei fiind și cei mai noi angajați ai Teatrului Național. Al doilea element decisiv a fost faptul că Sala Studio este extrem de generoasă în a-și modifica geometria”.

Avându-i ca protagonişti pe actorii Emilian Mârnea, Florin Călbăjos şi Petre Ancuţa (FILIPPO, NICOLLO, PEPINNO), trei tineri extrem de talentati si care au absolvit de curand facultatea de teatru din Ardeal, mai precis de la Cluj, spectacolul regizat de Ion Caramitru a fost aplaudat minute în şir de publicul prezent in aceasta seara geroasa la TNB. Interesant de remarcat este faptul ca Filippo, Nicollo și Peppo, sunt clovni pe tot parcursul piesei, indiferent de ce costume poartă si de cat de “mascati” sunt!

“Angajare de clovn”

Dramaturgul Matei Vişniec a scris-o probabil cu gândul la clovnii lui Fellini, propunându-şi să treacă din lumea metaforelor şi a aluziilor – atât de uzitate în acea vreme (anii ‘60) – la o poveste realistă, inspirată de o lume la fel de tristă, în care steaua, oricât de norocos ai fi, apune mult prea devreme, lăsând loc amintirilor, ca principală resursă de supravieţuire.

Revendicandu-se de la asa-numitul teatru al absurdului, gen devenit simbol al anilor ’60, piesa “Angajare de clovn” apartine practic unei specii dramatice hibride, o farsa, tragica sau absurda, in care categoriile tragic, comic, dramatic, absurd si grotesc interfereaza subtil intr-o sinteza fertila din punct de vedere estetic.

Beckett (cel caruia dramaturgul ii si dedica o piesa, “Ultimul Godot”, facandu-l astfel personaj), Ionesco, Pinter, Genet, Arrabal si Mrozek, dar nu mai putin Pirandello tuteleaza deopotriva discursul dramatic al Iui Matei Visniec. Influenta lor e la tot pasul pe parcursul lecturii.

Totusi, violenta climatului afectiv al farsei tragice este nu o data depasita, la Matei Visniec , prin redobandirea echilibrului clasic al dramei de tip analitic (in descendenta unor nume ilustre precum Ibsen, Cehov sau Strindberg), a carei tensiune ideatica se atenueaza acum pana la imponderabilul lirism specific feeriei dramatice. Piesa te transpune intr-un univers feeric dominat de legi absurde si oarecum grotesti. Personajele se exprima intr-un registru popular si uneori argotic (“Taca-ti fleanca”, “Astia noi (…) sunt niste zaltati”, “Taca-ti pliscu”, “Canci”, “Vax”, “Ti-a luat piuitu’”), iar invectivele par a avea o sursa inepuizabila („Sfrijitule!”, „Bufla!”, „Grajdarule” „Mucos” „Carcotasi”, „Zdreanta”, „Avorton”, „Zapacitilor!”, „Mocofanilor!”, „Imputitule!”, „Mascariciule!”, „Patachina”, „Ganganie!”, „Porc batran”, etc). Si totusi, o limita a decentei se pastreaza. Strict!

„Universul pieselor mele se situeaza la frontiera dintre grotesc si poezie ()”, marturisea dramaturgul optzecist (cunoscut totodata si ca un valoros poet si romancier postmodern).

Introdus subversiv in zona absurdului si asociat unui lirism discret, pigmentat cu un umor colocvial, feericul convietuieste in piesele lui Matei Visniec, precum in proza kafkiana, cu grotescul (ca, de pilda, in “Angajare de clovn”, in secventa magiei cu baloane, care ies la nesfarsit dintr-o cutie asemanatoare unui sicriu). Angajare de clovn poate fi considerat un text simptomatic pentru dramaturgia post-absurda, in care stridentele avangardiste ale teatrului anilor ‘60 sunt trecute prin filtrul unei ironii indulcite cu ceva accente mai lirice.

In plus, in aceasta piesa tragi-comicul absurd este reconvertit la dramatismul traditional prin tematica si prin universul afectiv, ambele fiind considerate atemporale, avand valente general umane, situate dincolo de vreo moda literara anume.

Vina tragica a clovnilor lui Matei Visniec (Nicollo, Filippo, Peppino) — ei insisi anonimi, interschimbabili, prototipuri de anti-eroi deci — nu e alta, ca la kafkianul Joseph K., Alfredo Traps al lui Durrenmatt sau ionescianul Beranger, decat aceea ontologica.

Intre cele trei personaje ale piesei “Angajare de clovn” (Filippo, Nicollo, Peppino) nu se poate stabili vreo ierarhie intre ei, putand fi oricand interschimbabili. Ele il reprezinta pe fostul actor, acum degradat, ce incearca cu spaima si disperare sa-si joace cat mai bine rolul de clovn in anticamera mortii.

„In ce priveste Bufonul, Clovnul, am preluat traditia veche a bufonului care spune adevarul.” – marturiseste Matei Visniec – “Cu cat erau mai multe personaje care jucau in registru bufonic, cu atat dialogul si adevarul lui erau mai nuantate (). Sigur ca bufonul e tragic si comic prin definitie.”

Descinsi parca din cunoscuta pelicula felliniana Clovnii, cei trei, precum alta data Grubi si Bruno, Godot si Madox din piesele aceluiasi autor, sunt, in acelasi timp, reprezentativi pentru „toata lumea” si „nimeni” (paradox veti spune sau chiar parodoxal): „Oricine poate sa fie Peppino. Sunt mii de Peppino. Toata lumea poate sa fie Peppino.”, exclama la un moment dat unul dintre cei trei bufoni batrani, veniti sa se prezinte la concurs pentru a fi angajat. Putea fi oricare dintre ei?

Cei trei fosti “prieteni” se afla acum intr-o competitie stransa, fiecare aspirand la postul de „clovn batran”, oferit de … Nu Se Stie Cine.

Tema stagnarii mortificatoare, a suspendarii in inactivitate, in asteptare, inteleasa ca o atitudine existentiala fundamentala, in egala masura alienanta si salvatoare, ca si aceea a proximitatii mortii, respectiv a acelei asteptari care, odata prelungita nefiresc, devine chiar Moartea, face ca piesa sa para un palimpsest beckettian.

Locul in care sosesc rand pe rand cei trei este, ca in “Sfarsit de partida”, o cladire sau un zid cu usa dubla, impersonala, pustie, onirica parca, lipsita de ferestre, adica de comunicarea vitala cu exteriorul, o cladire-cavou, iar ora ramane, de asemenea, incerta (cinci, sau sase, sau sapte).

In asteptarea orei sase, in fata „usii impozante”, cei trei rememoreaza momente din trecut pe care-l pun fata-n fata cu prezentul, isi arunca invective, ricaneaza unul pe seama celuilalt, punand in lumina, nuantand, fete ascunse ale adevarului lumii.

La fel ca in piese precum “Usa” sau “Si cu violoncelul ce facem?”, clovnii nostri asteapta in fata unei usi misterioase (din aceeasi serie de obiecte terifiante ale interdictiei, din care mai fac parte kafkiana poarta a Legii sau fantasmaticul zid pe care Ionesco il invoca in paginile sale de jurnal), a carei simpla vedere contribuie decisiv in a le amplifica angoasa existentiala.

Golurile ori trapele textuale care intervin in rastimpuri in dialogul jalnicilor histrioni lasa sa se auda de dincolo de usa un statornic ticait rau prevestitor sau, mai grav, ragetele fioroase si de egala durata ale unui pradator mare, asta asa ca echivalenta scenica deloc subtila.

Cand tachinindu-se, brusc copilariti, cu induiosatoare ingenuitate, cand sfichiuindu-se, invidiosi, cu sarcastica neobrazare, cand imbratisandu-se inlacrimati, impacati intrucatva cu soarta cruda si derizorie, artistii decrepiti ai arenei noastre se provoaca de fapt, prematur, la o competitie cu moartea, competitie care odata inceputa ascunde parca finalul tragic, cand unora, cand altora, sumbrele presimtiri si le grabeste intrarea in inexorabil, inevitabil. Sentiment ce nu le da pace, ei preferand sa faca ceva in asteptarea alegerii alesului Mortii!

Cabotinizate si marionetizate in chip grotesc. personajele clovnesti ale lui Matei Visniec mostenesc ceva din paradoxalul amestec de cruzime, tandrele si infantilism al moftologilor Iui Caragiale. Daca la Caragiale scenetele se termina oarecum bine, toti eroii supravietuind gongului de final, aici nu este cazul.

Moftul lor este insa unul grav, donquijotesc, al autoiluzionarii constiente si disperate: „Daca ne curatam si noi, apoi s-a dus si arta. Gata, se stinge totu’. D-aia zic sa ne vindem scump, in aur”, se inflacareaza, ridicol, Nicollo. Asa sa fie oare? Deviza lumii noastre e cu totul alta: “Nimeni nu-i de neinlocuit!”.

Refugiati in roluri, incrancenati in vointa de a-si demonstra lor insisi ca mai sunt inca in stare sa dea o ultima reprezentatie, ei nu fac decat sa mimeze o energie vitala debordanta pe care, evident ca nu o poseda, si isi gasesc de fiecare data cate o scuza jalnica atunci cand lucrurile nu le ies asa cum trebuie, in asa-zisa lor menire artistica suprema; „scuza”, in fata Destinului, adevarata sansa de a mai fi pasuiti, inca o data, si inca o zi, pana cand … vine coasa.

Evocand o iluzorie glorie de odinioara, Nicollo, Filippo si Peppino (Peppo) joaca, fiecare pe rand, in fata celorlalti doi, cate o bufonerie, aceste rasuflate dar adevarate probe de virtuozitate fiind insa tot atatea parabole ale mortii, moarte ajunsa adevaratul Godot (autor devenit personaj) in piesa lui Matei Visniec. Oamenii astia bat, dar bat la ușa… lumescului, încercând să fie si ei acceptați într-o societate aflata în continuă mișcare și evoluție, în care, fiecare, dupa o anume varsta, pare tot mai … expirat si mai … rasuflat.

Anunțul este cat se poate de discriminatoriu, lumea circului – ca simbol, poate, pentru o societate mai mult decat bolnava, are acum nevoie de un clovn bătrân, neputincios. Nu se știe dacă pentru a râde de el, sau pentru a-l da hrană animalelor care rag de infometare oare? Anunțul nu ne spune decât că este nevoie de un clovn bătrân. Pentru ce insa ramane un aparent mister.

Numele este, de fapt, si primul semn al procesului de dez-eroizare la care sunt supuse personajele. Aflate in competitie, acestea sunt cuprinse de spaima, incearca sa se ascunda, sa para, dar nu fac decat sa-si dezvaluie laturile ascunse, mizere ale personalitatii si existentei lor. Si acolo unde unul nu reuseste s-o faca indeajuns, o fac ceilalti pentru el, reflectandu-l precum o oglinda: „FiLIPPO: Jura, daca ai curaj! Jura pe inima Madonei! I NlCOLLO: Nu ma bag eu la Madona. Stiu eu ce stiu si asta-i treaba mea. I FiLIPPO: Iti spun eu cum e. Falsificator ordinar ce esti (). Esti total senil.”

Ultimul clovn venit, Peppino, isi insceneaza un sumbru atac de cord, atragandu-si mai apoi furia aparent indreptatita a celorlalti doi, care se chinuisera din rasputeri, cu toata neajutorarea lor isterica, sa-l salveze din ghearele mortii.

In fine, sub amarnicele lovituri de pedeapsa ale colegilor sai, Peppo isi va da ultima suflare, de asta data de-a binelea.

Cel mai talentat dintre ei a fost, asadar, “angajat”, iar supravietuitorii, deveniti ucigasi fara voie si “fara simbrie”, se inteleg acum doar din priviri. In „comedia” in care s-au lansat, fiecare incearca sa joace un cel mai bun numar.

Peppino isi va juca propriul deces si va muri apoi, cu adevarat, sub ploaia de lovituri ale celorlalti doi. Peppino se dovedeste a fi intr-adevar un virtuoz, devine imaginea insasi a dedublarii, expresia multiplicitatii intime si a discordantelor ascunse ale lumii. Si lumea il va sacrifica; lumea fiind aici reprezentata de ceilalti doi (Nicollo si Fillipo) cei care raman aparent in afara “jocului”.

Sacrificiul semnifica incapacitatea lumii de a se asuma in intregime; prin victima lumea va sacrifica acea parte din ea insasi de care vrea sa scape. Trecand dincolo de „usa impozanta”, descoperim insa ca Peppino nu este singura victima.

Acesta este momentul in care cei doi patrund fara greutate in incaperea aflata dincolo de fatidica usa, pana mai adineaori cu totul inaccesibila, si isi ascund acolo victima, alaturind-o unui alt cadavru, tot de clovn si imbracat tot cu acelasi costum de inchiriat si, culmea, insotit si el de acelasi binecunoscut geamantan peticit.

In urma lor, coridorul — spatiu al asteptarii si al trecerii inspre moarte — ramane acum gol, dar, desigur, nu pentru multa vreme.

Va sosi aici, gafaind, un alt clovn batran, un alt Nicollo, sau Filippo, sau Peppino, si va ramane atunci ca si acum sa-si astepte randul la fatidicul sfarsit.

Sacrificiul devine astfel un fenomen continuu. Primul indiciu privind personajele este numele, acea „metafora a personajului” de care vorbesc teoreticienii. Spre deosebire de majoritatea celorlalte personaje din teatrul lui Visniec, care poarta nume generice, pe acestea autorul le inzestreaza cu nume italienesti banale, dar a caror sonoritate este in deplin acord cu exclamatiile, negatiile, invectivele si imprecatiile pe care ei le lanseaza.

Prin anularea finalului concluziv si recurgerea la anticlimaxul comic (aici: tragicomic), Matei Visniec se dovedeste adeptul acelei intrigi false, una circulara sau mai degraba sinusoidala, regasibila frecvent in cliseele tragice ale lui Durrenmatt, Frisch, Ionesco sau Beckett.

Lucrare reprezentativa a genului, “Angajare de clovn”, unul dintre cele mai reusite (si mai jucate) texte dramatice alo lui M. Matei Visniec, alaturi de Caii la fereastra, Ultimul Godot, Trei zile cu Madox, Tara lui Gufi, Artur, osanditul, Teatru descompus, poate fi situata, totodata, in imediata vecinatate valorica a unor celebre piese precum “Cantareata cheala” si “Scaunele”, de Eugene Ionesco, Asteptandu-l pe Godot, de Samuel Beckett, “Aniversarea”, de Harold Pinter, “Balconul” si “Cameristele”, de Jean Genet, “Invazia”, de Arthur Adarnov sau “Constructorii imperiului”, de Boris Vian.

Replicile piesei sunt scurte, eliptice, taioase, urmand ritmul rasuflarii marcate de asteptare, disperare, spaima. Atunci cand numarul li se compune dintr-o tirada metaforica, precum cea a lui Peppino, aceasta are un dublu rol: pe de o parte, revelator al uneia dintre fetele lumii, pe de alta parte, revelator al naturii poetice si vizionare a personajului, ce se ascunde in spatele unui limbaj agresiv: „O, pentru voi ma rog, neputinciosilor, pentru voi imi tocesc oasele si ultima picatura de sange pentru voi mi se scurge din carnea mea cea abatuta pentru ca eu vad! () Vad cum viermele pierzaniei vi se rasuceste sub piele si ziua voastra inca nu vine, inca nu O, lume desarta, pustiu adormit, cer incremenit, pentru ce toate acestea? () Unde s-a rupt. doamne, cugetarea ta? Unde s-a rupt nodul ochiul, zborul virtutii? Si cum de s-a ales din mine vinovatul, lasul, miselul? ingropati-ma! ().”

Sa mai zica cineva ca nu are de ce sa-i fie frica de … clovni! Indrazneste oare cineva?!

„Am trait intr-o lume de invinsi” – afirma Matei Visniec – “si am invatat sa descifrez angoasele acestora, stratagemele lor pentru a supravietui, sufletul lor obosit. Am fost intotdeauna mai fascinat de invinsi decat de invingatori.”

Surprizele premierei s-au inlanţuit efectiv, ca margelele pe snur intr-un sirag, în această montare de vis, incepand cu felul în care au apărut pe scenă cei trei actori, continuand cu momentele de circ autentic, pregătite pentru public în asa-zisa “pauza” a spectacolului, si terminand cu felul în care arată scena în partea a doua a spectacolului, atunci când actorii se transformă cu adevărat în niste clovni adevarati, experimentati. Sfarsitul piesei este unul apoteotic!

„Am şi plâns de emoţie! Este un mare cadou pentru mine această montare, pentru că aceşti clovni se plimbă prin viaţa mea de vreo 30 de ani. Exact anul ăsta se împlinesc 30 de ani de când am scris această piesă. Această întâlnire cu Ion Caramitru şi această dimensiune poetică a spectacolului o aşteptam de mult timp”, a declarat Matei Vişniec, vizibil emoţionat, imediat după finalul spectacolului.

„Eu am visat să fiu artist de circ şi n-am reuşit, am visat să am un cal într-o bună zi şi să fiu D’Artagnan şi n-am devenit, am visat să fiu ca Pino Caramitru, dar eram prea timid, aşa că am scris teatru. Dar această întâlnire şi această manieră de a face clovni muzicali este ceva cu totul nou. Am văzut spectacolul ăsta în vreo 20 de ţări, aici este o sinteză cu totul şi cu totul specială. Pentru mine este un moment de apogeu al carierei mele să ştiu că în acest teatru în care visam să fiu jucat când eram student, acum mai bine de 40 de ani, faptul că aceşti clovni ai mei se regăsesc în Teatrul Naţional din Bucureşti este o mare realizare, dar şi o dovadă că visele se pot împlini”, a tinut sa precizeze dramaturgul Matei Vişniec.

“Clovnul este personajul care râde plângând şi plânge râzând,” observă Matei Vişniec, “iar în tradiţia Europei măscăricii şi bufonii au fost uneori singurele personaje de la curţile regilor şi ale nobililor care aveau voie să spună adevărul, ba chiar să-și ironizeze stăpânii şi să-şi râdă de mai-marii lumii. Pe clovni i-am văzut şi ca nişte purtători de oglinzi sparte în care se reflectă strâmb lumea reală. Iar uneori ei pot fi şi sadici, ba chiar monstruoşi, atunci când societatea ne transformă pe toţi în clovni debili şi fără talent, în marionete ale societăţii de consum (după ce am fost marionete ale unor dictatori)”.

„Eu urmăresc piesa asta de mult. Dacă ţin minte, când am făcut Teatrul Franco-Român, în ’90, după Revoluţie, asta a fost propunerea mea, a UNITER-ului de fapt, pentru spectacolul românesc jucat la Paris, cu actori francezi şi regia şi scenografia românească. S-a jucat într-un teatru prestigios, cu trei clovni autentici, preofesionişti. Mi-a rămas pe creier textul ăsta”, a declarat regizorul Ion Caramitru imediat după premieră.

Regizorul si totodata si directorul TNB i-a remarcat pe cei trei actori prezenti în spectacolul „Act Orchestra”, regizat de Horia Suru, un proiect 9G la TNB, distribuindu-i ulterior în „Magic Naţional”, dar invitându-i şi în producţia de succes „Caramitru – Mălăele, câte-n lună şi în stele”. Si actorii la randul lor au confirmat cu prisosinta increderea acordata de marele actor si regizor!

„Aceşti băieţi sunt actori la bază, au făcut şcoală bună de teatru la Cluj, au avut unul dintre cei mai buni profesori, Miklós Bács, dar s-au întâlnit acolo şi cu talentul lor muzical, ceea ce m-a condus către ideea clovnului muzical, care este o formă bine definită de circ”, a tinut să precizeze dl. dir. Ion Caramitru.

Spectacolul regizat de Caramitru este unul extrem de intens, de alert, fiind pregătit si cizelat pana la cel mai mic detaliu, cei trei actori luând evident lecţii din partea unor clovni de circ cu experienta, pregătind in mod special fiecare moment al piesei cu rigoare, cu atenţie deosebită pentru orice detaliu, cu daruire scenica. Actorii acestia cântă, dansează, fac pantomimă şi apelează chiar la diverse „trucuri” specifice clovnilor de circ, totul petrecandu-se într-un spectacol destinat deopotrivă copiilor şi adulţilor, si care se bucura de un real si binemeritat succes.

Atenția pentru detalii este prezentă în realizarea decorului care poartă semnătura Florilenei Popescu Fărcășanu, care ascunde un indiciu despre viață în „mâzgălitura” de pe ziduri – “Le cose belle della mia vita non sono cose”. Am remarcat, de asemenea, că anunțul care stă lipit departe de sală, totuși – este cât de poate de atent lucrat.

Practic, acest spectacol are de toate si din toate – substanța poveștii celor trei, divertisment oferit de artiștii Circului Globus, light design de basm datorită lui Chris Jaeger.

Cu “Angajare de clovn”, poate ca nu intamplator teatrul şi circul, prin reprezentatii lor amalgamati subtil in clovni, saltimbanci, actori si cantareti pot fi văzute pentru prima dată împreună pe scena devenita arena, gratie si configuratiei deosebite redescoperite a Sălii Studio, sala cu geometrie variabila, totul într-o poveste profunda si tragicomică, cu tineri cărunţi şi bătrâni care ies din scenă mai tineri decat cum au intrat, cu pitici şi uriaşi, cu câini de circ, cu jonglerie, cu elemente de actorie-magie-măiestrie, cu revelaţii peste revelaţii, dar mai ales cu sonorităţi capabile să domolească gerul unor seri aspre de iarnă.

Pauza spectacolului este ea insasi un spectacol intr-o pauza de spectacol, un arc ce tinde sa se inchida si care îl răpește pe spectatorul uimit fix în „lumea de dincolo de zid”, lume pe care acesta chiar nu avea cum sa o intuiasca la inceputul spectacolului.

Revenind la simboluri, fiecare dintre cei din sală face astfel cunoștință cu extremele lumii noastre – uriași dar si pitici, neprevăzut sau intuit in cazul numerelor de magie, echilibristică … la propriu dar si la figurat si asta invaluit in toate culorile lumii noastre.

Încă de la primele minute de cand spectatorul a parasit foaierul TNB si a revenit in sala, surpriza uriasa si totala. sala este brusc inundată de muzică și de lumini, elemente anume concepute pentru a ne purta într-un tărâm de poveste, unde nu mai contează nici timpul, nici spațiul.

Obișnuita sală se transformă deci acum într-o arenă de circ, fotoliile deplasându-se, la propriu. Acesta este momentul în care piesa devenită spectacol ajunge la supereticheta de show – lumini feerice, baloane de săpun, muzică, …

S-a creat astfel cadrul contextual ideal pentru a putea asista la epilogul piesei.

„Îmi place să fiu provocat și m-am autoprovocat să conduc această aventură artistică, împreună cu acești foarte talentați și tineri actori”, mărturiseşte Ion Caramitru, invitându-vă să le fiţi complici într-o întâmplare nemaipomenită, o joacă de-a viaţa şi de-a moartea în care nimic nu este ce pare a fi, animată de personaje fantastice, de amintiri colosale şi de acrobaţii sufleteşti de mare risc.

Matei Vişniec este poet, dramaturg, romancier, jurnalist, membru al mai multor uniuni de creaţie în România şi în Franţa. Este născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în romanul publicat de Matei Vişniec la Cartea Românească şi intitulat „Cafeneaua Pas-Parol”. Mama, Minodora, a fost educatoare, tatăl, Ioan, a fost funcţionar.

Studiază la Bucureşti filozofia şi devine foarte activ în sânul generaţiei ‘80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin „marile idei”, precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.

Înainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Începând din 1977, scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămâne însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas Parol”, scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.

În septembrie 1987 părăseşte România cu o viză de turist, ajunge în Franţa unde cere azil politic. Începe să scrie în limba franceză, lucrează la BBC între 1988 şi 1999, apoi începe să lucreze pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993, dar îşi păstrează şi cetăţenia română. Din 1987, de când trăieşte în Franţa, piesele sale au traversat frontierele şi numele său s-a aflat pe afişe în aproximativ 40 de ţări.

Pisele sunt publicate la editurile Actes Sud – Papiers, Lansman, Espace D’un Instant, Non Lieu. A obţinut Premiul European acordat în 2009 de Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa pentru întreaga activitate; Premiul De Literatură Europeană „Jean Monnet”, acordat în 2016 pentru romanul „Negustorul de începuturi de roman” (Editura Jacqueline Chambon Actes Sud).

În România i s-a decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie (cel mai recent în 2015), Premiul pentru dramaturgie al Academiei Române, Premiul special UNITER pentru cel mai jucat dramaturg român contemporan (2016).

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi. Unele dintre piesele sale au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia).

Dramaturgul Matei Vişniec s-a aflat de asta data in sala, alaturi de ceilalti spectatori, la premiera spectacolului „Angajare de clovn”, la Sala Studio a Teatrului Naţional I.L.Caragiale si la fel ca si ei a ramas cu ochii inlacrimati la finalul spectacolului. Pentru ca piesa merita sa fie vazuta, inteleasa, descifrata. Pentru ca fobia de clovn trebuie invinsa. Desi e in noi si e puternica! Pentru ca totul in aceasta seara devine magic si magistral. Si pentru ca actorii scenei Nationalului s-au daruit exemplar muzei lor divine.

Meritul ii revine de asta data in exclusivitate regizorului piesei, dl. dir. Ion Caramitru, cel care a realizat acum practic imposibilul depasind toate celelelate montari de pana acum prin integrarea in spectacol a unor artisti consacrati ai circului de stat, ai operei. Si pentru asta trebuie sa va multumim Maestre! Ati adus bucurie in sufletele noastre si ati smuls lacrimi si ropote de aplauze. Si parca iarna de afara nu mai este la fel de taioasa. Pentru ca acum sufletele noastre se bucura …

Ca o curiozitate în locul clădirii Teatrului National Bucuresti, prin anul 1930 era amplasat un cort de circ?! Arc peste timp veti spune, dar un arc perfect inchis de regizorul piesei, domnul regizor Ion Caramitru.

“Angajare de clovn” este THE SHOW (SPECTACOLUL).

Un spectacol total. Pentru toti, pentru ca fiecare va descoperi ceva ascuns si va avea ceva de invatat. Si de descifrat!

Angajare de clovn

de Matei Vişniec

Regia: Ion Caramitru Decorul: Florilena Popescu Fărcăşanu Costumele: Liliana Cenean Light design: Chris Jaeger Animaţie video: Matei Branea Coregrafia: Florin Fieroiu Ilustrația muzicală: Călin Țopa Creator păpuși: Ioana Creangă

Distribuţia: Filippo: Petre Ancuța Nicollo: Emilian Mârnea Peppino: Florin Călbăjos Artiști de circ (Circul Globus): Magicianul Antonio, Vanda Rotaru , Constantin Rotaru, Clovnul Cristiano (cu Miss & Eliz), Bogdan Andreescu, Camelia Lazăr, Valentin Iancu, Mariana Ionescu, Cristian Enoiu, Alyssa Andreescu, Aysha Ibeido, Gamze Saldiz, Julia Petreanu, Marius Gagiu, Robert Stan, Robert Stan Jr., Tiberiu Eftimie Amfitrioni muzicali: Clara Toplicianu, Lorena Sanda Figurație: Viorel Florea, Aurelian Ungureanu

Materialul foto din articol este semnat de Florin Ghioca.

#angajare de clovn #ion caramitru #matei visniec

0 notes