#motive islamice

[torschlusspanikattack]

I think it’s possible to conceptualise the atrocities being visited upon Palestinians as something akin to a moral hazard (term used loosely, and only approximately as usually intended), in that, many of the most powerful potential motive forces behind action are generally immoral, but here, arrayed, at least vaguely in the direction against the current atrocity

islamicism, antisemitism, nationalism (certainly not limited to Palestinian nationalism) can all be conceptualised as especially powerful and socially penetrating drivers of action, but even discarding the question of their actual suitability for the moment (though evidently, some are more/less effective than others), such social forces are plainly incredibly destructive outside the especially stark contrast of the present atrocities

[whileiamdying]

Cristian Caloian

Relația monoteismelor cu femeile a fost și rămâne una controversată. De la discuțiile care animă spațiul catolic occidental privind interzicerea hirotoniei femeilor până la situația femeilor în țările islamice precum Afganistan sau Iran, pare că religiile monoteiste sunt înțelese și aplicate în favoarea bărbaților. Femeia este în continuare un altul pentru establishmentul religios care o percepe, în primul rând, ca o amenințare și mai puțin ca pe un partener. Amenințarea vine din puterea ei de seducție, care este, până la urmă, tot o amenințare a virilității bărbatului, sublimată în context religios ca puritate.

Locuri precum mănăstirea Frăsinei din România sau muntele Athos din Grecia rezolvă practic și radical această "problemă" prin interzicerea accesului femeilor și în acest fel se garantează, pare-se, sfințenia locului din punct de vedere sexual.

Iată însă că musulmanii șiiți din Mashad, oraș sfânt din Iran cu cea mai mare moschee din lume, nu au învățat lecția bizantinilor. Așa că s-au pomenit pe străzile metropolei sacre cu lucrătoare sexuale, care întinează, prin serviciile lor, bărbații. Altminteri, aceștia ar fi probabil sfinți. Mai mult, multe sunt și dependente de droguri, ceea ce reprezintă o pată pe activitatea polițienească din zonă, iarăși, altminteri eficientă. Mai mult, pentru un spectator occidental obișnuit cu stereotipul ofertă sexuală = haine sumare, este amuzant să vezi aceeași ofertă ambalată după normele bunei cuviințe islamice cu basma (sau hijab, ca să fim preciși) pe cap și cu haine lungi până în pământ. Altfel spus, tentația se poate ușor metamorfoza după normele culturale ale costumelor, relația de exploatare rămânând la fel de hâdă indiferent cum o înveșmântezi.

Pe acest fond decadent, un relativ tânăr veteran al războiului cu Irakul, Saeed (Mehdi Bajestani reușește un rol extraordinar), care își găsește cu greu echilibrul chiar și în mijlocul unei familii reușite, se simte chemat să facă "curățenie". El, singurul dintre milioanele de responsabili ai orașului... Așa că începe să ademenească prostituate pentru a le ucide, transformându-se într-un Jack Spintecătorul al secolului XXI. Autoritățile, compuse în special din bărbați, lasă

Ali Abbasi, regizorul de origine iraniană, dar rezident în Copenhaga, prezintă întreaga afacere ca un thriller polițist, inclusiv cu prim-planuri ale fețelor victimelor. Orașul este filmat îndeosebi noaptea, alegere justificată de subiectul prostituției, dar care trimite și la pericolele vieții promiscue.

Însă, o jurnalistă (Zar Amir-Ebrahimi, actriță de origine iraniană rezidentă în Paris) demonstrează mult mai multă bărbăție decât ofițerii bărboși și în uniformă. Riscându-și viața, traversează toate prohibițiile formale și informale pe care autoritățile i le impun pentru a demonstra un adevăr juridic și o realitate morală pe care nimeni nu voia, de fapt, să le accepte. Astfel că procesul, care ar fi trebuit să fie un simplu epilog previzibil, se transformă în cheia de boltă a narațiunii și a temelor filmului. Întorsăturile de situație care neagă evidențele juridice, încrengăturile politice generate de sprijinul popular pentru crimele motivate moral-religios, dar mai ales modelul uman pe care îl proiectează încarcă ultima parte a filmului.

Ca în majoritatea filmelor iraniene, copiii acționează ca avertismente asupra implicațiilor morale ale acțiunilor adulților. Băiatul lui Saeed, un adolescent în vârstă de vreo zece ani, își idolatrizează tatăl. Mai mult, suportul popular pentru acțiunile sale, precum și paradoxala îndoctrinare misogină pe care i-o servește mama sa, îl transformă într-un monstru cu atât mai înfiorător cu cât este inocent. Într-o scenă cutremurătoare, se dedă la o pseudo-reconstituire: își ia surioara mai mică, o culcă la podea, o imobilizează și demonstrează pe ea tehnica ucigașă pe care tatăl său o aplica victimelor. Totul cu mândria fiului care își dorește ca într-o bună zi, să se ridice la înălțimea modelului patern.

Holy Spider grăiește percutant despre o societate blocată într-o puternică misoginie fundamentată religios. În contextul protestelor din Iran declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini, este un film actual. În același timp, pentru că reflectează la mecanismele sociale ale transmiterii înjosirii femeii până la pierderea statului de ființă umană, filmul câștigă o valabilitate mult mai mare în timp. (Cristian Caloian, Unholy misoginy - Holy Spider)

𝗛𝗢𝗟𝗬 𝗦𝗣𝗜𝗗𝗘𝗥 🕷 🔘 Premiera: 27 ianuarie 2023 🔘 Regia: Ali Abbasi 🔘 Cu: Zahra Amir-Ebrahimi, Mehdi Bajestani 🔘 Serial killer thriller 🔪 Un fel de ZODIAC iranian 🇮🇷 🔘 Competiția Cannes 2022 🏆 Best Actress - Zar Amir-Ebrahimi 🔘 Durata: 116 min.

[truthseekerro]

Ce este arabescul? partea a 3-a

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/ce-este-arabescul-partea-a-3-a/

Ce este arabescul? partea a 3-a

Ce este arabescul? partea a 3-a

��n versiunile sale mai stilizate arabescul în forme de plante nu mai păstrează decât o asemănare îndepărtată cu planta. Dar reprezintă în schimb o transcriere perfectă a legilor ritmului în termeni vizuali. Desfăşurarea sa este continuă, ca un val, cu faze contrastante având diferite niveluri de rezonanţă. Modelul nu trebuie să fie simetric, însă, pentru a compensa aceasta, prezintă întotdeauna anumite repetiţii a căror caracter ritmic este accentuat de faptul că sunetele şi tăcerile sunt din punct de vedere estetic echivalente.

Strict vorbind, ritmul nu aparţine spaţiului ci timpului, din care nu este o măsură cantitativă ci una calitativă. Ritmul este restabilit în dimensiunea sa spaţială prin această mediere a mişcării.

Fiind în acelaşi timp ritm şi melodie, arabescul în mod implicit reţine relaţiile sale familiale cu lumea vegetală şi virtualităţile sale în acest sens sunt pregătite să izbucnească în orice moment oportun; cadrul stilistic şi geniul special al artistului sau a grupului etnic, vor servi pentru a determina gradul în care modelul se poate apropia de natură fără să-şi piardă continuitatea sa ritmică, sau, încă, sa se îndepărteze de natură fără să fie din această cauză sărăcit; căci o anumită formă de ‘îmbogăţire’ face parte din ideea de decoraţie şi, într-un mediu arid, nimic nu este mai bogat şi mai preţios decât vegetaţia exuberantă.

*

Al doilea mod, sau element, al arabescului este îmbinarea, din care exemple perfecte pentru aceasta pot fi văzute deja în monumentele Umayyade, în palatul de la Khirbat al-Mafjar şi, mai ales, în Marea Moschee din Damasc, acolo unde ia forma unor zăbrele sculptate care protejează ferestrele. Conform unor istorici de artă, îmbinarea Arabă se presupune că ar proveni de la mozaicurile de pavaj romane, care erau folosite încăîn Syria Umayyadă. Dar în fapt, îmbinările romane sunt cele care reprezintă imitaţia naturalistică şi urbană – sau parafraza acesteia – a unui motiv

aparţinând în mod esenţial artelor arhaice, adică, a artelor care erau legate încă de limbajului simbolismului. În acest caz iarăşi, arta Islamică a preluat un motiv foarte vechi şi l-a dezvoltat cu un fel de geniu matematic. Îmbinarea arabă are o complexitate geometrică şi o calitate ritmică care se poate spune că lipseau într-o oarecare măsură în partea romană. Aceasta din urmă se poate reduce la reprezentarea frânghiei cu noduri şi aceasta este partea importantă; în tipul de îmbinare arabă, pe de altă parte, spaţiile pline şi zonele vide, modelul şi baza sa, au amândouă o valoare strict echivalentă şi se echilibrează unul cu altul, în acelaşi fel în care curgerea liniile se întoarce întotdeauna la punctul de origine, astfel încât atenţia cuiva nu se opreşte niciodată la un element particular al decorului. Continuitatea îmbinării invită ochiul să o urmeze şi viziunea este apoi transformată într-o experienţă ritmică însoţită de satisfacţia intelectuală dată de regularitatea geometrică a întregului.

            sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com

[sonofhistory]

Armenian Genocide: Stages of Genocide and Human Rights

          First documented use of the word “genocide” was in reference to the Armenian Genocide. The genocide, which took the lives of some 1.5 million Armenians living in the Ottoman empire, holds roots in their religious minority, economically prosperous nature and the ultimate collapse of the Ottoman empire. The majority of the Empire’s subjects comprised of Muslims while the Armenians were forced to endure centuries of unequal taxes and fewer political and legal rights as Christians. Despite the Hamidian Massacres of the late 1800s, which was the first attempt of the Turkish government to rid themselves of the “Armenian problem,” the Armenians thrived with high education and flourishing wealth. This livelihood fueled resentment from Turkish counterparts and quickly brewed to hatred in the form of three years of extermination as the Empire sought to quiet the voices of two million Armenians and bring an end to the source of their jealousy. The Armenian Genocide in the Ottoman Empire between 1915 - 1918 exhibited preparation and denial of the eight stages of genocide and violated human rights #4, freedom from slavery, #5, freedom from torture or degrading treatment, and #7, right to equality before the law.

         Two stages of genocide acted upon during the Armenian genocide are preparation and denial. Preparation being represented by the drawing up of the “Ten Commandments” and denial displayed through a century of Turkish refusal to openly accept that a genocide even occurred. The “Ten Commandments”, written by the Young Turks (a group for the rid of all Armenians), secretly met to construct a document carefully outlining the fate of the Armenians and how they were going to eradicate them as a whole. Each commandment is a detailed step that was to be passed between government officials, for example, number one states, “...arrest all who worked against government . . . and send them into the provinces . . . wipe them out either on the road or there” (“10 Commandments”); number five shaped that they will, “exterminated all males under 50, priests and teachers, leave girls and children to be Islamicized” (“10 Commandments”); and number eight stated, “kill off all Armenians in the Army” (“10 Commandments”). 

         The commandments communicate not only the Turkish preparation for the massacres, but their attempted motives of securing that the genocide is completely effective. The government made sure that they were well prepared to take the lives of an entire ethnic group without any room for flaws or faults. In the stages of genocide this is preparation as the “Ten Commandments” carefully outline the methods that they would later tragically follow. Despite proven information confirming a genocide occurred with the leaking of the “Ten Commandments” to the British government in 1919, Turkey maintained, to this day, that no such genocide ever happened.  Turkey adamantly denies the existence of Armenian bones littering the Syrian desert from when these people were forced onto death marches (“Battle over History”), these death marches are another thing Turkey challenges, claiming they were bones from an optional deportation and that some things “happened on the road” (“Battle over History”). They place most of their blame on the conditions of World War I and the Armenians themselves for siding with the Russians. The rumor of Armenians siding with the Russian is another example of a stage of genocide, #4, polarization which is seen from the spread of this speculation. 

         The killings, the Turkish government preserves, was never in intent, they have made about securing that the genocide remains omitted from school textbooks, classrooms and all of the records have been destroyed. In the country, it is illegal to call the slaughter of 1.5 million Armenians “genocide”. With bills passing frequently into the United States Congress for administrations to openly call the Armenian Genocide what it is, Turkey threatens they would cut ties with the United States were they to recognize the genocide publicly. Tragically, Turkey may never fully accept the responsibility for their actions. The “Ten Commandments” contains key information pertaining to the preparation of the genocide and, yet, with so much evidence stacked up against the Turkish government, they continue to deny their mass genocide and abuse of fundamental human rights provided by the Universal Declaration of Human Rights.

         The Ottoman Empire throughout the Armenian Genocide completely violated all thirty human rights written by the UDHR. Two core human rights breached in the genocide were #4, freedom from slavery, #5, freedom from torture or degrading treatment, and #7, right to equality before the law. When, in the “Ten Commandments”, they write to “. . .leave girls and children to be Islamicized” (“10 Commandments”), they wished to keep women and young girls (some even under ten years old) alive so that they could serve as sex slaves to the Turkish soldiers, providing pleasure, comfort, forced servitude and labor. In Forgotten Fire by Adam Bagdasarian, a book illustrating the struggles of a twelve year old boy whose entire family has been murdered during the Armenian genocide, he narrates while engaging in conversation with a young Armenian girl named Seta, “She tried to tell me once, in her own way: ‘There’s no luck for Armenians,’ she said one day. ‘There’s no luck for us at all. Even the survivors are unlucky. Instead of dying once, we have to die every night” (Bagdasarian 214). What Seta is speaking of how every night Armenian women who are in slavery are raped, dehumanized and seen as only sexual objects to the Turkish soldiers. They were forced as well into sexual humiliation, rape, marriage, forced prostitution, sexual slavery and sexual mutilation as one of the objects of the genocide was forced pregnancy of Armenian women as another attempt to utterly eradicate them as an ethnicity by impregnating the women with Turkish children. The women were raped on a daily basis and many committed suicide or died from exposure or their wounds. 

         With the sexually abusive and violent treatment of the Armenian women comes the violation to human right #5, freedom from torture or degrading treatment. Counting the horrifying treatment of the Armenian women and speaking again of the thousands of Armenians forced on death marches, the Turkish refused to provide them with basic necessities needed on their long marches. The men were shoved in boxcars and others were put into concentration camps where they were later killed. In these concentration camps were horrid conditions: starvation, rape, dehydration and diseases such as dysentery. Outside of these death camps were mass shootings, rapes, crusifications, property confiscations, mass burnings and mass drownings. The Nazi party many years later would be influenced and take inspiration from the Armenian genocide while putting Jewish and Romani individuals into concentration camps and murdering them via gas chamber. 

         Unfortunately, the Armenian Genocide all began with a violation to one very vital human right: #7, the right to equality before the law. In no way were the Armenians treated as equals to the Turkish under their government. For their Christian religion, Armenians were forced to pay double taxes and were considered second class citizens (Humanities 10), neither their lives nor property were under protective security. They were denied participation in the government the Armenians being viewed under the law as second class citizens is a violations of the right to equality before the law which states that everyone is equal in the eyes of the government despite social standing, economic status, religion, expression, nationality, ethnicity or race. 

         With the denial of the Armenian genocide by the Turkish today there will cease to be justice done for their actions in the violation of three specific human rights: #4, freedom from slavery, #5, freedom from torture or degrading treatment, and #7, right to equality before the law. The sexual slavery of Armenian women and young girls, the torture and degrading acts implemented upon the Armenians and the unfair treatment of Armenians before the law will be further brushed underneath the rug as Turkey’s denial of the violations do not allow any action to be taken or repercussions given. These violations of human rights would come to haunt the world again in the late 1930s during World War II with the rise of the Nazi party and their elimination plan for Jews, Romani and others.

         In the Armenian Genocide in the Ottoman Empire from 1915 - 1918 there is multiple articles of evidence regarding two of the eight stages of genocide, preparation and denial, as well as three separate human rights violated in the genocide: #4, freedom from slavery, #5, freedom from torture or degrading treatment, and #7, right to equality before the law. The Ottoman Empire preparing for the Armenian genocide is evident from the “Ten Commandments” written years prior to the genocide and laying out the steps they will take to eradicate their “Armenian problem”. Turkey’s denial of the genocide has caused many countries to retreat within themselves when dealing with the issue as Turkey threatens to cut ties with countries who have decided to openly agree the murder of 1.5 million Armenians was in fact a genocide. This denial allows Turkey to get away scot free with the violation of three fundamental human rights in their sexual slavery of Armenian women and girls; the torture and degrading treatment they put upon them though concentration camps, starvation and dehumanizing treatment; and their execution of turning Armenians into second hand citizens under the Ottoman Empire. 

         Studying genocide could lead to insight regarding national behavior when a genocide is about to occur, this would aid in the discontinuation of genocides all together by catching it before it has happened. A study into genocide can provide others in initiating a deeper understanding of human rights and their violations around the world. With future students learning the danger of keeping silent in the face of possible signs of genocide, genocides may become less frequent in generations to come and the countless lives not stolen at the hand of such genocides can lead to more diverse world, one in which others are not prejudiced against for who they are.

[incomodtutorials]

5 idei pentru vacanta de vara 2019

Vara se apropie, si nu te-ai decis inca unde mergi in vacanta? Ei bine, nu este nevoie sa spargi contul din banca pentru acest lucru, deoarece exista locuri frumoase in Europa in care poti merge pentru a avea o experienta de neuitat. Acestea fiind spuse, iata locurile in care te poti distra vara aceasta.In luna iunie, orasul este in plina sarbatoare, si vei avea parte de cea mai frumoasa experienta din Turcia la Festivalul International Izmir, la care poti vedea piese de teatru, muzica si balet, toate specifice celei mai originale tari din Europa. Este o alternativa mai ieftina pentru litoralul de pe coasta Marii Egee, vei ramane placut surprins de nisipul incredibil de fin si curat, fiind o locatie perfecta atat pentru grupuri, familie sau cuplu. De asemenea, orasul a devenit celebru si pentru titlul de oras-port, titlu ce i-a dublat numarul de turisti anual.Este inca fascinant cate activitati poti desfasura in Budapesta, desi tindem sa credem ca acest oras nu mai are multe sa ne ofere. De acest loc te poti bucura la capacitate maqxima abia pe timpul verii, te poti plimba pe una dintre cele mai renumite strazi din lume, Falk Miksa, iar daca vremea devine calda, poti participa la o partida de sah plutitor in baile Szechenyi.Nu veti gasi in toata Europa un loc mai potrivit pentru vacanta de vara! Un loc rafinat, calduros, care iti ofera din toate cate ceva, la preturi exceptionale. Veti putea vedea tot felul de cladiri impunatoare, de la cele in stil baroc, la neoclasice, nenumarate muzee ce adapostesc arta de valoare. Lasati-va fascinati de bucataria lor, de nenumaratele tipuri de carne si cascaval.Kosovo este una din tarile care au tinut cel mai mult la traditiile sale de-a lungul timpului. Preocupata sa-ti pastreze si construiasca in continuare istoria, capitala sa, Pristina, iti va taia respiratia cu frumusetile ei. Arhitectura orasului este una bizantina cu elemente islamice, si a devenit pe parcursul anilor un motiv puternic de dezbatere in randul celor preocupat de sculptura si cladiri.Sau “Orasul Roz”, asa cum a mai fost numit datorita culorilor cladirilor, este cel mai vechi oras din lume care a fost locuit pe toata perioada existentei sale. A devenit in ultimii destinatia favorita a multor turist datorita diferentelor culturale, a istoriei fascinante, dar si a pretului mic de nerefuzat. Veti vedea frumusetea acestei tari doar plimbandu-te prin centrul orasului, un loc restrans in care nu veti obosi, dar suficient de interactiv pentru a nu te plictisi. Pentru a te cufunda mai mult in istoria si cultura acestui oras, puteti vizita muzee, precum Muzeul Genocidului Armean sau Muzeul Orientului Mijloc si multe altele. Read the full article

[smartseo4you]

Franţa îi cere din nou Iranului eliberarea academicianului franco-iranian, Fariba Adelkhah

New Post has been published on https://reporterliber.ro/franta-ii-cere-din-nou-iranului-eliberarea-academicianului-franco-iranian-fariba-adelkhah/

Franţa îi cere din nou Iranului eliberarea academicianului franco-iranian, Fariba Adelkhah

Ministrul de Externe francez, Jean-Yves Le Drian, a cerut din nou Iranului eliberarea academicianului franco-iranian, Fariba Adelkhah, care a fost arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare de către autorităţile iraniene, din motive de securitate naţională, informează Reuters.

Jean-Yves Le Drian a declarat: „Azi, încă o data solicit din partea Franţei eliberarea imediată a doamnei Adelkhah. Această situaţie nu poate decât să afecteze negativ relaţiile bilateral dintre Franţa şi Iran şi va scădea încrederea dintre cele două ţări”.

Fariba Adelkhah, cercetătoare franco-iraniană, la 6 ani de închisoare sub acuzaţii de subminare a securităţii naţionale. Curtea Revoluţionară din Teheran a condamnat-o la cinci ani de închisoare pentru adunări şi conspiraţie împotriva securităţii naţionale a Iranului. Ea a mai primit un an de închisoare pentru propagandă împotriva republicii islamice.

[rudyroth79]

Sâmbătă, 31 august 2019, potrivit Calendarului Hicrî, lumea islamică a marcat sfârșitul anului vechi Zilhicce, care corespundea anului 1440 și începutul unui nou an, ”Anul Nou Hicrî” care a debutat cu luna Muharrem și care corespunde anului 1441. Luna Muharrem, prima lună a Noului An, durează până pe 29 septembrie 2019, perioadă în care musulmanii practică diverse obiceiuri străvechi. Ziua de 9 septembrie 2019 reprezintă cea mai importantă zi a lunii, denumită ”Ziua Âșûre” și care este așteptată cu multă emoție de către credincioșii musulmani.

Luna Muharrem este o lună în care evenimentele importante pot fi considerate puncte de cotitură, de-a lungul istoriei, pentru umanitate, nu doar pentru islamici. Lumea musulmană așteaptă cu nerăbdare și emoție această lună, deoarece este considerată cea mai sfântă, o lună binecuvântată, în care iertarea și binefacerile sunt dăruite cu generozitate credincioșilor. Ei își vor îndeplini postul și închinarea. A zecea zi a lunii Muharrem este cea mai prețioasă și se numește ”Âșûre”. Înainte de islam, unele triburi au acordat acestei zile respect și importanță,  considerând-o zi sfântă. În această zi, ei au ținut post. În unele hadisuri se spune: ”Sper ca postul din ziua de Âșûre să însemne ispășirea păcatelor din anul precedent.” (Tirmizî, “Savm”, 48)  Se crede că, Atotputernicul Allah a acceptat multe rugăciuni în această zi. Tradiția Âșûre este strâns legată de evenimentele de la Kerbelâ și merge până la momentul Potopului lui Noe. Âșûre este o specialitate culinară care se prepară de doisprezece imami pentru sufletele martirilor de la Kerbelâ (oraș în Irak situat la sud-vest de Bagdad). Potrivit unor surse, spre sfârșitul Potopului lui Noe, nu mai rămăsese nimic de mâncare și fiecare a scos din tolba sa ce avea. Astfel, ei au scos: douăsprezece feluri de alimente, precum: cereale, năut, fasole, ș.a., pe care le-au fiert și le-au consumat ca ciorbă. Această tradiție a dăinuit de la incidentul din Kerbelâ până în zilele noastre. Conform unor alte surse, s-a crezut de asemenea în prima preparare a Âșûrelei în acest context, în urma potopului lui Noe, însă, după acostarea pe vârful muntelui Ararat, arca s-ar fi scuturat și ar fi căzut cereale, năut și fasole, din acestea preparându-se ciorba cu această denumire (Sadri Sema 2008: 311). Credința în sfințenia acestei zile a constituit  motivul deschiderii porților Kaabei din Mecca, în această zi, pentru pelerini (Arslan-Erdoğan 2009: 66). Începând cu secolul al zecelea, comunitățile turce au început să accepte islamul și, începând cu primii ani ai secolului al doisprezecelea, majoritatea turcilor a adoptat religia musulmană. Cu toate acestea, în ciuda acceptării religiei islamice, membri comunităților au menținut pentru o lungă perioadă de timp vechi obiceiuri și tradiții, cum ar fi: ceremonia tăierii cozii calului pe care a fost urcat mortul, a da mâncare (gătită), a sacrifica animale, comemorarea a 40 de zile și a unui an ș.a. Astăzi, este foarte posibil să fie găsite urme ale acestor tradiții la populația turkmenă din Anatolia și Balcani. Pe lângă toate acestea, după convertirea la islam, turcii au îndeplinit îndeaproape obiceiurile de rugă și închinare, dând importanța cuvenită zilelor și nopților sfinte, printre acestea fiind și ”Ziua și Noaptea de Âșûre”. A găti Âșûre, chiar și în cantitate mică, însemna deținerea unei sume de bani. Din acest motiv, în perioada otomană, bogații și, în special, slujbașii seraiului au jucat un rol important în păstrarea tradiției. Supa pregătită de bucătari și șefii cămărilor era împărțită, sub supravegherea cofetarului-șef, în vase speciale. Aceste vase erau făcute din porțelan, cu o singură toartă, în formă de ulcică delicată, elegantă. Acestea erau fabricate în Europa și utilizate doar pentru împărțirea âșûrelei. Pregătirea acestei supe începea din dimineața celei de-a noua zile din luna Muharrem, iar în seara acelei zile, care o lega de dimineața celei de a zecea zi a lunii, pe parcursul întregii nopți, vasele de porțelan erau umplute cu această supă. În dimineața celei de a zecea zile a sfintei luni de Muharrem, servitorii împărțeau la primele case apărute în cale. Cel care primea âșûre curăța vasul, punea în el migdale, alune sau fistic și înapoia vasul. Separat, se gătea âșûre în cazane mari și se împărțea mulțimii în piețele mari. Oamenii săraci, care cunoșteau obiceiul și locația, stăteau la rând încă de la primele ore ale dimineții cu vasele în mână. Aceste vase erau uneori, ca volum, cât o găleată de apă sau cât o canistră de gaz. Se făcea o rugă, mulțimea spunea câte un ”Âmin!” și începea împărțeala. Împărțirea a zece tone de âșûre nu era ceva neobișnuit. Anatolienii continuă, cu emoție, acest obicei de împărțire a âșûrelei,  întru bucuria, pacea sufletească și alinarea tristeții. În toate rețetele de âșûre, primul ingredient, sau ingredientul-mamă, este grâul; în al doilea rând, sunt fasolea uscată și năutul. În afara acestora, se pot adăuga: porumb, linte verde, orez (puțin fiert) și bulgur nefiert. Alte ingrediente utilizate sunt: fructe (precum: gutui, mere), fructe uscate (caise, stafide, smochine, coacăze, fistic, alune, nuci, migdale), fructe confiate, condimente (chimen, piper, busuioc, cuișoare, scorțișoară), apă sfințită și șerbet (Kılıç ve ark. 2003: 391-393). Această rețetă de bază a rămas neschimbată de-a lungul a cinci secole. Supa preparată în seraiuri, fiind naturală, este cea preferată. Spre exemplu, la Palatul Topkapı, se preparau trei feluri de âșûre în bucătării separate, împărțite astfel: pentru ulemale și cei din interiorul palatului, pentru angajații de stat din exteriorul palatului și mulțime și pentru sultan și harem. Pentru sultan și haremul imperial s-a gătit, în bucătăria imperială, âșûre cu mosc filtrat. În societatea noastră, sunt practici diferite de preparare a âșûrelei. Principalele componente sunt: apă, cuișoare, rodie, năut, semințe de susan, bob, fasole uscată, grâu (arpacaș), stafide, fistic, orez, nuci, zahăr, smochine, alune. Acestea sunt preparate după obiceiul locului, după credință sau după climă. La modul general, âșûre se prepară după cum urmează: arpacașul și orezul se aleg, se spală și se pun într-o oală. Se adaugă apă cât să treacă trei-patru degete deasupra, se pune pe foc fără capac și se amestecă. Se lasă să fiarbă cinci minute și se dă deoparte. Se acoperă cu un capac și se lasă așa peste noapte. Fasolea și năutul se aleg, se spală, se opăresc și se lasă să se înmoaie. A doua zi, orezul și arpacașul, înmuiate peste noapte, se pun din nou pe foc cu puțină apă caldă și se fierb fără capac. Se amestecă, din când în când, cu o lingură, pentru a nu se prinde. După un timp, se adaugă fasolea și năutul înmuiate și se fierb la foc mic. Se adaugă apoi zahărul (după gust) și, înainte de a lua oala de pe foc, se adaugă coajă rasă de lămâie și se mai fierbe un pic, cât două clocote. Se pune fierbinte în boluri. Înainte de servire, se decorează cu alune și fistic prăjite puțin și coacăze. Desigur, aceasta este doar o varietate, existând multe altele, în funcție de preferințe. Luna Muharrem, postul și prepararea âșûrelei ocupă un loc foarte important pentru musulmani. Acest lucru se datorează iubirii față de Profetul Hüseyin, devenit martir la Kerbelâ. De aceea, Hz. Hüseyin este primul exemplu și primul arhetip oprimat pentru societate, toate practicile din cursul acestei luni având o importanță simbolică.

În literatura turcă, martiriul profetului Hüseyin a constituit un motiv important, scriindu-se pe acest subiect elegii și proză. În cele ce urmează, vă prezint, stimați cititori, un episod din viața profetului Hüseyin.

”Într-o zi călduroasă, Profetul  Hüseyin, mergând la propria sa livadă de curmali, a văzut în grădina de curmali a vecinului un muncitor. Felul cum muncea, cu toată ființa lui, i-a atras atenția profetului. S-a așezat la umbră și i-a urmărit efortul armonios. Timpul a trecut și muncitorul nostru și-a șters sudoarea de pe frunte, s-a spălat pe mâini și pe față, apoi a scos o bucată de pâine de orz din bocceluța pe care o agățase de trunchiul unui copac. În acest timp, a apărut un câine. El a înțeles că era flămând și că își cere porția de pâine. Sclavul negru a rupt pâinea în două și, înainte de a lăsa o bucată chiar în fața câinelui, a renunțat. Profetul urmărea curios și atent această întâmplare. Sclavul negru a mărunțit bucata de pâine din cealaltă mână și i-a dat-o câinelui. El a mâncat bucata rămasă, înmuind-o în apă. Cum s-a terminat pauza de masă, profetul a venit lângă sclav. După cuvintele de salut și de binețe, între ei a avut loc următoarea conversație:

– Te priveam! Eu cunosc proprietarii acestei grădini de curmali. Ce noroc pe ei să fie posesorii unui sclav așa de harnic ca tine!

– Vă mulțumesc, domnule! Eu doar îmi fac datoria.

– Bun! Mă întrebam de ce ai întins bucata de pâine câinelui, apoi ai renunțat și i-ai tăiat bucata din cealaltă mână?

– Domnule, prima bucată pe care am vrut să i-o dau era mai mică decât cealaltă. Am observat asta chiar când să i-o dau. Mi-a fost rușine să fac o nedreptate câinelui și i-am tăiat lui partea mai mare. 

Ochii profetului s-au umplut de lacrimi. Și-a pus mâna pe umărul sclavului și l-a întrebat:

– Dacă iau această grădină de curmali de la stăpânul tău, vei lucra cu mine?

– Treaba mea, asta este, domnule! Dacă găsiți potrivit, voi lucra.

Profetul Hüseyin a plecat în oraș, l-a convins pe proprietarul grădinii de curmali, a cumpărat și grădina, și pe sclav și s-a întors. Sclavul muncea dezinteresat și cu zel. Profetul l-a salutat. 

– Frate, am cumpărat această grădină de curmali!

Sclavul, văzându-și mai departe de treabă, i-a răspuns:

– Să vă fie cu noroc, domnule!

– De acum încolo, și tu vei lucra cu mine.

– Mulțumesc, domnule, să fie cu noroc!

În timpul acestor discuții, sclavul era preocupat în continuare de treaba lui. Profetul Hüseyin i-a prins mâna și l-a privit în ochi.

– Uite, fratele meu frumos! Eu te eliberez și-ți dăruiesc această grădină de curmali.

Un zâmbet a apărut pe chipul sclavului și ochii i-au sclipit. Apoi, cuvinte au curs din gura lui unul câte unul:

– O, nepot al Profetului îndurării pentru lume! Dumnezeu să primească! Iar eu voi face din această grădină o fundație și voi fi în slujba ei toată viața.

Profetul, cu ochii în lacrimi șiroind ca ploaia, s-a îndepărtat…

Le-a povestit oamenilor din gospodăria sa de atitudinea nobilă a acestui om. Ani la rând, mulți oameni au beneficiat de această faptă caritabilă.” (1)

________

(1) http://www.turkmeclisi.org/?Sayfa=Temel-Bilgiler&Git=Bilgi-Goster&Baslik=turk-islam-geleneginde-10-muharrem-asura-gunu&Bil=418 (OĞUZ ÇETİNOĞLU`NUN BİLGEOĞUZ KİTABEVİ TARAFINDAN YAYINLANAN 4 CİLTTE 3.750 SAYFALIK AÇIKLAMALI-YORUMLU KRONOLOJİK KÜLTÜR-SANAT VE TARİH ANSİKLOPEDİSİ ��SİMLİ ESERİNDEN ALINTIDIR.)  Traducere de Urfet Șachir.

Bibliografie

Prof. Dr. Zeynel Özlü, ”Osmanlı sarayında Âşûre geleneği uygulamasına dair”, Millî Folklor, 2014, Yıl 26, Sayı 101 /On The Aşure Tradition in Ottoman Palace

Yrd. Doç. Dr. Erdal Yıldırım, ”Tunceli yöresi alevilerinde Muharrem ayının önemi ve Âşûre geleneği”, F.Ü. ilahiyat Fakültesi Dergisi 16:1 {2011) / Aşure Tradition in Tunceli Alevis

http://www.turkmeclisi.org/?Sayfa=Temel-Bilgiler&Git=Bilgi-Goster&Baslik=turk-islam-geleneginde-10-muharrem-asura-gunu&Bil=418 (OĞUZ ÇETİNOĞLU`NUN BİLGEOĞUZ KİTABEVİ TARAFINDAN YAYINLANAN 4 CİLTTE 3.750 SAYFALIK AÇIKLAMALI-YORUMLU KRONOLOJİK KÜLTÜR-SANAT VE TARİH ANSİKLOPEDİSİ İSİMLİ ESERİNDEN ALINTIDIR.)

Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir

”Tradiții, obiceiuri și legende turcești: Luna Muharrem și Âșûre (3)” de Urfet Șachir Sâmbătă, 31 august 2019, potrivit Calendarului Hicrî, lumea islamică a marcat sfârșitul anului vechi Zilhicce, care corespundea anului 1440 și începutul unui nou an, ”Anul Nou Hicrî” care a debutat cu luna Muharrem și care corespunde anului 1441.

[saadullah-faisal-world]

Sudan’s long-time president, Omar al Bashir — among the world’s most ruthless rulers — was arrested yesterday in a military coup that followed four months of popular protests in Khartoum, the country’s capital. Whatever other charges he will face for terror and corruption, he should be promptly tried for his worst offense: genocide.In 70 years since the adoption of the U.N.’s Genocide Convention, only two genocides have been officially recognized by the U.S. government while they were still occurring. The first was the Bashir regime’s genocide in the western Darfur region. In mid 2004, a few months after the Darfur conflict began and a few months before the Bush administration recognized the genocide, the State Department dispatched a team to refugee camps across the border in Chad. The team interviewed survivors from the Muslim Fur, Masalit, and Zaghawa tribes, which were targeted for extermination.A preeminent expert in the field, Gregory Stanton, summarized the “shocking” survey results:> Over 60 percent of the people interviewed had witnessed the killing of a family member. Two-thirds had witnessed the killing of a non-family member. Over 80 percent had witnessed destruction of a village. Two-thirds had witnessed aerial bombing of villages by the Sudanese government. And perhaps most chillingly, one-third had heard racial epithets used while they or their relatives were being murdered or raped. Assailants often shouted, “Kill the slaves” and “We have orders to kill all the blacks.”The survey’s findings convinced the administration to declare the Bashir regime’s campaign in Darfur a racially motivated genocide. All told, the State Department estimates that over 300,000 tribesmen have died in in the region, and hundreds of thousands remain displaced today.Despite an arrest warrant for genocide issued against him by the International Criminal Court in 2010, Bashir remained president and protected from prosecution. He continued to receive crucial diplomatic and financial support from Qatar, Saudi Arabia, Iran, Egypt, Turkey, Russia, South Africa, China, and the Arab League, among others.As I wrote 15 years ago in these pages, Darfur should be counted as Bashir’s second genocide. He waged the first from the early 1990s to 2002, against the Christians and animists of southern Sudan and the people of the Nuba Mountains. That bloody campaign was undertaken in response to a rebellion against the forcible imposition of sharia law, which violated guarantees of southern autonomy included in the 1972 Addis Ababa Agreement. Though the Nuba are mostly Muslim, they resisted Bashir’s call to jihad against the south and were consequently declared “apostates,” marked for death along with non-Muslims, in a 1993 government fatwa.Over 2 million eventually perished and 5 million were displaced as a result. Bashir used, as he would again in Darfur, a combination of military and militia tactics, inflicting deliberate mass starvation and sanctioning widespread rape, enslavement, and bombing and strafing of hospitals, schools, and other civilian structures. It ended in 2005 with the Sudan Comprehensive Peace Agreement (SCPA). Its traumatic legacy lives on in the unending conflict and political dysfunction of South Sudan, which became an independent country under the terms of the SCPA.For 30 years, Bashir led a military dictatorship bent on forcibly Islamicizing and Arabizing Sudan’s disparate tribes and religious groups. His regime carried out amputations, stonings, and other harsh punishments for such offenses as women wearing pants instead of skirts, the consumption of alcohol, adultery, homosexuality, and apostasy and blasphemy against Islam.Bashir’s millions of surviving victims yearn for justice, but it is unlikely to come from the usual international bodies. The ICC, currently preoccupied with trying to prosecute American vets of Afghanistan and Iraq, is too politicized to be entrusted with adjudicating the most egregious of all human-rights violations. And U.N.-backed hybrid tribunals have been infamously slow and expensive.Bashir should instead be tried for genocide by a Sudanese court. Secretary Pompeo should honor the Bush administration’s genocide designation by helping Khartoum identify Sudanese jurists and witnesses, many of whom are now in exile, and by providing expert legal counsel and encouragement. It’s the best chance the world stands of forcing this monster to answer for his crimes.

from Yahoo News - Latest News & Headlines https://yhoo.it/2XaIfA9

[lovehardenemycollector]

Sudan’s long-time president, Omar al Bashir — among the world’s most ruthless rulers — was arrested yesterday in a military coup that followed four months of popular protests in Khartoum, the country’s capital. Whatever other charges he will face for terror and corruption, he should be promptly tried for his worst offense: genocide.In 70 years since the adoption of the U.N.’s Genocide Convention, only two genocides have been officially recognized by the U.S. government while they were still occurring. The first was the Bashir regime’s genocide in the western Darfur region. In mid 2004, a few months after the Darfur conflict began and a few months before the Bush administration recognized the genocide, the State Department dispatched a team to refugee camps across the border in Chad. The team interviewed survivors from the Muslim Fur, Masalit, and Zaghawa tribes, which were targeted for extermination.A preeminent expert in the field, Gregory Stanton, summarized the “shocking” survey results:> Over 60 percent of the people interviewed had witnessed the killing of a family member. Two-thirds had witnessed the killing of a non-family member. Over 80 percent had witnessed destruction of a village. Two-thirds had witnessed aerial bombing of villages by the Sudanese government. And perhaps most chillingly, one-third had heard racial epithets used while they or their relatives were being murdered or raped. Assailants often shouted, “Kill the slaves” and “We have orders to kill all the blacks.”The survey’s findings convinced the administration to declare the Bashir regime’s campaign in Darfur a racially motivated genocide. All told, the State Department estimates that over 300,000 tribesmen have died in in the region, and hundreds of thousands remain displaced today.Despite an arrest warrant for genocide issued against him by the International Criminal Court in 2010, Bashir remained president and protected from prosecution. He continued to receive crucial diplomatic and financial support from Qatar, Saudi Arabia, Iran, Egypt, Turkey, Russia, South Africa, China, and the Arab League, among others.As I wrote 15 years ago in these pages, Darfur should be counted as Bashir’s second genocide. He waged the first from the early 1990s to 2002, against the Christians and animists of southern Sudan and the people of the Nuba Mountains. That bloody campaign was undertaken in response to a rebellion against the forcible imposition of sharia law, which violated guarantees of southern autonomy included in the 1972 Addis Ababa Agreement. Though the Nuba are mostly Muslim, they resisted Bashir’s call to jihad against the south and were consequently declared “apostates,” marked for death along with non-Muslims, in a 1993 government fatwa.Over 2 million eventually perished and 5 million were displaced as a result. Bashir used, as he would again in Darfur, a combination of military and militia tactics, inflicting deliberate mass starvation and sanctioning widespread rape, enslavement, and bombing and strafing of hospitals, schools, and other civilian structures. It ended in 2005 with the Sudan Comprehensive Peace Agreement (SCPA). Its traumatic legacy lives on in the unending conflict and political dysfunction of South Sudan, which became an independent country under the terms of the SCPA.For 30 years, Bashir led a military dictatorship bent on forcibly Islamicizing and Arabizing Sudan’s disparate tribes and religious groups. His regime carried out amputations, stonings, and other harsh punishments for such offenses as women wearing pants instead of skirts, the consumption of alcohol, adultery, homosexuality, and apostasy and blasphemy against Islam.Bashir’s millions of surviving victims yearn for justice, but it is unlikely to come from the usual international bodies. The ICC, currently preoccupied with trying to prosecute American vets of Afghanistan and Iraq, is too politicized to be entrusted with adjudicating the most egregious of all human-rights violations. And U.N.-backed hybrid tribunals have been infamously slow and expensive.Bashir should instead be tried for genocide by a Sudanese court. Secretary Pompeo should honor the Bush administration’s genocide designation by helping Khartoum identify Sudanese jurists and witnesses, many of whom are now in exile, and by providing expert legal counsel and encouragement. It’s the best chance the world stands of forcing this monster to answer for his crimes.

from Yahoo News - Latest News & Headlines https://yhoo.it/2XaIfA9

[tendance-news]

Sudan’s long-time president, Omar al Bashir — among the world’s most ruthless rulers — was arrested yesterday in a military coup that followed four months of popular protests in Khartoum, the country’s capital. Whatever other charges he will face for terror and corruption, he should be promptly tried for his worst offense: genocide.In 70 years since the adoption of the U.N.’s Genocide Convention, only two genocides have been officially recognized by the U.S. government while they were still occurring. The first was the Bashir regime’s genocide in the western Darfur region. In mid 2004, a few months after the Darfur conflict began and a few months before the Bush administration recognized the genocide, the State Department dispatched a team to refugee camps across the border in Chad. The team interviewed survivors from the Muslim Fur, Masalit, and Zaghawa tribes, which were targeted for extermination.A preeminent expert in the field, Gregory Stanton, summarized the “shocking” survey results:> Over 60 percent of the people interviewed had witnessed the killing of a family member. Two-thirds had witnessed the killing of a non-family member. Over 80 percent had witnessed destruction of a village. Two-thirds had witnessed aerial bombing of villages by the Sudanese government. And perhaps most chillingly, one-third had heard racial epithets used while they or their relatives were being murdered or raped. Assailants often shouted, “Kill the slaves” and “We have orders to kill all the blacks.”The survey’s findings convinced the administration to declare the Bashir regime’s campaign in Darfur a racially motivated genocide. All told, the State Department estimates that over 300,000 tribesmen have died in in the region, and hundreds of thousands remain displaced today.Despite an arrest warrant for genocide issued against him by the International Criminal Court in 2010, Bashir remained president and protected from prosecution. He continued to receive crucial diplomatic and financial support from Qatar, Saudi Arabia, Iran, Egypt, Turkey, Russia, South Africa, China, and the Arab League, among others.As I wrote 15 years ago in these pages, Darfur should be counted as Bashir’s second genocide. He waged the first from the early 1990s to 2002, against the Christians and animists of southern Sudan and the people of the Nuba Mountains. That bloody campaign was undertaken in response to a rebellion against the forcible imposition of sharia law, which violated guarantees of southern autonomy included in the 1972 Addis Ababa Agreement. Though the Nuba are mostly Muslim, they resisted Bashir’s call to jihad against the south and were consequently declared “apostates,” marked for death along with non-Muslims, in a 1993 government fatwa.Over 2 million eventually perished and 5 million were displaced as a result. Bashir used, as he would again in Darfur, a combination of military and militia tactics, inflicting deliberate mass starvation and sanctioning widespread rape, enslavement, and bombing and strafing of hospitals, schools, and other civilian structures. It ended in 2005 with the Sudan Comprehensive Peace Agreement (SCPA). Its traumatic legacy lives on in the unending conflict and political dysfunction of South Sudan, which became an independent country under the terms of the SCPA.For 30 years, Bashir led a military dictatorship bent on forcibly Islamicizing and Arabizing Sudan’s disparate tribes and religious groups. His regime carried out amputations, stonings, and other harsh punishments for such offenses as women wearing pants instead of skirts, the consumption of alcohol, adultery, homosexuality, and apostasy and blasphemy against Islam.Bashir’s millions of surviving victims yearn for justice, but it is unlikely to come from the usual international bodies. The ICC, currently preoccupied with trying to prosecute American vets of Afghanistan and Iraq, is too politicized to be entrusted with adjudicating the most egregious of all human-rights violations. And U.N.-backed hybrid tribunals have been infamously slow and expensive.Bashir should instead be tried for genocide by a Sudanese court. Secretary Pompeo should honor the Bush administration’s genocide designation by helping Khartoum identify Sudanese jurists and witnesses, many of whom are now in exile, and by providing expert legal counsel and encouragement. It’s the best chance the world stands of forcing this monster to answer for his crimes.

from Yahoo News - Latest News & Headlines https://yhoo.it/2XaIfA9

[truthseekerro]

Ce este arabescul? partea a 2-a

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/ce-este-arabescul-partea-2/

Ce este arabescul? partea a 2-a

Ce este arabescul? partea a 2-a

  O serie continuă de spirale care se împletesc şi se desfăşoară precum valurile mării

poate fi tradusă în arta ‘barbară’ printr-un şir de anime care se urmăresc; poate la fel de bine să dea naştere la o compoziţie vegetală şi în acest punct suntem întorşi la istoria arabescului. Este ciudat că, în atingerea perfecţiunii într-un sens decorativ, arabescul cu motive vegetale ar trebui să fie cel mai apropiat de prototipul său pur linear şi ritmic, în vreme ce primele sale manifestări în perioada Umayyadă sunt încă tributare naturalismului Elenic. Această reducere a unui motiv ornamental la formele sale esenţiale corespunde însă unei potenţialităţi inerente aflate în toată arta Islamică.

Arta ornamentală a Islamului a fost întotdeauna capabilă să se inspire din arta populară, a cărei producţii, executate cu materiale foarte perisabile, nu au supravieţuit foarte adesea. Deci este dificil de spus cum şi unde arta populară a constituit ‘hrana’ artelor frumoase. Cu toate acestea, cineva poate remarca apariţia neaşteptată în arhitectura decorativă a formelor arhaice şi tehnice. Astfel, aşa s-a întâmplat în arta din Samarrâ, oraş construit de califii Abbasizi pe malurile Tigrului, motivul aparent naturalist al viţei de vie, a făcut deodată loc formelor spiralate abstracte şi nu este cu siguranţă o greşeală în a vedea în aceasta influenţa gărzilor pretoriene Turcomane care au avut putere la curtea Abbasidă.

Există o paralelă curioasă între înflorirea artei cu motive geometrice precum îmbinarea, dubla spirală, triplul vortex, svastica continuă şi tot aşa, în Europa de Nord, şi în particular în Insulele Britanice, precum şi apariţia aproape simultană a aceloraşi forme în arta Islamică ce se năştea. Aceste două manifestări ale artei sunt diferite doar într-un singur punct: în ţările nordice, animalele stilizate par într-o oarecare măsură să fie primul element al ornamentaţiei; acestea sunt îmbinate în spirale, se dezvoltă în noduri şi formează îmbinări de perechi în oglindă, în timp ce în ambianţa Islamică, plantele stilizate sunt cele din care majoritatea motivelor ornamentale sunt formate. Analogiile sunt câteodată izbitoare, de exemplu, între o pagină din Evanghelia Lindisfarne (698 d.H) şi anumite mozaicuri de pavaj din palatul Umayyad din Minya, de pe Lacul Tiberias (705 d.H), dar nu ar avea nici un sens de a explica totul prin schimburi care ar fi putut avea loc la periferia Europei copleşită de invaziile barbare, între Insulele Nordice şi Orientul Apropiat. Paralela de care e vorba face în întregime parte dintr-un fenomen mult mai mare, mai exact apariţia la graniţele lumii greco-romane a unei arte a cărei elemente, mai curând abstracte decât descriptive, sunt legate de un simbolism universal şi primordial. Aceste elemente îşi pierd caracterul lor simbolic imediat în contactul cu lumea ‘civilizată’, sau, mai exact, această caracteristică este obscurată de dezvoltarea posibilităţilor

ornamentale care erau inerente în acesta. Această metamorfoză este perceptibilă în mod direct în arta creştină a Irlandei, unde caligrafia sa este cea care pune stăpânire şi transformă, în cel mai natural mod posibil, moştenirea străveche a formelor; dar în acest caz, încă o dată, este vorba de o analogie şi un fel de anticipare a ceea ce va deveni arta Musulmană.

Arta Creştină în formele sale abstracte a avut doar o scurtă durată de viaţă; geniul său extraordinar s-a prăbuşit atunci când insulele nordice au fost reintegrate treptat în lumea Latină. Arta Islamului, pe de altă parte, a realizat o sinteză între curentul larg al formelor arhaice, care a înflorit în arta populară şi în cea a nomazilor, şi cerinţele mult mai raţionale ale artei urbane; asimilează motivele arhaice reducându-le la formula lor cea mai generală şi mai abstractă. Astfel, într-un anumit fel, le nivelează, şi în felul acesta, îndepărtează orice calitate magică; însă, compensatoriu, le înzestrează cu o nouă luciditate, şi s-ar putea spune, aproape cu o eleganţă spirituală. Să nu uităm că Islamul este religia întoarcerii la origine şi că această întoarcere se prezintă a fi o restaurare a tuturor lucrurilor în unitate.

          sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com

[turistprinro]

Bijuterie a arhitecturii bisericești

În sfârșit, am onoarea de a scrie un articol despre o bijuterie a arhitecturii bisericești. Am vizitat-o pentru a nu știu a câta oară, la sfârșitul lunii decembrie. Spiritualitatea românească are un monument al său: Mănăstirea Curtea de Argeș.

În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificațiile sale de piatră și puțul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri,  iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor și biserica Sfântul Nicolae Domnesc răsfrâng această faimă asupra întregii așezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeș de mai târziu.

Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul voievodal, de bună seamă că biserica înălțată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească.

Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab pe locul vechii mitropolii. Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumați. Biserica a fost restaurată (1875 – 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, discipol al lui Eugène Viollet-le-Duc, care i-a adus și unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră fățuită și profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodița II, reluat ulterior și în alte construcții (mitropolia din București, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.).

  Biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit cu construcția propriu-zisă. Are 12 stâlpi interiori care susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat deoarece îndeplinea și funcția de necropolă. Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porțiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului. Restul bisericii și altarul, cu abside care îi împlinesc forma de cruce, susțin o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.

În fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, și acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu. Privitorului îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-și impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.

  În ansamblu, biserica este așezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafața de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptați din piatră. Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suvițe. Fațadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene și islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu.

  În registrul de sus se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei, care stau parcă gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoțel. La adierea vântului, acești clopoței sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.

Construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle. Ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele, armonizate specific de meșterii băștinași, o seamă de elemente de artă arabă și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

La interior ești amuțit de zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, de panourile votive, de mormintele ctitorilor și tâmplă făcută din marmură, bronz aurit și onix, de icoanele  lucrate în mozaic. O excepțională realizare sculpturală este grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli. Aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână.

De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, se află un izvor, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Această denumire poartă peste timpuri povestea meșterului legendar, care, neputând coborî de pe biserică după terminarea ei și luându-i-se scările, și-ar fi făcut aripi din șindrilă, a sărit de pe acoperișul sfântului locaș, la temelia căruia se spune că-și zidise propria soție. În locul în care s-ar fi prăbușit, sufletul său s-ar fi preschimbat într-un izvor.

De la „Fântâna lui Manole” se vede, spre apus, fosta bolniță a mănăstirii, monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524”.

Mănăstirea Curtea de Argeș este și necropolă regală, începând cu anul 1914, aici fiind înmormântați regii și reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, Carol al II-lea (nu însă și Regina Elena, care este înmormântată la Lausanne, Elveția), precum și Mihai I al României și Ana.

Astfel, frumusețea neasemuită a complexului Mănăstirea Curtea de Argeș, apare descrisă în documentele multor călători străini, care și-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considerau vechea așezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”. Aceleași cuvinte de înaltă prețuire le notează, în 1794, și englezul Robert Ainslie și, mai târziu, pictorii Bouquet și Lancelot, ale căror însemnări de călătorii și stampe au făcut să circule și în afara granițelor țării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.

Ca și acei călători și noi scriem cuvinte de laudă și prețuire pentru frumusețea acestui  monument, dar, cel mai bine pentru tine, turistule prin România, este să trăiești propria experiență, să simți cum apropierea de această excepțională realizare, te învață să fii umil și să rămâi fără cuvinte. Ele vin mai târziu.

hdr

Mănăstirea Curtea de Argeș, județul Argeș Bijuterie a arhitecturii bisericești În sfârșit, am onoarea de a scrie un articol despre o bijuterie a arhitecturii bisericești.

[ataclapersoana-blog]

Deținuții români se convertesc la islamism, pentru a primi mâncare mai bună

Un nou fenomen ia amploare în penitenciarele din România. Condițiile grele din detenție i-au făcut pe unii deținuți să se convertească la islamism pentru simplul motiv că mâncarea primită de musulmani în spatele gratiilor este mult mai bună decât cea oferită creștinilor. Ajunși în detenție, deținuții caută tot felul de modalități de a-și ușura viața din închisoare. Iar una dintre ele este goana după o mâncare cât mai bună. Dacă nu au norocul să primească regulat un pachet de la cei de acasă, mulți deținuți decid să se lepede de credința lor pentru a scăpa astfel de „de zeama lungă din cazanul creștinilor în care, zic ei, carnea e oricum o raritate” și a trece la ” meniul din oaie, ceva mai aparte și mai bogat al musulmanilor”. Deși legislația în vigoare nu impune obligația ca deținuții să își declare apartenența religioasă, unii dintre ei aleg să facă acest lucru pentru a nu exista riscul să primească în farfurie alimente care sunt interzise de religia lor. Astfel, există situații când cei aflați în arest sau condamnații își declară din prima clipă credința sau fac acest lucru la ceva vreme după ajung în spatele gratiilor și descoperă diferențele dintre meniuri. În penitenciarele din România sunt 634 de deținuți care au declarat, de la bun început sau după ceva vreme de la momentul încarcerării, că sunt musulmani. Iar cei mai mulți dintre musulmanii din pușcăriile românești, 516, sunt români. Unii dintre deținuți susțin că mâncarea din farfuriile creștinilor poate fi, uneori, chiar și stricată. Astfel că mulți nu au stat pe gânduri când a apărut posibilitatea de a alege oaia, berbecul sau vita gătită ceva mai aparte din cazanul musulmanilor. ”Mâncarea la cazan făcută pentru creștini nu respectă niciodată standardele. Ba e zeamă lungă, fără niciun pic de carne, ba ni se pun în farfurii niște bucăți atât de grase încât nu poți să le mănânci, oricât de foame ți-ar fi. Uneori, mâncarea creștinilor chiar e acră…În schimb, la cazanul musulmanilor nu e așa. La ei se respectă totul. Gramajul și compoziția mâncării, curățenia la gătit, felul cum o păstrează…De aia, foarte mulți dintre băieți trec la religia islamică. Pentru mâncare…”, au declarat surse din penitenciar. Cei mai mulți dintre deținuții care apelează la acest troc sunt aceia care nu au pe nimeni acasă care să-i ajute din când în când cu câte un pachet cu alimente. ”Pușcăria o facem toți la fel. Creștini, musulmani…Tot în aglomerația aia stăm, tot în paturile alea dormim, stăm tot în celulele alea în care vara ne coacem și iarna înghețăm… Doar mâncarea face diferența. Foarte mulți dintre cei care au trecut la musulmani sunt cei necăutați, cei care nu au pe nimeni și pentru ei farfuria aia de mâncare din închisoare contează. Ăla care are familie poate să nu mănânce de la cazan, că îi aduce de acasă. Necăutatul nu are altă soluție și se dă musulman. Unii rămân la religia islamică și după ce se liberează, pentru că în închisoare intră în niște programe ale unor comunități islamice ale căror reprezentanți îi vizitează și au grijă de ei”. Read the full article

[truthseekerro]

Ce este arabescul?

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/ce-este-arabescul/

Ce este arabescul?

Ce este arabescul?

În sensul larg al cuvântului, arabescul include ornamentaţia prin forme de plante stilizate şi împletituri strict geometrice. Primul fel de ornamentație este în întregime ritm, sau, mai exact, este în realitate o transcriere vizuală perfectă a ritmului, în timp ce cea de-a doua formă este prin natura sa cristalină. Iarăşi în acest domeniu descoperim cei doi poli ai oricărui fel de expresie artistică în Islam: sensul ritmului şi spiritul geometric.

Din punct de vedere istoric, arabescul în forma vegetală pare să provină de la imaginea viţei de vie, a cărei cârcei care se împletesc şi viţe care îmbină şi se strâng între ele, duc prin ele însele, destul de natural, la stilizarea în forme ondulatorii şi spiralate. Am găsit viţa de vie în decorul mai multor astfel de monumente străvechi ale artei Islamice, în particular la Mşattâ, acolo unde viţa de vie, populată cu tot felul de obiecte animate, aduce aminte de tema „copacului vieţii”, cât şi în mozaicurile de la Cupola Stâncii; mihrabul Marii Moschei Umayyade din Damasc este ornamentată cu viţă de vie şi acest motiv este reprodus în mihrabul Marii Moschei din Kairouan. Este chiar şi aşa clar că arabescul combină forme vegetale foarte diferite. Viţa de vie se regăseşte împreună cu palmierul şi acanta; în loc de struguri, poartă din când în când rodii, conuri de pin sau flori. Nu se preocupă de categoriile botanice şi se poate foarte bine ca geneza acesteia să fie destul de diferită de aceea care ne este sugerată de exemplele artei „oficiale”. Stilul său ‘abstract’, realizat dintr-o serie de curbe spiralate şi alternative, este cu siguranţă mult mai străvechi decât formele sale aproape naturaliste. Ornamentaţia abstractă de acest fel există printre popoarele ‘barbare’ sau nomade care, venind din Asia Centrală, au invadat Europe la începutul Evului Mediu. Ceea ce este numit ‘artă zoomorfică’ (Tierstil) a Sciţilor şi Sarmaţilor, care a supravieţuit în arta ‘barbară’ înainte de Evul Mediu, este modelată în întregime pe asemenea forme precum dubla spirală

sau dublul vortex – yin-yang-ul chinezesc – a cărui simbolism universal este ascuns cu greutate de tema zoomorfică. Este întotdeauna vorba de ritmuri cosmice cu faze alternative şi complementare de evoluţie şi involuţie, expansiune şi contracţie. Grupuri de animale care stau faţă în faţă – perechi, sau fiare sălbatice cu prada lor – ele sunt, în orice caz, nu mai mult decât o variaţie a acestei teme de bază.

      sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com

[truthseekerro]

Ce este arabescul? partea a 4-a

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/ce-este-arabescul-partea-a-4-a/

Ce este arabescul? partea a 4-a

Ce este arabescul? partea a 4-a

  Formele îmbinării islamice sunt în mod normal construite dintr-una sau mai multe figuri regulare înscrise într-un cerc care sunt apoi dezvoltate conform principiului poligonului în formă de stea, ceea ce înseamnă că proporţiile inerente în figura de bază sunt repetate la fiecare nivel de dezvoltare. Diferitele modele cu o natură analogă pot să se interpenetreze şi să formeze o reţea continuă de linii care radiază simultan dintr-unul şi mai multe centre.

Modelele favorite sunt cele bazate pe împărţirea unui cerc în şase, opt şi cinci. Împărţirea în şase este cea mai ‘organică’ căci apare în mod natural din rază; împărţită apoi în doisprezece, corespunde zodiacului. Împărţirea cercului în opt se face pentru o mai mare amplitudine, căci în felul acesta cuprinde într-o oarecare măsură contrastul extrem al cercului înscris în pătrat. Dezvoltarea geometrică a unui octogon, sau mai exact a două pătrate înscrise într-un cerc, este lucrul cel mai obişnuit în arta islamică; am întâlnit aceasta deja în planul Cupolei Stâncii. Se poate de asemenea regăsi în construcţia unei cupole pe o bază pătratică, mediată fiind de un octogon. O serie de octogoane înscrise unele în celelalte asigură o progresie a proporţiilor cu o armonie particulară.

Este recunoscut că împărţirea în cinci sau în zece a cercului corespunde Regulii de Aur; dând naştere proporţiei de tipul  

; şi aceasta este cea mai perfectă integrare a unei părţi într-un întreg.

Îmbinări concepute cu totul particular combină poligoane în formă de stea de diferite tipuri, de exemplu cele de doisprezece şi opt raze.

Artistul musulman sau meşteşugarul care trasează un ornament geometric – şi acesta poate fi o reţea veritabilă de îmbinări de rozete şi poate să acopere o suprafaţă de dimensiuni variabile – are ca regulă să nu păstreze cercul care a ghidat modelul şi în cadrul căruia modelul de bază a fost trasat; acest cerc este implicit şi mai degrabă resimţit decât văzut iar acest lucru doar subliniază mult mai puternic radiaţia modelului rectiliniu: aparţine deci astfel lumii cristalului, a fulgilor de zăpadă şi a strălucirii senine şi distante a stelelor.

**

Pentru un artist Musulman sau – ceea ce revine la acelaşi lucru – un meşteşugar care trebuie să decoreze o suprafaţă, îmbinarea geometrică reprezintă fără nici un dubiu, forma intelectuală cea mai satisfăcătoare, căci este expresia cea mai directă a ideii Divinei Unităţi, subliniind varietatea nesfârşită a lumii. Cu adevărat, Unitatea Divină ca atare este dincolo de orice reprezentare datorită naturii sale, care este una totală şi care nu lasă nimic în afara sieşi: este ‘fără un al doilea’. Cu toate acestea este prin armonie că aceasta este reflectată în lume, armonie care nu este altceva decât ‘unitatea în multiplicitate’ (al-wahda fi l-kathra), aceeaşi ca ‘multiplicitatea în unitate’ (al-kathra fi l-wahda). Îmbinarea exprimă atât un aspect cât şi celălalt. Dar este încă într-un alt aspect că subliniază unitatea intrinsecă a lucrurilor, şi anume faptul că este în mod general constituită dintr-un singur element, o singură trăsătură sau linie, care se întoarce la nesfârşit către ea însăşi.

***

*Text tradus  şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie

    sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com

[truthseekerro]

Animalele

http://ro.truth-seeker.info/nestemate-ale-islamului/animalele/

Animalele

Animalele

  Potrivit revelaţiei finale, a ucide animalele ca o formă de sport este un act interzis şi constituie un păcat în ochii lui Dumnezeu. Ibn’Abbas a relatat faptul că Profetul lui Allah a spus: „Nu lua drept ţintă nicio fiinţă vie.”

A lua viaţa oricărui animal este interzis, în afara situaţiei când el este destinat a fi mâncat, când ameninţă viaţa umană sau când este utilizat pentru crearea obiectelor de vestimentaţie. A ucide pentru distracţie şi divertisment este în mod fundamental rău. Chiar şi atunci când viaţa unui om este luată pentru crime împotriva societăţii sau atunci când viaţa unui animal este sacrificată pentru a fi mâncat, trebuie procedat astfel încât moartea să vină cât mai puţin dureros cu putinţă. Shaddaad ibn Aws a povestit două lucruri pe care şi le-a amintit ca fiind spuse de Profetul lui Allah: „Cu siguranţă Allah a poruncit bunătate pentru toate lucrurile, așa că, atunci când execuţi pe cineva, fă aceasta într-un mod bun, iar când sacrifici un animal, să îl sacrifici într-o manieră bună. Ascuţiţi-vă cuţitul fiecare dintre voi şi permiteţi animalului sacrificat să moară uşor.”

Deşi unii „iubitori de animale” s-au opus metodei islamice de a sacrifica animalele, alternativa de a le ameţi prin şocuri electrice sau de a le lovi în cap este foarte dureroasă pentru acestea. Atunci când gâtul este tăiat cu un cuţit extrem de ascuţit, animalul nu simte şi îşi pierde cunoştinţa cu rapiditate în momentul în care inima pompează sângele spre exterior, din artera carotidă.

Grija pentru animale este prevăzută în legea divină, chiar şi în cazul câinilor care, în general, nu au voie sa intre în casele musulmanilor. Abu Hurayrah a relatat de la Profet: „Unui om i s-a făcut sete în timp ce mergea, deci s-a urcat pe un puţ şi a băut din el. Ieşind, el a văzut un câine însetat care gâfâia şi mânca noroi. Omul şi-a spus: «Acest animal este la fel de însetat precum am fost eu.» Deci s-a urcat pe puţ şi şi-a umplut încălțările cu apă. A ţinut apoi încălțările între dinţi, a ieşit şi i-a dat câinelui apă. Allah l-a mulţumit şi l-a iertat [l-a trimis în paradis].” Oamenii au întrebat: „O, profet al lui Allah! Primim o răsplată pentru faptul că îngrijim animalele?” El a răspuns: „În faptele fiecărei fiinţe umane există o răsplată.”

Abu Hurayrah a povestit, de asemenea, că Profetul lui Allah a spus: „Allah a iertat o prostituată [dintre israeliţi] care şi-a legat încălțarea de o eşarfă şi a scos apă [dintr-un puţ] pentru un câine pe care l-a văzut murind de sete. Din acest motiv, Allah a iertat-o.”

Dimpotrivă, a face rău animalelor este un mare păcat potrivit legii islamice. ’Abdullah ibn ’Umar a relatat că Profetul lui Allah a spus: „O femeie a fost pedepsită şi trimisă în iad din cauza unei pisici pe care a ţinut-o închisă până când a murit. Ea nu i-a dat nici mâncare, nici apă, nici nu a eliberat-o pentru a mânca din roadele pământului.”

Există circumstanţe în care sunt pricinuite dureri animalelor, când sunt lovite pentru a le determina să se mişte sau sunt însemnate pentru identificare. Chiar şi în aceste situaţii Dumnezeu a poruncit ca animalele să fie protejate. Jaabir a relatat faptul că Profetul a interzis lovirea sau însemnarea animalelor în zona feţei.