#la piept

[modalitate]

apăs încet pe clanța ușii de la intrare intru tiptil în casă să nu deranjez pe cineva nu e nimeni nimeni care să ma ia în brațe să ma întrebe ce fac să vrea să știe cum mi-a fost ziua nu e nimeni 4 camere toate goale îmi întind canapeaua de două persoane in care dorm singur respect cu sfintenie linia ce delimitează cele două părți ale patului mă intind pe spate îmi pun mâinile pe piept și aștept respir încet simt cum aerul intră tiptil în organism să nu deranjeze pe cineva nu e nimeni care să-mi facă pupilele mari să-mi intre pe sub piele să vrea să știe cum mă simt pe dinăuntru nu e nimeni 4 camere ale inimii toate goale

[marrutu]

Ce fericiti

Ce fericiti suntem atuncea Cand ne iubeste cineva, Cand bratele-si intinde-un suflet Caldura lui ca sa ne-o dea.

Ce bucurosi suntem cand are Cine ne spune "te astept", Cand mai primim cate un soare Din buzunarul de la piept.

Cand in a vietii barca surda N-avem putere sa vaslim Si cineva vine si-ajuta, Si-ntr-un final chiar reusim.

Aceasta este fericirea La care oamenii ravnesc, La baza ei gasesti iubirea Si eu din suflet ti-o doresc!

autor Liuba Sarbu

[viatainpasidecuvinte]

ce n-aș da să fiu

sau să nu mai fiu,

ce n-aș da să știu

ce simți cu mine.

ce n-aș da să dor, 

dar în piept la tine...

[ioana-emilia]

ceva ce nu-mi aparține

              Cum poate să te doară ceva ce nu-ți aparține? Să-ți sfâșie fiecare bucățică din piept în atât de multe părți încât să nu știi dacă erau într-adevăr ale tale sau nici acelea nu ți-au aparținut vreodată?

Într-un final îmi regăsesc câteva grame de putere pentru a-mi deschide ochii și a mă ridica de pe podeaua neînsuflețită ce mi-a amorțit corpul, storcându-mă de durerea pe care o simțeam cu câteva minute în urmă. În timp ce mă culegeam încet de pe jos, încercam să derulez la nesfârșit ultimele minute trăite, astfel încât să înțeleg ce tocmai se întâmplase. Cu pași mărunți, îmbătați de anxietatea ce zăcea în fiecare particulă de aer existentă în încăpere, m-am îndreptat spre oglindă. Secundele parcurse până la oglinda ce stă cuminte suspendată pe peretele din antreu, păreau o eternitate. Pașii împiedicați de care eram atât mândră că reușeam să-i am, m-au dus la destinația dorită, postându-mă în fața obiectului la care așteptam cu disperare să ajung.

              Îmi ridic încet privirea pentru a analiza reflexia care mi se proiectează în micuța oglindă. Vedeam un corp fragil, asemeni unui bibelou de porțelan ce stă pe un sfert de poliță fiind gata ca la atingerea cu solul să se împrăștie în mii de cioburi, ce, reasamblate, nu vor mai forma niciodată un întreg. Îmi urc privirea sper chip. Buzele și fața erau umflate de la lacrimile vărsate, iar ochii...ochii cuprindeau o nuanță de verde sticlos. Un verde ce te duce cu gândul la primăvară, la renaștere. La ideea că totul va avea să fie bine și că viața, în sfârșit, a prins un curs înfloritor. Însă pentru mine nu avea decât o însemnătate, anume pierderea conștiinței, a rațiunii în detrimentul vulnerabilității și a lașității. Cum mă priveam pierdută, filmul incomplet al întâmplărilor din dimineața aceasta se derula în ochii mei. Mă revedeam zăcând pe jos, într-o baltă de lacrimi ce nu se opreau. Simțeam că mă doare ceva ce nu-mi aparține, în fapt mă durea sufletul, dar eram sigură că nu era al meu. Încercam, cu toată forța de care dispuneam, să-mi provoc singură alte dureri fizice și în același timp să-mi deschid toracele ca să pot prinde în pumn toată neliniștea și suferința pe care acesta le cuprindea.

-De ce trebuie să mă doară ceva ce nu-mi aparține? Ceva ce nu e al meu de drept și nu va fi vreodată ? – întrebam liniștea istovitoare ce-mi inundase casa.

[differentdreamer]

Spui că tu ești rușinoasă

Dar tânjești după iluzii

Daca ochii nu visează

Nu ai cum să tragi concluzii

Lasă-mă să te descopăr

Să-ți ating ușor tot trupul

Iar sânii să ții acopăr

Precum marea cu nisipul

De-mi oferi încă o dată

Trupul tau ca de mătase

Să-ți respir ușor pe piele

De la gât până la coapse

Știu că-ți place sa te-ating

Si la piept sa te cuprind

Să-ți șoptesc ușor in noapte

Oh, iubito, ce ți-aș face!

[nebunulcusentimente]

Te-aș lua în brațe și te-aș strânge tare la piept încât să iau toată durerea ta asupra mea.

@nebunulcusentimente

[inabusire]

Și deodată se opri. Neanunțat, pe nesimțite, rostogolirea clipelor se aținti într-un singur punct, ca și cum un aparat fusese scos din priză: exact aceeași ultimă străfulgerare de dinaintea stingerii. Lumea încremeni, în ciuda tuturor profețiilor, tuturor învățăturilor care portretizau sfârșitul - nimeni nu și-a închipuit că astfel se va trage linia. Își amintea ce văzuse de dinainte, presimțirile pe care spiritele bolnăvicios de sensibile le au aproape involuntar, le resimt ca pe-o intoxicație fără să știe ce anume o provoacă și cum să scape. Autobuzul se mișca rapid pe asfalt, spintecând bălțile răzlețe lăsate de ploaie, cu viraje ferme și nonșalante. Stătea pe scaun, undeva pe la mijlocul autobuzului, cu geaca udă lipită de vecinul din stânga, cu geanta trasă aproape de bazin, aproape ținută la piept, încă foarte atent ca umezeala să nu fi pătruns până la laptopul dinăuntru. În față, doi elevi aplecați plini de interes asupra dispozitivelor, tastând frenetic în încercarea de a câștiga vreun joc. Avea senzația, uneori, că nu-i mai înțelege. Că deși a prins mai demult, în adolescență, o perioadă asemănătoare, adulții n-au luat în serios poziția chircită, atenția suprasolicitată de culori, sunete și gesturi. Li s-a părut, probabil, că totul e doar o glumă, păcăliți de mirajul a ceva ce era mult prea frumos ca să fie adevărat. Îi privea absent, obosit să tot analizeze, să se simtă de parcă se împușcă singur în picior sabotându-și liniștea. Își impusese să uite, ca pe un fel de igienă a minții, deși adormea de cel puțin jumătate de an cu sunet de fundal. Când liniștea se așternea, apăreau întrebări, priviri și vorbe pe care și-ar fi dorit să le poată amuți. Și-a întors la un moment dat privirea spre parbriz, în locul în care ștergătoarele se intersectau și ploaia era dată deoparte, concentrându-se pe mișcarea repetitivă - deși mult prea deznădăjduit, deși labil și înfricoșat, avea senzația latentă că, totuși, nu se înșeală. Că e ceva ce nu se potrivește: poate amenințarea viitorului care îți displace, presimțirea unei schimbări iluzorii, a unei noi orchestrații care să ascundă în spatele ei, de fapt, aceleași forme de distrugere. Că oamenii nu realizează spre ce se îndreaptă, iar dacă realizează, se retrag bulversați în bula lor protectivă, insistând să picteze în roz niște pereți arși. Se-ntreba în unele nopți ce mai înseamnă liniștea. De ce e dragostea doar neputință. Cum de-a ajuns să fie atât de greu să păstrezi normalitatea. Dintr-o singură clipire, totul se năruise: nimeni n-a scos niciun geamăt, fără urlete de durere, fără lacrimi și isterii, fără groază și fugă. O lume încremenită, moartă. O lume curată, goală, prăbușită-n golul din care s-a ivit. Un Dumnezeu dezamăgit și frânt, sătul să-și vadă creația autodistrugându-se.

-

Unde-am fost laș, până la urmă? N-am făcut decât să mă atac de unul singur și să tac, să tac, să tac, atunci când aș fi vrut să le sparg țestele prin cuvintele mele. M-am izbit de ei ca de o oglindă, văzându-mi în reflexia lor vicii și slăbiciuni, micșorându-mă până la a fi vag diferențiabil într-o mare de oameni. M-am camuflat din frică, străpuns de durerea singurătății, și-am ciopârțit aripile mele cu ciudă. Am răsucit lumea în jurul meu și-am definit totul prin urechile și ochii mei, prin atingerea fragilă a degetelor mele, căci: "Sfârșitul tău este sfârșitul lumii" și nu pot cunoaște realitatea altfel decât prin prisma minții și-a simțurilor mele.

N-am scris nimic nou, și totuși am fost martorul graniței, așteptând, sperând.

[arhitectul]

întunericul nostru.

mâinile mele ar vrea

să pună stăpânire pe tine

și să-ți rupă hainele

secretele

stările.

te-aș scrie pe spate

pe gât

sub sâni

cu buzele

și cuvintele lăsate pe corpul tau

le-aș reciti

de fiecare dată când lumea mușcă din tine.

te-aș culca în brațele mele

lipită de piept

și în loc să privesc stelele

m-aș uita la tine

cu ochii închiși,

în semiîntuneric.

@arhitectul

[un-suflet-anonim]

Azi eu mă dezbrac de suflet,

Poți să îl iei tu de tot,

La mine-n piept nu mai e loc,

Nu-mi mai folosește la nimic,

L-am tot hrănit și nu mai poate,

I-am dat de toate:

Fericiri și bucurii,

Zâmbete și alergii,

Suferințe și iubiri,

Cicatrici si amintiri,

Suferințe și trăiri,

Simțăminte și amăgiri,

Împliniri și dojeniri,

Alintări și supărări,

Îndurări și îngrijorări,

Disperări și implorări,

Eșuări și îndoieli,

Regrete și chinuieli,

Trădări și dureri,

Lacrimi și multe tăceri.

Și de-a mai rămas ceva de dat,

O să-i rămân veșnic îndatorat,

Dar astăzi, fără nici o urmă de regret

Eu mă dezbrac de suflet.

07.10.2024

@un-suflet-anonim

[modalitate]

e ora 20:47. a mai trecut o zi. una ca oricare alta. ca multe altele in ultima vreme. ori sunt implicat in multe lucruri. să-mi anihilez orice gand care m-ar putea lăsa să gandesc. ori nu fac nimic toata ziua. si astept. seara. sa citesc aceleasi două scrisori. sa imi pun mainile pe piept. sa inchid ochii. sa o iau de la capat. inca o zi. fără rost

[nparadox]

1 octombrie 2023, 17:27

Mi-am gătit azi niște orez obosit și piept de pui cu ardei. Doar orezul e obosit, aparent încă mai am de învățat la capitolul gătit. Credeam că știu să fierb un orez. Nu a ieșit extraordinar, dar din greșeli învăț. Mai ales dacă e vorba de gătit.

Începe toamna, încet încet. Acum ceva timp fiecare dintre noi intra pe porțile facultății și pășea sfios, confuz, neștiind ce îl așteaptă. E și vremea frunzelor, iar din păcate, temperaturile scăzând, nu o să te mai văd purtând rochiile tale frumoase, colorate, în care ador să te văd.

Ție îți stă bine oricum, indiferent de cum te îmbraci, dar în rochie ești magnifică. Elegantă, simplă și cuceritoare. Și da, m-ai cucerit. Sunt complet cucerit, să știi.

Ți-am luat o rochie, e mai de vară și îți stă foarte bine. Abia aștept ca soarele să pună din nou stăpânire pe țara noastră și să te văd în ea, să te țin de mână în curtea ta și să sărim pe trambulină. Atunci când mă ții de mână, lumea devine mai liniștită, mai bună. Chiar dacă genunchiul meu nu prea îmi permite asta, atunci când sunt cu tine pe trambulină, parcă Pământul nu se mai învârte. Nimic nu mai contează. Suntem doar noi doi, vântul ce bate prin copaci și din când în când Gin care vine să ne cheme la joacă.

Ești frumoasă în rochie. Și cele elegante, și cele de noapte, dar și cele de zi. Ești frumoasă ca om, să știi. Reușești să mă supra-motivezi, cumva, nu știu cum. Sunt motivat de mine însumi să devin o versiune mai bună a mea, iar alături de tine, ca partener, simt că am loc unde să cresc, unde să mă cunosc și unde să te cunosc.

Te văd și cred că se întâmplă ceva cu tine. Te întreb cum ești și parcă nu-mi răspunzi. Dar sunt aici. Sunt aici să te ajut, să fiu stâlpul tău necondiționat. Chiar dacă nu-mi ceri asta. Sunt dispus și sunt aici să te ajut cu orice element cu care te pot ajuta, indiferent de natura lui. Nu fug, nu plec nicăieri. De câteva luni, știi bine, ai atenția mea, inima mea și pot să spun că și o parte din sufletul meu angrenat în această furmoasă călătorie. Dacă din momentul acesta simți că te pot ajuta într-o anumită direcție, las totul baltă și trag de tot și toate ca să fie bine, să ne fie nouă bine.

Lucrez la mine, săptămână de săptămână, zi de zi. Pot da 400% în fiecare zi, pentru că indiferent de toate, tu ești partenera mea. Am ajuns departe singur, sunt într-un punct bun. E timpul tău să strălucești, iar eu sunt aici. Cu toate armele mele, de partea ta.

Ceea ce vreau să-ți spun, fără să te sperii, e că eu te iubesc, țin la tine. Nu spun ceea ce spun ca să te schimb, ci spun doar ca să fim noi înșine o versiune mai bună.

P.S: În curând vei citi tot ce am pus aici. M-am apucat să le pun într-un word, dar mai am de scris. Și cred că voi lega într-un fel de jurnal. Ca să îmi ai gândurile printate, scrise, nu doar într-un calculator. Ca o Cutie a Pandorei.

[viatainpasidecuvinte]

Oare cum ar fi gândurile mele fără tine?

La ce m-aș mai gândi, n-aș mai avea de ce să fiu tristă sau veselă sau melancolică.

Aș fi liberă ,aș fi ușurată și poate, aș respira fără să mă apese nimic pe piept.

Aș fi eu , cea dinainte de tine. Asa cum eram înainte să îmi invadezi toate gândurile și visele și visurile și viața...

Oare aș fi mai bine fiind goală de tine?

[theblogdiana]

Gândul că puteam să mor m-a făcut să te strâng mai tare la piept în timp ce părul îmi zbura în vânt, inima o luase razna, dar viteza motorului pe asfalt mă încălzea.

[n0idoi]

Hei tata,

Iarta-ma ca iti scriu doar cand sunt tristă…

Mi-am gasit motivul fericirii si am fost prea ocupata sa iubesc ca să-ti mai scriu. Am fost fericita, tata,.. fetița ta a fost fericita! M-am simtit in al nouălea cer si doamne, cat de mult mi-as fi dorit sa il cunosti… L-ai fi iubit.

Dar, tata, eu nu stiu sa pastrez lucruri, si am observat ca nici oamenii nu-i pot pastra langa mine, oricat de mult imi doresc. Nici pe el nu am reusit sa-l tin langa mine. Fericirea lui nu e langa mine… iar eu nu stiu ce e fericirea cand nu sunt lângă el.

Nu am stiut sa ii arat cat de mult il iubesc si cat inseamna pentru mine… si nu-l judec ca a ales sa plece.. a facut ce e mai bine pentru el!

Ti-am spus candva ca nu mai urasc luna februarie, pentru ca l-am cunoscut pe el si m-a facut sa uit ca luna aceasta e luna in care mi-am pierdut o jumătate din suflet,.. pe tine.

Am urat-o din tot sufletul pana a apărut el… a devenit luna mea preferată, pentru ca atunci am gasit persoana pentru care am fost pregatita sa imi dau si inima din piept, in orice mod posibil.

Dar tata.. l-am pierdut si pe el.. cum sa mai iubesc luna februarie? Omul meu nu mai e.. baiatul pe care il iubesc a ales sa plece, a plecat spunând ca mă iubește dar nu ii fac bine. Ai fost si tu tanar tata, ai avut si tu sentimente, ai iubit si tu o fata, ai iubit-o si pe mama,.. ai fi putut sa o părăsești daca ai iubi-o? Mi-a promis ca orice ar fi o sa lucram la relatia noastra. Nu a facut-o.. Are rost sa lupt? Nu pare ca isi doreste sa fac asta .. desi eu imi simt inima in bucati si o sa se rupa curand de tot daca il las sa plece. E o lupta cu mine si inima mea. As vrea sa il las sa plece, conștienta fiind ca nu am fost ce merită, dar inima nu ma lasa… nu am stiut niciodata sa iubesc,..doar Dumnezeu stie cat de mult mi-am dorit sa invat asta pentru el,… & știu ca iubirea mea pentru el nu v-a fi niciodată deajuns pentru ca merita mult mai mult de atat. Vreau sa il las sa plece, tata. Vreau sa il las, vreau sa renunt, in mare parte as vrea sa renunt la mine…, dar nu pot sa-i fac asta mamei… insa nici fără el nu vreau sa trăiesc.

Iarta-ma tata daca pierd lupta cu inima mea! Iartă-mă ca te dezamăgesc..

Nu sunt la fel de puternică pe cum credeai tu ca sunt. Imi pare rau.

Probabil.. pe curând?..

[night--whispers]

Dimineața: cineva care adoră să-și bea cafeaua alături de tine

Ziua: cineva care adoră să te poarte în gând

Seara: cineva care adoră să împărțiți un pahar de vin

Noaptea: cineva care te ține la piept ca și când dimineața nu ar mai veni

[inabusire]

Bocănitul pașilor pe-asfalt și respirația accelerată de după alergat, inspirând cu nesaț aerul în piept. În blocul din dreapta, un bărbat stând pe balcon, cu țigara-n mână, iar în stânga, un cuplu plimbând un  câine. Lumini, șușoteli, mașini virând brusc pe străzi, umbrele tufișurilor și colțurile ascuțite ale blocurilor care parcă taie din realitate. Ai senzația că până și dumnezeu doarme. Că și-a-nchis pleoapele și ne-a lăsat singuri, orbecăind, furișându-ne spre adăposturile noastre. Boc, boc, boc... și-o tainică frică. Un fel de micime. Un rău de adâncime, ca și cum s-ar surpa-mprejuru-ți râpe și te-ai duce în jos sau de parcă vizorul s-ar înălța deasupra ta, privindu-te cum te micșorezi până la completa estompare. În clipe de genul, te trec fiorii că n-are cine să-ți stingă frica, să dubleze sunetul pașilor, să te scuture: sunt aici, aici, a-ici, a-i-c-i...