#ion pantazi

[compneuropapers]

Interesting Papers for Week 40, 2022

Fixational drift is driven by diffusive dynamics in central neural circuitry. Ben-Shushan, N., Shaham, N., Joshua, M., & Burak, Y. (2022). Nature Communications, 13, 1697.

Introducing principles of synaptic integration in the optimization of deep neural networks. Dellaferrera, G., Woźniak, S., Indiveri, G., Pantazi, A., & Eleftheriou, E. (2022). Nature Communications, 13, 1885.

Neural structure of a sensory decoder for motor control. Egger, S. W., & Lisberger, S. G. (2022). Nature Communications, 13, 1829.

Single-neuron projectome of mouse prefrontal cortex. Gao, L., Liu, S., Gou, L., Hu, Y., Liu, Y., Deng, L., … Yan, J. (2022). Nature Neuroscience, 25(4), 515–529.

Mapping circuit dynamics during function and dysfunction. Gorur-Shandilya, S., Cronin, E. M., Schneider, A. C., Haddad, S. A., Rosenbaum, P., Bucher, D., … Marder, E. (2022). eLife, 11, e76579.

Unsupervised Bayesian Ising Approximation for decoding neural activity and other biological dictionaries. Hernández, D. G., Sober, S. J., & Nemenman, I. (2022). eLife, 11, e68192.

Dissociable oscillatory theta signatures of memory formation in the developing brain. Johnson, E. L., Yin, Q., O’Hara, N. B., Tang, L., Jeong, J.-W., Asano, E., & Ofen, N. (2022). Current Biology, 32(7), 1457-1469.e4.

Evidence for a we-representation in monkeys when acting together. Lacal, I., Babicola, L., Caminiti, R., Ferrari-Toniolo, S., Schito, A., Nalbant, L. E., … Battaglia-Mayer, A. (2022). Cortex, 149, 123–136.

Consistent population activity on the scale of minutes in the mouse hippocampus. Liu, Y., Levy, S., Mau, W., Geva, N., Rubin, A., Ziv, Y., … Howard, M. (2022). Hippocampus, 32(5), 359–372.

A neural network model of when to retrieve and encode episodic memories. Lu, Q., Hasson, U., & Norman, K. A. (2022). eLife, 11, e74445.

Visual association cortex links cues with conjunctions of reward and locomotor contexts. McGuire, K. L., Amsalem, O., Sugden, A. U., Ramesh, R. N., Fernando, J., Burgess, C. R., & Andermann, M. L. (2022). Current Biology, 32(7), 1563-1576.e8.

Children’s value-based decision making. Smith, K. E., & Pollak, S. D. (2022). Scientific Reports, 12, 5953.

Angular and linear speed cells in the parahippocampal circuits. Spalla, D., Treves, A., & Boccara, C. N. (2022). Nature Communications, 13, 1907.

Young domestic chicks spontaneously represent the absence of objects. Szabó, E., Chiandetti, C., Téglás, E., Versace, E., Csibra, G., Kovács, Á. M., & Vallortigara, G. (2022). eLife, 11, e67208.

Diverse operant control of different motor cortex populations during learning. Vendrell-Llopis, N., Fang, C., Qü, A. J., Costa, R. M., & Carmena, J. M. (2022). Current Biology, 32(7), 1616-1622.e5.

Spatial transcriptomic reconstruction of the mouse olfactory glomerular map suggests principles of odor processing. Wang, I.-H., Murray, E., Andrews, G., Jiang, H.-C., Park, S. J., Donnard, E., … Greer, P. L. (2022). Nature Neuroscience, 25(4), 484–492.

Structure of visual biases revealed by individual differences. Wexler, M., Mamassian, P., & Schütz, A. C. (2022). Vision Research, 195, 108014.

Minimal requirements for a neuron to coregulate many properties and the implications for ion channel correlations and robustness. Yang, J., Shakil, H., Ratté, S., & Prescott, S. A. (2022). eLife, 11, e72875.

Implicit expectation modulates multisensory perception. Zeljko, M., Grove, P. M., & Kritikos, A. (2022). Attention, Perception, & Psychophysics, 84(3), 915–925.

Prior Expectations in Visual Speed Perception Predict Encoding Characteristics of Neurons in Area MT. Zhang, L.-Q., & Stocker, A. A. (2022). Journal of Neuroscience, 42(14), 2951–2962.

[jurnalbucuresti-blog]

New Post has been published on JurnalulBucurestiului.Ro

New Post has been published on http://bit.ly/2rYJRhw

Revista Art-Emis Academy - Ion Pantazi - „Am trecut prin Iad”

Vintilă Horia Acest cuvânt înainte nu e, de fapt, decât o pură şi simplă recunoaştere. Cartea de Memorii pe care a scris-o Ion Pantazi este, până acum, cea mai completă şi mai obiectivă cronică a anilor de tragedie pe care România i-a trăit din 1940 şi până la plecarea din ţară a autorului. Aproape trei decenii de frământări, de speranţe şi deziluzii, de moarte şi transfigurare. Autorul nu a aparţinut nici unui partid politic, a fost militar, fiul unuia din generalii cei mai viteji şi mai înţelepţi ai Mareşalului Antonescu, mort, ca şi acesta, în numele valorilor pe care fusese învăţat să le stimeze. Ne aflăm în faţa unui document fără precedent, lăsat moştenire puterii de judecată a celor care vor contempla istoria României din cine ştie ce îndepărtat prag de timp, odată sfârşită epoca de dezastre în care ne-a silit să ne vârâm cel de-Al Doilea Război Mondial, din care n-am ieşit încă.

Documentul este covârşitor, ca informaţie, ca înţelegere a unei situaţii-limită, ca obiectivitate, în măsura în care mai putem fi obiectivi, într-o epocă în care vechiul principiu al obiectivităţii deterministe a fost scos din joc de însăşi progresele ştiinţei contemporane. Lumea nu e decât o proiecţiune dinăuntru în afară, subiectivismul nostru natural, ca să zic aşa, se întinde de la moleculele din care suntem făcuţi până la galaxiile cele mai îndepărtate cărora le propunem nume omeneşti, aşa încât, pe tărâm istoric mai ales, ne va fi greu să dăm socoteală de nişte fapte şi de nişte oameni cu care am avut relaţii care n-au putut fi decât personale, adică subiective, strâns legate de subiect.

Totuşi, în această carte bate o inimă care nu e numai personală. Este inima cea mare a Ţării, al cărui tic-tac de spaimă reuşeşte să îmbibe de spasme tragice paginile acestui scriitor născut pe pământul românesc odată cu cronicarii, demn urmaş al unei experienţe şi al unei atitudini, contemporan fără timp ai eternei experienţe româneşti în faţa Istoriei. N-a putut fi altfel, este concluzia fiecăruia dintre noi, acum o mie de ani sau acum douăzeci. Totuşi, în faţa acestei constatări, tot atât de valabilă cât şi o filosofie a Istoriei, putem trage uneori sabia altei concluzii: în 1944 ar fi putut fi altfel, dacă, aşa cum scrie cronicarul de azi, oamenii ar fi ştiut să se aşeze pe deasupra vremurilor iar capetele să nu se aplece chiar atât de jos, cu riscul chiar de a cădea. Ele ar fi căzut, dar nu şi ţara. Creştini fiind, putem ierta, însă cine ne va putea împiedeca să uităm?

Vreau să mă abţin – cu greutate – de la orice fel de elogii. Cetitorul le va formula singur la sfârşitul lecturii, când, oftând de inimă grea, îşi va pune alte întrebări „va cugeta din nou asupra celor întâmplate, însă curățit la suflet, îmbogățit în date și evenimente, în cunoaștere, de tot ce Ion Pantazi povesteşte în aceste teribile și bine venite pagini. Ceea ce aş vrea să pun în evidenţă în acest cuvânt înainte sunt numai câteva constatări, asupra unor întâmplări şi asupra unor oameni, care se desprind din lectură, aproape că de la sine, însă pe care aş vrea să le notez mai departe, cu scopul de a scoate şi mai bine la suprafaţă darurile acestei cărţi:

– Personalitatea care a dominat epoca războiului dintre 1941 și 1944 iar apoi, prin eroismul lui, până la propria lui moarte, a fost Mareşalul Ion Antonescu, pe care eu l-am cunoscut la Roma, în toamna anului 1940, scurt timp după căderea regelui Carol al II-lea și după înscăunarea la putere a Mareşalului și a Gărzii de Fier. Eu fusesem scos din postul de ataşat de presă şi înlocuit de câţiva membri ai Mişcării Legionare, însă, având în vedere că întreţineam relaţii cu directorii de ziare şi cu redactorii de politică externă cei mai cu greutate de la Roma, fusesem chemat de ministrul României pe lângă Quirinal, Vojen, ca să prezint Mareşalului lumea gazetărească. În faţa acestora, noul „Conducător” al României şi-a expus punctul de vedere, determinat de evenimentul cel mai dureros pentru noi şi la care Italia luase parte directă: cedarea unei părţi din Ardeal.

Discursul lui Antonescu, într-o franceză foarte corectă, a fost impecabil, plin de demnitate, de nobleţe, de tărie. Era în mod vizibil un mare patriot, un om de curaj, un militar pe care evenimentele îl aduseseră la putere, însă care nu pretindea altceva decât salvarea propriei lui patrii. Italienii au fost atât de impresionaţi, încât nimeni n-a avut curaj, la sfârşit, să aducă vreo obiecţiune, să critice în vreun fel acea expunere destul de critică la adresa lor, însă întemeiată numai pe fapte adevărate şi corecte, dincolo de orice fel de demagogie sau de orgoliu personal. Eu am fost cutremurat de acele cuvinte, şi adânc impresionat de omul pe care-l aveam dinainte şi care întrupa, într-un mod atât de demn, ideea pe care mi-o făcusem întotdeuna despre cei care fuseseră însărcinaţi de destin să ne conducă Ţara către mai bine.

Aveam impresia, ascultându-l, că lucrurile se vor îndrepta într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, și că un astfel de diriguitor trebuia, în mod logic, să se fi înconjurat de oameni la fel. Într-o oarecare măsură acest lucru avea să fie adevărat, cu excepţiile pe care Ion Pantazi vi le va povesti mai departe. În faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, Ion Antonescu a ştiut să se poarte fără cusur. Dacă am pune talgerul unei balanţe pe cei ce au păcătuit față de Ţară, în timpul războiului şi mai ales după aceea, iar în cealaltă pe Ion Antonescu, aceasta s-ar înclina sub greutatea Conducătorului. Onoarea lui a fost mai grea de fapte şi gesturi decât lipsa de onoare a celor care au făcut din sfârşitul războiului un adevărat act de desonoare. Felul în care autorul împarte istoria Legiunii în două: una care se întinde peste anii dinainte de război, cât şi peste cei de după şi alta care cuprinde anii războiului în sine, mi se pare cel just.

Legiunea nu a fost o prezenţă politică întâmplătoare sau imitatoare, așa cum o vor unii. Este inutil să ascundem sau să dispreţuim ceva care face parte din noi înşine. Oamenii lui Codreanu au întruchipat o filosofie românească, au încercat o reformă în profunzime şi au plătit cu viaţa încercarea lor. Tragedia şi martiriul nu pot fi şterse de nimeni de pe faţa Istoriei neamului nostru. Duşmani sau prieteni ai Legiunii, nu ne putem permite luxul de a o elimina sau de a-i micşora nici meritele, nici defectele, nici sacrificiile, nici excesele, așezate toate într-un timp de cronici, în faţa însăşi a injustiţiei, a sângelui, a suferinţei în închisori, a conceptului de martir (martor însângerat) din care a fost scrisă trecerea prin timp a acestui fragment românesc fără de care o înţelegere a României, din secolul al XX-lea nu va fi niciodată posibilă, indiferent, repet, de atitudinea pe care o vom avea în faţa lui. Cred că Ion Pantazi a ştiut, poate că pentru prima dată, să pună în evidenţă această aventură sine qua non.

Comportarea românilor în închisori, ca şi comportarea lor pe front, fac parte din meritele cele mai înalte ale acestei cărţi. Cum s-au purtat ţăranii, preoţii ortodocşi ca şi cei uniţi, intelectualii sau politicienii, burghezii sau lucrătorii. Poate că constatări, adesea teribile niciodată injuste sau pătimaşe, să fie bine venite pentru unii, prost venite pentru alţii. Peste ele cred că nu se va mai putea trece. Multe prejudecăţi şi nu mai puține grăbite concluzii vor cădea de la sine în măsura în care aceste pagini vor reuşi să influenţeze asupra viitoarelor cărţi despre istoria poporului român din anii lui cei mai imposibili. – Cuvintele despre răspunderea intelectualilor mi se par severe, însă, din păcate, de un realism peste care, nici de astă dată, nu se va mai putea trece.

Dacă ţăranii, ca şi preoţii uniţi şi catolici, au făcut onoare cinului lor tradiţional – înscrierea în tradiţie devine astfel de o importanţă sguduitoare şi, în acelaşi timp, fundatoare de viitorime – nu tot aşa se poate spune despre intelectuali, care, după părerile pe care Ion Pantazi le exprimă fără teamă de a fi pecetluit drept un antiintelectual, apar drept vinovaţii principali ai stărilor de lucruri, care s-au produs după invazia comunistă. După cum este evident că Ţara n-ar fi căzut sub condiţiile unui armistiţiu dincolo de lege, care a produs o situaţie de fără de lege, dacă politicienii din 1944 ar fi ajutat pe Ion Antonescu să ducă lucrurile la capăt aşa cum era firesc şi demn să se întâmple, şi așa cum şi Maniu le văzuse şi le aprobase, tot astfel lucrurile de după tragedie s-ar fi desfăşurat pe alte nivele dacă intelectualii n-ar fi trădat în masă încă de la început.

E greu de formulat acuzări, din depărtarea de timp în care ne aflăm, din depărtarea în spaţiu în care ne agităm după căderea în cursa din August 1944, însă şi de astă dată cred că paginile pe care autorul le dedică, cu justă cruzime, atitudinii intelectualilor, mi se par neexagerate, tot atât de grăitoare și de explicative a unei situaţii, ca și celelalte. Este, evident, demn de a fi discutat aici conceptul de intelectual. Intelectual este cel ce atinge un anumit grad de înţelegere (dela intelligere). Câţi aşa zişi intelectuali, scriitori, profesori, avocaţi, etc., au atins acest nivel, au avut ceva de a face cu înţelegerea adevărată? Cred că majoritatea celor care, prin închisori şi în afară de ele, au fost turnători şi unelte în mâna asupririi, nu aveau mai deloc de a face cu verbul latinesc din care se trage una din noţiunile cele mai abuzive ale timpului de dezinformație în care trăim.

Nu-mi mai rămâne nimic de spus, decât să îndemn lectorul nerăbdător să pătrundă în această „selva oscura” care este infernul anilor pomeniţi mai sus, şi care devin luminoşi sub condeiul lui Ion Pantazi în măsura în care a spune adevărul înseamnă a aduce puţină lumină printre noi.

[stiri-noi]

Românul iubit şi respectat de unguri

Ioan de Hunedoara, mult mai cunoscut ca Iancu de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin(n. 1407 – d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea.

Citeşte şi Napoleon Bonaparte împăratul vulcanic şi tiran. Geniul militar, soţia adulterină, exilul şi otrava din păr

  Citeşte şi Exploratorii ruşi au făcut ”descoperirea anului” într-o mlaştină din Siberia

S-a născut în jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut că s-a născut în 1387, din cauza unei interpretări greşite a unor surse). Tatăl său, Voicu, şi fraţii lui, Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg.

La 7 martie 1441, Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei. El deţinea această funcţie pe lângă cea de comite al Timişoarei şi de ban al Severinului (1441 – 1456). Ulterior a devenit guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456.

Iancu de Hunedoara a fost numit „atletul lui Hristos” de către Papa Calist al III-lea într-o scrisoare datată din anul 1456.

Cronicarul ungur Ioan Thuroczi spunea despre el: „Era pe atunci în regat un ostaş cu suflet mare, născut în sânul unei nobile şi vestite familii de peste munţi; se numea Iancu de Hunedoara şi era om războinic şi născut pentru a purta armele şi a sta în fruntea războaielor…Se povesteşte că regele Sigismund, îndemnat de faima vitejiei tatălui acestui ostaş, l-a adus din pãrţile transalpine în regatul sãu, fãcîndu-şi-l supus. Totodată, l-a dăruit cu vrednica şi veşnica stăpânire a cetăţii Hunedoara, unde acum se înalţă un castel cu o înfăţişare mândră şi plăcutã. Iară pomenitul Iancu de Hunedoara, stând necurmat alături de stăpânul său şi întărindu-se mereu în virtute, într-atât a devenit vestit, încât de la slujbele mărunte, cu care fusese răsplătit încă de tînăr, s-a ridicat până la rangul de voievod al Transilvaniei“.

Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman era în plină ascensiune, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Descoperă îţi prezintă semnificaţiile istorice ale zilei de 21 august:

1698 – S-a născut unul dintre cei mai faimoşi meşteri de viori ai vremii, Giuseppe Guarneri. Una dintre viorile construite de el i-a aparţinut lui Paganini (m. 17 octombrie 1744)

1723 – A încetat din viaţă Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1693; 1710-1711) şi cărturar umanist, autor al lucrărilor “Descrierea Moldovei” şi “Istoria Imperiului Otoman” (n. 1673)

1789 – S-a născut matematicianul şi fizicianul francez Augustin Louis baron de Cauchy, a fost unul dintre pionierii analizei matematice şi a adus o serie de contribuţii şi în domeniul fizicii.  (d. 1857)

1798 – S-a născut istoricul francez Jules Michelet (m. 1874). Cele mai vaste şi importante lucrări ale istoricului „Histoire de Franc”  şi „Histoire de la Révolution française”

1856 – S-a născut publicistul Constantin C. Bacalbaşa, autor al lucrărilor “Bucureştii de altădată” şi „Capitala sub ocupaţia duşmanului” (m. 5 februarie 1935)

1882 – S-a născut omul de ştiinţă Augustin Maior, realizatorul primei instalaţii experimentale din lume de telefonie multiplă (m. 3 octombrie 1963)

1896 – S-a născut matematicianul român Alexandru Pantazi, fost membru al „Societăţii Române de Ştiinţe”; a fost membru al „Gazetei Matematice”, iar în anii 1942 şi 1942 a făcut parte din delegaţia de conducere a acestei reviste (d.  4 noiembrie 1948)

1902 – S-a născut regizorul Paul Călinescu, pionier al cinematografiei româneşti instituţionalizate, autor al primelor filme de actualitate.  Primul film regizat a fost „România” (1934), a scris scenariul filmului  „Titanic vals” (1964) – în colaborare cu Tudor Muşatescu. (m. 27 martie 2000).

1921 – S-a născut actorul de revistă Gioni Dimitriu. A jucat în multe filme precum „Dragoste la zero grade” (1964), „Drumul oaselor” (1980).  (m. 16 decembrie 2003).

1925 – S-a născut Toma Caragiu unul dintre cei mai mari actori români, cu activitate bogată în teatru, TV, film. Unul dintre filmele sale de referinţă fiind „Actorul şi sălbaticii” (1975) (m. 4 martie 1977).

1945 – Regele Mihai I a somat guvernul dr. Petru Groza să demisioneze. În urma refuzului primit, a hotărât să nu mai semneze decretele de legi („greva regală”)

1959 – Hawaii devine cel  de-al 50-lea stat american

1965 – România adoptă Constituţia

1991 – Letonia î��i declară independenţa

1991 – A încetat din viaţă Eugen Jebeleanu, academician, poet, publicist şi traducător român. Membru al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. (n. 24 aprilie 1911)

2010 – A încetat din viaţă fostul lider comunist Gheorghe Apostol, semnatar, în 1989, al „Scrisorii celor şase”, prin care era criticat Nicolae Ceauşescu. Apostol a fost, după moartea lui Gheorghiu Dej, principalul contracandidat al lui Nicolae Ceauşescu la conducerea PCR (16 mai 1913)

Articolul Românul iubit şi respectat de unguri apare prima dată în Descopera.ro.

[actualitate]

Procesul lui Ion Antonescu - act de justiție sau răzbunare comunistă?

Ion Antonescu și adjunctul său Mihai Antonescu au fost arestați la ordinul Regelui Mihai pe 23 august 1944, dar procesul lor nu a început decât în mai 1946. Ce s-a întâmplat cu Antonescu în perioada 23 august 1944 - mai 1946 - o întrebare la care răspunde Dennis Deletant, profesor emerit de studii românești la Școala de Studii Slavonice și Orientale, de la University College Londra, autor al cărții "Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944". Dennis Deletant: Cam la o oră după difuzarea radiofonică a proclamației înregistrate a Regelui către țară prin care anunța lovitura de stat și încetarea imediată a ostilităților cu Aliații, Mareșalul Antonescu, care era încă închis în camera-seif a Palatului, unde fusese băgat după arestare la ordinul Regelui, a cerut hârtie și și-a scris testamentul. A mai trecut o oră înainte ca Emil Bodnăraș și un grup de muncitori înarmați să-i ia în primire pe cei doi Antonescu și să-i conducă cu mașina într-o casa conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă. Câteva ore mai târziu, au fost luați în custodie și miniștrii lui Antonescu, generalul Constantin Pantazi, ministru al apărării, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la ministerul de interne, comandant al jandarmeriei și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Politiei din București. Read the full article