#godsretell

[sunnyapollonjabrigidotter]

《Sub marea înghețată》 - inspirat din <mitul anotimpurilor>. Cap 1

Cu mult timp în urmă, când muzele încă abia începeau să-şi facă cântecele auzite printre oameni, în ținutul olimpienilor, şi pe marea largă se petreceau întâmplări ce vor pune la punct trecerea timpului, prin răsuflarea anotimpurilor...

Primăvară, vară, toamnă, iarnă

şi, din nou, iar primăvară...

Toate se adună într-un cerc,

Noi poveşti să toarcă încep...

__________ <<_________>>_________

Se întâmpla că Zeița Muncii Pământului, da, zeița agriculturii, numită Demetra, fusese ochită de Zeul Mării, Poseidon. Impunător cum era el i se impuse ei, dar ea îl refuzase de nenumărate ori: "Fugi d-aici, nu vreau să am de-aface cu tine", zicea ea, cu o voce răsunătoare, apropiindu-şi voalul aurit ca pentru a se feri. "Îmi eşti doar frate şi atât, nu suport apele tale tulburi care îmi îneacă recoltele, şi aerele tale de îngâmfat. De ar şti Dias ce faci, cum i s-ar părea?" "Cum să i se pară lui?, îi răspunse el cu un zâmbet murdar, cu subînțeles, apropiinduşi fața lui de ea, dar ea se feri şi plecă în grabă, să îşi vadă de treburile ei.

Vremea trecea, vântul rece al nordului îşi cam făcea de cap, însă Demetra îl certa, iar el pleca, să nu mai tulbure câmpu-i...

Zeul Mării nu o putea uita pe zeița ce îi fusese dragă. Dar cu cât mai mult timp trecea, dezgustat fiind de atitudinea ei față de el, dar nu şi de ea însăşi ca făptură dulce, voluptuoasă, şi atât de frumoasă. Chiar de ea o respingea, el începuse a se îndârji mai tare să o aibă cu orice preț. Dar ar fi putut vreodată, oare, cu adevărat?

Pe atunci timpurile nu erau ca acum. Soarele era mereu egal de darnic cu lumina sa pe toată suprafața pământului, doar vânturile îşi mai făceau de cap, dar şi ele ajutau la împrăştierea căldurii, dincolo de carul lui Helios. ...

Într-o zi, fiind ca deobicei ieşită pe câmp, el se apropie de ea în chip de cal. Ea era cu spatele, se ocupa de grâu, dar îi simți răsuflarea rece ca a mării şi alesese să zboare în chip de pasăre măiastră. Pasărea, deşi mică, era foarte agilă. Şi Poseidon luă formă de acvilă ca să îşi i-a zborul către ea, dar Demetra, în forma micii păsări trecu pe lângă nişte flori şi le împrăştie polenul ca să îl distragă pe zeul îndărătnic, acoperită fiind pe aripi de praful puțin lipicios al florii. Apoi ea se retransformase în iapă ca să fugă mai departe, căci nu mult i-a trebuit lui Poseidon, să se descurce cu cea mai mare parte din polen. Revenit la forma firească, şi curățat de polenul de pe față o putuse însfârşit vedea, în forma unei iepe albe. El îi luase din nou urma în chip de armăsar negru, şi o prinse într-un luminiş, lăsându-se pe ea şi...

Nu am să intru în detalii, dar cert e că după ce a împresurat-o, ea a rămas grea. Lucrul acesta nu avea cum o ferici, motiv pentru care după ce a născut-o pe Despina şi o altă ființă minunată pe care o lăsase liberă, ea o abandonase pe fetița ei, considerând-o doar necinstirea ei.

Copilul fusese crescut de nişte nimfe ale pădurii şi apelor, în ce avea să devină recea zeiță a iernii...

Mult timp trecuse de-atunci. Demetra uitase de prima ei fată. Fiind curtată de iubărețul Dias, zeul tuturor, ea se lăsase culeasă, fiind poate şi mai obosită şi benevolă. Din uniunea lor, se născuse, cum poate bine ştiți, Persefona...

Acum, ea, Persefona era lumina ochilor ei, motiv pentru care nu o lăsa din ochi mai nici o clipă, şi de era în muncile ei, o lăsa pe seama nimfelor ei, ale câmpului, cu care aceasta creştea veselă şi frumoasă. Însă dorul ei imens era să vadă lumea...

"Te rog, mamă, lasă-mă să colind, să văd lumea, sunt atâtea de văzut. M-am săturat să stau în aceeaşi pajişte, vreau să colind, să văd munți, mări, curți domneşti, palate şi multe câte mai sunt... Ah, lumea, în sfârşit.. lumea oamenilor". "Ce visezi dragă?.. vrei să ți se întâmple ceva?" "Ce ar putea să mi se întâmple mamă? Sunt din acelaşi material ca şi tine, şi fiica marelui Dias. Nu pot fi nicicum mai slabă..".

"Ştiu draga, dar.." "Dar ce, mamă?"

Demetra nu ştia ce să spună. Ştia prea bine că Persefona, draga ei Cori, avea dreptate, oarecum.. dar cum îşi putea lăsa copilul singur, adică fără ea. Şi nici s-o lase s-o ia cineva nu putea. Clar, avea nişte probleme pe care ea nu le-ar fi recunoscut nici în 10 mii de aeoni...

"Faci cum zic eu, şi nu mă supăra. Doar nu vrei să o superi pe mami, nu?" Persefona nu putea decât să tacă mâhnită, şi să se ducă sub umbra unui frasin, forțându-se să doarmă, nemângâiată, chiar de nu avea nevoie, doar ca să uite mai uşor supărările, deşi nu vor fi uitate cu adevărat prea curând...

Şi anii treceau. Despina ajunse şi ea deja demult o zeiță puternică..

Cunoscuse odată pe zeul vântului, de nord, Borealis, de care se îndrăgostise nebuneşte. Mare badboy, dar care o adora. Şi sentimentul era foarte reciproc. El o lua în brațe şi îi arăta lumea de sus.

Odată într-o plimbare de dimineață, fugind de zor cu vântul, şi păru-i alb în vânt, ea ajunsese pe câmpul unde nimfele Demetrei şi fiica ei, unica ei fiică iubită stăteau. Gândul de a nu fi crescut cu mama ei iubitoare, acest gând nu putea să o lase în pace. Avea gheață în priviri şi inima-i era în sloi, că prinsese atâta ură pe mama sa şi sora ei cea mare, mult prea iubită pentru a face loc şi de o a doua. Şi ce dacă era rezultatul unei relații forțate? Şi ce dacă nu l-a putut suferi pe tatăl ei? Ea ce vină avea? Fata care n-a cunoscut iubirea maternă, dar a mai cunoscut şi răceala tatălui, deşi el se hotărâse s-o ia, însă nu îi prea dădea importanță, şi aşa se născuse în ea acel sloi de gheață, pentru că nu cunoscuse iubire, decât până la Borealis. Dar iubire maternă nu, nici paternă chiar. Doar nimfele o mai sprijineau, dar nu era nici de departe lafel...

Forțânduse să iasă din mreaja amintirilor deloc plăcute, încă din pruncie, când fuses abandonată prima dată, Despina, topinduşi pumnul înghețat, după ce îi trimisese pe-o aripă de vânt mesaj lui Borealis că are să rezolve nişte treburi urgente, plecase, printre tufişuri, spre Persefone, aşa ca să nu o vadă Demetra.

"Psst, Persefone", o chemă Despina, şoptit. "Persefone, aici" arătă dintre tufişuri cu un licăr din ochii ei de un albastru rece, unde se afla.

Persefone, curioasă, înaintă spre tufişuri.

"Ai grijă, să nu atragi atenția mamei tale" şopti ea. 'De ce?' întrebă zâna primăverii... "Ea nu mă are la suflet, chiar de nu i'am făcut nimic nici ei, nici altuia, niciodată".

Persefona se apropie. Despina îi făcu semn de dincolo de tufişuri să vină după ea. Astfel se depărtaseră de locul inițial. Trimise mesaj în cer, iar Borealis apăruse lângă ele, salutându-le cu o înclinare, galant. "Salutări domnițele". Persefona îi făcuse semn de semi-plecăciune. "Salutări".

"Tu tre să fii Persefona, zeița primăverii. Sora Despinei. Eu sunt Borealis. Cred c-ai auzit de mine, marele zeu al vântului de nord!" zâmbi, arătându-şi muşchii.

"Despina? Sora mea? Cum?" Se mirase ea. "Da, spuse Despina, eu sunt sora ta, din aceeaşi mamă, tați diferiți. Tatăl meu, e Poseidon, zeul mărilor. Mama ta, defapt mama noastră, fusese forțată de el, şi aşa m-a născut, pe mine şi fratele meu, dar el a plecat. Îl mai văd din când în când.. dar preferă să fie liber. Nici pe el nici pe ea, Demetra, căci nu îi pot spune mamă, nu ne-a iubit. Doar pe tine te-a iubit.."

《Oh, şi ce iubire, gândi Persefone, nu pot scăpa de iubirea ei toxică》. "Da, înțeleg. Îmi pare rău că a fost aşa. Mă bucur să te pot cunoaşte însfârşit surioară". "Şi eu", se forțase Despina să schițeze un zâmbet. "Şi eu, soro, şi eu".

Vespina o invitase pe Persefone să evadeze.

"Şi să o las singură pe mama mea în neştire? Nu, nu pot. "O haide, Cori, nu e ca şi cum ți-ar da voie de i-ai cere-o". "Asta aşa e, recunoscu ea, cu o voce amărâtă, privind în spate, de peste umăr. Apoi prinzând la curaj: "Hai, să mergem".